Luni, "Puterea cheilor. De câte ori vom ierta pe aproapele" ( Matei 18, 10 - 20 )

(titlul asociat corect cu fragmentul????; nu există versetul relevant în fragmentul citit)

„Căci fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” – versetul 11.

Fraţi creştini, în Sfânta Evanghelie de astăzi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos arată, în

câteva cuvinte, scopul misiunii Sale: mântuirea omului, salvarea întregii umanităţi de la pieire,

de la moarte spirituală, aceasta fiind adevărata moarte.

Bine, cineva ar putea comenta că însuşi acest text spune că nu toţi, ci numai unii, pe cei

pierduţi, vrea Mântuitorul să-i mântuiască. Răspunsul este că toţi suntem pierduţi, toţi suntem

păcătoşi, până la unul, dar nu toţi se vor mântui, ci numai cei care vor înţelege, vor accepta, vor

recunoaşte că suntem pierduţi sau pe drumuri rătăcite.

Pentru mântuire nu este suficient numai gestul obiectiv al Mântuitorului. Jertfa Sa

răscumpărătoare este fundamentală ca importanţă, primordială în actul mântuirii, dominantă, dar

este, de asemenea, absolut necesar şi acceptul nostru subiectiv, recunoaşterea subiectivă, din

partea noastră, a acestui gest, ca fiind crucial în viaţa noastră. Şi la această atitudine nu se pleacă

toţi. Şi astfel, jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, mântuitoare pentru toţi, nu ajunge

mântuitoare pentru mine, care rămân rece şi indiferent. Unii sunt aşa de plini de sine că nu pot

concepe că au nevoeie de ajutorul cuiva...

Dar, pentru cei care au ajuns la smerita înţelegere a acestei necesităţi, Mântuitorul nostru

Iisus Hristos se implică şi intervine mărturisind, chiar cu un uşor avertisment pentru diletanţi şi

necredincioşi, lăsându-ne să simţim, în această atitudine conturată de aceste cuvinte, iubire şi

chiar puţină gelozie, atât cât stă bine unui Dumnezeu: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din

aceştia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în

ceruri” – versetul 10. Aflăm, în acest verset, două lucruri: că dispreţul celor care cred în

Dumnezeu, Iisus Hristos, dispreţuirea acestora, oricât ar fi ei de mici, în societatea lor, va avea

urmări, aşa că vai de cei care rătăcesc pe aceştia de la cuvântul lui Dumnezeu, care opresc, într-

un fel sau altul, să ajungă la ei acest cuvânt sau alterează acest cuvânt, diluându-l, în conţinut, şi

cosmetizându-l, în formă, după prejudecăţile şi cutumele lumii.

Vai lor, acestor scenografi ai imaginii şi văruitori de morminte!

Pentru oricare astfel de intenţie, învăluită în ambiguitate şi îndoială, vor da socoteală

pentru veşnicie.

1

Iar, pentru seriozitatea argumentaţiei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne oferă pilda

omului care, având o sută de oi, pierde pe una din aceasta. Este arătat suspinul şi implicarea

stăpânului în salvarea ei. Lăsând în siguranţa munţilor, ca o protecţie , ca o cetate întărită pe

celelalte nouăzeci şi nouă, caută, cu insistenţă, pe cea rătăcită. Implicarea, împreună cu suspinul,

împreună cu iubirea, înseamnă jertfă şi jertfa aceasta, a stăpânului, poate face să se găsească oaia

rătăcită şi se va bucura stăpânul de ea poate mai mult decât de celelalte, care n-au fost în pericol.

Bucuria vine atât din găsirea celei rătăcite, recuperarea a ceea ce părea pierdut şi pagubă,

dar şi din faptul că această slăbiciune, neatenţie a arătat, încă o dată, puterea stăpânului de a

suplini, de a completa lipsa, neputinţele oilor, iar ele fac (nu am înţeles textul), încă o dată,

valoarea, capacitatea de stăpân.

A fi stăpân înseamnă a fi capabil de iubire până la jertfă. Dumnezeu nu agrează nici o

pierdere, printre cei care-i poartă chipul, oricât de neînsemnaţi ar părea ei. Noi îi considerăm aşa,

ei au chipul lui Dumnezeu, însă. Deci, sunt mare valoare, la nivel universal, veşnic, absolut.

De aceea, Mântuitorul ne oferă un procedeu psihopedagogc de recuperare a celor care au

greşit şi spune „mustră întâi, numai tu şi pe cel care a greşit, singur. Şi dacă te ascultă l-ai salvat

pe fratele tău” (citatul nu este redat după text) – versetul 15.

Observăm, aici, că ascultarea este cea care salvează pe fraţi, deci şi pe noi, la rândul

nostru, deci pe oricare om; „dacă n-ascultă, mai ia cu tine unu, doi martori. Dacă nu reuşeşti,

spune-l Bisericii” (la fel), adică comunităţii. Dar, dacă rămâne ambiţios în cele rele şi ascultarea

nu se lipeşte de el cu nici un chip, leapădă-l de la tine, scoate-l din inima ta, „să-ţi fie ţie ca un

păgân şi vameş” – versetul 17.

Fraţi creştini, există căi de lumină şi de întuneric. Ambiţia noastră, oare, pe care cale se

înclină?

Să luăm aminte!

2