Lumea copiilor

Copilăria este lumea mirifică din care lipsește tristețea. Aici, copiilor li se citește mereu pe fețe veselia,

iar grijile îi ocolesc cu încăpățânare. În acest tărâm al fanteziei, buzele lor știu doar să râdă, iar sufletele lor

zboară precum fluturii suavi în lumina caldă a soarelui de primăvară. Inocenţa cu care copiii își trăiesc

copilăria este asemenea gingășiei prin care florile gustă din splendoarea vieții.

Copilăria este cea mai frumoasă perioada din viaţa fiecăruia, reprezintă vârsta inocenţei şi a purităţii.

Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele ii dau farmec, reprezentând o modalitate prin care

copiii pot descoperii lumea înconjurătoare şi totodată minunatele clipe de fericire pe care această vârstă

le poate oferi.

Dincolo de aparenta realitate există o lume a sentimentelor şi trăirilor intense, de unde noi ,adultii, ne

extragem esenţa continuităţii pentru a putea supravieţui obstacoleleor vieţii.Inocenţa care însoţeşte vârsta

copilăriei surprinde mereu prin surâs şi candoare. Copiii au felul lor de a vedea lumea şi sunt singurii cărora

nu le este frica de viitor. Îşi zidesc fericirea pe visuri, iar poveştile şi basmele în care binele învinge răul fac

parte din realitatea lor. Toate gândurile măreţe,toate invenţiile cu adevarat importante au izvorât cândva din

sufletul unui copil care a visat.E atât de greu să ajungi la sufletul unui copil, însă e o aventura pe care noi,

cadrele didactice, merită într-adevăr să o trăim! Merită să luptăm pentru a câştiga încrederea copiilor ,

căci inima lor e mai preţioasă deât un diamant, mai fragilă decât intreaga avere a lumii.

,,Lăsaţi copiilor, copilăria! Înfrumuseţaţi şi îmbogăţiţi farmecul ei”. Iată ,,strigătul” comun al

copiilor, al părinţilor, al educatorilor. Aceasta este deviza sub care-şi organizează activitatea educatorii şi

toţi cei interesaţi să asigure copiilor un viitor fericit.

Copilăria – perioadă cu sunet de clopoţel – începutul ascensiunii spre cunoaştere, spre lumină, spre

frumos îşi pretinde drepturile ei. Nu există om care să nu-şi întoarcă cu emoţie gândurile spre anii copilăriei.

Ceea ce întipăreşte atât de adânc anii copilăriei în amintirea fiecăruia este receptivitatea, marea

plasticitate a organismului şi uimirea cu care sunt descoperite tainele naturii. Să nu uităm că într-un fel ea este

prima ,,şcoală” a vieţii, cea în care copilul îşi dobândeşte premisele întregii sale dezvoltări de mai târziu.

Elementele vieţii intelectuale, estetice, morale acum înmuguresc. Socializarea începe tot acum, prin sistemul de

relaţii ce se înfiripă şi mai ales prin caracterul lor activ şi dinamic, chiar dacă încă instabil.

Una din problemele dificile pe care le pune creşterea şi formarea copiilor a fost, şi este încă, aceea a

dozării tratamentului educativ. Nu mă refer acum la conţinutul educaţiei, la valorile pe care căutăm să le

insuflăm ci la atitudinea pe care părinţii o au faţă de cele două obiective fundamentale: formarea patrimoniului

de cunoştinţe şi formarea personalităţii. În principiu, pentru formarea patrimoniului de cunoaştere, pentru

instruirea copilului, societatea a creat şi perfecţionat o instituţie strict specializată pe care o ştim cu toţii: şcoala.

Formarea personalităţii rămâne un proces nedeterminat, uneori chiar confuz, pentru că el presupune intervenţia

a numeroşi factori ce nu pot fi controlaţi la fel de riguros ca cei ce intervin în procesul predării sau însuşirii

cunoştinţelor. Familia, şcoala, societatea joacă fiecare un rol în cazul formării personalităţii.

De multe ori însă familia nu ştie prea bine ce este formarea personalităţii, nu ştie ce obiective trebuie

urmărite în executarea prestaţiei sale educative. Este bine ca un părinte să ştie că viitorul copilului este asigurat

sub aspect practic. Acestui părinte i se poate da încredinţarea că dacă instrucţia, stiinţa (cartea) este în stare de a

asigura acest viitor, ea o va face cu atât mai temeinic cu cât va fi însoţită de o personalitate mai bine echilibrată,

mai bine orientată.

Atunci când creştem un copil, când dorim binele acestui copil, este foarte important să ştim cât interes

trebuie acordat pregătirii intelectuale, îmbogăţirii cunoştinţelor, şi cât trebuie acordat formării caracterului,

personalităţii. Căci pentru a reuşi în viaţă nu ajunge să fii ,,tobă de carte”. Nu încape îndoială că ştiinţa este

indispensabilă, dar această ştiinţă nu poate fi aplicată cu succes decât dacă este expresia unor oameni în care

însuşirile intelectuale se echilibrează cu cele afective şi cu cele fizice, a unor oameni a căror personalitate s-a

dezvoltat în toată complexitatea ei, adică a unor oameni care ştiu să fie şi energici şi exigenţi în munca lor, dar

şi drepţi şi devotaţi, generoşi în relaţiile cu ceilalţi oameni.

În succesiunea generaţiilor s-au conturat luminile şi umbrele modului în care sentimentele părinţilor se

răsfrâng în personalitatea şi conduita urmaşilor, măsura în care dragostea părintească a reuşit să clădească

oameni adevăraţi, pregătiţi pentru muncă şi viaţă, sau a reuşit, dimpotrivă, să producă nişte epave eşuate înainte

de a porni în largul vieţii. De aceea este firesc să aducem în prim plan răspunderile iubirii părinteşti.

Dintre ele, m-aş referi la datoria de a evita extremele: îngăduinţa excesivă faţă de copil, precum şi

severitatea excesivă. Este nevoie aici de un simţ al măsurii, care aplicat consecvent poate contribui la formarea

şi dezvoltarea pozitivă a trăsăturilor de caracter ale copiilor precum şi la creşterea apropierii între părinţi şi

copii.

Măiestria, câştigată prin experienţa proprie şi pilda celor din jur, poate pune iubirea părintească, prin

măsuri educative juste, în slujba făuririi unor personalităţi complexe, înzestrate cu trăsăturile dezirabile ale

omenescului: hărnicie şi perseverenţă în muncă, corectitudine, simţ al datoriei şi al dreptăţii, curaj şi forţă a

convingerilor, generozitate clădită pe cunoaştere şi iubire.

Dragostea părintească trebuie să ştie, mai presus de orice, să fie dreaptă în raport cu copiii, prin

îmbinarea generozităţii cu severitatea fermităţii. Fermitatea şi convergenţa acţiunilor părinteşti poate avea

profunde valenţe educative, ea întărind la copil convingerea în caracterul întemeiat al demersurilor educative.

Dacă nu e fermă în hotărârile luate, atitudinea părinţilor, printr-o falsă înţelegere a iubirii, poate deforma

copilul, făcând din el un tiran egoist şi impertinent.

Dar nici nu e cazul căderii în extrema cealaltă, căci severitatea excesivă, duritatea, atitudinea dictatorială

faţă de copii, grija excesivă de a-ţi ascunde sentimentele, pentru a fi mai eficient în educaţie, se pot transforma

în contrariul lor, rupând copiii de părinţi, ridicând bariere de netrecut între generaţii.

Să nu uităm că nu numai copiii sunt de educat şi educabili, ci şi vârstnicii, părinţii şi dascălii, au şi ei de

învăţat în curgerea anilor. Părintele trebuie să se formeze, în primul rând, pe sine şi să-şi învingă propriile

scăderi şi neajunsuri. Educând, el se autoeducă mereu.

Să nu trecem cu vederea faptul că pe măsură ce trec anii, copiii devin din ce în ce mai exigenţi şi

totodată mai îndrăzneţi în aprecierile lor asupra părinţilor. Şi ajung, chiar la maturitate să reproşeze părinţilor

greşelile de educaţie, pe care aceştia le-au săvârşit, fie din prea mare şi nesăbuită dragoste, fie din prea mare

severitate.

Cum putem să înfrângem tendinţele de supraapreciere a propriilor copii, tendinţe pornind din dragoste

prea mare pentru ei? Cum putem să înfrângem tendinţele dictatoriale care frâng personalitatea în formare a

copilului? Cum putem mări zona de obiectivitate în raporturile noastre cu copiii? Străduindu-ne să fim capabili

să apreciem mai corect performanţele şi personalitatea copilului, începând cu jocurile copilăriei şi terminând cu

lansarea propriului copil în meseria ce şi-a ales-o şi pentru care s-a pregătit. Nu e uşor, dar trebuie să învăţăm să

o facem cât mai bine.

Dacă se bat doi copii şi unul e al nostru, să încercăm să judecăm lucrurile prin prisma adevărului

celuilalt, deoarece numai astfel adevărul copilului propriu capătă mai multă greutate. Să nu lăsăm să ne

orbească iubirea noastră pentru copil şi nevoia noastră de ocrotire şi tandreţe, iertându-l prea des şi prea uşor

pentru relele făcute sau pentru ceea ce nu a reuşit să facă bine. Dacă în anii şcolii, copilul are de întâmpinat

anumite dificultăţi de adaptare sau de performanţe profesionale, să-l ajutăm să le înfrângă corect, să nu plecăm

prea uşor urechea la plângerile lui că ar fi nedreptăţit, ci să avem curajul şi tăria să descoperim pe lângă feţele

pozitive ale personalităţii sale şi pe cele slabe.

Exigenţa, perseverenţa, fermitatea părintească sunt trăsături importante de oţelire a caracterelor tinere,

atunci când sunt consecvent aplicate.

Dar, nici invers, să nu impunem copiilor noştri, din orgoliu personal, pretenţii de performanţe, pe care ei

nu le pot realiza şi să le chinuim copilăria şi tinereţea cu ambiţii deşarte. Dacă intervin momente de tensiune

între noi şi copii, să avem tăria detaşării, încercând să descifrăm şi adevărul şi dreptatea lor, pe lângă adevărul şi

dreptatea noastră. Şi, să nu uităm, ca factor educativ major forţa şi autoritatea exemplului personal, a

concordanţei dintre vorbă şi faptă.

Toate aceste aspecte înţelese corect pot transforma relaţiile dintre părinţi şi copii într-o interacţiune

educativă, într-un proces de reciprocă cunoaştere, de reciprocă formare. Şi, forţa, frumuseţea de caracter a

părintelui rezultă şi din capacitatea de a recunoaşte că a greşit, că i s-a întâmplt să se înşele, că el însuşi ca

educator are de învăţat de la cei tineri.