DIMENSIUNILE MANAGEMENTULUI

CLASEI DE ELEVI

REFERAT

Managementul clasei se referă la conducerea şi organizarea în cele

mai bune condiţii a procesului de învăţământ dar şi a clasei; pentru a se

realiza în mod eficient acest lucru, dascălul nu trebuie să fie un simplu

transmiţător de informaţii, ci şi un bun manager al grupei de copii pe care o

conduce.

Cadrul didactic este cel care reuneşte toate resursele materiale şi

umane, resursele de ordin pedagogic şi psihologic şi le pune la dispoziţie

într-o manieră proprie clasei pe care o conduce; cu alte cuvinte, cadrul

didactic este managerul clasei.

Profesorul planifică activitatea didactică pe care o concretizează într-o

planificare calendaristică anuală şi în una semestrială. Profesorul mai

realizează planuri de lecţii, organizează clasa de elevi, în funcţie de natura

activităţii desfăşurate şi de obiectivele urmărite.

Managementul clasei de elevi presupune „arta de a pregăti resursele

umane, de a forma personalităţi potrivit unor finalităţi solicitate de societate

şi acceptate de individ”1 .

Într-o organizaţie şcolară, activitatea managerului este foarte

importantă pentru funcţionarea eficientă a unităţii în ansamblu. Eficienţa

activităţii managerului reprezintă o dovadă clară a competenţei acestuia.

În sistemul de învăţământ profesorii trebuie să se raporteze la cei pe

1 Roxana Tudorică, Managementul educaţiei în context european, Editura Meronia,

Bucureşti, 2007, pag.29;

1

care îi educă , să stabilească relaţii de colaborare cu elevii şi părinţii acestora

şi cu alţi factori ai societăţii. Ei nu educă numai la catedră, în clasă, ci prin

fiecare contact pe care îl stabileşte cu copiii şi părinţii acestora, desfăşoară o

muncă de dezvoltare şi de conducere. Activitatea cadrelor didactice se

desfăşoară în faţa unor individualităţi psihice umane în formare; de aici

rezultă şi necesitatea unei maxime responsabilităţi faţă de comportamentele

şi intervenţiile educatorului, responsabilităţi care diferă în funcţie de nivelul

de învăţământ la care ne referim(grădiniţă, ciclul primar, gimnazial, etc).

Rolul de „profesor-manager nu-l diminuează pe cel de profesor-educator, ci

îl întăreşte, îl sprijină în eficienţă”2.

Managementul clasei are o structură dimensională ce cuprinde :

dimensiunea ergonomică, dimensiunea psihologică, dimensiunea socială,

dimensiunea normativă, dimensiunea operaţională şi dimensiunea

inovatoare.

Dimensiunea ergonomică a managementului clasei vizează aspecte

referitoare la dispunerea mobilierului în clasă, vizibilitatea şi pavoazarea

sălii de clasă. Aceste probleme nu pot fi considerate lipsite de importanţă

pentru succesul activităţii la catedră a cadrului didactic, mai ales la vârstele

mici când, prezenţa într-o formă cât mai atractivă a materialului didactic,

inclusiv a mobilierului, este absolut necesară.

Având în vedere primul aspect şi anume dispunerea mobilierului din

clasă putem spune că acesta reprezintă o parte importantă a bazei tehnico-

materiale a învăţământului şi este compus dintr-o serie de piese de mobilă

folosite în mediul şcolar în scopul îndeplinirii unor obiective educaţionale.

2 Elena Joiţa, Management educaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag.38;

2

Clasa este locul unde se desfăşoară principalele procese educaţionale,

unde elevii îşi petrec o mare parte a timpului lor. Realizarea tuturor

elementelor clasei (suprafaţă, formă, volum) depide foarte mult de modul

în care este gândit postul de lucru al elevului şi principiile care stau la baza

proiectării. Aceste principii se referă la : problemele de pedagogie propriu –

zise şi normele de igienă complexă privind cadrul ambiental ( culoare,

luminozitate, ventilaţie, etc. ).

Forma clasei este determinată de câţiva factori : obţinerea unui

ambient cât mai plăcut; asigurarea unei mobilări variate din punct de vedere

funcţional; obţinerea parametrilor igienici recomandaţi de medici (ventilare,

luminare naturală) şi asigurarea unei construcţii eficiente şi durabile.

În structura mobilierului şcolar intră atât obiectele destinate locurilor

de studiu şi de învăţare ale elevilor cât şi mobilierului rezervat cadrului

didactic. Din punct de vedere ergonomic mobilierul şcolar este realizat

corespunzător caracteristicilor psiho-somatice ale elevilor şi adecvat

spaţiului de clasă, în timp ce dintr-o perspectivă didactică, acesta trebuie

instalat şi reglat după obiectivele instructiv-educative ale activităţii.

Caracteristicile moderne ale mobilierului sălii de clasă sunt după

Ullich (1995) : „simplitatea, funcţionalitatea, durabilitatea,

instrucţionalitatea şi modularitatea”3. Specialiştii în ergonomie şcolară sunt

preocupaţi în momentul de faţă de realizarea unui mobilier al sălii de clasa

după standardele anterioare, propuse de Ullich, care poate să ofere elevului

atât autonomia funcţională cât şi posibilitatea de organizare a activităţii

educaţionale pe grupuri de elevi.

3 Romiţă Iucu, Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi,

2003, pag. 26;

3

O dispunere a mobilierului în manieră tradiţională, favorizează mai

ales expunerea cadrului didactic şi atitudinea pasivă a elevilor şi se pretează

la activităţi educaţionale de tip predare-învăţare, prelegere. Dimpotrivă o

dispunere a mobilierului pe sistem semicerc sau chiar oval, aduce schimbări

esenţiale în relaţia educaţională, favorizând şi încurajând interacţiunile

permanente şi activismul elevilor, participarea lor activă la activităţile

didactice care se desfăşoară.

Vizibilitatea presupune adaptarea spaţiului clasei, inclusiv al

mobilierului la necesităţile somato-fiziologice şi de sănătate ale elevilor.

Atunci când se realizează dispunerea elevilor în bănci, este necesar să avem

în vedere copiii care prezintă diverse probleme: cei cu deficienţe de vedere,

cu deficienţe de auz, cu deficienţe structurale ale scheletului precum şi copiii

care din punct de vedere fizic sunt variabili după înălţime. Ţinând cont de

aceşti parametri, cadrul didactic va lua cele mai bune decizii, în ceea ce

priveşte aşezarea în bănci, punând pe primul plan argumentele de tip

medical şi fizic.

Când vorbim de managementul clasei trebuie să avem în vedere şi

aspectul cultural – estetic al clasei. Având în vedere că o clasă reprezintă un

grup organizat, profesorul poate să o identifice cu un element de

individualizare, de exemplu o mascotă, un simbol al clasei, o medalie

preferată, o jucărie, un joc preferat, o poveste care e reprezentativă pentru

clasă, nişte fotografii cu copiii din clasa respectivă.

Într-o clasă orientată spre nevoile copilului, e mai uşor atât pentru

copil, cât şi pentru dascăl să fie copleşit de posibilităţile de care dispun. Este

esenţial ca, la clasele mici, dascălul să aducă fel şi fel de variante pentru

copii. În mod logic, clasa ar trebui organizată pe centre de învăţare, care,

unele din ele sunt esenţiale pentru o clasă sau pentru disciplinele opţionale:

4

centrul de lectură, centrul de scriere, centrul de ştiinţă, centrul de artă,

centrul de matematică, centrul de descoperiri, etc. O atenţie deosebită trebuie

acordată distribuirii acestor centre în sala de clasă şi, implicit distribuirii

materialelor didactice în mod treptat şi metodic. Copiii trebuie învăţaţi să

folosească materialele corespunzător, pentru a asigura reuşita activităţilor

desfăşurate. De asemenea aspectul estetic al mobilierului, al materialului

didactic utilizat are o importanţă covârşitoare în ceea ce priveşte implicarea

activă a copiilor mici în procesul instructiv-educativ.

Profesorul este dator să educe copiii pentru a se comporta adecvat în

procesul învăţării şi să-i implice în luarea deciziilor referitoare la clasă.

Timpul trebuie dozat astfel încât elevii să aibă mai curând voie să exploreze,

dă discute şi să descopere, decât să-l asculte pe dascăl; este necesar să se

încurajeze învăţarea prin descoperire, prin implicare activă a elevilor în

găsirea soluţiilor la problemele cu care se confruntă.

Dimensiunea psihologică se referă la cunoaşterea, respectarea şi

exploatarea particularităţilor individuale ale elevilor. Factorul principal este

dat, însă de capacitatea de munca a elevilor în clasă.

Pentru a se stabili momentul potrivit, când elevii pot lua contact cu

sarcina de învăţare, este necesar să avem în vedere aspecte legate de: stadiul

dezvoltării psihologice a copiilor, care reprezintă o condiţie esenţială pentru

reuşita actului de învăţare; concepţia despre învăţare şi asimilare; analiza

logico-cognitivă a conţinutului de învăţat (socio-moral). Un profesor cu o

bună pregătire profesională, atât de specialitate cât şi pedagogică trebuie să

stăpânească cunoştinţe referitoare la aceste aspecte.

Capacitatea de muncă poate fi nominală (totalitatea resurselor

energetice şi funcţionale ale organismului, sistem psihic, capacitatea de

efort fizic şi intelectual), funcţională (energia fizică şi psihică solicitată şi

5

utilizată efectiv în activitatea şcolară), disponibilă (rezervele de energie

psihică şi fizică de care dispune la un moment dat) şi auxiliară (capacitatea

de a face faţă şi altor sarcini extraşcolare).

Capacitatea de învăţare este influenţată de stadiul de dezvoltare

psihologică, de concepţia despre învăţare, de modul cum prelucrează

conţinuturile învăţării, de starea de pregătire, componenta motivaţională,

de nivelul resurselor intelectuale, al deprinderilor, atitudinea faţă de muncă.

Exploatarea managerială a acestora se regăseşte în distribuirea raţională

a sarcinilor de învăţare, în organizarea condiţiilor necesare învăţării, a

timpului, în stimularea şi atribuirea de responsabilităţi în cadrul grupului

de elevi, în utilizarea relaţiilor de cooperare în rezolvarea sarcinilor, în

coordonarea ritmurilor, în antrenarea şi luarea de decizii.

Dimensiunea socială a managementului clasei de elevi vizează

aspecte privitoare la: întinderea clasei, ca număr de elevi; interacţiunea

membrilor clasei; scopurile comune pe termen scurt şi lung; structura

grupului, nivelele ierarhice; compoziţia şi organizarea, vizând omogenitatea

şi eterogenitatea clasei; sintalitatea ca personalitate a grupului; problematica

liderilor formali şi informali; modul de circulaţie al informaţiilor în grup,

realizarea comunicării, mecanisme de transmitere a lor, direcţii de transmitere

şi receptare.

Dimensiunea normativă indică toate normele, regulile, cerinţele

care stau la baza constituirii grupului-clasă, a reglării desfăşurării

activităţii sale şi manifestate sub forma unor obişnuinţe, uzanţe, constante şi

stereotipuri comportamentale.

La nivelul clasei acţionează două categorii de norme:

- norme explicite, ca norme prescrise, cunoscute, clar exprimate,

imperative.

6

Ele acţionează la nivelul procesului didactic (normativitatea didactică)

şi la nivel instituţional (şcolar) şi reglementează activitatea şcolară unitar

pentru toţi elevii, trecând progresiv de la impunere la interiorizare,

conştientizare;

- norme implicite, ca reguli “produse de viaţa în comun a grupului”4,

de interiorizarea normelor explicite, de apelul la norme din afara clasei şi

şcolii, de interacţiunile din viaţa grupului.

De aici importanţa cunoaşterii lor de către profesorul-manager şi găsirea

modalităţilor de impunere, apoi de interiorizare şi de transformare a lor în

comportamente reale în grup, de perfecţionare a activităţii şi coeziunii

grupului, de prevenire şi combatere a conflictelor de norme şi conduite, de

motivare a elevilor pentru viaţa în grup.

Dar succesul managerial nu depinde numai de respectarea normelor clasei,

ci şi a celor ale şcolii (cultura şcolară), ca norme instituţionale, implicite.

Dimensiunea operaţională se află într-o strânsă legătură cu cea

normativă, pentru că arată modul de percepere, aplicare, interiorizare,

respectare a regulilor în cadrul grupului grup, modul de armonizare a

acţiunii profesorului cu cea a elevilor şi sensul în care fiecare înţelege şi

respectă normele şi regulile care se impun.

Profesorul recurge la o serie de proceduri de intervenţie, în cazul

nerespectării normelor: sancţiunea (apelul la aceasta strategie se poate face

numai în cazul în care subiectul are o anumită maturitate psihoafectivă şi

când a dobândit conştiinţa de sine; aplicată în condiţii de imaturitate psiho-

afectivă, pedeapsa nu provoacă decât teamă, intimidare, anxietate şi

4 Romiţă Iucu, Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi,

2003 pag. 36;

7

suferinţă, efecte nedorite atât pe termen scurt cât şi prin efectele lor

malefice, pe termen lung. Pedeapsa aplicată de un profesor care în mod

obişnuit impune o anumită distanţă socio-afectivă între el şi elevi, va

înregistra efecte minore, posibil negative; nu acelaşi lucru se va observa în

urma aplicării pedepsei de către un profesor cald, implicat şi ataşat din punct

de vedere socio-afectiv, metoda se poate finaliza cu efecte pozitive imediate

dar şi cu o constantă corectivă benefică pentru o perioadă mai lungă de

timp); conduita de dominare, de negociere(realizarea unei înţelegeri); de

fraternizare (observându-şi neputinţa de intervenţie, cadrul didactic se aliază

cu elevii); respectarea unor ritualuri sau obiceiuri (profesorul îşi bazează

intervenţiile pe standardizare şi uniformizare); susţinerea morală( pune pe prim

plan funcţia moralizatoare a discuţiei directe).

Toate acestea reduc situaţiile de criză normativă, de inadaptare şcolară,

previn stările tensionale, efectele psihologice ale inadaptării la grup şi

activitate. Efectele pozitive se resimt în înţelegerea normelor, acceptarea lor,

demonstrarea preluării lor în comportament, includerea în sistemul personal de

valori.

Dimensiunea inovatoare implică înţelegerea necesităţii de ameliorare,

schimbare, perfecţionare a vieţii şi activităţii clasei, a grupului şi apoi luarea de

decizii adecvate şi aplicarea lor progresivă.

Starea de inovare rezultă din evoluţia clasei, din evaluările continue, din

presiunea modelelor externe clasei, din schimbările la nivelul şcolii, din

conceperea şi aplicarea modalităţilor corective, din modul de receptare de

către elevi şi apoi de participare conştientă, din modul de învingere a

rezistenţei la schimbare, din modul de valorificare şi trăire a satisfacţiilor

rezultate, din raportarea la motivaţiile elevilor.

8

În ceea ce priveşte deciziile inovatoare este de menţionat „necesitatea

păstrării şi a identificării unor spaţii pentru eventuale decizii secundare,

suplimentare, în decursul fazei de intervenţie şi de execuţie”5 (spre exemplu

în cazul unei intervenţii corecţionale, pedeapsa, reacţia elevului la momentul

respectiv poate determina o schimbare atitudinală a cadrului didactic).

Activitatea cadrului didactic nu trebuie să se caracterizeze prin

pasivitate faţă de elementele de noutate ci, dimpotrivă, aceasta trebuie să

implice o maximă receptivitate.

Prin întreaga sa activitate de concepere, proiectare şi realizare a

instruirii, profesorul desfăşoară o activitate specifică de conducere la clasele

pe care le are în grijă.

Profesorul trebuie să fie un bun manager al clasei de elevi pentru a

putea obţine satisfacţie profesională, eficienţă maximă în activitatea sa

didactică, fie că este vorba de procesul de predare- învăţare-evaluare, fie că

este vorba de toate celelate acivităţi legate de profesia de dascăl. El este

dator să educe copiii pentru a se comporta adecvat în procesul învăţării şi

să-i implice în luarea deciziilor referitoare la clasă. De aceea trebuie să fie

cât mai conştient de arta conducerii în domeniul său specific, adică să-şi

însuşească managementul educaţional.

BIBLIOGRAFIE:

5 Romiţă Iucu, Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2003 pag. 46;

9

1. Romiţă Iucu, Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura

Polirom, Iaşi, 2003;

2. Elena Joiţa, Management educaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

3. Roxana Tudorică, Managementul educaţiei în context european,

Editura Meronia, Bucureşti, 2007;

10