MINISTERUL EDUCAȚIEIUNIVERSITATEA DE STAT DIN RM

FACULTATEA DE DREPT

LUCRU INDIVIDUAL LA DISCIPLINA : ”Infracțiuni săvîrșite în sfera activității medicale”

Raport cu tema : ”Pacientul și drepturile sale ”

Realizat : Caldari Cătălina, gr.1

Verificat : Gîrla Lilia,

doctor în drept, conferențiar universitar

Nota :

Chișinău 2015

Cuprins:Cuvintele-cheie

Introducere

Capitolul I: Pacientul și drepturile sale – prevederi legale

Capitolul II: Limitările și încălcările drepturilor pacienților

Concluzii

Surse bibliografice

Cuvinte-cheie:

DrePturi

Dreptul la viAță

Informarea și Consimțămîntul pacientului

Dreptul la o a 2 opInie

Dreptul la confidEnțialitate

Înălcările drepturilor și saNcționarea acestora

Cazurile de limiTare a drepturilor

IntroducereÎn ultimii ani, știința medicală a obținut succese remarcabile în diagnosticare, profilaxia și

tratamentul mai multor maladii considerate anterior incurabile, cum ar fi influența asupra sănătății reproductive a omului, proceselor stingerii din viață, statutului genetic etc. În același timp, se atestă o creștere permanentă a numărului infracțiunilor comise în sfera activității medicale, proces defavorabil ce are loc pe fonul imperfecțiunii legislației, dar și din considerentul practicii incorecte de aplicare sau ignorare a acesteia.

Respectiv, devine tot mai actuală problema malpraxixului medical. În conformitate cu art.2 al Legii Republicii Moldova privind malpraxixul medical (Proiect), acesta presupune o eroare profesională săvîrșită de prestatorul serviciilor de sănătate prin acțiune sau inacțiune, din neglijență, imprudență, ignorață sau prin nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea, consimțămîntul și obligativitatea acordării serviciilor de sănătate, soldată cu producerea de prejudicii pacientului.

Reeșind din această definiție, o idee care se desprinde ar fi cea referitoare la poziția pacientului în raport cu prestatorii de servicii medicale (medicii), poziție care se ignoră în contextul atestării faptelor de malpraxis. Astfel, am fi în prezența unui malpraxis medical inclusiv cînd se încalcă reglementările privind confidențialitatea informațiilor obținute de la pacient, privind consimțămîntul informat, obligativitatea acordării serviciilor de sănătate ș.a.

De fapt, se atestă încălcarea unui statut a pacientului, adică a drepturilor acestuia, atît cele amintite expres mai sus, cît și cele care rezultă implicit, care duc la survenirea unor consecințe nefaste în persoana acestuia. Aici se cere a fi menționat că problema protecției drepturilor pacienților este actuală pentru toate țările, nu numai pentru Republica Moldova, inclusiv și pentru cele care au un nivel avansat de dezvoltare a sistemului de sănătate. În condițiile societății contemporane, pacientul nu este doar un consumator de servicii, ci și un participant activ la realizarea actului medical, înzestrat fiind de pe poziții etice, dar și juridice, cu anumite drepturi.

Un șir de acte normative vin să stabilească și să garanteze respectarea acestor drepturi, care țin de cele mai importante valori umane cum sunt viața și sănătatea acestuia. Dreptul la viață și integritate fizică și psihică reprezintă valori supreme, ce sunt garantate de Constituția RM. Dispozițiile constituționale privind drepturile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu tratatele la care RM este parte. Consolidarea drepturilor fundamentale ale omului în sistemul de sănătate este realizat prin Legea cu privire la drepturile și resposabilitățile pacientului. În același timp aceasta nu presupunea absența cazurilor de violare a lor, de ignorare. Respectiv pacientul poate ataca acțiunile prestatorului de servicii medicale ce au condus la lezarea drepturilor sale individuale.

Din aceste considerente, în prezenta lucrare urmează a fi supuse analizei în primul rînd persoana pacientului, cine poate avea o astfel de calitate, ca ulterior să fie determinate originea normativă națională și internațională și importanța drepturilor pacientului în procesul de acordare a asistenței medicale. La fel sunt prezentate cazuri practice de încălcare a unora dintre aceste drepturi prin prisma normelor penale aplicabile.

Capitolul I : Pacientul și drepturile sale – prevederi legale

Pentru a identifica și a supune analizei drepturile pacientului, se cere a ne expune mai întîi asupra unei alte probleme, și anume cea privitor la conținutul termenului de ”pacient”, ca subiect a drepturilor în cauză. Or nu putem să determinăm drepturile cuiva, fără a înțelege ale cui sunt.

Aici literatura de specialitate are opinii împărțite. Deși se are în vedere aceeași persoană, se folosesc diferiți termeni, care creează confuzii asupra statutului, asupra cercului de subiecți care se pot încadra în această categorie, și respectiv pot beneficia de drepturile consacrate pacientului.

În funcție de context, se utilizează termenii fie de ”utilizatorul” de servicii medicale, mai cu seamă atunci cînd îi sunt recunoscute contribuția activă și importanța opiniilor, fie de ”pacient” în abordarea clasică, lipsită de comentarii și caracterizată de răbdare, fi de ”client”, în noua accepțiune, modernă a rolului, atunci cînd acesta solicită și obține informații și, în funcție de calitatea și conținutul acestor informații optează pentru un anumit tip de servicii medicale, oferite de un furnizor specializat în prestarea acestora.

Într-un astfel de context, dat fiind și încercarea de a permite manifestarea rolului participativ al pacientului la luarea deciziilor de natură medicală care îl privesc, se dezvoltă constant o abordare a bolnavului prin prisma noțiunii de ”client”. Denumirea reflectă intenția de a asculta cu mai mult interes dorințele reale ale pacientului, solicitațiile și opiniile sale. Insă aceasta duc la dezvoltarea unui consumerism medical nerecomandabil ; cu atît mai mult, chiar și în clinicile private ar trebui să fie dominantă latura profund umană a raportului medic-pacient și nu aspectele de natură comercială de tipul client-prestator de servicii.1

În această ordine de idei, este de menționat că cadrul normativ operează totuși cu termenul de pacient (termen utilizat chiar și în titlul legii – Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului). Aceasta atît din considerentul de mai sus, cît și prin prisma următoarele explicații, referitoare la alegerea termenului de pacient în detrimentul noțiunei de bolnav.

Din punct de vedere deontologic, noțiunea de ”pacient” este una mai corectă decît noțiunea de ”bolnav”. Un bolnav este individul suferind de o stare patologică și care primește sau nu servicii medicale.2 O idee similară ne furnizează și dicționarul explicativ al limbii române, și anume – bolnavul este persoana care suferă de o boală.

Astfel identificăm că noțiunea de ”bolnav” nu este întîlnită în lege, cu excepția art.162 CP RM (neacordarea de ajutor unui bolnav), aici punîndu-se accentul anume pe faptul aflării persoanei într-o stare de boală, care determina și aplicarea sancțiuni penale celor care vor ezita sau vor refuza să-și îndeplinească obligația de acordare a ajutorului persoanei în cauză. Probabil 1 Gîrla L. Malpraxis medical: implicații de drept penal. Chișinău: CEP USM, 2015, p.28

2 Vulcu L., Vulcu D. Pacientul, un actor fără de care nu există medicină. În: Arta Tarnsilvanică, 2008, vol. II, nr.1, p.1

din aceste considerente și s-a recurs la utilizarea anume a acestei noțiuni, pentru a se atrage atenția asupra condiției în care se afla victima, starea lui de neputință.

Din puct de vedere legal, ”pacientul ”este identificat cu consumatorul serviciilor de sănătate, fiind persoana care necesită, utilizează sau solicită servicii de sănătate, indiferent de starea sa de sănătate, sau care participă benevol, în calitate de subiect uman, la cercetările biomedicale3.

De aici rezultă că pacientul este persoana fizică în viață care este fie sănătoasă, fie bolnavă și necesită, utilizează sau solicită servicii de sănătate sau care participă benevol, în calitate de subiect uman, la cercetări biomedicale.

Respectiv, la mod comparativ, dacă bolnavul este persoana care suferă de vreo boală, traumă sau o altă stare patologică și care are nevoie de îngrijiri medicale, reeșind din condiții obiective, atunci pacientul nu este neapărat o persoană bolnavă, poate fi un absolut sănătoasă, care spre exemplu solicită o informație medicală cu scop pur informativ, sau se adresează medicului pentru o verificare de rutină. Mai mult ca atît, chiar și legislația în vigoare susținea această idee prin consacrarea mai multor situații cînd o persoană sănătoasă obține statut de pacient și este impusă să participe la diferite etape de diagnosticare, tratament sau profilaxie (un exemplu ar fi cazul femeilor însărcinate, care deși nu sunt bolnave, dar care în acord cu Ghidul A Național de Perinatologie4, pe parcusul sarcinii femeia este obligată să se supună mai multă investigații cu scop de diagnosticare și profilaxie, obținînd astfel statut de pacient, nefiind în același timp un bolnav).

Teza propusă este susținută și de dicționarul exlicativ al limbii române, care privind termenul de pacient dă următoare explicație – persoana supusă unui tratament medical din partea medicului. Mai mult, legislația națională amintită se află în corespundere totală cu prevederile internaționale. În acest sens amintim un așa instrument internațional cum este Declarația Promovării Drepturilor Pacienților în Europa, care la fel utilizează termenul de pacient, căruia îi furnizează următorul conținut – utilizatori ai serviciilor de sănătate, fie ei sănătoși sau bolnavi. O concluzie care se impune aici, ar fi că între termenii ”pacient” și ”bolnav” există o relație dintre întreg și parte, unde ”pacientul” este termenul ce cuprinde termenul de ”bolnav”.

Deci, în măsura în care am identificat subiectul, urmează a supune analizei drepturile acestuia. Literatura de specialitate5 cunoaște două categorii de drepturi ale pacienților:

Drepturile sociale: dreptul la acces la seviciile de sănătate, dreptul la asigurare medicală;

Drepturile individuale: dreptul la integritatea persoanei, dreptul la confidențialitate, dreptul la convingerile religioase, dreptul la autoîngrijire, dreptul la îngrijire și tratament fără discriminare.

3 Legea RM cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului, nr.263-XVI din 27.10.2005, în M.O. al RM, 2005, nr.176-181

4 Ghidul A Național de Perinatologie ”Principii de organizare și acordare a asistenței medicale perinatale” (destinat medicilor de mafilie, lucrătorilor medicali medii, specialiștilor din diverse domenii) Ediția a doua. Chișinău, 2006

5 Gîrla L., Op. Cit., p.31

Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului consacră o prevedere normativă, care vine cu o definiție pentru sintagma de ”drepturi ale pacientului” - drepturi derivate din drepturile fundamentale ale omului la viaţă şi sănătate, care includ drepturi sociale ce ţin de accesibilitate, echitate şi calitate în obţinerea asistenţei medicale, precum şi drepturi individuale ce ţin de respectarea pacientului ca fiinţă umană, a demnităţii şi integrităţii lui, realizate în cadrul utilizării serviciilor de sănătate sau în legătură cu participarea lui benevolă, în calitate de subiect uman, la cercetări biomedicale. Aici nu se face altceva decît se trasează anumite criterii, în baza cărora urmează a fi determinate în concrect drepturile pacienților.

Ulterior aceiași lege, în art.5 consacră listă exhaustivă a acestora drepturi, care pot fi repartizate pe anumite categorii, reeșind din asemănările de rigoare.

În primul rînd vorbim despre drepturile ce decurg din calitatea pacientului de a fi om și din valorile ce urmează a fi respectate în acordarea îngrijirii medicale, categorie consacrată expres în intrumentul supranațional Declarația Promovării Drepturilor Pacienților în Europa, în schițarea căreia au fost luate în considerare următoarele instrumente interguvernamentale, ce oferă împreună un cadru și un set de concepte de bază care se pot aplica la drepturile pacienților – Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Convenția Internațională asupra Drepturilor Civile și Politice (1966), Convenția Internațională asupra Drepturilor Economice, Sociale și Culturale (1966), Convenția Europeană asupra Drepturilor Umane și Libertăților Fundamentale (1950) și Carta Socială Europeană (1961), și anume:

Dreptul la respectul persoanei ca ființă umană,

Dreptul la auto-determinare,

Dreptul la intergitate fizică și mentală și la securitatea propriei sale persoane,

Dreptul la respectul pentru propria confidențialitate,

Dreptul de a avea propriile sale valori morale și culturale, și dreptul de a i se respecta convingerile filozofice și religioase,

Dreptul la o protecție a sănătății, atît cît est disponibilă prin măsuri adecvate de prevenire a maladiilor și îngrijiri de sănătate, și la posibilitatea de a urmări atingerea celui mai înalt nivel de sănătate posibil.

Aceste drepturi își găsesc expresia și în prevederile legii naționale sus numite. La fel, pornind de la aceste categorii, se detaliază alte drepturi și condiții de realizare, ce se regăsesc atît în legislația națională, cît și în actele de natură supranațională, dinte care și cel sus amintit.

Unul din drepturile pacientului, cu o largă aplicabilitate este dreptul la informare, care se manifestă din mai multe aspecte. El presupune posibilitatea pacienților de a fi la curent cu serviciile medicale disponibile și modul de utilizare a acestora (publicitatea serviciilor medicale), de a fi informați asupra statutului profesional al furnizorilor de sănătate în grija cărora se află. La fel acest drept îi dă siguranța că este complet informat asupra stării lor de sănătate, inclusiv asupra unor aspecte medicale adiacente cum ar fi: intervențiile medicale propuse, riscurile potențiale și benefice fiecărui procedeu, alternativele existente, consecințele neefectuării, fiecare din aceste categorii de informații fiind comunicată pacienților pe înțelesul acestora, ținînd cont

de faptul că nu sunt specialiști în domeniu. La fel, dreptul la informare presupune că pacientul poate avea acces la propriile sale fișe medicale, de a primi o copie după dosarul și fișele medicale sau părți din acestea.

În același timp, se identifică încă o serie de aspecte care se înscriu în această categorie de drepturi, legate de informarea pacientului, care țin mai mult de momente organizatorice, administrative, cum ar fi faptul că la internarea pacientului într-o unitate sanitară, pacientul trebuie să fie informat asupra identității și statutului profesional ale personalului de îngrijire care îi acordă asistență, regulile de rutină la care trebuie să se supună pe durata internării și îngrijirii, iar la exerternare, pacientul poate solicita și primi un rezumat scris al investigațiilor, al diagnosticului, al tratamentului și recomandărilor privind îngrijirea ulterioară.

Din dreptul la informare și dreptul la autodeterminare (consemnat în prima categorie) se desprinde un alt drept, destul de important în condițiile actuale de transformare a activității medicale într-un ”bussines” profitabil. Este vorba depre dreptul de a cere și o a doua opinie medicală asupra stării sale de sănătate. Totuși sănătate și viața omului presupune un aspect asupra căruia nu trebuie să ne avîntăm cu experimente, a căror rezultat poate fi ireversibil, și mai ales atunci cînd se au în vedere probleme serioase, o recomandare ar fi de a se utiliza acest drept din plin.

Concluzia dată rezultă și din alte considerente, dintre care ne oprim asupra conceptului de standard terapeutic. Cunoaștem că unul dintre cele trei nivele de standard al îngrijirii medicale adecvate, recunoscut în sistemul common law, dar care își găsește corespondent și în sistemul romano-germanic, este cel denumit ”The team standard – standardul echipă, desemnînd prezumția conform căreia oricare membru al instituției medicale este apt și capabil să efectueze manipulări specifice unității în care este angajat. Nu în zadar am accentuat termenul ”prezumția”, ci reeșind din considerentul de a atrage atenția asupra momentului că orice standard medical nu este unul absolut, precum și orice prezumție poate fi răsturnată. Respectiv ne putem ciocni cu cazuri cînd deși medicul este recunoscut specialist în domeniu, el totuși nu dispune de cunoștințe ample, de ultimă oră, ce poate conduce la comitea erori, ceea ce și ne îndeamnă să tindem a obține părerile mai multora pentru a ne face cocluzii verdice și a lua decizii optime fiecărui caz.

Un alt drept important al pacientului, ce formează obiectul de discuții, este dreptul pacientului la consimțămînt. Pacientul este totuși stăpîn pe corpul, viața și sănătatea sa, din care considerente rezultă că are dreptul de a refuza sau de a opri îngrijire sau un tratament medical, asumîndu-și răspunderea unei atare decizii. La fel, el nu poate face obiectul unor transferuri între două unități sanitare decît cu acceptul său. Potrivit Convenției Europene pentru Protecția Drepturilor Omului și a Demnității Ființei Umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, se stipulează drept regulă generală că : ”O intervenție în domeniul sănătății nu se poate face decît după ce persoana vizată șia dat consimțămîntul liber și în cunoștință de cauză”. În același timp în medicină se admite excepții de la regula în cauză, astfel este stabilită o listă a cazurilor cînd este necesar acordul informat al pacientului6, în restul situațiilor fie acesta se prezumă, fie se acționează în lipsă, dar reeșind din interesul superior al pacientului. În acest sens avem o dispoziție de rigoare consacrată în Declarația Promovării Drepturilor Pacineților în Europa, și anume pct. 3.7. se menționează - în toate celelelate situații în care pacientul nu este capabil să-

6 Anexa nr.2 la Ordinul MS nr.303 din 06.05.2010 – Lista intervențiiilor medicale care necesită perfectarea acordului informat al pacientului

și dea comsimțămîntul și în care nu există un reprezentant legal sau unul desemnat de către pacient în acest scop, trebuiesc luate decizii adecvate pentru a substitui procesul de luare a deciziilor, luînd în considerare ceea ce se știe și, pe cît posibil, ce se poate presupune despre dorintele pacientului.

Un moment foarte actual, în practica medicală la zi, ce se referă anume la acest drept, ține de procesul de învățămînt medical. Respectiv, același act normativ vizat mai sus, face trimitere la acest aspect, indicînd că pentru participarea la procesul de învățămînt medical clinic, este necesar consimțămîntul informat al pacientului.

Un alt drept foarte important, ce vine să susțină prevederile art.8 din CEDO, este dreptul confidențialității și intimității. Este un drept corelativ obligației medicului de a păstra secretul profesional. Acesta presupune în primul rînd că toate informațiile asupra stării de sănătate vor fi păstrate în regim de confidențialitate, chiar și după moartea pacientului. Informaţiile ce se consideră confidenţiale pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul consimte acest lucru în mod explicit sau la solicitarea reprezentantului său legal (a rudei apropiate), în condiţiile consimţite de pacient, în măsură adecvată capacităţii lui de înţelegere, în situaţii cînd capacitatea de exerciţiu a pacientului nu este deplină sau lipseşte ori dacă legea o  cere în mod expres. Prezentarea informaţiei confidenţiale fără consimţămîntul pacientului sau al reprezentantului său legal (al rudei apropiate) se admite, doar în cazuri exprese prevăzute de lege (alin.(4) art. 12 din Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului). Persoanele care, în exerciţiul funcţiunii, au primit informaţii confidenţiale, poartă răspundere, pentru divulgarea secretului medical, luîndu-se în considerare prejudiciul adus prin aceasta pacientului.

La fel acest drept se manifestă și prin prisma faptului că toate datele ca și produsele biologice din care pot fi derivate date identificabile privind identitatea bolnavului sunt confidențiale și trebuie protejate ca atare. Pacientul poate solicita corectarea, completarea, eliminarea, calirificarea sau aducerea la zi a datelor personale medicale care sunt necorespunzătoare, ambigue sau depășite ori irelevante pentru diagnostic, tratament sau îngrijire.

Este interzis amestecul în viața privată a pacientului sau a vieții sale de familie, cu excepție cazurilor în care aceasta influențează diagnosticul, tratamentul sau îngrijilre acordate pacientului, și numai cu consimțămîntul acestuia. La fel, pacientul are dreptul la confidențialitate indiferent de ce servicii medicale solicită, respectiv el are dreptul de a nu fi fotografiat sau filmat într-o unitate sanitară fără acceptul său.

O ideea ce decurge din cele enunțate mai sus se regăște ca un principiu de rigoare, consacrat în Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei – interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei.

Capitolul II: Limitările și încălcările drepturilor pacienților

Exercitarea drepturilor pacienților implică faptul că sunt stabilite mijloace adecvate în acest scop. Aici vorbim despre obligațiile personalului medical, care sunt corelative drepturilor enumerate mai sus și a căror încălcare atrage survenirea răspunderii pentru cei care pretează servicii medicale.

Există totuși situații cînd în aparență are loc încălcarea unui drept al pacientului, de fapt însă nu este altceva decît un comportament permis de lege cu respectarea anumitor condiții. Este vorba despre cazurile de limitarea a drepturilor pacienților.

Actele normative în materie7, stipulează că în exercitarea drepturilor sale, pacienții trebuie să fie supuși doar la acele limite care sunt compatibile cu instrumentele drepturilor umane și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege.

Respectiv Legea RM cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului prevede o listă exhaustivă de situații admisibilie cînd drepturile pacientului pot fi limitate și aume:

 spitalizare şi examinare a bolnavilor ce suferă de boli psihice, în conformitate cu Legea nr.1402-XIII din 16 decembrie 1997 privind asistenţa psihiatrică, ţinînd cont de solicitările pacientului, în măsură adecvată capacităţii lui de exerciţiu;

examinare medicală obligatorie a persoanelor care donează benevol sînge, substanţe lichide biologice, organe şi ţesuturi;

efectuare a examinării medicale preliminare obligatorii, în scopul depistării bolilor ce prezintă pericol social, în timpul angajării la serviciu şi în cadrul examinărilor medicale periodice obligatorii ale lucrătorilor de anumite profesii, imigranţilor şi emigranţilor, a căror listă se aprobă de Ministerul Sănătăţii;

efectuare a examinării medicale obligatorii, inclusiv pentru depistarea infecţiei HIV/SIDA, a sifilisului şi a tuberculozei la persoanele aflate în penitenciare;

spitalizare şi izolare obligatorie (carantină) a persoanelor afectate de infecţii contagioase şi a celor suspectate de vreo boală infecţioasă ce prezintă pericol social.

Respectiv, după cum reiese din această listă, limitările se admit doar în conxtul cînd se protejează un interes superior în raport cu interesul personal al pacientului. Aici este vizat interesul unei majorități de oameni, care pot nimeri în pericol de contaminare cu boli grave sau chiar incurabile.

Alte cazuri, decît cele indicate mai sus nu se pot manifesta ca legale, atunci cînd nu este respectat un drept al pacientului, deci intervine categoria de așa numitele încălcări ale drepturilor subiecților în cauză și aplicare unei eventuale răspunderi.

Respectarea drepturilor pacientului reprezintă un derivat fundamental al dreptului omului la viață și sănătate, ce include drepturi sociale ce țin de accesibilitate, echitate și calitate în obținerea asistenței medicale etc.,care sunt stipulate în Declarația privind realizarea drepturilor pacienților în Europa (OMS, Amsderdam, 1994), într-un șir de acte legislative naționale (Legea 7 Declarația Promovării Drepturilor pPacienților în Europa, pct.6.3; Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului nr.263 din 27.10.2005, art.6

RM nr. 263-XVI din 27.10.2005 cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului ; Legea RM nr.411-XIII din 28.03.2005 cu privire la ocrotirea sănătății ; Legea RM nr. 264-XVI din 27.10.2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic etc.)8

Reșind din practica medicală și prevederile actelor normative în vigoare în domeniul ocrotirii sănătății, în literatura de specialitate9 se identifica următoarele tipuri de încălcări ale drepturile pacienților:

încălcarea dreptului la asistență medicală accesibilă ;

refuz de acordare a asitenței medicale indiferent de motiv ;

luarea plății pentru asistența medicală gratuită garantată de stat ;

extorcarea acestor plăți ;

încălcarea dreptului la asistență medicală persoanelor asigurate ;

nivelul redus al calității asistenței medicale acordate standardelor satabilite ;

încălcarea dreptului pacientului la demnitate ;

neaplicarea anesteziei ;

atitudinea nerespectuasă față de pacient ;

încălcarea drepturilor informaționale ale pacientului ;

refuz în oferirea informației privind diagnoza, riscul posibil etc. ;

oferirea informației denaturate sau incorecte ;

divulgarea datelor ce constituie secret medical ;

întocmirea neglijentă sau neclară a documentațiie medicale ;

încălcarea dreptului pacientului la autodeterminare ;

acordarea asistenței medicale fără consimțămîntul pacientului ;

acordarea asistenței medicale fără întocmirea ei corespunzătoare ;

încălcarea dreptului pacientului la refuz de la acordarea asistenței medicale.

Rezultatele sondajelor și a altor modalități de verificare arată că astfel de încălcăre, cît și altele care derivă din ele, se regăsesc tot mai des în practica zilnică, unele dintre care s-au soldat și cu sentințe penale în domeniu.

Trebuie să ținem cont, că unele încălcărilor drepturilor pacineților sunt sancționate contravențional, și doar atunci cînd gradul de pericol social este sporit, manifestîndu-se în

8 Gîrla L., Op.cit. p.34

9 Ibidem, p.34

producerea unui prejudiciu sub formă de vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății ori decesul persoanei, intervine legea penală.

Notă! Vom fi în prezența faptelor de malpraxis medical doar în contextul manifestării unui comportament profesional neglijent, inadecvat sau incompetent în exercitarea actului medical din partea personalului medical. Și, din contra, nu vom atesta fapte de malpraxis, dar de infracțiuni intenționate contra vieții sau sănătății persoanei, în contextul manifestării itenției personalului medical față de urmările prejudiciabile survenite.

După cum am indicat, uneori pentru încălcarea drepturilor pacienților intervine răspunderea contravențională, sub forma aplicării art.75 C. Contravențional al RM – divulgarea informației confidențiale privind examenul medical de depistare a contaminării cu virusul imunodeficienței umane (HIV) ce porvoaca maladia SIDA (Sunt cazuri foarte răspîndite. Peronalul medical nu conștientizează faptul că odată fiind încălcat dreptul pacientului la confidențialitate, își încalcă o obligație sacră de a păstra secretul profesional, care are consecințe destul de nefaste asupra activității, imaginii, demnității persoanei etc.) sau art.79 – încălcarea legislației privind donarea de sînge (prin a cărei săvîrșire se încalcă mai multe categorii de drepturi, dintre care dreptul pacientului la consimțămînt, dreptul la informații ș.a.).

Deși după cum am menționat, sondajele vorbesc despre creașterea numărului de încălcări ale drepturilor pacienților, avem însă cazuri puține ce se finalizează cu sentințe penale. Unul dintre motivele în acest sens este faptul că legea penală nu este dotată cu norme care ar stabili sancțiuni exprese pentru încălcarea drepturilor pacienților. Aici se identifică o normă sumară, care devine aplicabilă doar în contextul unor consecințe grave, este vorba despre art 213 CP RM – încălcarea din neglijență a regulilor și a metodelor de acordare a asistenței medicale.

Totuși o asemenea normă este aplicabilă în contextul încălcării unor drepturi ale pacienților, dacă aceste încălcări sunt corelate cu încălcarea regulilor sau metodelor de acordare a asistenței medicale, ce au dus la vătămarea gravă a integrității corporale sau sănătății ori decesul pacientului.

Un exemplu ar putea fi următorul: Prin sentința Judecătoriei Botanica, mun. Chișinău din 17.12.2008, S.A. a fost codamnat în baza art.213 lit.b) CP RM pentru faptul că, acesta deținînd funcția de anesteziolog-reanimatolog într-un spital din mun. Chișinău, la 10.11.2006, aproximativ la ora 07.00, afîndu-se la serviciu, în secția de ginecologie endocrinologică, a manifestat neglijență față de obligațunile sale funcționale, a încălcat prevederile ghidurilor și standardelor clinice, care prevăd că starea pacientului care se află sub anestezie generală intravenoasă este necesar să fie monotorizată în dinamică de către medicul anesteziolog pînă la revenirea deplină a acestuia și recăpătarea cunoștinței, totodată nu a asigurat nivelul corespunzător de examinare și pregătire preoperatorie a bolnavei, a comis încălcări în completarea documentației medicale și anume nu a indicat concluzia preoperatorie preanestezică, nu a calculat riscul anesteziologic, nu a efectuat supravegherea în dinamică a pacientei după anestezie, în fișa medicală a efectuat rectificări neargumentate ș.a. Potrivit raportului de expertiză medico-legală s-a stabilit că între neajunsurile admise în acordare asistenței medicale indicate mai sus și decesul pacientei există legătură de cauzalitate10.

10 Arhiva Curții Supreme de Justiție. Decizia Colegiului penal lărgit din 06.04.2010. Dosarul nr.1ra-133/10

În acest caz putem evidenția în primul rînd încălcarea dreptului pacientului la viață, care i-a fost suprimată din motivul nerespectării unor norme și reguli în acordarea asistenței anestiziologică, care puteau și trebuia să fie respectate, astfel putînd fi evitat acest final tragic. Un alt drept încălcat în speța adusă ar fi cel referitor la informare, prin faptul neintroduceirii în fișa medicală a concluziei preoperatorie preanestezică, cît și prin efectuarea nejustificată a unor rectificări în această fișă.

Un aspect deosebit de sensibil, ține de încălcarea dreptului pacientului la confidențialitate și intimitate. Conform declarațiilor prestatorilor și pacienților, conducerea instituțiilor medico-sanitare nici nu promovează, nici nu aplică vreun control privind respectarea standardelor legate de etica profesională și a drepturilor pacientului la intimitate și confidențialitate.

Respectiv, practica se ciocneaște cu așa probleme precum sînt examinarea pacientului sau efectuarea procedurii cu ușa deschisă sau în aceeași încăpere unde se află și alți pacienți, în care în orice moment poate intra oicine din personalul medical. La fel, multe paciente sunt nesatisfăcute de practica efectuării avorturilor, motiv fiind nerespectarea confindențialității: trimiterea de la medicul de fmailie, solicitarea buletinului de identitate, raportarea de către serviciul consultativ ginecologic sectorului primar sa cazurilor de avort.

O problemă actuală, ce ține de încălcarea dreptului la confidențialitate și intimitate ține de procesul educațional în medicină. Cum am indicat mai sus, acest drept presupune că pacientul are dreptul ca toate informațiile asupra stării sale de sănătate să fie păstrate în regim de confidențialitate, precum și faptul că acest are dreptul de a nu fi fotografiat sau filmat într-o unitate sanitară fără acceptul (o conexiune cu dreptul la consimțămîntul pacientului).

În fapt lucrurile stau altfel. Deseori medicii, care sunt în același timp și profesori universitari, invită studenții spre a fi prezenți în procesul de efectuare a unei intervenții chirurgicale, de evidență postoperatorie a pacientului, în procesul de diagnosticare ș.a. Acest fapt deși are scop nobil, studiul domeniului cum este medicina, dar în același timp presupune încălcarea drepturilor pacientului. El, de regulă, nu este întrebat dacă își dă acceptul. Mai rău, deseori, ținînd cont de avansarea tehnologiilor moderne, studenții la medicină recurg la efectuarea de fotografii, în care figurează pacienții sau datele ce se referă la acest statut al său. Dar asta nu e tot, ei mai și publică pozelor în cauză pe diverse rețele de socializare, ce vine în condradicție totală cu dreptul indicat mai sus al pacientului, implicînd consecințe nefaste asupra vieții particulare a acestora.

Remarcă! Încălcarea unui drept al pacientului poate avea repercusiuni asupra mai multor aspecte ale vieții acestuia, atît din punct de vedere al nivelului de sănătate al acestuia, cît și din punct de vedere al calității activității vitale, profesionale, conjugale, amicale etc.

ConcluziiFiecare individ are dreptul al servicii de sănătate. Serviciile de sănătate trebuie să asigure

acces egal tuturor, fără discriminări legate de resursele financiare, domiciul, tip de boală sau timp.

În același timp, fiecare individ are dreptul la servicii adecvate pentru a preîntîmpina apariția îmbolnăvirilor. Serviciile de sănătate au obligația de a urmări acest obiectiv prin ridicarea gradului de informare a publicului și efectuarea procedurilor de prevenție.

Pacientul trebuie să fie perceput de cadrele medicale, mai întîi ca ființă umană și nu ca un client ce frecventează un centru comercial, și care dacă nu va avea sersursele financiare suficiente se va putea abține de la procurarea lucrurilor care nu intră în categoria de strigente, absolut necesare.

Viață și sănătatea deseori nu percep conceptul de amînare și acest lucru trebuie să primeze în contextul acordării asistenței medicale, dreptul la viață, sănătate și integritate corporală fiind unul dintre cele mai imprtante drepturi ale pacienților, din care derivă celelalte.

Reeșind din faptul că viața și sănătatea sunt aspectele asupra cărora trebuie să ne concentrăm atenția la maxim, mai ales în contextul unor semnale ce indică asura caracterului șubred al acestora, venim cu recomandarea ca să fie exploatat la maxim posibil dreptul la o a doua medicală asupra sănătății, pentru a se exclude orie eroare ce poate fi admisă de prestatorul de servicii medicale, care fiind și el om, nu este exclusă absolut posibilitatea de a comite greșeli.

Se reține o necesitate strigentă de a educa cadre medicale în spiritul următor - interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei. A se explica acestora care sunt consecințele nefaste asupra pacienților ce vin în urma faptelor pe care le comit (în special cele de ultimă oră ce se referă la încălcarea gravă a confidențialității și intimidității pacientului).

La fel se impune a se aduce la cunoștința prestatorilor de servicii medicale că pe lîngă faptul că își asumă obligația de acordare a asistenței medicale, sub diverse forme, aceasta activitate trebuie realizată în corespundere cu alte obligații pe care le au în sarcină, iar acestea din urmă, după cum am evidențiat mai sus, se manifestă ca un opus al drepturilor pacienților. Respectiv respectarea unora, presupune și respectarea altora, iar încălcarea unora, duce la același rezultat și pentru cealaltă.

O altă concluzie care reiese din studiul realizat este că legea penală în vigoare nu conține norme exprese care să incrimineaze faptele de încălcare a drepturilor pacienților, sancționarea unor atare fapte se realizează prin intermediul unor norme sumare, optime cazului concrect, una dintre care este cea prevăzută de art.213 CP RM – încălcarea din neglijență a regulilor și metodelor de acordare a asistenței medicale. Respectiv se impune o necesitatea de a se revedea subiectul în cauză de către subiectul legislativ pentru a asigura o protecție maximă a drepturilor pacienților, protecție ce este insuficientă prin simpla sitpularea a acestora în acte normative naționale și internaționale.

Surse bibliografice :Izvoare formale :

Declarația Pormovării Drepturilor Pacienților în Europa din 28-30 martie 1994

Carta Europeană a Drepturilor Pacienților din noiembrie 2002

Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Demnității Ființei Umanefață de aplicațiile biologiei și medicine din 04.04.1997

Codul penal al RM nr.985 din 18.04.2002, publicat în M.O., 2002, nr.128-129

Legea RM cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului nr.263-XVI din 27.10.2005 publicată în M.O.,30.12.2005, nr. 176-181

Anexa nr.2 la Ordinul MS nr.303 din 06.05.2010 Lista intervențiilor medicale care necesită perfectarea acrodului informat al pacientului

Izvoare doctrinale :

Baciu GH. Particularități ale standardizării și valorificării activității medicale. În : Sănătatea publică și management în medicină. Chișinău, 2008, nr.1

Brînza S., Stati V. Tratat de drept penal.Partea Specială. Vol.I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2015

Ețco C., Mecineanu A. Sistemul malpraxixusului medical din Republica Moldova. În: Sănptate publică, economie și management în medicină. Chișinău, 2013, V.46

Gîrla L. Malpraxis Medical : Implicații de Drept Penal. Chișinău : CEP USM, 2015

Gramma R, Pădure A. Dreptul pacientului la informare și consecințele nerespectării acestui drept în Repbulica Moldova. Revista Română de Bioetică, V.9, nr.2, aprilie-iunie 2011

Manualul judecătorului pentru cauze penale/ Sub red. M.Poalelungi, I.Dolea, T. Vîzdoagă ș.a. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013

Practica judiciară :

Arhiva Curții Supreme de Justiție. Decizia Colegiului penal lărgit din 06.04.2010. Dosarul nr.1ra-133/10