COLECŢIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Liza Marklund

Lupul Roşu

Traducere din suedeză şi note de Daniela Ionescu

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Domnica Drumea

Coperta colecţiei: Faber StudioFoto copertă: © Jim Zuckerman / Corbis

Director producţie:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Gabriela Chircea

Corectură: Ana-Maria TamaşDuşa UdreaSînziana Doman

Autor: Liza MarklundTitlul original: Den roda vargen

Copyright © 2003 by Liza Marklund

Prezenta ediţie s-a publicat prin acord cu Salomonsson Agency, Suedia.

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, BucureştiTel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

ISBN: 978-606-719-192-9

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMARKLUND, LIZA Lupul Roşu / Liza Marklund; trad.: Daniela Ionescu. — Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN: 978-606-719-192-9

I. Ionescu, Daniela (trad.)

821.113.6-31=135.1

Prolog

Nu suporta să vadă sânge. Era ceva legat de consis‑tenţă, de vâscozitate, de curgerea pulsatilă. Înţelegea că era iraţional, în special pentru unul ca el. În ultimul timp repulsia îl surprindea în somn, luase o formă pe care nu o mai putea controla.

Îşi privi mâinile şi descoperi că erau pline de sânge omenesc, un lichid încă lipicios şi cald, care i se prelingea pe pantaloni. Se dădu înapoi şi încercă îngrozit să şi le şteargă. Mirosul îl izbi în nări.

— Hei, tu de‑acolo, am ajuns!Vocea străbătu prin membrana subţire a somnului,

sângele dispăru odată cu tresărirea, în schimb senzaţia de greaţă persista. Frigul ascuţit năvăli prin uşa deschisă a autobuzului. Şoferul îşi ridică umerii într‑un gest ridicol, încercând să se apere de valul îngheţat.

— Sau vrei să mergi cu mine la garaj?Toţi pasagerii coborâseră.Se ridică greoi, îndoit de durere. Luă sacul marinăresc

de pe scaunul din faţă, murmură merçi beaucoup.Şocul dureros provocat de contactul tălpii cu pămân‑

tul îl făcu să icnească. Se sprijini câteva clipe de caroseria îngheţată a vehiculului şi îşi şterse fruntea.

Liza Marklund

fiction connection6

O femeie cu o căciulă tricotată, care se îndrepta către staţia de autobuz aflată ceva mai încolo, îl văzu şi se opri. Se aplecă spre el, arcuindu‑şi spatele, şi îl privi neliniştită.

— Ai nevoie de ajutor?El reacţionă brusc, aproape agresiv, fluturându‑şi

mâna într‑un gest de respingere.— Laissez‑moi!1 spuse el cu voce ridicată, gâfâind de

efort.Femeia rămase pe loc, cu gura căscată, şi clipi de câ‑

teva ori.— Êtes‑vous surde? J´ai déja dit laissez‑moi.2

Chipul ei se contractă într‑o grimasă de dezamăgire. Se dădu câţiva paşi înapoi, apoi se întoarse repede şi îşi continuă grăbită drumul către staţia liniei 3, cu o privire în care se citeau surprinderea şi amărăciunea. Bărbatul se uită după ea, cum se îndepărta legănându‑se, purtând anevoie două sacoşe pline, câte una în fiecare mână.

Mă întreb dacă aşa sună vocea mea, se gândi el. Când vorbesc în suedeză.

Apoi îşi dădu seama că îşi formulase gândurile în limba maternă.

Indépendence3, îşi zise el, obligându‑şi mintea să gân‑dească iar în franceză. Je suis mon propre maître4.

Femeia îi mai aruncă o privire înainte de a se urca în autobuz.

Rămase învăluit în fumul înecăcios de motorină în timp ce autobuzele porniră. În scurt timp, strada fu pus‑tie. Ascultă tăcerea gerului, în lumina difuză.1 Lasă-mă în pace! (lb. franceză)2 Eşti surdă? Ţi-am spus să mă laşi în pace! (lb. franceză)3 Independenţă (lb. franceză).4 Sunt propriul meu stăpân (lb. franceză).

Lupul Roşu

7

Nicăieri pe pământ cosmosul nu era mai aproape ca la Polul Nord. În copilărie pustietatea fusese de la sine înţeleasă, nu‑şi dăduse seama cât de colosal era să lo‑cuieşti pe acoperişul lumii. Acum vedea clădirile, brazii îngheţaţi, la fel de limpede de parc‑ar fi fost incrustaţi în asfaltul străzilor: singurătate şi vulnerabilitate, distanţe nesfârşite. Atât de familiare şi totuşi atât de străine.

E un loc dur, se gândi el, din nou în suedeză. Un oraş îngheţat care trăieşte de pe urma statului şi a oţelului. Şi apoi: La fel ca mine.

Îşi trecu grijuliu curelele sacului peste umeri şi piept şi începu să meargă către intrarea hotelului. Faţadele ca‑selor de sfârşit de secol arătau exact aşa cum şi le amin‑tea, dar nu ştia dacă în interior se schimbaseră sau nu. În tot acel timp cât locuise în Luleå nu avusese niciodată ocazia să viziteze conacele bogătaşilor.

Recepţionerul îl întâmpină pe bătrân cu o poli‑teţe distrată. Îi dădu o cameră la etajul doi, îl informă despre orarul bufetului, îi înmână cardul cu bandă magnetică ce deschidea uşa, îi întoarse spatele şi îl uită instantaneu.

Cel mai puţin te faci remarcat într‑o mare de oameni, se gândi el, mulţumi într‑o engleză cu accent şi se îndreptă către lifturi.

Camera sugera preţiozitate. Mima luxul şi tradiţia: gresie în tonuri reci şi imitaţie de mobilă stil. În spatele lor vedea însă ferestrele murdare şi pereţii pătaţi, din fibră de sticlă.

Se aşeză un moment pe marginea patului, privind lumina amurgului — sau erau încă zorii?

Vederea la mare, cu care site‑ul de pe internet se lăuda, era doar o întindere cenuşie de apă, câteva case de lemn

Liza Marklund

fiction connection8

într‑un mic port, o reclamă de neon şi un acoperiş mare şi negru de mucava.

Fu pe punctul de a aţipi din nou, dar se scutură pen‑tru a‑şi limpezi mintea. Simţi din nou mirosul care venea dinlăuntrul său. Se ridică şi deschise sacul, se îndreptă că‑tre masa de scris şi înşiră cutiile de medicamente. Începu cu cele pentru durere. Apoi se întinse pe pat şi, treptat, senzaţia de greaţă dispăru. Deci ajunsese, în sfârşit.

La mort est ici.Moartea e aici.

9

Marţi, 10 noiembrie

Annika Bengtzon se opri în pragul redacţiei şi clipi în lumina puternică a tubului de neon. Zgomotele se rostogoleau către ea: bâzâitul imprimantelor, zumzetul aparatelor de copiat, ciocănitul uşor al degetelor pe tasta‑turi. Oameni care alimentau aparatele cu texte, imagini, litere, comenzi, semnale umpleau stomacurile digitale fără speranţa de a le sătura vreodată.

Trase adânc aer în piept de câteva ori şi începu să plutească peste acea mare. La secţia de ştiri se desfăşura o activitate concentrată, încă lipsită de sunet. Spiken, redactorul‑şef, citea nişte hârtii, cu picioarele pe birou. Adjunctul lui, cu ochi tot mai roşii, citea în lumina ful‑gurantă a monitorului ştiri de pe Reuters şi AFP5, Associ‑ated Press, TTA şi TTB; ştiri externe şi interne, din sport, economie, precum şi telegrame din toată lumea într‑un şuvoi nesfârşit. Strigătele exaltate nu începuseră încă; nici entuziasmul gălăgios sau dezamăgirea provocată de subiecte care rămăseseră fără ecou. Nu se auzeau nici discuţii în contradictoriu, apărând o poziţie sau alta.

5 Agenţia France Presse.

Liza Marklund

fiction connection10

Annika alunecă pe lângă ei fără să‑i vadă şi fără să fie văzută.

Şi, deodată, un zgomot, un îndemn, o voce care sfă‑râmă tăcerea electrică.

— Te gândeşti să pleci iarăşi?Ea tresări şi se dădu instinctiv la o parte. Îşi întoarse

privirea în direcţia vocii lui Spiken şi fu orbită de lumina lămpii lui de birou.

— Am auzit că după‑amiază zbori la Luleå.Simţi colţul mesei în coapsă când se întoarse brusc

către biroul ei, o colivie cu pereţi de sticlă. Se opri, în‑chise ochii câteva secunde, simţi cum poşeta îi alunecă de pe umăr.

— Poate. De ce?Dar redactorul‑şef era deja departe, o lăsase să plu‑

tească în derivă, prinsă între privirile celorlalţi şi mur‑murul din redacţia de ştiri. Îşi umezi buzele cu limba, ridicându‑şi poşeta pe umăr şi simţind aproape fizic ne‑încrederea din ochii lor.

Aproape ajunsese. Uşurată, trase uşa glisantă la o parte şi se refugie înăuntru. Închise uşa după ea şi îşi sprijini capul de sticla rece. Măcar o lăsaseră să‑şi păstreze biroul.

Lucrurile durabile deveniseră tot mai importante — simţea asta — atât pentru ea însăşi, cât şi pentru restul so‑cietăţii. Când haosul se dezlănţuie şi războiul îşi schimbă caracterul, mai important decât orice altceva e să te uiţi înapoi, să înveţi din istorie.

Îşi puse geanta şi haina pe canapeaua pe care stăteau de obicei vizitatorii şi porni computerul. Simţea cum lumea jurnalismului era tot mai departe, deşi ea se afla chiar în miezul său fierbinte, care pulsa neîncetat. Su‑biecte care astăzi ocupau prima pagină mâine erau uitate.

Lupul Roşu

11

Nu mai era în stare să urmărească actualitatea din ENPS6, monstrul digital al ştirilor din AP7.

Îşi trecu mâna prin păr.Poate că nu era decât obosită.Aşteptă nemişcată, cu bărbia sprijinită în pumn, în

timp ce programele se încărcară, apoi alese materialul de care avea nevoie. E de‑a dreptul interesant, se gândi ea, din păcate gaşca hodorogilor de la conducerea ziarului nu e la fel de entuziastă.

Îşi aduse aminte de Spiken, de vocea lui tunând pe deasupra mării de electroni.

Îşi adună la un loc însemnările şi începu să‑şi pregă‑tească prezentarea.

Casa scărilor era cufundată în întuneric. Băiatul închise uşa apartamentului şi ascultă încordat. Ca de obicei, dincolo de fereastra neizolată, unde se termina scara care ducea la familia Andersson, se auzeau voci înfierbântate. Radioul bătrânului era deschis; în rest, era linişte, o tăcere aproape mormântală.

Eşti un laş, se gândi el. Aici nu e nimic. Un caraghios.Rămase nemişcat un moment, apoi porni cu paşi

hotărâţi către uşă.Un luptător adevărat nu s‑ar fi poticnit niciodată în

felul ăsta. Ştia din jocurile lui video că era pe cale de a deveni un maestru; Cruel Devil urma să se transforme în Teslatron God. Ştia despre ce era vorba; în luptă nu trebuie niciodată să eziţi.

Împinse uşa: acelaşi scârţâit sfâşietor. Ninsoarea ne‑contenită adunase zăpada în faţa uşii, împiedicând‑o 6 Essential News Production System.7 Associated Press.

Liza Marklund

fiction connection12

să se deschidă cum trebuie. Se strecură afară prin des‑chizătura îngustă. Rucsacul i se agăţă însă de mâner şi smucitura neaşteptată îl înfurie atât de tare, încât simţi că nu‑i lipsea mult să izbucnească în plâns. Îl trase înfuriat şi o cusătură cedă. Atâta pagubă!

Alunecă pe treptele îngheţate, agitându‑şi cu dispe‑rare braţele pentru a‑şi ţine echilibrul. Ateriză la baza scă‑rii, aruncă o privire pe deasupra gardului, prin ninsoarea deasă, şi încremeni.

Tot cerul strălucea de o lumină albastră care se învol‑bura pe fundalul negru, aprinzându‑se şi stingându‑se la intervale egale.

Au venit, se gândi şi simţi cum gâtlejul i se contractă. Acum sunt cu adevărat aici.

Mai făcu apoi câţiva paşi şi rămase în picioare lângă o maşină stricată de tăiat iarba, care abia se mai vedea de sub zăpadă. Îşi auzi inima bătând din nou, năvalnic, tot mai repede, bum, bum, bum. Închise ochii şi îi strânse cu putere.

Nu voia să vadă, nu îndrăznea să se apropie şi să se uite.

Rămase acolo şi îşi ciuli urechile, simţind cum gelul i se întărise pe firele de păr. Fulgi grei i se opreau pe faţă. Zgomotul era amortizat de iureşul de zăpadă, iar bubuitul oţelăriei abia răzbătea.

Atunci auzi voci. Câţiva oameni care vorbeau. Moto‑rul unei maşini sau două.

Poliţişti, se gândi el. Sunt periculoşi.Aşteptă un timp, apoi îşi luă inima în dinţi şi se fu‑

rişă până la drum, aplecându‑se prudent.Două maşini de poliţie şi o salvare, oameni cu spinări

sigure şi umeri laţi, cu centuri şi uniforme.

Lupul Roşu

13

Arme, se gândi băiatul. Pistoale. Paf, paf şi în momen‑tul următor eşti mort.

Stăteau de vorbă, se plimbau încolo şi încoace, iar unul dintre ei ţinea în mână o bandă de protecţie pe care o desfăşura. O fată închise uşile din spate ale ambulanţei şi se aşeză pe locul de lângă şofer.

Aşteptă zadarnic sirenele. Nu mai era nevoie de ele.Nu mai era nevoie să ajungă urgent la spital.Pentru că e deja mort, se gândi băiatul. Nu mai e nimic

de făcut.Zgomotul unui autobuz care accelera crescu. Zări

autobuzul 1 trecând în josul străzii şi se gândi: La naiba, l‑am pierdut şi mama o să se înfurie că întârzii...

Ar fi trebuit să se grăbească. Ar fi trebuit să alerge.Dar rămase pe loc, picioarele refuzau să‑l asculte. Nu

trebuia să iasă pe drum, puteau veni maşini.Se lăsă în genunchi, mâinile îi tremurau şi începu să

plângă, laşule, laşule, dar nu se putea opri.— Mamă, şopti el, nu vreau să văd.

Redactorul‑şef Anders Schyman întinse graficele cu tirajele în faţa sa, pe masa din sala de şedinţe. Mâinile îi erau nerăbdătoare, puţin umede. Ştia deja ce arătau articolele, dar concluziile şi analizele îl făceau să roşească.

De fapt, funcţiona. Era bine.Trase încet aer în piept, îşi puse palmele pe masă,

se aplecă în faţă şi se lăsă pătruns de această certitudine.Noua orientare a ziarului se făcuse clar simţită atât

în numărul exemplarelor vândute, cât şi pe partea finan‑ciară. Avea toate aceste cifre în faţa sa, negru pe alb. Lu‑crurile funcţionau; amărăciunea provocată de recentele măsuri de criză dispăruse. Reorganizarea se produsese;

Liza Marklund

fiction connection14

lumea începuse să se motiveze şi să se pună de acord, în ciuda măsurilor de austeritate.

Înconjură masa lucioasă din lemn de nuc, trecându‑şi degetele de‑a lungul tăbliei. Era o mobilă frumoasă. O merita. Măsurile dure pe care le luase se dovediseră a fi cele potrivite.

Mă întreb dacă altcineva ar fi reuşit s‑o facă, se gândi el şi ştiu în aceeaşi clipă că acel altcineva nu exista. Autori‑tatea profesională îi fusese, în sfârşit, repusă în drepturi.

Înţelegerea la care ajunsese cu tipografia scăzuse cos‑turile de tipar cu opt la sută. Asta le aducea patronilor un câştig de mai multe milioane în fiecare an. Criza făcuse ca preţul hârtiei să scadă, ceea ce nu era în niciun fel me‑ritul său, dar contribuia din plin la prosperitatea firmei. Angajarea unui nou şef la departamentul de vânzări adu‑sese mai multă publicitate, iar în ultimele trei trimestre luaseră cotă‑parte atât de la ziarele de dimineaţă, cât şi de la mediile virtuale.

Şi cine îl concediase pe individul acela ramolit care vindea spaţiu publicitar de parcă ar fi lucrat la vreo fi‑ţuică locală?

Schyman zâmbi pentru sine.Dar lucrul cel mai important era contribuţia sa la

îmbunătăţirea calităţii titlurilor de pe prima pagină, care perfecţionaseră strategiile de vânzare. Nu luase nicio vic‑torie de‑a gata, dar, slavă Domnului, se părea că erau pe cale, în anul viitor, să ajungă din urmă concurenţa.

Redactorul‑şef îşi îndreptă spatele. Pentru prima dată de când venise la Kvällspressen avea cu adevărat un senti‑ment de satisfacţie. Aşa îşi închipuise întotdeauna că va fi noua sa slujbă.

La naiba, durase aproape zece ani.

Lupul Roşu

15

— Pot să intru? întrebă Annika Bengtzon în interfon.Simţi cum îi piere tot entuziasmul şi cum magia

dispare. Respiră adânc de câteva ori înainte de a se în‑toarce la birou ca să apese pe butonul interfonului şi să răspundă: Desigur.

Privind pe fereastră, către Ambasada Rusiei, aşteptă bine cunoscuţii paşi nervoşi ai reporterei, care aveau să se audă dintr‑o clipă în alta în spatele uşii. Succesul crescând al ziarului însemna şi că putea să se bucure, în sfârşit, de respect în redacţie. Scăzuse în mod vizi‑bil numărul oamenilor care îi băteau la uşă. În parte, acest lucru se explica prin noua organizare din redacţie. Patru şefi de ediţie cu putere absolută lucrau în ture şi conduceau cu mână de fier toate secţiile ziarului. Totul funcţiona, de fapt, aşa cum plănuise. În loc să‑i slăbească poziţia, delegarea sarcinilor îl făcuse, în mod paradoxal, mai important şi mai influent. Împărţise puterea, şi în loc să se certe fără întrerupere cu tot personalul, şi‑o exercita acum prin subalternii săi.

Annika Bengtzon, fosta şefă a echipei de la investigaţii, primise oferta de a fi unul dintre cei patru. Dar ea refuzase. Se certaseră din cauza asta. Schyman îi dezvăluise cu mult timp în urmă intenţiile sale: o vedea ca pe unul dintre cei trei eventuali urmaşi pentru postul său şi voia s‑o includă cât mai repede într‑un program de specializare mai amplu. Postul de şef de ediţie ar fi fost un prim pas, dar ea refuzase.

— Nu pot să te mân cu biciul, spusese el şi remarcase pe loc cât de resemnată îi suna vocea.

— Ba poţi, răspunsese Annika, privindu‑l ţintă cu ochii săi enigmatici. Dă‑i drumul.

Bengtzon era unul dintre puţinii angajaţi care încă îşi mai luau libertatea de a veni şi de a pleca de la el când

Liza Marklund

fiction connection16

pofteau. Îl irita că nu era în stare să protesteze. Pe de‑o parte, faptul că nu o putea trata ca pe toţi ceilalţi se da‑tora enormei furtuni mediatice de la Crăciun, când An‑nika fusese prinsă de un individ cu psihic labil şi cu mai multe crime la activ şi ţinută prizonieră într‑un tunel. Întâmplarea contribuise definitiv la întreruperea trendu‑lui negativ al ziarului, lucru pe care îl arătaseră toate stu‑diile de piaţă. Cititorii redescoperiseră Kvällspressen după ce citiseră despre noaptea de pomină pe care o mamă a doi copii o petrecuse sub ameninţarea Atacatorului. Aşa că fuseseră îndreptăţiţi să se poarte o vreme cu mănuşi de mătase cu ea. Felul în care ea gestionase situaţia şi toată vâlva care urmase eliberării îi impresionaseră chiar şi pe cei din conducere. Poate nu chiar ea ca persoană, ci insistenţa ei de a transmite conferinţa de presă direct din redacţia ziarului. Preşedintele comitetului de con‑ducere Herman Wennergren rămăsese cu gura căscată când văzuse logoul ziarului în direct la CNN. Schyman îşi amintea transmisia dintr‑o perspectivă dublă. Mai întâi, pentru că stătuse literalmente în spatele Annikăi, în lumina reflectoarelor, pe parcursul întregii transmisiuni, şi apoi pentru că urmaseră nenumărate reluări ale acestui episod pe toate canalele.

Îi privise părul ciufulit, îi remarcase umerii încordaţi. Bengtzon apăruse pe ecran palidă şi buimacă, răspunsese la întrebări clar, dar monosilabic într‑o engleză accep‑tabilă. Nicio răbufnire penibilă de emoţii, slavă Domnului, raportase Wennergren la telefon după aceea unuia dintre patroni, din biroul lui Schyman.

Îşi aducea bine aminte groaza pe care o simţise când stătuse la gura tunelului şi auzise împuşcătura. Nu un re‑porter ucis, se gândise, orice altceva, dar nu un reporter ucis.

Lupul Roşu

17

Îşi luă privirea de la clădirea ambasadei şi se aşeză pe scaun.

— Într‑o bună zi se va prăbuşi sub tine, spuse Annika Bengtzon şi închise uşa după ea.

Schyman nu se simţi în stare să zâmbească.— Îmi pot permite să cumpăr unul nou. Ziarul merge

foarte bine, spuse el.Reportera aruncă o privire grăbită, aproape timidă, în

direcţia graficelor de pe birou. Schyman se lăsă pe spate şi începu s‑o studieze, în timp ce ea se aşeză pe unul dintre scaunele destinate vizitatorilor.

— Vreau să fac o nouă serie de articole, spuse ea, pri‑vindu‑şi foile cu însemnări. Săptămâna viitoare este co‑memorarea victimelor atentatului de la baza aeriană F 218 din Luleå, aşa că ar fi cât se poate de potrivit să încep acolo. Cred că e timpul pentru un raport complet despre ceea ce s‑a întâmplat. Ar fi bine să punem laolaltă toate datele cunoscute. Nu sunt chiar atât de multe, ca să fim sinceri, dar m‑am gândit să scormonesc puţin. Au trecut peste treizeci de ani, dar câţiva angajaţi de atunci lucrează încă în aviaţie. Poate că vreunul dintre ei simte nevoia să vorbească. Dacă nu întrebi, nici nu ţi se răspunde…

Schyman dădu din cap şi îşi încrucişă braţele la piept. După Crăciun, când toată vâlva se potolise, ea stătuse acasă trei luni. Compensaţie pentru orele suplimentare pe care le făcuse, aşa se înţeleseseră să numească această va‑canţă. Când se întorsese la redacţie, în aprilie, Annika in‑sistase să devină reporter de investigaţii independent. De atunci, alesese să se ocupe de actele de terorism, de istoria şi de consecinţele lor. Nimic neobişnuit, nicio dezvăluire,

8 Flotila de nord a Suediei.

Liza Marklund

fiction connection18

un raport de rutină de la Ground Zero, 11 Septembrie, câteva articole despre bomba din centrul comercial fin‑landez, discuţii cu câţiva supravieţuitori din Bali.

De fapt, în ultimul timp, mai mult bătuse pasul pe loc. Acum voia să cerceteze mai în profunzime aceste acte teroriste. Întrebarea era: ce relevanţă avea şi dacă sosise momentul să înceapă această bătălie chiar aici, chiar acum.

— Da, spuse el încet, ar putea fi un lucru bun să dez‑gropăm traumele noastre naţionale, deturnarea din Bulltofta9, explozia de la Ambasada Germaniei de Vest, criza ostaticilor din Norrmalmstorget10…

— …şi asasinarea lui Palme, ştiu, şi din toate astea, des‑pre atentatul de la F 21 s‑a scris cel mai puţin.

Îşi lăsă însemnările pe genunchi şi se aplecă în faţă.— Ministerul Apărării a ţinut lucrurile ascunse: a hotă‑

rât că era vorba despre un secret militar. Pe vremea aceea nu exista niciun purtător de cuvânt pentru relaţiile cu presa în conducerea ministerului, aşa că bietul şef al bazei de acolo a trebuit să stea şi să strige personal la ziarişti să respecte securitatea regatului.

O mai las încă puţin să se desfăşoare, hotărî Schyman în sinea lui.

— Deci, ce ştim, de fapt? întrebă el.Cu o expresie concentrată, Annika îşi coborî privirea

asupra hârtiilor cu însemnări, dar Schyman era sigur că Bengtzon ştia pe de rost tot ce scria acolo.

9 Capturarea şi deturnarea unui avion de către trei croaţi pe aeroportul Bulltofta din Malmö în 15 septembrie 1972, primul atac terorist de acest gen din Suedia.

10 Jaf armat asupra unei bănci din Stockholm, cu luare de ostatici în august 1973.

Lupul Roşu

19

— În noaptea dintre 17 şi 18 noiembrie 1969 un avion de vânătoare de tip Draken a explodat chiar în mijlocul bazei F 21, la Kallaxheden, aproape de Luleå, spuse ea repede. Un bărbat a suferit arsuri grave şi a murit la scurt timp după aceea.

— Era un băiat care îşi făcea serviciul militar, nu?— Asta a ieşit mai târziu la iveală, da. A fost dus cu

elicopterul la Spitalul Universitar din Uppsala şi s‑a zbă‑tut între viaţă şi moarte o săptămână înainte de a muri. Familiei i s‑a pus căluş în gură, iar câţiva ani mai târziu, după ce familia nu a primit suma compensatorie de la Ministerul Apărării, s‑a stârnit scandalul.

— Dar nimeni nu a fost făcut vinovat vreodată, nu?— Poliţia a interogat sute de persoane, Säpo11 şi mai

multe. Au fost trecute prin ciur toate grupările de stânga din Norrbotten, fără să se descopere ceva. N‑a fost chiar aşa de simplu. Stânga adevărată reuşise să ţină rândurile strânse. Nimeni nu ştia cum se numeau, de fapt, ceilalţi; cu toţii foloseau nume de cod.

Anders Schyman zâmbi nostalgic. Chiar şi el folosise o scurtă perioadă numele de cod „Per“.

— Aceste lucruri nu pot fi ţinute secrete, în niciun caz.— Nu pe de‑a‑ntregul, desigur, toţi aveau prieteni în acele

grupări, dar dacă înţeleg bine, există şi astăzi persoane în Luleå care nu se cunosc decât prin intermediul numelor de cod pe care le foloseau în grupările de stânga din anii ’60.

Nici nu erai născută atunci, se gândi el.— Aşadar, cine a făcut asta?— Ce să facă?— Cine a aruncat avionul în aer?

11 Poliţia secretă suedeză.