NUMELE PROPRII

PAGE

1

NUMELE PROPRII

0. Introducere: definiţie, şi principalele particularităţi sintactice

Numele proprii se deosebesc de numele comune în primul rând din punct de vedere semantic: ele nu denotă clase constituite pe baza unor proprietăţi comune, ci se referă direct la indivizi. Fiecare nume propriu este asociat unei entităţi determinate la nivelul unei comunităţi de vorbitori. Numele se referă la aceeaşi entitate în orice situaţie, ceea ce înseamnă că numele desemnează rigid - cum se vede comparând [1]a, care este o propoziţie (probabil) adevărată, cu [1]b, care este o contradicţie:

[1]a. Profesorul lui Alexandru Macedon ar fi putut să nu fie Aristotel

b. Aristotel ar fi putut să nu fie Aristotel.

Această proprietate deosebeşte numele de alte expresii cu referinţă unică, precum descripţiile definite. Pe de altă parte, numele proprii şi descripţiile definite împărtăşesc proprietatea de a avea o referinţă unică, determinată într-un context dat - they are „non-choice DPs”. De aici posibilitatea, în mai multe limbi, a apariţiei articolului definit în cazul numelor proprii în folosire referenţială. Româna este una din aceste limbi, dar numai parţial: toponimele integrate în limbă şi o parte din antroponime la cazul oblic se folosesc cu articolul definit.

Deosebirea semantică dintre numele proprii şi numele comune are şi efecte sintactice. Cel mai pregnant este posibilitatea de a fi folosite referenţial, în poziţii argumentale, fără determinant, întîlnită în română la antroponime şi toponimele neintegrate:

[2]a. Ion citeşte

b. Profesor*(ul) citeşte

În acest caz, numele proprii funcţionează ca „sintagme nominale complete” - DP - şi admit un tipar special de modificare. Ele se comportă ca DP-uri atât din punctul de vedere al selecţiei din afară (ex. [2]), cât şi al adjuncţilor admişi - cum se vede din [3], ele admit apoziţii:

[3]a. Mihai, cu care mă certasem cu o seară în urmă, venise să-mi ceară iertare

b. El, cu care mă certasem cu o seară în urmă, venise să-mi ceară iertare

c. Băiatul ei, cu care mă certasem cu o seară în urmă, venise să-mi ceară iertare

Sintagmele conduse de nume proprii au şi o serie de proprietăţi sintactice speciale, în ce priveşte structura lor internă. (a se vedea secţiunea 2).

Când denotaţia numelui propriu este convertită de la individ la clasă, iau naştere mai multe interpretări, cea denominativă fiind doar una dintre ele (aceste interpretări vor fi prezentate în secţiunea 3). În acest caz, numele proprii se comportă sintactic ca şi numele comune. Singura deosebire rămâne comportarea lor faţă de articolul hotărât.

Comportarea numelui propriu faţă de articolul hotărât nu depinde de tipul de denotaţie a numelui propriu, ci de forma sa şi de tipul lexico-semantic. Ea va fi tratată în prima secţiune.

1. Numele propriu şi articolul hotărât

1.1 Formele -a şi -u în antroponime: terminaţii sau articole hotărîte?

Combinarea numelor proprii cu articolul hotărât pune în română probleme speciale datorită caracterului flexionar al articolului. Astfel, antroponimele ce nu au terminaţii omofone cu ale articolului definit nu pot primi articol hotărât în nici o situaţie, cu foarte rare excepţii. În schimb, la femininele cu tulpina terminată în -a (şi într-o mai mică măsură la masculinele în -u), terminaţia poate funcţiona şi ca articol hotărât.

Flexiunea definită poate apărea la antroponime fie din motive pur formale - de exemplu la genitiv-dativ, fie din motive semantice, dacă numele propriu este convertit la nume comun, cum se întîmplă în cazul modificării restrictive. Capacitatea de a adopta flexiunea definită nu depinde de sens (cu alte cuvinte, de chestiunea dacă numele propriu are interpretare referenţială sau nu), ci doar de forma (morfo)fonologică a numelui. Chiar şi când sunt convertite la nume comune (a se vedea secţiunea 3), antroponimele ce nu se termină în -a sau -u nu pot, în general, primi flexiunea definită.

Datorită omofoniei cu articolele hotărîte de feminin singular nomiantiv-acuzativ, respectiv masculin singular nominativ-acuzativ, terminaţia -a la antroponimele feminine, şi într-o mult mai mică măsură terminaţia -u la masculine pot funcţiona şi ca articole hotărâte.

Faptul că aceste vocale aparţin temei şi nu sunt întotdeauna articole este demonstrat de apariţia lor în cazuri în care articolul hotărât este exclus:

- după prepoziţii, altele decât cu, atunci când DP-ul nu mai conţine alţi constituenţi:

[4]a. A fost la Maria

b. O iubeşte pe Maria

[5]a. A fost la fată / *la fata

b. O iubeşte pe fată/ * pe fata

- imediat înaintea articolului posesiv al:

[6]a. * fata a mea

b. Maria (a) mea

- după determinanţi ce exclud articolul hotărât, în cazul când numele propriu a fost convertit la un nume comun:

[7] a. această Elenă / această Elena

b. altă Mirelă / altă Mirela

c. nici o Ioană / nici o Ioana

d. o Andree / o Andreea.

[7’] a. această fată / *această fata

b. altă fată / *altă fata

c. nici o fată / *nici o fata

d. o fată / *o fata.

Pentru a stabili când aceste terminaţii funcţionează ca articole, nu este suficientă comparaţia cu numele comune, deoarece ele admit articolul în mai multe contexte decît numele proprii. Contextele care ne arată că avem de a face cu un articol hotărât sunt acelea în care un antroponim cu altă terminaţie, aşadar unul care nu poate primi articol, nu poate apărea. Acestea sunt poziţia ce precede un genitiv/posesiv fără al şi genitiv-dativul sintetic. O altă dovadă a reanalizei ca articol este prezenţa unei forme refăcute de flexiune indefinită (fără articol) în cazurile când numele propriu apare în contexte sintactice de nume comune, însoţit de alţi determinanţi.

• Poziţia ce precede imediat un DP genitiv/posesiv fără al:

[8]a. Ion *(al) Mariei

b. Ion *(al) meu

c. Maria (a) mea

d. Maria (a) lui Gheorghe

Cum se arată în capitolul 5, al este un constituent obligatoriu al genitivului, ce este şters în cazul cînd este imediat precedat de articolul definit:

[9]a.o/această/nici o fată a Mariei.

b. fata (*a) Mariei.

Din opţionalitatea lui al în [8] se vede clar că terminaţia -a poate şi să fie, şi să nu fie articol.

La masculinele în -u, terminaţia este omofonă cu forma cea mai frecventă în vorbire a desinenţei de definit singular direct a numelor în consoană, -ul. Totuşi folosirea acestei terminaţii ca articol definit este mult mai restrînsă:

[10]? Radu meu

În scris omofonia neexistând, folosirea ca articol e mai dificilă, şi este restrânsă la limba vorbită.

· Prenumele masculine terminate în consoanà îşi pot dezvolta, desi foarte rar şi livresc, o formă articulată în –ul, care satisface contextul diagnostic pentru prezenţa articolului:

[11]a. În camera de alături dormea biruitorul, Ştefanul Moldovei” (Sadoveanu).

b. Ionul tău.

• Forme refăcute

Când sânt folosite ca nume comune (vezi secţiunea 3), femininele în -a apar adesea în forme refăcute, luînd desinenţa nearticulată corespunzătoare articolului -a: -ă, în anumite contexte -e:

[12]a. o Marie

b. această Angelă

Asemenea forme pot apărea şi la vocativ, în alternanţă cu forma de bază şi cu desinenţe specifice:

[13]a. Marie, Mario, Maria (

b. Ană, Ano, Ana (

Numele în -u nu au niciodată asemenea forme:

[14]* un Rad’ (

Este semnificativ faptul că formele refăcute nu apar după prepoziţii:

[15]a. *Am luat-o pe Angelă

b.*Am fost la Marie

Cum se arată în capitolul 3, în exemplele de tipul [15], trăsătura +def este prezentă la un anumit nivel de reprezentare, nerealizarea lexicală a articolului hotărât fiind cel mai probabil datorată unui fenomen de suprafaţă. Comportarea numelor proprii arată într-adevăr că structura DP-urilor cu sens definit fără articol introduse de prepoziţii este diferită de a acelora în care D este ocupat de alt determinant. Formele reconstruite ale numelor proprii indică lipsa trăsăturii +def în structura de bază (underlying).

• Formele de genitiv-dativ

În română, marca de genitiv-dativ apare pe determinant, nu pe nume. Antroponimele recurg la următoarele procedee pentru a marca acest caz: terminaţia -a a antroponimelor feminine functionează/este reanalizată ca articolul definit sufixal şi ca atare poate primi mărcile morfologice de genitiv-dativ. La femininele în -e, se urmează, opţional, modelul temelor în -a, terminatia -e fiind reanalizată ca vocală tematică (-e nu este omonim cu vreun articol).

[16]a. Maria - Mariei

b. Dana - Danei

c. Hilde - Hildei / lui Hilde

Există şi o formă specială, la temele în guturale, neîntîlnită la numele comune:

[17]a. Anca - Ancăi

b. vaca - vacii

Femininele cu alte terminaţii şi toate masculinele, inclusiv cele în -u, folosesc marca proclitică de caz oblic lui. Acest element este omofon cu articolul definit sufixal de caz oblic, cele două fiind, la origine, unul şi acelaşi cuvânt:

[18]lui Petru, lui Valentin, lui Carmen

Astăzi, acest element nu mai poate fi analizat ca articol. Astfel, el nu permite adjective postnominale restrictive ([19]) (care, cum se va arăta în secţiunea a 2-a, nu sunt admise de numele proprii fără articol), iar în limba sub-standard se poate combina cu substantive cu articol definit sufixal ([20]):

[19]*lui Ion blond

[20] lu’ băiatu’ meu

Numele de luni se comportă în privinţa articolului ca şi antroponimele:

[21]a. ? ianuarie al anului 2003

b. *ianuariele anului 2003

c. la începutul lui martie

d.*la începutul martielui

1.2. Nume comune definite folosite ca nume proprii

Caracterul sufixal al articolului definit şi dubla analiză a unor forme, ca articol şi ca terminaţie de nume propriu, au condus la folosirea, conversă, a unor nume comune sufixate cu articol definit ca nume proprii. Aceasta se reflectă în apariţia acestor nume în contextele identificate la 1.1.1. în care articolul hotărât este exclus, ca de pildă după prepoziţii:

[22]la mama, la unchiuleţu’

Această folosire nu este permisă decât cu persoane care sunt totodată referenţi familiari, unici în lumea vorbitorului şi legaţi în mod special de acesta - tipic nume de rudenie -:

[23]a. Mergem la bunica

b. * Mergem la profesoru’, *la spitalul, *la cantina

Genitiv-dativul acestor nume tinde să ia, în limba vorbită, marca proclitică lui ([24]a). Cum am arătat şi mai sus, această marcă are o folosire mai largă în limba sub-standard ([24]b):

[24]a. lu’ mama, lu’ bunica

b. lu’ profesoru’

1.3. Toponimele

Toponimele, în marea lor majoritate, au nevoie de articolul hotărât în folosirea standard, referenţială, iar în privinţa cazurilor în care apare articolul hotărât se urmează, în general, tiparul numelor comune:

[25]a. Îmi place Braşov*(ul)

b. Îmi place mare*(a)

[26]a. Tot Bucureştiul a ieşit la manifestaţie

b. Tot oraşul a ieşit la manifestaţie

[27]a. Parisul bogat

b. Cartierul bogat

[28]a. Bucureştiul meu

b. oraşul meu

[29]a. la Calafat(*ul)

b. la oraş(*ul)

[27] arată că modificarea restrictivă prin adjective postnominale este posibilă, spre deosebire de antroponimele în consoană (vezi [9]a). Fiind folosite frecvent cu prepoziţii, toponimele apar des în forma nearticulată (v. [29]), şi tot astfel apar şi pe hartă sau în dictionare de toponime.

O deosebire există totuşi: în folosire referenţială, toponimele în -a păstrează pe -a şi în contexte ce exclud articolul definit, în primul rînd după prepoziţii:

[30]a. la Constanţa, la Timişoara

b. *la Constanţă, la Timişoară

c. *la marea

d. la mare

În acest caz -a trebuie analizat ca terminaţie.

Totuşi în celelalte cazuri în care articolul nu poate apărea, chiar şi în folosire referenţială (vezi [31]b), -a este înlocuit de o desinenţă nearticulată, comportîndu-se deci ca articol:

[31]a. întreaga Timişoară / ?? Timişoara

b. frumoasa Romă /??Roma

c. această Varşovie atât de încercată/??această Varşovia atât de încercată

Există o serie de cazuri în care toponimele care nu se termină în -a îşi păstrează forma nearticulată şi în poziţii argumentale, unde numele comune au nevoie de un determinant:

[32]a. Bucureşti este capitala României

b. Tîrgovişte a fost întemeiat în vremea descălecărilor.

c. Cluj e mai la est de Oradea.

Se pare că în aceste cazuri, toponimele sunt văzute ca puncte geografice mai degrabă decât ca întreguri cu părţi. Poate aceasta explică diferenţa între [33]a şi [33]b:

[33]a. Madrid(ul) e în centrul Spaniei / la vest de Barcelona.

b. Madrid*(ul) era acoperit de nori şi ceaţă.

La toponimele străine neadaptate absenţa articolului este şi mai frecventă, apărând şi în cazuri ca [25] şi [26]:

[34]a. Îmi place San Francisco/ Milano

b. (?) Tot Buenos Aires ieşise la plajă

c. Nottingham era aproape inundat de la atâta ploaie

d. Micene se înălţa pe colină, strălucind în soarele după-amiezii

Unele toponime sunt compuse dintr-un nume definit urmat de un modificator. La unele dintre ele acest articol hotărât, ajuns în interior, mai este simţit ca atare în măsura în care permite apariţia numelui în poziţie argumentală, dar nu mai poate forma cazul oblic ([35]). În alte cazuri, el nu mai este resimţit deloc ca articol, grupul sudându-se ([36]). Un rest de folosire ca articol este [37], tot un grup împietrit, însă reflectând admiterea adjectivelor postnominale, datorată articolului aflat în interior, cândva vizibil.

[35]a. Tot Satu(l) Mare ieşise la sărbătoare

b. ?? Locuia la marginea Satului Mare

[36]a. Chelaru este primarul Târgu-Jiului

b. Tot Câmpulung*(ul) e străbătut acum de motociclete.

[37]Câmpulung Moldovenesc

Există şi compuse total transparente, la care marca de genitiv-dativ se poate ataşa articolului aflat pe primul loc al compusului:

[38]Am pornit la escaladarea Pietrei Craiului

O serie de nume de localităţi au fost formate de la plurale (adesea numele locuitorilor). În acest caz, articolul poate lua atât forme de singular cât şi de plural. În limba actuală există o preferinţă pentru singular.

[39]Bucureştii/Bucureştiul de altădată

2. Structura internă a DP-urilor conduse de nume proprii

Aşa cum am arătat în introducere (vezi ex. [3]), numele proprii – cu toate că nu prezintă determinanţi - se comportă ca sintagme nominale complete (DP-uri), şi prin urmare nu admit decît un anumit tip de adjuncţi, cei care pot apărea şi cu alte DP-uri, precum pronumele personale - este vorba de apoziţii. În această secţiune vom examina şi alte posibilităţi de modificare a numelor proprii, urmărind doar ceea ce distinge sintaxa lor de aceea a numelor comune. Aceste deosebiri apar doar la numele proprii fără determinant. Aşadar nu ne vom ocupa de toponime, care urmează întrutotul sintaxa numelor comune.

Deosebirile nu privesc doar numele proprii în folosire standard (referenţială), deoarece, cum am arătat în secţiunea 1, numele proprii ce nu primesc articolul definit pot sau trebuie să nu îl primească indiferent dacă sunt folosite referenţial sau nu. Aşadar vom urmări atât numele fără articol în folosire referenţială cât şi în folosire nonreferenţială în contextele în care numele propriu (fără articol) trebuie analizat semantic ca o descripţie definită. De asemenea, vom include şi cazurile în care articolul definit apare în sintagma unui nume ce nu poate purta articol, fiind găzduit de un modificator prenominal.

În contextele în care sunt însotite de (alţi) determinanţi, numele proprii se comportă ca şi numele comune, nu doar semantic ci şi sintactic (v. secţiunea 3).

2.1. Modificatori postnominali restrictivi.

Numele proprii fără articol pot primi orice modificatori postnominali restrictivi cu excepţia adjectivelor şi a PP-urilor neintroduse prin de: genitive ([40]), grupuri prepoziţionale în de ([41]), relative restrictive ([42]):

[40]a. Mihai al Rodicăi

b. Maria (a) lui Gheorghe

[41]a. Marius de la Bucureşti

b. Heraclit din Efes

c. Andrei de acum cinci ani dispăruse, în locul lui rămânând o fiinţă care-i era total necunoscută.

d. Hugo din „Contemplaţii” este preferatul meu

[42]George pe care îl ştia ea nu ar fi făcut aşa ceva

În cazul modificării restrictive, fireşte, numele proprii se comportă semantic ca nume comune, denotând o clasă care este construită pe baza numelui propriu (vezi secţiunea 3), asupra căreia modificatorul operează o restrângere. Aceste exemple au sensul unor descripţii definite, ca şi cum ar fi construite cu articolul hotărât. Or articolul hotărât lipseşte, şi nici în cazul unde există posibilitatea de reanaliză a terminaţiei –a a numelui ca articol (vezi [8]), nu se recurge neapărat la o asemenea reanaliză (ca în [40]b).

Adjectivele în schimb sunt excluse din această construcţie:

[43]a.*L-am întîlnit pe Ion blond.

b. *Au pedepsit-o pe Maria inteligentă.

c. *L-au omorît/alungat pe Radu bogat/avar.

Exemplul [43]b arată că adjectivele postnominale sunt excluse chiar şi cu antroponimele a căror terminaţie e omofonă cu articolul hotărât (femininele în -a, şi excepţional masculinele în -u).

Pentru unii vorbitori, folosirea adjectivelor postnominale cu nume proprii devine posibilă în contexte de focalizare contrastivă, precum şi cu anumite adjective ca mare şi mic, cu care pot forma, în idiolectul unor vorbitori, un soi de nume proprii compuse, şi această posibilitate pare facilitată de omofonia cu articolul hotărât:

[44]a. Maria blondă, nu Maria brunetă este acea Maria despre care ţi-am vorbit ieri.

b. Am întîlnit-o pe Maria blondă, nu pe Maria brunetă.

c. Mi-a scris Gabi mică.

d. ??Ion blond, nu Ion brunet este acel Ion despre care ţi-am vorbit ieri.

e. ?? L-am întîlnit pe Ion blond, nu pe Ion brunet.

In unele contexte, adjectivele se pot întâlni după nume proprii fără articol :

[45]Ion bolnav e greu de suportat.

Se poate însă arăta că în exemplele de acest tip, adjectivul nu este un constituent ataşat ca adjunct al numelui propriu, ci este exterior sintagmei nominale, functionînd ca un predicat al unei propoziţii reduse.

În exemplul [45] nu se distinge un individ numit Ion de alţii care poartă acelaşi nume pe baza trăsăturii de a fi bolnav, ci se spune ceva în situaţiile în care Ion este bolnav. Adjectivul funcţionează, aşadar, ca predicat al unei propoziţii reduse. Altfel, în [45] adjectivul se separă cu virgulă, fiind echivalent cu [46]b-c (cel puţin în una din interpretările lor):

[46]a. Ion, bolnav, e greu de suportat.

b. Bolnav, Ion e greu de suportat.

c. Ion e greu de suportat bolnav.

În aceste cazuri adjectivul este predicatul unei propoziţii reduse-adjunct (predicat secundar), al cărui subiect, PRO, este coindexat cu subiectul propoziţiei. În alte poziţii sintactice, predicatul secundar poate apărea fără a fi separat prin virgulă:

[46]d. L-am întâlnit pe Ion beat

Interpretarea exemplelor de tipul [45]-[46] este foarte apropiată de aceea a numelor proprii convertite la nume comune în interpretare fracţionară (v. secţiunea 3), în care clasa denotată de N este formată din părţi, într-un anumit sens, ale referentului, de pildă stagii temporale sau imagini ale referentului. În acest caz, adjectivul ar fi restrictiv, servind la selecţia uneia dintre imagini sau stagii. Faptul că în cazuri precum [45] nu este vorba de o interpretare fracţionară, ci adjectivul e în afara DP-ului, este dovedit de imposibilitatea apariţiei adjectivului în contexte în care, din diferite motive, o citire de tip propoziţie redusă sau predicat secundar este exclusă:

[47]a. *Ion bolnav s-a prăbuşit dintr-o dată pe pat.

b. ??Ion amabil s-a transformat pe dată în Ion posomorât.

În cazuri ca [47]a, verbul nu se poate construi cu o propoziţie redusă drept subiect, iar un predicat secundar în această poziţie are nevoie de separarea prin virgulă:

[47]´a. Ion, bolnav, s-a prăbuşit dintr-o dată pe pat

În [47]b nici una din cele două predicaţii nu poate fi contemporană cu timpul evenimentului exprimat în propoziţie, care arată tocmai trecerea de la o imagine la alta, aşadar o interpretare de tip predicat secundar este exclusă. Or [47]b are acelaşi statut marginal, posibil doar sub contrast, pe care l-am văzut în [44]d-e.

Tragem concluzia că adjectivele în această poziţie nu suportă o altă analiză decât aceea de predicat ale unei propoziţii reduse. Astfel de adjective se aplică unei entităţi, deci nu pot fi restrictive, şi introduc o predicaţie raportată temporal la predicaţia exprimată în structura din care fac parte. Aceasta se vede şi comparând următoarele exemple:

[48]a. Mi-a arătat o poză cu Ion blond

b. Mi-a arătat o poză cu blondul Ion

În [48]a „blond” nu serveşte la a distinge între mai mulţi indivizi numiţi Ion, (precum construcţia cu cel care va fi analizată mai jos, vezi [49]), aşadar nu este restrictiv. Dar nici „blond” în [48]b nu este restrictiv, şi totuşi sensurile diferă: în [48]a proprietatea „blond” nu se atribuie pur şi simplu individului Ion în afara unei referinţe temporale, precum în [48]b, ci atribuirea proprietăţii este raportată la o situaţie, care este introdusă de numele poză: proprietatea se atribuie invidividului în situaţia care constituie imaginea din fotografie, aşadar nu este un predicat cu un singur loc (Ion), ci o relaţie la care participă atât un individ cât şi o situaţie. Sintactic, dacă grupul denotă chiar această situaţie (o situaţie în care Ion e blond), el se poate analiza ca o propoziţie redusă.

Pentru a realiza modificarea restrictivă cu ajutorul adjectivelor, limba recurge la alte structuri:

[49]a. Ion cel blond

b. Ion blondul

c. Ion cel amabil s-a transformat pe dată în Ion cel posomorât

Grupul cel+AP poate urma şi după nume comune, dar cu obligativitatea ca grupul să fie definit (vezi capitolul 6 §§):. Acest grup seamănă cu apoziţiile prin faptul că se poate ataşa pronumelor personale, dar se deosebeşte de apoziţii(le propriu-zise) prin faptul că poate avea şi sens restrictiv. Cât despre structura [49]b, ar putea fi un caz de nominalizare a adjectivului. Ambele construcţii vor fi discutate în 2.4.

Interesant este de observat că nu numai adjectivele postnominale, ci şi alţi modificatori care pot avea o interpretare de predicaţie secundară, şi anume PP-uri introduse de altă prepoziţie decât de, nu pot apărea ca modificatori restrictivi postnominali, deşi restricţia pare a fi mai puţin severă decât pentru adjective:

[50]a. *L-am întîlnit pe Ion cu părul lung.

b. ?? Ion cu părul lung, nu Ion cu părul scurt este acel Ion despre care ţi-am vorbit ieri

Ca şi pentru adjective, şi în acest caz modificarea restrictivă se poate realiza printr-o sintagmă introdusă prin cel:

[51]Ion cel cu părul lung, nu Ion cel cu părul scurt este acel Ion despre care ţi-am vorbit ieri

2.2. Modificatori prenominali

Lipsa articolului hotărât caracterizează doar situaţia în care numele propriu ocupă prima poziţie din DP. Când numele nu ocupă prima poziţie în grup, structura DP-ului nu diferă de aceea a proiecţiei unui nume comun. Fie că numele propriu este interpretat referenţial, modificatorul fiind non-restrictiv, fie că este non-referenţial în cadrul unei descripţii definite, prezenţa mărcii de definitudine e obligatorie ([52]-[52]´): adjectivele iau articol hotărât ([52]´), sau modificatorul are în structura lui o formă de articol definit, precum ordinalul şi superlativul (53]):

[52]a. *Inteligentă Ioana a câştigat.

b. *Brav Andrei este trist

c. *Iubesc dulce Românie.

[52]´a. Inteligenta Ioana a câştigat.

b. Bravul Andrei este trist

c. Iubesc dulcea Românie.

[53]a. al zecelea Popescu din lista de telefoane era cel căutat

b. cel mai celebru Ludovic este Ludovic al XIV-lea

c. Cea mai plăcută Elenă îi părea cea din adolescenţă.

Folosirea articolului hotărât cu adjectivele prenominale nu depinde de sensul lor, ci doar de poziţie: în timp ce calificativele sunt non-restrictive ([52]´, [54]a-b), în această structură pot apărea şi intensionale ([54]c), şi adjective cu sens de determinant ([54]d-e), iar câteva adjective calitative pot avea folosire restrictivă (f-g). Este cazul lui tânăr şi bătrân, pentru nume de persoane, şi vechi şi nou, pentru nume de obiecte:

[54]a. Zvelta Laura sări la masă (I. Groşan)

b. Dar bietul Dămăroiu...? Ce cumsecade ... (Camil Petrescu).

c. falsul Nero

d. El e singurul Dumitru din clasă

e. Îmi place mai mult primul Klimt

f. Iată-l pe tânărul Mărculescu ! Unde i-or fi părinţii?

g. Vechiul Bucureşti

Această folosire restrictivă în poziţie prenominală este mult mai restrânsă cu numele comune:

[55]a. ?? Nici un tânăr bărbat n-ar trebui să aibă asemenea boli.

b. Orice tânăr absolvent ar fi încântat de un asemenea post.

c. ?? Orice vechi oraş e mai frumos decât unul nou

Articolul hotărât apare numai unde proiecţia nivelului D este necesară. Prin urmare, există un caz în care adjectivele prenominale pot apărea fără articol, şi anume vocativul. Aici însă folosirea adjectivelor prenominale este foarte rară ([56]a este un exemplu relativ marcat), cu excepţia lui drag care are o formă dragă la ambele genuri (vezi [56]c), şi care poate apărea şi postnominal, aşadar a fost probabil transformat într-o marcă de adresare.

[56]a. Ciudat Ion, ce te zbaţi între glasul iubirii şi glasul pământului!

b. dragă Rodica

c. dragă Matei

d. Emy dragă

2.3. O încercare de analiză

Apariţia mărcii de definitudine cu modificatori prenominali arată că şi în folosire referenţială grupurile conduse de nume proprii sunt de fapt DP-uri definite. Marca de definitudine trebuie să ocupe primul loc din grup. Când numele propriu ocupă acest loc, marca de definitudine nu se realizeazà, deoarece numele însuşi poate marca definitudinea. Capacitatea numelor proprii de a marca definitudinea prin ele însesi, fàrà articol hotàrît, nu este strict legată de interpretarea referenţială (adică de faptul că numele proprii se referă direct la indivizi) deoarece ele nu au nevoie de articol hotărît pentru a se putea combina cu modificatori restrictivi ([40]-[42], şi [49] în interpretarea restrictivă a modificatorului).

Alte contexte în care numele propriu fără articol poate apărea pe primul loc al DP-ului pe cînd numele comun trebuie să ia articol definit sunt demonstrativul postnominal ([57]) şi complementul/grupul introdus de cuantificatorul universal tot:

[57]a. Marin ăsta

b. copil*(ul) ăsta

[58]a. Îmi place tot Arghezi

b. Îmi place tot roman*(ul)

Nici aici absenţa articolului nu este legată de referenţialitate. Deşi în construcţia de tipul [57] numele este în principiu referenţial, iar demonstrativul are o valoare afectivă, în general depreciativă, şi nu aduce o identificare, există cazuri în care el poate funcţiona şi identificator, caz în care ia accentul focal:

[59]De Marin ĂSTA vorbeam

De asemenea, construcţia [58] este posibilă doar în interpretarea non-referenţială a numelui propriu - aici este interpretarea metonimică, autorul stând pentru opera sa. Cu nume proprii referenţiale, tot nu apare decât în poziţia de cuantificator flotant, şi, marginal, postpus ([60]]c). Postpunerea universalilor în cazul DP-urilor complete neanalizabile se observă şi la pronume ([60]d).

[60]a. *Tot Ion era ud

b. Ion era ud tot.

c. ? Ion tot era ud.

d. Ei toţi erau acolo

Rămâne atunci de explicat de ce doar unii modificatori postnominali restrictivi sunt admişi şi alţii (în speţă adjectivele şi PP-urile fără de) nu.

Deşi numele proprii se comportă ca un DP complet, modificatorii restrictivi admişi nu coincid întrutotul cu cei admişi de alte DP-uri complete, cazul tipic fiind pronumele personale. Cum se arată în capitolul 3 (secţiunea 1.2.3), în cazul acestor pronume apare o deosebire între cel de persoana a treia şi cel de persoanele 1-2 plural. Datorită posibilităţii de a realiza complexul D+pro-N ca cel, pronumele de persoana a 3-a admit mult mai greu modificatori restrictivi. Vom compara atunci modificatorii admişi de numele proprii fără articol cu cei admişi de pronumele de 1-2 plural. Se constată că aceste pronume admit aceleaşi tipuri de modificatori decât numele proprii::

[61]a. Vasile din România m-a sunat aseară

b. Noi (cei) din România nu suntem la fel de mulţumiţi

c. Voi de la Sinaia nu aţi avut noroc cu vremea în această vacanţă

[62]a. Vasile pe care l-am cunoscut în România mă va vizita poimâine

b. Noi care locuim în România nu suntem încântaţi de aceste opinii

[63]a. Mihai al Rodicăi

b. Voi (cei) ai lui Dragomir sigur veţi aplauda această faptă

Dacă apropierea de pronume este corectă, putem explica acest tipar de modificare, şi restricţiile lui, în felul următor: numele proprii fără articol sunt dominate de un nod sintactic etichetat [D+N], astfel încât modificatorii de nivel N nu mai sunt posibili. O serie de modificatori ce se pot ataşa (ca adjuncţi: adjoined) la nivelul D permit o structură în care determinantul, în formă logică, urcă peste modificator, încât să rezulte sensul restrictiv (nu este vorba de un item lexical, ci trăsătura +def prezentă în pronume şi în numele proprii este cea care urcă). Adjectivele şi PP-urile fără de, fiind modificatori de nivel NP, nu pot intra în această structură. Relativele în schimb se pot ataşa („adjoin”) şi la DP. Rămâne cazul PP-urilor în de. De se deosebeşte de alte prepoziţii prin faptul că marchează poziţia adnominală, cum se vede în exemple ca [64], unde se ataşează altor PP-uri atunci când acestea sunt folosite adnominal:

[64]a. Casa este pe munte

b. Casa de pe munte

Putem considera atunci că de este un fel de relativizator, şi acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre al (v. capitolul 5). Este important de observat că de împărtăşeşte cu relativele faptul că relaţia introdusă este autonomă din punct de vedere temporal faţă de grupul în care este inclusă sintagma. Acest tip de interpretare, caracteristică constituentilor ataşaţi ca adjuncţi sintactici ai DP-urilor, nu este posibilă pentru grupurile cu alte prepoziţii sau pentru adjective:

[65]a. Am văzut o poză cu Ion la mare / blond / cu barbă

b. Am văzut o poză cu Ion de la mare / care are barbă

În (b), în citirea în care [Ion de la mare] formează un grup, obţinem lectura restrictivă („Ion cel de la mare”), care nu se poate obţine în [65]a. De asemenea, în (b) relativa se poate interpreta „care are barbă în poză”, dar aceasta nu este singura interpretare posibilă, ci interpretarea „acel Ion care are barbă” este întru totul valabilă, aparent chiar preferată. Aceasta arată că în relative nu există o dependenţă temporală obligatorie faţă de timpul din principală, şi aceeaşi observaţie se aplică sintagmelor în de.

Când numele propriu nu se află pe prima poziţie, D şi N sunt despărţite, deci ne aşteptăm ca modificatorii de nivel NP să fie admişi. Şi, într-adevăr, exemplele următoare sugerează că sunt: adjective şi PP-uri fără de restrictive pot urma numele propriu.

[66]a. Celebrul Ion blond este cel care s-a recomandat ieri, la telefon, ca Ion

b. Drăguţul Ion amabil s-a transformat pe dată în nesuferitul Ion posomorât

2.4. Nume proprii urmate de DP definite

Cum am arătat în [49], modificarea restrictivă prin adjective postnominale se poate realiza şi prin construcţiile NPr+cel+AP (“construcţia A”) şi NPr+A-Def (“construcţia B”).

În construcţia (A), cel nu introduce doar adjective, ci poate introduce orice alţi modificatori: PP-uri, relative, genitive (genitivele sunt aparent mai rar întâlnite în această construcţie):

[67]a. Marin cel deştept / cu barbă / care a răspuns bine / de astăzi

b. ?? Gheorghe cel al Ioanei

Construcţia este întâlnită şi cu numele comune, doar că în cazul lor numele trebuie să aibă articol definit:

[68]Băiat*(ul) cel deştept

Cum numele proprii nu au nevoie de articol definit în acest caz, construcţia se distinge de cea a numelor comune. De asemenea, în cazul numelor comune apariţia după cel a altor grupuri decât adjectivele este fie marginală (la PP-uri: a-b), fie chiar exclusă (la relative şi genitive) :

[69]a. ?? Studentul cel din banca întâi

b. ? Prietenul nostru cel cu barbă

c. *Elevul meu cel care a răspuns cel mai bine la examen

d. *Hainele noi cele ale Mariei

În schimb toate aceste grupuri sunt admise după pronume:

[70]a. Voi cei învăţaţi

b. Noi cei din banca întâi / cu barbă / care am răspuns cel mai bine

c. Voi cei ai domnitorului

În construcţia (B), numele propriu poate fi urmat nu doar de un adjectiv ([71]a), ci şi de un substantiv ([71]b-c), încât se pune întrebarea dacă pentru exemplele cu adjectiv nu avem de a face cu adjective substantivate. Într-adevăr, se pare că doar adjectivele ce pot apărea în poziţii argumentale cu articol hotărât enclitic în loc de cel sunt admise în această construcţie ([72]). O explicaţie ar fi că aceste adjective sunt substantivate - de aceea nu apare cel, care marchează elipsa numelui, ci articolul enclitic, ca la DP-urile cu nume exprimat -.

[71]a. Lili blonda

b. Lili vânzătoarea

c. Ion profesorul

[72]a. Lili blonda

b. M-am întîlnit cu blonda

c. *Lili minunata

d. *M-am întîlnit cu minunata

Această construcţie nu este posibilă cu numele comune, în schimb, ca şi prima, este posibilă cu pronumele:

[73]a. *fata blonda

b. Noi vânzătorii

În amîndouă construcţiile, modificatorul poate fi restrictiv, fără a fi obligatoriu astfel:

[74]a. Convingerea că Mika-Lé cea invizibilă, cea de obicei cu totul neînsemnată era nucleul ocult al tragediei (H.P. Bengescu).

b. Ion vorbăreţul a tăcut brusc.

Analizate tradiţional ca apoziţii, aceste construcţii se deosebesc totuşi de apoziţiile standard: nu sunt separate prin virgulă, şi pot avea o interpretare restrictivă.

Deosebirea semantică dintre ele nu este clară. S-ar putea ca deosebirea să ţină mai ales de aspecte pragmatice: construcţia (B) este mai familiară şi mai încărcată afectiv, construcţia (A) este mai formală şi mai neutră, dar nu există o separare clară.

Structura (B), care se întîlneşte şi în alte limbi, are clar, în poziţia a doua, un DP definit. Prezenţa unui DP este dovedită de posibilitatea folosirii substantivelor. Am văzut chiar că există motive pentru a se considera că şi adjectivele ce apar în această construcţie sunt substantivate.

Pentru structura (A), deşi cel funcţionează ca articol definit în grupurile cu cardinale şi cu nume vide, nu putem spune cu siguranţă că în poziţie postnominală acest grup este un DP definit. În alte limbi, modificarea printr-un DP definit este posibilă în general doar cu numele proprii şi cu pronume, distribuţie care se întîlneşte în română la construcţia (B). Totuşi există o apropiere importantă între cele două construcţii, şi anume faptul că (A), chiar dacă apare şi cu nume comune, cere ca determinantul acestor nume să fie articolul hotărît, şi, mai mult, cere ca interpretarea întregului să fie de tip individ şi nu de tip gen. De aceea, în pofida prezenţei articolului definit, [75]a, care ar vrea să fie o propoziţie generică, nu este perfect acceptabilă, spre deosebire de [75]b:

[75]a. ??Apa cea sărată nu e bună de băut.

b. Apa cea sărată a Mării Moarte nu e bună de băut

Deducem că şi în (A), primul component al construcţiei trebuie să fie referenţial şi nu pur şi simplu definit, ceea ce apropie această construcţie de (B).

Vom sugera o analiză a construcţiei (B), care, dacă apropierile făcute sunt corecte, s-ar putea extinde şi la (A).

Structura este formată din două DP-uri definite din care primul este referenţial - nume propriu sau pronume. Interpretarea poate fi fie restrictivă - precizare a referinţei - fie non-restrictivă, o informaţie în plus despre referentul deja fixat. Dar cum se realizează o modificare restrictivă a ceva ce pare a fi referenţial? Şi de ce al doilea element este şi el definit? S-ar putea ca structura sintactică să fie de fapt simplă - un DP adjoined la alt DP - iar restricţiile asupra tipului celor două DP-uri să fie determinate de regula semantică de compoziţie, care este în acest caz una cu totul specială. Ideea este că avem de a face cu două descripţii definite care se pot aplica aceluiaşi individ (considerând şi numele său o descripţie definită “unicul x numit N”, pentru a da seamă de cazul modificării restrictive). De pildă, ambele s-ar putea folosi, chiar dacă în contexte diferite, pentru a referi:

[76]a. A venit Lili blonda

b. A venit Lili

c. A venit blonda

Semantica structurii s-ar putea reduce la simpla relaţie de identitate, sub un operator iota: “acel unic x încît x=valoarea lui DP1 şi x=valoarea lui DP2”). Faptul că relaţia de identitate trebuie să se stabilească între indivizi ar explica de ce cele două DP-uri trebuie să fie referenţiale, iar faptul că operatorul comun este iota ar putea da seama de restricţia de definitudine (pentru că există şi indefinite referenţiale, vezi capitolul 3.1). Cele două citiri, restrictivă şi non-restrictivă, ar ţine de nivelul pragmatic - fructificarea unei informaţii aparent inutile (referirea multiplă la aceeaşi entitate în acelaşi DP).

2.5. Nume proprii folosite ca modificatori postnominali

O altă construcţie în care numele proprii apar foarte frecvent, şi care a fost asimilată, incorect, apoziţiilor, este cea în care urmează un nume comun, faţă de care funcţionează ca modificator restrictiv:

[77]Profesorul Ionescu

Deşi această construcţie apare mai ales cu nume proprii, ea nu este specifică lor. Sugerăm că ea are aceeaşi structură ca şi construcţia [78], în care un nume comun funcţionează ca modificator postnominal restrictiv:

[78]a. Ăsta este profesorul băiat de care ţi-am spus

b. Aş vrea să văd şi un papă femeie.

c. În acest enunţ, “el” este pronume subiect.

Numele propriu nu este aici referenţial, ci denotă o proprietate, în interpretarea zisă “denominativă”: “numit N”. Sensul lui [77] se compune după regulile uzuale ale modificării în interiorul NP: “acel unic x (x este profesor şi x este numit Ionescu)”.

Faptul că această construcţie nu seamănă cu construcţiile (A) şi (B) discutate mai sus (în 2.4.) se vede din aceea că numele cap nu este întotdeauna definit, ci poate primi orice determinant:

[79]a. Nu m-a căutat nici un profesor Ionescu

b. Sunt doi profesori Ionescu în acest liceu

3. Numele proprii în utilizări de nume comune

3.1. Interpretări

În cazurile în care numele propriu nu desemnează un individ, ci o clasă, el se comportă semantic ca un nume comun, iar sintactic, aşa cum am spus, se comportă ca un nume comun cu exceţia cazurilor în care DP-ul e definit (o descripţie definită, condusă de un determinant +def) şi numele este dintre acelea care nu primesc articol, situaţie care a fost discutată în paragraful precedent.

Trebuie precizat că numai antroponimele (şi toponimele neintegrate) la singular nu primesc articol. Când, folosite semantic ca nume comune, aceste nume construiesc pluralul, ele iau articolul hotărât, comportându-se şi sintactic întocmai ca numele comune. Vom ilustra aceasta în exemplele ce vor urma (v. …)

Un nume propriu poate fi folosit ca un nume comun în următoarele interpretări:

1. Interpretarea denominativă.

Este interpretarea derivată standard/neutră, însemnând pur şi simplu “entitate denumită “N” ”.

[80]a. Sunt două Marii în această clasă.

b. Mariilor, nu plecaţi!

Adesea întâlnim aici nume de familie, cu sensul “membru al familiei X”. Cum fiecare membru în parte poartă numele de familie respectiv, considerăm acest caz un subtip al folosirii denominative.

[81]a. Fetele Cozienilor au fost măritate după nepoţii lui Vodă (P. Dumitru)

b. Georgeştii au plecat primii de la serată

2. Interpretarea fracţionară: clasa denotată de nume este formată din părţi ale referentului numelui propriu. Acestea pot fi părţi temporale, “stagii” ([82]), spaţiale, mai ales la toponime ([83]), sau pot reprezenta “ipostaze” ale referentului, definite printr-o anumită calitate ([84]). De la ipostaze definite printr-o calitate se poate ajunge la imagini caracterizate printr-un ansamblu de informaţii despre referent, ce pot corespunde sau nu realităţii ([84)c). Criteriile de segmentare a părţilor pot fi combinate: părţi spaţiale determinate printr-o calitate ([84]d), sau temporale determinate printr-o calitate ([82]a). Cu numele de loc, poate ajunge să desemneze o parte a populaţiei acelui loc ([84]e).

[82]a. Vechiul Ion îmi plăcea mai mult

b. Roma medievală, Roma antică

c. Acest lied este o creaţie a tânărului Mozart

[83]a. Bucureştiul vechi

b. Franţa meridională

[84]a. Cu cât ne apropiem de final, întovărăşim un Apostol Bologa mistic, religios chiar (M. Ungheanu)

b. Avea înaintea sa o Maria împovărată. Această Maria îi era total străină.

c. Nu acesta este Parisul despre care am citit

d. Cunoştea doar Parisul popular, Parisul săracilor

e. „Tot Bucureştiul financiar şi monden defilase astfel pe dinaintea figurii lui”. (H.P. Bengescu)

3. Interpretarea metaforică: clasa desemnează în acest caz proprietatea “a fi ca N”. Referentul lui “N” (individul de la care se pleacă) este legat, de către vorbitori, de o anume însuşire caracteristică

[85]a. Un Gorbaciov albanez

b. Băiatul acesta e un adevărat Einstein.

c. Balzac este el este însuşi un Rastignac şi un Vautrin, un Birotteau şi un Hulot (N. Manolescu).

d.Leonizii, Miticii, Caţavencii naţiei noastre

e.Bucureştiul epocii interbelice era un mic Paris.

4. Interpretarea metonimică : clasa desemnează opere ale individului numit N :

[86]a. Luchianul expus îmi place.

b. Valoarea şi importanţa unei colecţii se judecă după numărul Grigoreştilor (K. H. Zambaccian)

c. Am recitat un Eminescu din epoca vieneză

d. Ascultau un Enescu inedit.

e. Am văzut un Baba în casa bunicilor. Acest Baba era din ultima perioadă

O caracteristică a acestui tip este faptul că permite (ceva) mai uşor folosirea articolului definit cu antroponimele. Acest grad mai mare de apropiere de numele comune este probabil datorat faptului că se aplică unor obiecte şi nu unor persoane. Se ştie faptul că trăsătura + persoană este adesea asociată cu proprietăţi sintactice speciale în limba română.

3.2. Sensuri speciale cu unii determinanţi (cazuri în care numele propriu are interpretare standard/referenţială)

Există cazuri în care numele proprii se comportă sintactic ca nume comune, din punctul de vedere al folosirii cu determinanţi, dar totuşi semantic nu sunt convertiţi la o clasă, ci îşi păstrează referenţialitatea. Astfel, cu articolul nehotărât, numele poate continua să fie folosit pentru referent, ca în [87]a. Această folosire este caracteristică registrului literar, se aplică în general unor personalităţi de marcă, şi apare în contexte de enumerare (explicită sau sugerată), evidenţiind un individ dintr-o serie :

[87]Un Mihai Eminescu verifică rezistenţa celulei româneşti tot atât de sigur ca o luptă istorică împotriva unei cotropiri străine (M. Eliade)

Alt determinant în prezenţa căruia numele propriu poate continua să fie folosit referenţial este demonstrativul, aşa cum am arătat în secţiunea 1, pentru demonstrativul postnominal (v. [57]a). Această folosire afectivă a demonstrativului cu nume proprii în sens referenţial apare mai ales când numele este topical:

[88]a.? Ieri l-am văzut pe Ion ăsta

b. NIMENI nu-l iubeşte pe Ion ăsta.

b. Pe Ion ăsta nimeni nu-l iubeşte

O folosire referenţială este posibilă şi cu demonstrativul prenominal. În exemplele [89], faptul că numele apare într-o frază anterioară în folosire referenţială arată că demonstrativul nu este folosit pentru a distinge între mai mulţi posibili referenţi. În acest caz, demonstrativul semnalează probabil o schimbare de centru de interes în discurs: un referent despre care nu se spusese mai nimic înainte, care nu era între referenţii centrali ai discursului, devine referent central al unei fraze:

[89]a. Ideea a fost a lui Munatius Placus (…). Acest Munatius Placus, având o minte bună de născociri, era unul din acele personaje secundare care se mulţumesc să inspire celor pe care istoria îi consacră ca fruntaşi (V. Horia)

b. Că, în clasa a IV-a se împrietenise cu Lixandru, erau ca fraţii. Lixandru ăsta era şi el un băiat ciudat (M. Eliade)

4. Numele proprii în poziţie predicativă

După verbe ale numirii, numele proprii pot apărea pe o poziţie predicativă, cum este sugerat de posibilitatea pronominalizării prin aşa, cum (vezi [90]d-e). Sensul lor însă este unul de nume proprii în folosire metalingvistică : expresia este un nume propriu pentru ea însăşi. Din punct de vedere semantic, cuvintele ce desemnează numirea exprimă o relaţie între doi indivizi : unul este referentul, celălalt este expresia lingvistică prin care este sau va fi desemnat referentul.

[90]a. L-au botezat/numit pe copil Alexandru

b. Muntele acesta se numeşte Piatra Mare

c. Am ajuns într-un loc numit Izvoarele.

d. Cum se numeşte acest loc ?

e. Nu ştiam că acest loc se numeşte astfel.

În alte cazuri, numele proprii apar în poziţie predicativă cu folosire referenţială, în predicaţii de identitate (fie ele cu copulă sau cu un cap predicativ) :

[91]a. L-au luat drept Gigi

b. Acesta e Ion

� Pe lîngă substantivele nume proprii (proper nouns), mai există şi alte expresii care din punct de vedere semantic sunt nume proprii (proper names). Un caz care ne interesează, pentru că include şi substantivele numele proprii, în anumite folosiri (v. secţiunea 4) este folosirea metalingvistică, sub semnele citării, în care orice expresie lingvistică poate funcţiona ca un nume propriu, referindu-se la ea însăşi.

(i)„A scrie” vine din limba latină.

(ii)„Sonata Kreutzer” este titlul unei nuvele de Tolstoi.

Numele proprii sunt în general asociate prin convenţie cu anumite tipuri de referenţi: de ex. Ion, Alexandru, Maria sunt nume de persoane, genul indicând sexul masculin/feminin, iar Grivei sau Rex sunt nume de câini. Dar aceasta nu înseamnă că au vreun conţinut descriptiv, fapt dovedit de posibilitatea de a încălca convenţia, asociind numele cu o entitate de alt tip - de ex., îl pot numi Alexandru pe motanul meu.

� Folosirea terminaţiei -a ca articol se limitează la feminine: la antroponimele masculine, terminaţia -a nu poate funcţiona ca articol, dat fiind că articolele masculine sunt -(u)l, -le.