MAREA TRADIŢIE A GNOZEI

Până către mijlocul secolului al XX-lea, numeroşii gânditori care s-au aplecat cu atenţie şi empatie asupra înţelegerii învăţăturilor şi ambianţei spirituale a tradiţiei gnostice s-au abţinut în a face aprecieri serioase acestui curent de gândire, considerat multă vreme o erezie creştină.

Principalele obiecţii erau probabil următoarele:1. gnosticismul reprezintă o tradiţie apusă ce nu poate fi abordată decât din punct de

vedere istoric.2. gnosticismul este atât de adânc scufundat în pesimism cosmic încât nu are nicio

legătură cu epoca progresului3. gnosticismul reprezintă o ţesătură de fantezie speculativă ce nu are nicio legătură cu

raţiunea şi experienţa.În general primii şi cei mai influenţi critici ai săi l-au prezentat ca fiind suprasaturat cu

filozofii inutile, produsul unei imaginaţii excesive. Termenii gnostici şi gnosticism provin din cuvântul grecesc gnosis, care de obicei, se traduce drept cunoaştere. Astfel, adesea un gnostic este descris ca o persoană care îşi caută salvarea prin acumularea cunoştinţelor. Dar aceste cunoştinţe pe care un gnostic doreşte să le dobândească nu sunt de natură raţională şi nici nu reprezintă o acumulare de informaţii, deoarece gnosisul implică un proces ce cuprinde deopotrivă autocunoaşterea, ca şi cunoştinţele despre realităţile divine finale. Sensul mesajului gnostic se întemeiază, în primul rând, pe apropierea de cele mai adânci straturi ale minţii omeneşti.

Religiile monoteiste, iudaismul, creştinismul şi islamul au pus accent puternic pe credinţă. Eu cred este afirmaţia centrală a celei mai mari părţi din gândirea religioasă convenţională. William James, un renumit savant american, filozof şi psiholog observă că, pentru majoritatea oamenilor, credinţa înseamnă să crezi în credinţa altuia. În mintea multor popoare religioase credinţa s-a transmis printr-o convingere căpătată ulterior, în mod indirect, de la alte credinţe, niciuna dintre ele neavând probabil vreo experienţă a obiectului credinţei lor.

În contradicţie evidentă, gândirea gnostică nu aspiră către credinţă, ci către o cunoaştere interioară care îl eliberează pe om de ignoranţă şi care, în cele din urmă, îl poartă dincolo de graniţele existenţei evidente.

Grupurile gnostice au avut credinţe şi ritualuri diferite dar, cel puţin, au avut în comun una şi aceeaşi motivaţie ideologică şi cel puţin două postulate fundamentale.

În primul rând, ei s-au străduit să răspundă acelei cumplite întrebări: Dacă există un Dumnezeu de ce există Răul în Univers? Nu era normal pentru o Divinitate normală să creeeze o lume perfectă mai degrabă decât această lume imperfectă unde nedreptăţile, dezordinile sociale, crimele, se succed pretutindeni şi dintotdeauna? Ei au început să critice Vechiul Testament, deoarece nu voiau să admită că există un Dumnezeu atât de răzbunător şi crud ca cel prezentat acolo şi au ajuns la următoarea concluzie: există doi Dumnezei, unul rău, Dumnezeul evreilor şi al creştinilor care a creat lumea şi a făcut-o atroce şi un Dumnezeu bun,

1

Străinul, îndepărtat, inaccesibil, care nu intervine în treburile de pe pământ cărora nu le acordă nicio atenţie.

Gnosticii au reproşat deci credincioşilor iudaici şi creştini că se mulţumesc cu un Dumnezeu fals, antropomorf, cel care i-a spus lui Isaia (conform Vulgatei) că este creatorul răului, în timp ce ei, mulţumită Gnozei, se ridică până la Dumnezeul străin şi descoperă în acelaşi timp originea şi scopul tuturor cunoştinţelor posibile. Sau, aşa cum îl traduce Henri-Charles Puech când rezumă trei texte gnostice: A avea gnoza înseamnă să cunoaştem ceea ce suntem, de unde venim şi unde ne ducem, prin ce suntem mântuiţi, care este naşterea noastră şi care este renaşterea noastră.

Iată şi a doua întrebare capitală care a caracterizat demersul gnosticilor: De ce sunt atâtea religii pe pământ, în locul uneia singure? Căreia dintre acestea să i te dedici şi care sunt criteriile pentru a o prefera pe una alteia? Cine are dreptate şi cine nu are dintre păgâni, evrei sau creştini, dintre cei care cred în metempsihoză sau cei care aşteaptă Judecata de Apoi?Răspunsul la această întrebare îl aduce în scenă pe ateu care respinge în bloc toate religiile din pricina divergenţelor lor, şi pe fanatic care se izolează în religia sa, închizând ochii şi astupându-şi urechile, descumpănit de credinţele contrarii.

Gnosticul se foloseşte de Gnoză ca de un filtru prin care trece religiile şi filozofiile pentru a nu păstra decât ceea ce consideră că e mai bun. El îşi fabrică o religie intelectuală, savant elaborată, în locul unei religii revelate ale cărei enormităţi sunt justificate prin viziuni, extazuri sau halucinaţii auditive. Profeţii biblici erau detestaţi fiind acuzaţi de a fi fost cu toţii inspiraţi de Dumnezeul cel rău, ceea ce ar explica faptul că, în general, ei anunţau numai catastrofe.

Ambiţia gnosticilor de a uni în mod indisolubil, într-o religie filozofică, păgânismul şi creştinismul, le-a adus duşmani din ambele tabere. Într-un discurs adresat discipolilor lui, unii dintre ei seduşi de ideile Gnozei, Plotin îi avetizează: Sunt intenţii ale unor oameni care n-au nicio legătură cu vechea cultură elenă. Ei admit generări şi socotesc drept greşeală unirea sufletului cu trupul; îl critică pe cel ce guvernează universul nostru.

În schimb, părinţii bisericii au înfăţişat gnosticismul ca pe o erezie vădit anticreştină, ca pe o pervertire diabolică a creştinismului, demnă de a fi condamnată. Origene, în anul 249, condamna vehement gnosticismul. Acestea sunt doctrine care nu aparţin unor creştini, ci unor oameni total străini de mântuire. Evident el se referea la mântuirea prin credinţă deoarece gnosticii revendicau tot timpul mântuirea prin Gnoză.

Ca o ironie a sorţii, secole la rând, unica literatură disponibilă referitoare la Gnosticism a fost doar cea extrasă din scrierile ereziologice ale părinţilor bisericii. Trei dintre aceştia au rămas cunoscuţi pentru scrierile lor antignostice: Irineus din Lyon, Hippolitus din Roma şi Epiphanius din Salamis. Deşi scrierile lor nu sunt niciodată lipsite de falsitate şi mânie teologică, intenţia lor polemică fiind evidentă, aceste lucrări sunt valoroase tocmai prin citatele şi rezumatele despre învăţăturile gnostice. Alţi doi scriitori au un caracter mult mai cinstit, fiind destul de apropiaţi de gnostici în gândirea lor. Aceştia sunt Clement din Alexandria şi Origene din Alexandria.

Ei bine, până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, textele gnostice cunoscute se rezumau la conspectele şi recenziile învăţăturilor gnostice scrise de către părinţii bisericii menţionaţi.

2

În anul 1945 s-a produs un eveniment major care a schimbat pentru totdeauna percepţia gnosticismului. În luna decembrie a acelui an, un ţăran arab a descoperit un vas de lut plin cu manuscrise într-o grotă din lanţul muntos ce străjuieşte valea Nag Hammadi din Egiptul Superior, unde călugărul copt, Pachomius, întemeietorul monasticismului creştin, pusese bazele comunităţii sale monastice.

Se crede că acele papirusuri făceau parte din materialele folosite de călugării de la acea mănăstire. Când, în secolul al IV-lea un val de persecuţii religioase s-a abătut asupra Egiptului, se prea poate ca acei călugări să fi luat hotărârea să îngroape acele cărţi devenite acum eretice, dar pe care ei le venerau.

La mulţi ani după descoperire, descoperitorul a mărturisit că o bucată de vreme nu a îndrăznit să deschidă vasul de lut de teamă ca nu cumva înăuntru să se afle vreun duh. Putem să ne amuzăm imaginându-ne spaima acestuia când în momentul în care a spart vasul, un nor de praf auriu s-a împrăştiat în jurul lui. Din momentul descoperirii a ceea ce ulterior a fost denumită Biblioteca Nag Hammadi şi până la traducerea şi publicarea ei s-a scurs o lungă perioadă de timp datorită nenumăratelor dispute politice şi academice care au intervenit.

Biblioteca Nag Hammadi nu este o colecţie canonică de texte sfinte ci o adevărată bibliotecă cuprinzând diferite materiale de citit, de interes gnostic care pot fi grupate în şase teme principale:

1. Texte referitoare la mitologia creaţiei cuprinzând povestiri despre facerea lumii, crearea lui Adam şi a Evei, pogorârea Logosului izbăvitor întrupat în Iisus.

2. Texte cuprinzând comentarii şi observaţii despre diferite teme gnostice precum: natura sufletului, mântuirea spirituală, legătura dintre suflet şi lume. Dintre acestea cel mai important este tratatul intitulat Evanghelia Adevărului cuprinzând o remarcabilă expunere cu privire la misiunea lui Iisus şi la mesajul său spiritual.

3. Texte liturgice şi de iniţiere, dintre care lucrarea intitulată Al Optulea îl dezvăluie pe Al Noulea este cea mai interesantă.

4. Texte referitoare la divinitatea feminină, în mod deosebit la Sofia.5. Texte ce includ scrieri despre unii dintre apostoli6. Texte ce cuprind pildele lui Iisus şi întâmplări din viaţa sa Există doar patru scripturi în Bibliotecca Nag Hammadi care poartă numele de evanghelii:

Evanghelia după Toma, Evanghelia după Filip, Evanghelia Adevărului şi Evanghelia Egiptenilor. Cea mai cunoscută şi, prin urmare cea mai populară este Evanghelia după Toma care cuprinde o colecţie a pildelor lui Iisus. Iisus ce apare în această evanghelie, ca şi în alte scripturi asemănătoare, nu este preocuat de înfăptuirea miracolelor, ci se prezintă ca un dascăl spiritual, un călăuzitor al sufletelor, care îi iniţiază pe cei aleşi în tainele gnosisului. El recunoaşte că nu e de ajuns să alini suferinţa fizică, deoarece rădăcinile fundamentale ale suferinţei rezidă în interiorul minţii şi al inimii.

Prin munca susţinută şi competentă a numeroşi savanţi, Biblioteca Nag Hammadi a fost tradusă şi disponibilă în proza engleză, scrisă într-un limbaj accesibil şi vândută la preţuri rezonabile încă din 1977. Codicele din această bibliotecă reprezintă un minunat tezaur al înţelepciunii gnostice. Nu numai că ele alcătuiesc cea mai amplă colecţie de scrieri gnostice descoperite vreodată, dar prin descoperirea lor, volumul cunoştinţelor gnostice a sporit de multe

3

ori. Pentru prima dată în decursul a două mii de ani, există acum suficient material gnostic pentru a convinge personalităţile culturii noastre că evaluarea gnosticilor şi gnosticismului, aşa cum au făcut-o părinţii bisericii şi creştinismului în general, a fost neîndreptăţită şi părtinitoare.

Putem observa acum că tabloul prezentat de multă vreme despre începuturile creştinismului este grav viciat. Nu a existat o singură biserică importantă, nici o instituţie ortodoxă imaculată. Încă de la începuturi, creştinismul fusese o adunătură de credinţe şi interpretări, dar, în acelaşi timp, şi o adunătură a mai multor tipuri de gnosisuri şi, ca în orice confruntare de idei, cea care a triumfat şi s-a constituit într-o instituţie le-a înlăturat cu forţa pe toate celelalte.

În lumina dovezilor existente în prezent, puţini sunt aceia care mai acceptă ideile părinţilor bisericii care au înfăţişat gnosticismul ca pe o erezie vădit anticreştină, ca pe o pervertire diabolică a creştinismului, demnă de a fi condamnată. Noţiunea potrivit căreia gnosticismul era, în principal, un mozaic de învăţături care proveneau din diferite surse prezente în acele timpuri este astăzi total discreditată.

Dar, înainte de a face cunoştinţă cu marile figuri ale maeştrilor gnosticismului, şi pentru a aprecia mesajul mitic al acestora, este necesar să ne familiarizăm cu câteva dintre temele principale ale miturilor gnostice dintre care menţionăm:

1. CONCEPŢIA GNOSTICĂ DESPRE LUMEGnosticismul are o concepţie despre lume, dar nu posedă o teologie proprie şi nici

doctrine în care să creadă. Gândirea iudeo-creştină susţine că păcatul primei perechi omeneşti este generatorul greşelilor şi nenorocirilor din viaţa pământească şi distrugătorul paradisului natural ce le fusese sortit iniţial.

Gnosticii, în schimb, susţin că lumea este plină de cusururi deoarece a fost creată, în mod greşit, încă de la început. Ei recunosc că viaţa pământească e grea şi plină de suferinţe. Toate formele de viaţă consumă alte forme de viaţă pentru a se hrăni manifestându-şi astfel durerea, teama şi moartea unele asupra celorlalte. În plus catastrofele naturale (cutremurele, inundaţiile, incendiile, seceta, erupţiile vulcanice, molimele) aduc şi ele, la rândul lor, suferinţă şi moarte. Majoritatea fiinţelor omeneşti manifestă o puternică nevoie psihologică de a percepe viaţa în mod binefăcător şi fericit, dacă este posibil. Gnosticii, ca şi budiştii, susţin că există o cale de a evita suferinţele şi ignoranţa şi că această cale implică o schimbare esenţială şi salvatoare a conştiinţei. Ei susţin că oamenii au puterea să distingă în mod direct realitatea, deşi lumea creată, inclusiv o mare parte a gândirii omeneşti sunt malefice în primul rând pentru că îndepărtează conştiinţa de cunoaşterea divinului, iar eul interior este uitat. Însă tocmai acest eu interior (spiritul de la grecescul pneuma) constituie legătura directă cu divinitatea supremă. Prin experienţa gnosisului, gnosticii afirmă că ceea ce se consideră a fi păcatul originar, adică îndepărtarea şi despărţirea omului de divinitate, poate fi evitat. Astfel, sufletul lipsit de gnosis devine un obstacol în calea adevăratului obiectiv al gnosticilor care este înălţarea conştiinţei deasupra tuturor realităţilor, fizice şi mentale, către adevărata realitate, dincolo de materie şi gândire.

4

2. CONCEPŢIA GNOSTICĂ DESPRE FIINŢA OMENEASCĂGnosticii credeau că trupul omenesc a fost zămislit din lut, că duhul omenesc provine de

pe meleagurile Preaplinului, unde îşi are sălaşul adevăratul Dumnezeu. O fiinţă omenească este alcătuită din componente fizice şi psihice care sunt pieritoare, dar şi dintr-o componentă spirituală care este de esenţă divină, denumită uneori scânteia divină. În general oamenii nu-şi dau seama de această scânteie divină ce există în ei, iar această ignoranţă ne determină să rămânem ataşaţi de lucrurile pământene, inclusiv de concepţiile mentale pe care le avem. Trezirea din această stare are dublul rezultat: amestecul dintre dorinţa noastră de eliberare şi ajutorul dumnezeiesc ce ni se acordă. Spiritul omenesc ce dormitează în noi este trezit la chemarea Divinului suprem prin intermediul oamenilor divini denumiţi Mesagerii Luminii. Asemenea fiinţe divine au apărut de-a lungul istoriei, din Dumnezeu Adevăratul. Puţine din aceste figuri de mântuitori sunt menţionate în scripturile gnostice. Printre care cei mai importanţi sunt: Seth (al treilea fiu al lui Adam), Iisus şi profetul Mani, iar în tradiţia gnostică modernă Buddha şi Zarathustra.

Pentru gnostici mântuirea nu reprezintă o spălare de păcat (originar sau de altă natură) ci o îndepărtare a ignoranţei din care izvorăşte păcatul. Astfel aceia care cunosc Divinul prin gnosis se leapădă de toate păcatele, în timp ce aceia lipsiţi de gnosis nu au altă cale decât să persiste în păcat.

3. CONCEPŢIA GNOSTICĂ DESPRE CREAŢUINECreştinii gnostici interpretau GENEZA ca pe un mit cu înţeles. Ei nu îi socoteau pe Adam

şi Eva ca pe nişte figuri istorice, ci drept reprezentanţi a două principii psihice existente în fiecare fiinţă omenească. Adam era întruchiparea lui psyche, adică a sufletului unde îşi au originea gândurile şi simţurile. Eva reprezintă pneuma, adică spiritul ce simboliza conştiinţa transcendentală superioară.

Pentru gnostici, imaginea convenţională a Evei care o înfăţişa drept fiinţa ce fusese împinsă pe căi greşite de şarpele cel rău şi care, cu farmecul ei seducător, îl împinsese pe Adam pe căi greşite, era o imagine neconvingătoare. În concepţia lor, Eva era o femeie înţeleaptă, o adevărată fiică a Sofiei, reprezentând înţelepciunea cerească. În această calitate ea l-a trezit pe Adam din somn.

Mai mult încă, şarpele, departe de a fi o întrupare a răului, este considerat cea mai înţeleaptă făptură din Paradis. Textul care dezvăluie înţelepciunea şarpelui îl condamnă fără menajamente pe Creator, întrebând: Ce fel de Dumnezeu este acesta? Şi tot acest text răspunde că interdicţia impusă de Dumnezeu se explică prin invidia sa, deoarece el nu vrea ca oamenii să dobândească cunoştinţe elevate. Contrar versiunii Genezei care ne spune că Adam şi Eva au fost izgoniţi din Paradis, versiunea gnostică ne spune că ochii li s-au deschis, o metaforă pentru gnosis şi au putut vedea, pentru întâia oară, că zeităţile care îi creaseră erau dezgustătoare şi au fugit îngroziţi la vederea lor. Deşi blestemată de Demiurg şi de archonii săi, prima pereche omenească dobândise capacitatea pentru gnosis, pe care au putut-o transmite urmaşilor lor.

5

4. CONCEPŢIA GNOSTICĂ DESPRE SOFIA, ARHETIPUL ÎNŢELEPCIUNII FEMININEMarea dramă gnostică a exilului şi a reîntoarcerii o regăsim în povestirea divinităţii

feminine numite Sofia.După ce locuise în slăvile Preaplinului etern (Pleroma), Sofia a părăsit tărâmul ei

originar pogorând în tărâmuri dominate de haos şi deznădejde. Sofia zări o lumină în depărtări, care era doar acea Lumină ce se reflecta în străfundurile Hăului. Căutând Lumina, ea călătoreşte tot mai departe în adâncurile înşelătoare, până când, în cele din urmă, este oprită de o forţă cunoscută sub numele de Limită (Horos).

În acest moment, intervine o ciudată fragmentare în interiorul firii Sofiei. Eul ei superior, fondul său esenţial, se iluminează şi se înalţă în mod mistic înapoi către Preaplin, în timp ce eul ei inferior rămâne înstrăinat în Practic. Aidoma Sofiei, şi noi suntem despărţiţi în două: personalitatea umană care continuă să zăbovească între confuzie şi înstrăinare şi eul nostru etern care îşi însuşeşte deplinătatea şi înţelepciunea.

Sofia apare, fără exagerare, în toate scripturile gnostice. Dintre cele existente înainte de descoperirea de la Nag Hammadi, cea mai importantă este Pistis Sofia (Sofia cea Credincioasă) care relatează povestirea decăderii şi mântuirii Sofiei. Este cea mai completă relatare a poveştii despre Sofia şi depăşeşte prin amănunte şi frumuseţe poetică toate celelalte versiuni.

Pentru gnostici, conştiinţa înstrăinării este o avere fabuloasă. Aşa cum Sofia s-a prăbuşit în întunericul haosului, la fel şi conştiinţa noastră s-a prăbuşit în obscuritate şi singurătate. Şi aşa cum Sofia a fost salvată de către Mesagerul Divin, la fel şi noi vom fi izbăviţi şi reinstalaţi în habitatul nostru, în eonii adevărului şi ai iubirii. După interzicerea gnosticismului în secolul al III-lea şi al IV-lea, Biserica s-a străduit să dea uitării imaginea Sofiei, referindu-se la o calitate intelectuală abstractă pe care au numit-o înţelepciune, în locul unei făpturi divine, ipostază a divinităţii supreme. Dar devoţiunea pentru imaginea Sofiei, nu s-a stins niciodată. Tradiţiile oculte şi mistice occidentale au continuat s-o venereze, adesea sub numele ei latin, Sapientia, de-a lungul secolelor, făcând-o cunoscută generaţiilor următoare. Să nu uităm că cea care a fost odinioară cea mai de seamă biserică a creştinătăţii, Catedrala din Constantinopol, a fost denumită, în cinstea ei, Hagia Sofia.

5. CONCEPŢIA GNOSTICĂ DESPRE CHRISTOSNu există nicio îndoială că gnosticii îl venerau peste măsură pe Iisus în care vedeau

manifestarea unei zeităţi superioare şi că îl considerau un eliberator şi un luminator ce a nimicit închisoarea în care zăcea întemniţată omenirea.

Credinţa creştină predominantă este aceea că Iisus a venit să ispăşească păcatele oamenilor pentru a face astfel posibilă izbăvirea lor. Explicaţia acestei credinţe este următoarea: Dumnezeu a creat o lume perfectă care, ulterior, a devenit o lume decăzută atunci când primii oameni nu s-au mai supus poruncilor sale. Moartea şi suferinţa au apărut atunci în ceea ce fusese o creaţuine paradisiacă. Cu timpul mânia lui Dumnezeu s-a potolit şi atunci l-a trimis pe unicul său fiu să sufere şi să moară pe cruce pentru păcatele lumii.

6

Adepţii gnostici creştini au refuzat să accepte această teologie a ispăşirii. Ei nu au acceptat ideea că o lume paradisiacă fusese coruptă de oameni răi, pentru ca mai târziu să se împace cu un Dumnezeu mânios, cu preţul chinurilor şi moartea fiului acestuia. Asta nu înseamnă că gnosticii nu îl considerau pe Iisus drept izbăvitorul lor. Dar ei se simţeau străini în această lume pe care o considerau această celulă de închisoare făurită de Creator, iar Iisus Mântuitorul nu a venit să-l potolească pe Tatăl cel mânios, dându-şi duhul în ruşine, ci mai degrabă pentru a-i izbăvi pe oamenii abandonaţi din celulele închisorii în care se aflau.

În gnosticismul creştin Iisus este considerat Marele Străin care a venit, a despicat cerul şi s-a înfăţişat pe sine. În multe scripturi gnostice el este numit Logos, în altele este numit Soter (vindecătorul, izbăvitorul) şi în multe altele este numit Christos (cel uns).

În concluzie: pentru un gnostic, mântuirea nu înseamnă împăcarea cu un Dumnezeu mânios prin moartea fiului său, ci mai degrabă izbăvirea din letargia existenţei pământene şi deşteptarea prin intermediul gnosisului. Iisus s-a pogorât ca sol şi izbăvitor, iar cei care primesc solia cu inima deschisă şi iau parte la înfăptuirea tainelor sale sunt izbăviţi prin gnosis.

Una dintre cele mai grave acuzaţii aduse gnosticilor de către creştini a fost aceea că gnosticii au respins Învierea lui Iisus. De fapt nu există nicio dovadă că aceştia au negat Învierea, ci au afirmat, totuşi, că Învierea nu trebuie interpretată ad litteram. Gnosticii considerau cuvântul înviere ca un cuvânt-simbol pentru gnosis sau adevărata deşteptare spirituală. În tradiţia gnostică, Învierea lui Christos este misteriosul îndemn ce înlesneşte propria noastră înviere sau deşteptare.

Asemănarea propriilor noastre nenorociri şi suferinţe a fost adesea interpretată ca o asemănare a patimilor şi crucificării lui Iisus (Imitatio Christi). În acest sens, atitudinea gnosticilor este cât se poate de clară: în clipa deplinului gnosis, scânteia divină ce sălăşuieşte în fiecare dintre noi este eliberată, iar omul se înalţă din dublul mormânt ai trupului şi al minţii, unit cu spiritul atemporal.

Gnosticii susţin că deşi nu vom putea probabil să eliberăm lumea sau pe noi înşine de rele, noi vom putea, ba chiar vom reuşi să ne înălţăm deasupra păcatelor prin gnosis. Iar când această eliberare va fi realizată, nu ne vom mai teme de diavolul din miez de zi sau de grozăviile ce bântuie în timpul nopţii.

Acum, după ce ne-am familiarizat, oarecum, cu gândirea şi concepţiile gnostice, este momentul să-i cunoaştem pe câţiva dintre cei consideraţi a fi dascălii sau părinţii sistemului gnostic.

1. SIMON MAGICIANULFără a fi întemeietorul Gnozei, deoarece nu putem atribui nimănui această calitate, cel

mai tipic dintre primii ei iniţiatori a fost Simon Magicianul sau Simon Magus folosind numele lui latin. Contemporan cu Iisus şi unul din gnosticii legendari, a fost numit de Irineu tatăl tuturor ereticilor, deşi doctrina lui n-avea nimic comun cu erezia, dat fiind că el nu împărtăşea dogma creştină.

Se născuse într-un mic oraş din Samaria, fiind astfel un eretic, prin naştere, deoarece samaritenii erau recunoscuţi drept eretici ai iudaismului, deoarece respingeau frecventarea Templului de la Ierusalim şi efectuau ritualuri de proslăvire pe un munte sfânt din Samaria. Şi-a

7

făcut studiile la Alexandria, de unde a revenit ca să ducă o viaţă de filozof itinerant în Palestina şi în Fenicia. Şi-a atras o faimă extraordinară cu discursurile în care se proclama Marea Forţă a lui Dumnezeu şi cu demonstraţiile de magie pe care le făcea pentru a-şi susţine teza.

Aşa-zisul lui prieten din copilărie, Aquila, povestea: Face ca statuile să meargă; se tăvăleşte în foc fără să ardă; uneori chiar zboară; preface pietrele în pâini; se preschimbă în şarpe, în capră; se transformă în aur; deschide fără cheie uşile încuiate; îndoaie fierul...

Simon propăvăduia existenţa unui Dumnezeu fundamental preexistent, care dă naştere unei prime gândiri, Ennoia, de natură feminină. Ennoia are menirea de a deveni Mama Tuturor, cea care dă naştere îngerilor şi arhanghelilor, potrivit planului Dumnezeului suprem. Ea este partenerul principal al Zeului-Tată şi, prin intermediul rolului său de creatoare, Ennoia devine de asemenea anima mundi (sufletul lumii).Totuşi, unii dintre îngerii şi arhanghelii cărora le dăduse viaţă, se răzvrătesc împotriva ei, o întemniţează şi o supun insultelor. În cele din urmă Ennoia este închisă înlăuntrul unui trup de femeie. Călătorind de-a lungul secolelor dintr-un trup de femeie în altul, printr-o succesiune dureroasă de reîncarnări, până când, în cele din urmă, Spiritul lui Dumnezeu (adică Simon) a hotărât să coboare în mijlocul oamenilor ca s-o salveze. Simon a regăsit-o pe Ennoia cea piedută, reîncarnată într-o prostituată din Tyr, pe nume Elena. Simon era pretutindeni însoţit de această prostituată pe care o prezenta ca fiind Prima Gândire a lui Dumnezeu şi despre care spunea că fusese Elena din Troia. Simonienii, spune Hippolit, adorau în el şi în ea Spiritul lui Dumnezeu şi prima sa Gândire: Ei îi dau lui Simon titlul de Stăpân (kurios), iar Elenei cel de Stăpână (Kuria).

Cultul Elenei este partea sublimă a gnozei simoniene, atingând o coardă sensibilă a sufletului omenesc, deoarece pare să simbolizeze povestea sufletului decăzut în inconştienţă şi ignoranţă.

Frumuseţea eternului feminin şi forţa magică a partenerului ei masculin se îmbină pentru a da naştere unei bijuterii mitologice ce avea să inspire poeţii şi dramaturgii epocilor ce aveau să vină.

Spre deosebire de Iisus care avea doisprezece apostoli, Simon Magicianul avea treizeci, ca şi cum el ar fi fost omul-zeu lunar, opus omului-zeu solar. El respectă sabatul la fiecare unsprezece zile sau în a unsprezecea zi a lunii. Citea în public pasaje din Vechiul Testament pentru a dovedi că acolo era vorba de un Dumnezeu cu lucrări imperfecte. Hippolit afirmă că gnosticii îl identificau cu Dumnezeul străin venit pentru moment pe pământ . Astfel el a luat forma unui om, deşi nu era om, se pare că a suferit în Iudeea fără să sufere cu adevărat, că a apărut evreilor ca Fiul samaritenilor, ca Sfântul Spirit.

Sfârşitul lui Simon Magicianul se pierde în mitul construit de adversarii săi. Faptele Apostolilor povestesc că, uluit de minunile diaconului Filip, a încercat să cumpere şi el acest har (de aici şi termenul simonie care înseamnă vinderea harului ecleziastic).

Că apoi a sosit la Roma, unde şi-a luat zborul în faţa unei mulţimi de oameni, dar când Sfântul Petru a început să se roage, a fost aruncat din cer şi a murit (gest deloc onorabil al Sfântului Petru). Dar Hippolit spune altceva, că el îşi spunea învăţăturile sub un platan, că a pus să fie îngropat de viu într-o groapă, afirmând că va ieşi de acolo după trei zile, ceea ce n-a reuşit.

8

Amintirea lui a rămas atât de vie, încât în secolul următor, către anul 152, martirul Iustin spune: „Aproape toţi samaritenii şi alţi oameni din alte naţiuni îl recunosc şi-l citesc ca pe prima lor divinitate”.

Gnoza simoniană s-a perpetuat cu câteva modificări. Unul dintre reprezentanţii ei, Menandru, a făcut şcoala dându-se un Trimis al Marii Forţe a lui Dumnezeu. El instituie pentru adepţii săi un botez cu apă şi foc care trebuie să-i facă nemuritori şi invulnerabili la vrăji.

Un altul, Satornil sau Saturninus, a impus grupului său un simonism auster, excluzând-o pe Elena, interzicând căsătoria şi procrearea ca fiind lucrări diabolice. El susţinea că universul a fost creat de şapte îngeri (unul dintre ei fiind Dumnezeul din Vechiul Testament), care l-au făcut pe om după o imagine strălucitoare zărită pe cer; dar n-au ştiut să-l facă să stea în picioare, aşa încât omul se târa ca un vierme. Atunci Forţa Divină Superioară pogoară propria sa scânteie de viaţă spre a însufleţi făptura creată. În relatările ulterioare, această însufleţire este înfăptuită de Sofia.

2. CARPOCRATES ŞI ALEXANDRAUnii dintre cei mai controversaţi, mai sofisticaţi şi mai influenţi dascăli gnostici au fost

Carpocrates şi soţia sa Alexandra. Carpocrates se născuse în Grecia, în insula Kephalonia stabilindu-se ulterior în Alexandria, în timpul tinereţii sale. El, împreună cu frumoasa sa soţie conduceau un cerc de gnostici, cu un mare număr de discipoli. Erau creştini platonici cu nuanţe gnostice, care propovăduiau că lumea fusese creată de puteri inferioare, Iisus ar fi fost una dintre puţinele fiinţe omeneşti care şi-ar fi amintit de originea sa din Dumnezeul Atotputernic. Puterea lui de a-şi aminti lucrurile i-au îngăduit să dobândească mari forţe şi haruri pentru a se înălţa din tărâmurile cârmuitorilor, revenind la Tatăl Suprem. Carpocratienii şi-au însuşit cuvintele lui Iisus potrivit cărora fapte mai măreţe ca ale sale vor fi înfăptuite de alţi oameni care dacă se vor elibera de constrângerile zeităţilor minore, vor fi în stare să se înalţe precum Iisus şi vor realiza acelaşi gen de gnosis eliberator asemenea lui.

O trăsătură importantă a doctrinei lui Carpocrates a fost reîncarnarea: un spirit renaşte mereu pe pământ, deaoarece el nu este încă eliberat de constrâgerile puterilor care clădesc lumea. Doar când conştiinţa devine descătuşată de vraja atracţiilor lumii josnice, setea sufletului de a se întrupa piere treptat.

Se spune că şcoala lui Carpocrates ar fi privilegiat femeile în obţinerea statutului de conducător. În afară de Alexandra, se susţine că ar mai fi existat o anume Marcellina care a devenit reprezentanta şcolii din Roma în jurul anului 150 e.n. În timpul ceremoniilor lor erau utilizate tablouri şi statui cu chipurile lui Pitagora, Platon şi Aristotel. Despre Marcellina se spune că era o femeie energică, practicând o filozofie ce îngăduia mari libertăţi sexuale şi religioase.

Acuzaţii de destrăbălare sexuală au fost îndreptate şi împotriva lui Carpocrates şi a adepţilor săi de către defăimătorii creştini. Sursa principală a acestor acuzaţii a fost Irineus, episcopul din Lyon, un înrăit defăimător al gnosticilor carpocratieni, pe care îi acuza de orgii sexuale, de încantaţii magice, poţiuni ale iubirii, serbări ale dragostei (agape), invocarea spiritelor defuncţilor şi alte tipuri de magie.

Însă, acest înrăit precursor al Inchiziţiei, n-a înţeles că cea mai mare magie a gnosticilor a fost întotdeauna eliberarea din închistarea zonelor materiei şi ale minţii.

9

3. BASILIDESÎn secolul al II-lea e.n., primul maestru al Gnozei a fost Basilides, dascălul vizionar, un

sirian instalat la Alexandria, probabil în jurul anilor 117-135. Susţinea că-şi trăgea obârşia inspiratoare de la Glaucias, un discipol a Sfântului Petru şi de la apostolul Matei. A fost un cronicar prolific, renumit pentru că ar fi scris douăzeci de cărţi de Exegetică în care comenta Evagheliile.

Puţine amănunte se cunosc despre el şi şcoala sa, în afara faptului că discipolii săi erau constrânşi să păstreze cinci ani de tăcere, probabil pentru a le îngădui să răspândească gnosisul fără a-şi dezvălui intenţiile prin conversaţie. Viziunea lui Basilides despre tărâmul de dincolo de cosmos şi modul lui de a pricepe cosmogonia, au o oarecare asemănare cu gândirea mistică hindusă sau budistă, ceea ce presupune că era familiarizat cu aceste religii.

Hippolitus citează într-una din lucrările sale (Philosophumena) descrierea făcută de Basilides realităţii fundamentale pe care o considera ca inexistentă:

„A fost pe când nimic nu era. Nu, chiar nimicul nu era o parte din lucrurile existente ... Nimicul nu era nici materie, nici substanţă, nici simplitate, nici imposibilitatea de a constitui, nici posibilitatea de zămislire, nici om, nici înger, nici Dumnezeu. În fine, nimic din cele pentru care omul a găsit un nume....”

Potrivit cosmogoniei sale, realitatea fundamentală avea sămânţa ce conţine totul în sine, potenţial, iar din această sămânţă s-a născut în mod misterios Sfânta Treime, alcătuită din trei emanaţii. Apoi s-a ivit Marele Cârmuitor (Demiurgul) numit capul universului sensibil sau Abraxas. S-a înălţat în slava cerurilor şi îşi zise că nimeni nu era mai presus ca el. Astfel, „socotindu-se domn şi stăpân, dar şi un înţelept maestru-ziditor... se apucă să zămislească făpturile din univers”. (Hippolitus) Demiurgul înfăţişat aici are puteri limitate.

În cosmogonia lui Basilides, Demiurgul nu crează în mod nemijlocit lumea materială, ci doar un model eteric al ei. Totuşi mai sunt făpturi demiurgice minore care desăvârşesc creaţiunea. Pe măsură ce impulsul creator coboară prin mai multe trepte ierarhice, la fel şi impulsul pentru mântuire coboară prin aceste trepte ierarhice până ajunge în cadrul omenirii.

Deşi nu mai există decât fragmente din gnoza lui Basilides, morala sa egala însă extraordinara sa cosmologie; el îi învăţa pe Basilidieni „să nu urască nimic, să nu dorească nimic” şi voia să facă din ei nişte Aleşi străini de această lume.

4. MARCIONContemporan cu Basilides, Marcion este considerat a fi fost primul critic biblic şi eretic,

exclus de coreligionarii săi.Născut către anul 85 în Pont, colonie romană pe malul Mării Negre, era fiul unui păgân

convertit la creştinism şi devenit episcop de Sinope. Marcion a fost crescut în religia creştină, dar a început să critice cultul, ceea ce adăugându-se legăturii sale cu o fecioară care jurase să rămână castă, l-a făcut pe tatăl său să-l excomunice. Armator fiind, a plecat cu una dintre corăbiile sale la Roma unde a propovăduit timp de aproape 10 ani, dobândind o înaltă preţuire

10

ca predicator. În cele din urmă a avut mari neînţelegeri cu biserica fundamentală, fiind pentru a doua oară excomunicat, ceea ce l-a determinat să se desprindă de ea şi să-şi întemeieze propriile sale biserici pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Marcion a fost primul schismatic cu care s-a confruntat biserica creştină primitivă, fiind un perfect reprezentant al Gnozei. El îi considera pe cei patru evanghelişti a nu fi de încredere fiindcă văzuse în Evagheliile lor, multă corupţie, multe falsificări şi interpolări şi era de-a dreptul ostil Vechiului Testament sugerând că acesta nu trebuia inclus în canoanele bisericii creştine. El a afirmat cu tărie credinţa fundamentală într-un Dumnezeu bun necunoscut, Dumnezeul Suprem sau Bunul Dumnezeu, care l-a trimis pe Iisus pe pământ şi într-un Dumnezeu rău, Dumnezeul Legii, un Dumnezeu inferior care se regăseşte cu predilecţie în Vechiul Testament şi se manifestă în creaţia lumii. În cosmologia lui Marcion, Bunul Dumnezeu sălăşuieşte în primul cer, pe când Dumnezeul Legii (cel inferior) locuieşte în al doilea cer, iar îngerii (archonii) Dumnezeului inferior se află în al treilea cer. Sub aceste ceruri există Hyle sau materia, iar Lumea este creaţia comună a Dumnezeului Legii şi Hyle, care împreună au făcut o întreagă harababură în creaţia lor, iar nefericita omenire a suferit enorm din această pricină.

Marea contribuţie a lui Marcion a fost ideea de a adăuga Vechiului Testament o nouă Scriptură sfântă. El este primul care a opus Legii şi Profeţilor, Evangheliile şi Epistolele. Biserica a adoptat ideea şi a aplicat-o prin Noul Testament.

Se spune că Marcion poseda o evanghelie pe care o considera cea adevărată, care ar fi fost scrisă de Sfântul Pavel. Marcion îl considera pe Sfântul Pavel drept primul creştin care a înţeles cum se cuvine menirea lui Iisus.

Propovăduielile lui Marcion au atras un număr considerabil de adepţi. La sfârşitul secolului al II-lea, bisericile marcionite fuseseră fondate pretutindeni pe teritoriile mediteraneene şi în Asia Mică. Au ajuns relatări despre activitatea bisericilor marcionite care datează din secolul al V-lea, iar majoritatea lor şi-au încetat activitatea o dată cu extinderea Islamului.

5. VALENTINUSA fost numit marele necunoscut al gnosticismului deoarece există puţine date cu

privire la viaţa şi personalitatea sa.S-a născut probabil în zona Cartaginei, în jurul anului 100 e.n. Iniţial educat la Alexandria,

el şi-a mutat reşedinţa la Roma, unde a dobândit o înaltă recunoaştere în cadrul comunităţii creştine, între anii 135 şi 160. Tertulian scrie că „Valentinus sperase să ajungă episcop deoarece evea talent şi elocinţă. Indignat că un altul obţinuse această demnitate, a rupt violent cu Biserica”. Cu toate acestea a rămas un membru respectat al comunităţii creştine până la sfârşitul vieţii. În cele din urmă s-a instalat în Cipru unde a devenit un gnostic admirat chiar şi de adversarii săi. Valentinus a avut concepţii atât de impresionante încât un director de la Şcoala de Înalte Studii din Paris, Eugène de Faye a văzut în el spiritul speculativ cel mai îndrăzneţ din secolul al II-lea şi autorul unui sistem metafizic desăvârşit şi nu a ezitat să-l compare cu Sfântul Pavel din cauza sistemului său teologic viguros.

Valentin a fost cel care a introdus în cosmogonie noţiunile de Pleromă, de Eoni, de Sophia şi teoria sizigiilor.

11

Înainte de început nu exista decât Propator (Pre-Tatăl), numit şi Bythos (Abisul) care stătea într-un repaus absolut, împreună cu Sigé (Tăcerea), partea sa feminină. Propator a scos din el pe Nous, primul dintre Eoni. Pentru Valentinus, termenul Eon desemnează o forţă abstractă universală, emanaţie a lui Propator. Astfel, Dumnezeul străin nu acţionează direct asupra Universului, ci prin intermediul emanaţiilor sale, sau Eoni, care sunt în număr limitat şi constituie o ierarhie de sus în jos a lumii divine. După Nous a fost creat un Eon feminin, Aletheia (Adevărul) care, împreună cu Nous, au format prima sizigie. A urmat un lanţ lung a creaţiilor care ieşeau unele din altele. Pentru Valentinieni ele se succedau în perechi, deoarece Valentinus aprecia că „elementul feminin este cel care emite substanţa, iar elementul masculin este cel care dă o formă substanţei emise. Ansamblul acestor Eoni constituie Pleroma (sau Plenitudinea), sumă a inteligenţelor concentrate în Fiinţa Supremă.

Se observă noutatea acestei teogonii: Eonii nu sunt nici măcar îngeri, ei sunt pure abstracţiuni, principii vitale în mişcare şi totuşi aceste entităţi ideale vor trăi o dramă cosmică intensă.

Ultima născută a Eonilor, Sophia, disperată că este atât de departe de Propator, va fi cuprinsă de o dorinţă violentă de a-l vedea şi de a se uni cu el. Suferinţa Sophiei ajunge la un asemenea grad, încât Pleroma va fi tulburată de convulsiile ei. Propator va emite un nou Eon, Horos (Limita) care o va împiedica şi pe Sophia să cadă în afara lumii divine. La rândul lor Eonii Logos şi Zoe vor emite o sigizie, Hristos şi Pneuma (Hristos şi Spiritul-Sfânt) destinată s-o aline pe nefericită.

Sophia va încerca succesiv patru pasiuni: teama (din care s-a născut substanţa psihică), tristeţea (din care s-a născut substanţa materială), anxietatea (substanţa demonilor) şi rugăciunea. Din rugăciunile ei fierbinţi adresate Fiinţei Supreme s-a născut Demiurgul (sau Făuritorul) care a creat lumea umană. Acesta ignoră că există un Dumnezeu deasupra lui şi nu-i înţelege pe oameni. După Valentinieni, Demiurgul nu ştie absolut nimic; el este lipsit de inteligenţă şi prost. Acţionând numai sub inspiraţia Sophiei, el îşi imagina că lucrează singur la crearea lumii şi ignoră existenţa lui Propator.

Când armonia în Pleroma a fost restabilită, toţi Eonii au decis, în cinstea lui Propator, să emită un nou Eon care a fost Iisus. Valentinus nutrea o mare devoţiune şi respect faţă de I isus, pe care-l considera cu adevărat Mântuitorul, dar în sensul cuvântului grecesc original, soter care înseamnă tămăduitorul sau cel ce redă sănătatea. Care este atunci rolul lui Iisus dacă el nu urmăreşte să salveze omenirea nici de păcatul originar şi nici de păcatul individual?

Premisa de la care porneşte Valentinus este aceea că atât lumea cât şi omenirea sunt bolnave, boala amândurora având o rădăcină comună: ignoranţa. Cu alte cuvinte, oamenii ignoră valorile autentice ale vieţii, înlocuindu-le cu cele neautentice. Adevărata menire a acelora care aspiră la înfăptuirea plenitudinii în această lume, printre care Iisus ocupă un loc de cinste, este aceea de a eradica bolile prin răspândirea pneumei (sau a spiritului) către suflet şi minte. Ataşamentul obsesiv faţă de lucrurile materiale, şi mentale este înlocuit prin eliberarea spirituală. Valorile neautentice, lasă locul valorilor autentice în strânsă legătură cu spiritul. Acesta este harul tămăduitor pe care-l avea Iisus, afirma Valentinus. Valentinienii erau convinşi că un gnostic care era un pneumatic, adică unul care avea legătură cu cele mai înalte realităţi spirituale, putea înţelege tainele cu ajutorul duhului său.

12

Să reţinem din cele relatate mai sus, că integritatea filizofică, cercetarea psihologică lăuntrică, frumuseţea şi exaltarea poetică şi artistică, îmbinate cu adevărata credinţă şi devoţiune religioasă caracterizează moştenirea lăsată de Valentinus, ridicându-l deasupra gnosticilor, a şcolilor şi sistemelor gnostice.

Plecând de la gnoza valentiniană, credinţa în cele trei principii ale naturii umane a devenit comună tuturor grupurilor. Se spune că omul este format dintr-un trup, dintr-un suflet (psyche) şi dintr-un spirit (pneuma), adică dintr-un principiu hylic (sau material), dintr-un principiu psihic şi dintr-un principiu pneumatic (sau spiritual). Pneuma, elemnt divin făcut din aer şi lumină, superior sufletului, avea consistenţa unui suflu (Philon îl definea: un suflu care revine asupra lui însuşi). Ca urmare, gnosticii împărţeau indivizii în trei clase: hylicii, scufundaţi în materie, incapabili de a fi mântuiţi; psihicii, mai buni decât precedenţii, dar încă neştiutori încât au nevoie de minuni care să le justifice credinţele şi de fapte bune pentru a merita mântuirea; şi pneumaticii, care deosebesc prin Gnoză ceea ce este adevărat de ceea ce este fals şi a căror pneuma continuă să fie incoruptibilă şi nemuritoare, orice ar face ei.

6. MANI ŞI RELIGIA MANICHEEANĂMani sau Manes în varianta greacă trebuie inclus, împreună cu Valentinus, printre

primele două minţi luminate ale gnosticismului. S-a născut în anul 216 e.n. în Persia, într-o familie înrudită cu casa regală. La fel ca un profet adevărat, Mani a avut propriile viziuni care i-au revelat viitoarea sa misiune de întemeietor al unei noi religii.

Prima viziune s-a petrecut la vârsta de 12 ani când a fost contactat de un înger numit Geamănul, care i-a spus că încă nu venise vremea să apară în public, dar de la care Mani a dobândit atunci principalele doctrine ce stau la baza religiei sale. La vârsta de 24 de ani, îngerul i s-a înfăţişat din nou sfătuindu-l să-şi înceapă menirea. Curând după declararea menirii sale, el se împrieteneşte cu regele Shapur şi cu fiul acestuia Hormizd.

Îşi începe predica în anul 242 la Ctesiphon în Mesopotamia, după care pleacă în India unde se loveşte de rezistenţa populaţiei hinduse, astfel că se îndreaptă spre Asia Centrală unde a rămas mai mulţi ani în Turkestanul de Vest. Acolo a petrecut un an în deplină singurătate, doar în comuniune cu cerul.

Dar primele mari succese le-a dobândit în Persia natală, unde noua credinţă a adunat mulţi adepţi, devenind o adevărată ameninţare pentru biserica zoroastriană care a început să ducă o luptă feroce împotriva lui Mani. Când regele Hormizd, prietenul şi discipolul său devotat a murit, iar fratele său, Bahram I s-a urcat pe tron, instigarea magilor persani a dat roade: Mani a fost prins, supus la multe torturi şi în cele din urmă crucificat în anul 277, la Gundeshapur, în sud-vestul Persiei. În timpul încarcerării sale, discipoli de ai săi au reuşit să-l viziteze şi au povestit că Mani era înconjurat de îngeri şi că strălucea ca soarele. Ulterior, cele 26 de zile de chinuri îndurate de Mani au fost socotite de adepţii săi drept patimi şi asemuite cu patimile îndurate de Iisus.

S-a afirmat că învăţăturile lui Mani sunt mult mai dualiste decât cele aparţinând tradiţiilor gnostice din Alexandria şi Siria. Acest fapt a fost, evident, o influenţă a dualismului zoroastrian care se impregnase profund în cultura persană.

13

În cosmologia lui Mani, la început regatele Luminii şi ale Întunericului coexistau într-o pace precară. Curând, Întunericul se hotărî să atace tărâmul Luminii pentru a-l cotropi. Nevoită să se apere, Lumina Primordială apelă la Maica Vieţii să aducă pe lume Omul Primordial, care, la rândul său avea cinci fii. Din nefericire, pe câmpul de bătălie au fost înfrânţi de forţele Întunericului care i-au devorat şi au încorporat apoi esenţa lor luminoasă în trupurile lor întunecate. A fost prima întrepătrundere îngrozitoare între Lumină şi Întuneric.

Pentru a-l salva pe Omul Primordial, Tatăl Măreţiei care locuia în Ţara de Lumină, cheamă o nouă putere: Spiritul Viu împreună cu cei cinci fii ai săi. Ei au creat Universul ca pe o fortificaţie care să separe Ţara de Lumină de Regatul Întunericului. Dar au folosit ca material de construcţie trupurile duşmanilor prinşi. Astfel cerul şi pământul au fost făcuţi din carnea demonilor înlănţuiţi, iar astrele din porţiuni luminoase pe care demonii au fost forţaţi să le regurgiteze. Cînd Omul Primordial a fost în sfârşit smuls Întunericului, el a lăsat acolo o parte din lumina sa pe care demonii au recuperat-o şi i-au dat-o fiului regelui Întunericului care, unindu-se cu femeia sa, i-a născut pe Adam şi Eva în care a închis acest tezaur luminos. Rasa omenească este deci născută din Prinţul Întunericului, care a dorit să ţină captivă pe pământ Lumina pierdută de Omul Primordial.

Astfel manicheismul nu este un sistem care-i diferenţiază pe cei buni de cei răi. În manicheism toţi sunt răi: oameni, animale, plante, deoarece toţi au fost creaţi cu materia întunecată, fie de fiul regelui Întunericului însuşi, fie de arhonţii săi. Singura şansă de salvare este să auzi o chemare a Mesagerului Luminii. Nu există oameni buni, ci doar cei chemaţi care capătă conştiinţa tragicului condiţiei umane şi care ştiu să-şi alunge singuri întunericul printr-o comportare ascetică ce presupune abstinenţa la carne şi vin, renunţarea la proprietatea individuală, respingerea căsătoriei.

Manicheenii se compuneau din două clase de iniţiaţi: Aleşii, care se supuneau unor încercări grele ducând o viaţă monahală şi Ascultătorii sau Soldaţii, care se puteau căsători şi aveau bunuri, dar care respectau anumite interdicţii.

Prin manicheeni, o mare activitate de purificare şi mântuire are loc în lume, iar Mani i-a învăţat pe oameni cum să răspândească această activitate.

Credinţa întemeiată de profetul Mani a funcţionat în mod deschis, în diferite locuri timp de 1100 de ani. Totuşi ea nu a fost scutită de persecuţii. Creştinii, ca şi adepţii altor religii au fost motivaţi de frică plină de gelozie pe care o resimţeau faţă de un duşman cu a cărui sfinţenie, puritate şi farmec nu se puteau măsura, la care s-au adăugat şi reuşitele economice şi politice ale credincioşilor manicheeni.

Cel mai notoriu exemplu este cel al Catarilor (care înseamnă cei Puri) răspândiţi în Italia de nord şi în sudul Franţei, dar şi în Flandra, în Anglia şi Germania. Deşi în 1163 au fost arşi pe rug, în număr mare, la Köln, cei mai celebri rămân catarii din regiunea Languedoc din sudul Franţei, deoarece represiunea împotriva lor s-a transformat într-un adevărat război religios.

În 1206, fanaticul spaniol Dominic de Guzman, cunoscut mai târziu ca Sfântul Dominic a fost desemnat de papa Inocenţiu al III-lea să participe la renumita confruntare de idei cu celebrul dascăl catar, Guilhabert de Castres, la Fanjeux. Fiind înfrânt, Dominic pleacă mânios, jurând că se va răzbuna. Curând papa Inocenţiu al III-lea instituie Sfânta Inchiziţie având drept obiectiv principal exterminarea catarilor. Inchiziţia a fost condusă de membrii Ordinului Dominican,

14

cărora li se spunea, chiar şi de catolici, Câinii Domnului (Domini Canis). În 1209 s-a pornit prima şi unica cruciadă purtată împotriva creştinilor. Până în preajma anului 1250, valuri după valuri de armate ale cruciaţilor au invadat Languedocul şi i-au masacrat şi jefuit pe locuitori. A rămas în istorie infamul măcel din anul 1209 de la Béziers unde s-a dat ordin ca toată lumea să fie ucisă, sub pretextul că Dumnezeu îşi va recunoaşte credincioşii. Fără îndoială că cel mai tragic moment al înfrângerii catarilor s-a petrecut între anii 1243 şi 1244 când ultimul bastion catar, castelul Montségur, a fost supus unui îndelungat asediu. În final, catarii au predat castelul având promisiunea că vor fi cruţaţi. Dar o dată ieşiţi afară, sute de catari de ambele sexe au fost duşi pe un câmp aflat la poalele stâncii Montségur şi arşi de vii în masă. Toţi au urcat fără teamă pe rugul în flăcări, cântând imnuri de slavă.

Dar amintirea catarilor nu s-a stins niciodată, ba chiar a sporit în utimele decenii. Străzi şi şosele din Languedoc poartă numele lor, iar memoria lor se bucură de o stimă deosebită atât din partea populaţiei locale, cât şi din partea numeroşilor vizitatori ce merg în pelerinaj la locurile sfinte ale catarilor.

În concluzie, putem afirma că spiritul gnozei nu a dispărut niciodată, acesta dăinuind până în zilele noastre. Toţi marii filozofi oculţi sau teozofi, precum Cornelius Agrippa, Jacob Boehme, Louis-Claude de Saint-Martin, Éliphas Lévi au fost, într-un fel sau altul, continuatorii gnosticilor fără a le prelua în mod necesar vocabularul şi temele. În Franţa, în anul 1890 a fost întemeiată Biserica gnostică universală, o religie care se voia scrupulos conformă cu gnosticismul. Către sfârşitul secolului al XIX-lea existau biserici gnostice în şaisprezece oraşe din Franţa printre care şi Parisul, iar altele în Italia şi în Polonia. Au fost publicate cursuri de doctrină sau reviste, precum celebra La Gnose lansată în 1909 de René Guénon. După cel de-al doilea război mondial, în Statele Unite s-a afirmat ceea ce critica americană a denumit-o, în 1969, Gnoza de la Princeton, deoarece fusese elaborată în mare parte de fizicienii de la Princeton.

Astfel, cuvântul Gnoză este nemuritor şi mai desemnează, chiar şi în zilele noastre o mişcare de avangardă. El se poate aplica oricărui singuratic sau oricărui grup de studiu care se dedică problemei pe care Tertulian o reproşa gnosticilor că ar vrea să o rezolve: de unde vine răul şi pentru ce? Deoarece ea duce spiritul foarte departe, până a-l face să conteste credinţele cele mai bine înrădăcinate. Gnosticismul este tulburător şi uneori ne scoate din fire deoarece constituie o provocare la adresa credinţei în care toată lumea crezuse şi pe care o practicase. Cei hotărâţi să obţină mai mult decât ne poate oferi această lume sunt îngroziţi de gnosticism şi de faptul că el recunoaşte, în mod deschis, că mântuirea laică nu este cu putinţă. Lumea nu poate să progreseze prin propriile sale mijloace, oricare ar fi ele. Ea are nevoie de ceva din exteriorul său: o înţelepciune, o cunoaştere interioară ce transcende hotarele planetei şi ale cosmosului.

OBSERVAŢIIPentru redactarea acestei planşe, am preluat sau prelucrat informaţii din următoarele

lucrări:1. Alexandrian: Istoria filozofiei oculte, 1994, Editura Humanitas, Bucureşti2. Stephan A., Hoeller: Gnosticismul, 2003, Editura Saeculum I.O., Bucureşti

15

3. Mircea, Eliade: Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 1996, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti4. Eliade/Culianu: Dicţionar al religiilor, 1993, Editura Humanitas, Bucureşti5. Georges, Ory: Originile creştinismului, 1981, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti

Dan Anghelescu LR:. Axis Mundi Or:. Orientul Sinaia

Februarie, 2014

16

17