Ludwig van Beethoven (1770- 1827)

CREATIA CONCERTANTA – CONCERTUL PENTRU VIOARA SI

ORCHESTRA IN RE MAJOR

Istoria muzicii universale cunoaste multi compozitori mari, ale caror lucrari au

supravietuit veacurilor, dar singur Beethoven, dintre toti a fost supranumit „Titanul”. Titan, ca

artist si ca om deopotriva, fiindca in arta, ca si in viata a invins prejudecatile timpului sau, a

incurajat nazuintele spre libertate ale popoarelor ce se trezeau dintr-un lung somn al istoriei

vitrege, a inlaturat destoinic piedicile ce i s-au ridicat in cale si s-a inaltat deasupra amaraciunilor

care l-au insotit pana in cel din urama ceas.

Viata lui Beethoven incepe in anul 1770 la Bonn, unul dintre orasele germane presarate

de-a lungul Rinului, pe atunci resedinta arhiepiscopului si a princepelui elector din Koln.

Capitala a tarii pentru un timp –in perioada ce a urmat celui de-al doilea razboi mondial, cand au

existat „doua Germanii”- Bonnul ramane mai departe capitala in marea istorie a creatiei muzicale

culte, ca leagan al celui mai cutezator dintre talentele ce i-au determinat evolutia.

Familia Beethoven se tragea din nordul flamand, unde pregatirea muzicala avea loc de

cinste inca din vremuri indepartate. Asemenea pregatire a impus primirea primului Ludwig van

Beethoven (bunicul care a trait intre anii 1712- 1773) printre muzicienii Curtii din Bonn. Si

numele fiului sau (Johann, tatal viitorului compozitor 1740- 1792) va figura printre cantaretii

angajati ai Curtii de la Bonn. O familie luminata de prezenta tandra a sotiei sale (Maria

Magdalena), a carei viata se va sfarsi curand, in anul 1787, cand cei trei copii (din sapte cati

adusese pe lume) aveau inca multa nevoie de ea.

Ne-au parvenit numeroase amanunte in legatura cu lipsurile materiale in care au crescut

acesti copii, despre faptul ca Ludwig- cel mai mare dintre ei si cel care va da stralucire

nepieritoare numelui Beethoven si orasului Bonn- nu s-a putut bucura decat de o educatie

generala redusa la cativa ani de scolaritate elementara, in pofida setei de cunoastere de care el a

dat dovada de-a lungul vietii sale. S-au transmis amanunte si in legatura cu veleitatea tatalui sau

de a face din el un copil minune, asemenea fenomenalului Mozart, care uimise nu de mult lumea

muzicala a vestului european. Se povesteste ca, in acest scop nu ii era crutat nici somnul, fiind

trezit in zorii zilei de catre tatal sau care se intoarcea de la petreceri, pentru a studia la pian. Din

nefericire, acest tratament nu a reusit sa il dezguste pe copil de miraculoasa lume a suntelor, ci a

contribuit la pregatirea lui pentru a putea concerta de mic in public. Avea pe atunci opt ani, dar

pe afisul care anunta evenimentul ce urma sa aiba loc la Academia de muzica din Koln, tatal il

declara doar de sase ani, pentru a mari efectul performanteleor sale artistice. Totusi nu i se poate

reprosa lui Johann van Beethoven meritul de a fi cel care a dezvaluit pentru prima data fiului sau

tainele muzicii, cel care i-a dat primele lectii de cantat la clavecin si i-a pus vioara in mana, cel

care l-a initiat in ceea ce se numea „Generalbassspiel” (interpretarea basului cifrat) si chiar in

unele notiuni de tehnica componistica. Dar daca biografii lui Beethoven nu au reusit sa transmita

cu exactite varsta la care au inceput sa se manifeste primele lui contacte cu mirajul muzicii, ei au

transmis in schimb numele indrumatorilor ce au dus mai departe munca tatalui. Este semnalat

numele lui Tobias Pfeiffer, unii dintre partenerii de petrecere ai tatalui, tenor intr-o trupa de

actori din localitate. Se pare ca acestui artis – care era bun clavecinist si flautist – precum si

tanarului violonist Franz Rovantini ( prieten al familiei si indrumatorul sau in cantatul la vioara)

a datorat micul Beethoven primele indrazneli in desfasurarea fantezei sale improvizatorice. Dar

peste aspectul amatoristic, lipsit de sistematizare, care a caracterizat prima perioada din instruirea

sa muzicala, s-a suprapus si stratul de cunostinte cucerit curand prin studiile facute cu cativa buni

organisti (Egidius van Eeden, Willbald Kock). Dar muzicianul care va lasa incontestabile urme

in formarea lui va fi organistul Christian Gottlieb Neefe (1748-1798).

Revenind la studiile muzicale primare facute de Beethoven in copilarie, trebuie subliniat

faptul ca organistul Neefe a fost muzicianul- pedagog care a intuit profunzimea talentului cu care

era inzestrat elevul sau si care, convins de marea sa raspundere, i-a condus (din anul 1781)

invatatura muzicala pe cat de dezinteresat, pe atat de metodic. Din anul 1782 Beethoven devine

ajutorul si suplinitorul de baza al profesorului sau, ca organist in perioadele unora dintre

absentele sale, iar din 1785 figureaza in documentele de arhiva si cu titlul de „al doilea organist

al Curtii”

Insotindu-si mai intai profesorul la repetitiile si spectacolele intrate in repertoriul trupei

stabile a teatrului, apoi contribuind ca violonist la realizarea lor, Beethoven ia contact cu lumea

artistica, cu munca si idealurile ei, cu totul deosebite de cele pe care le cunoscuse in casa

parinteasca sau in ambianta capelei princiare la care functiona ca organist- secund. Este

momentul in care incep sa se contureze trasaturile specifice ale personalitatii sale.

Daca majoritatea lucrarilor compuse la Bonn nu sunt destul de repezentative in ceea ce

priveste compozitiea, ele cuprind o fantezie inepuizabila si o evidenta inclinatie a compozitorului

catre puritate melodica. Aceasta calitate se detaseaza si din cateva lied-uri compuse de-a lungul

celor zece ani de creatie din orasul natal, gen care nu va figura decat trecator in evolutia

compozitorului, majoritatea ramanand in afara listei de opusuri.

In luna noiembrie a anului 1792, Bethoveen paraseste meleagurile natale la care nu se va

mai intoarce nici la moartea tatalui sau. Cu asemenea simtaminte adunate in sufletul sau tanar si

cu un pretios manunchi de lucrari in manuscris sau chiar tiparite se incheie prima perioada din

viata compozitorului, cea a plamadirii personalitatii sale artistice O personalitate in care se

stratificasera pe rand impresiile culese din prospetimea melodiilor cantate pe malurile Rinului si

din elanurile imnurilor revolutionare venite din rasaritul francez, peste invatatura sa muzicala in

care bunele traditii se intalneau cu modernitatea gandirii fiilor lui Bach, a muzicienilor de la

Mannheim si chiar cu cea a ilustrilor sai contemporani de la Viena – Haydn si Mozart.

Din anul 1792 pana la sfarsitl vietii (1827), Beethoven va deveni si el un fiu adoptiv al

Vienei. Pentru inceput, recomandarile contelui Waldstein ii deschid portile catorva saloane

aristocratice, dar nu va trece multa vreme si talentul sau impresionist il va purta in intimitatea

celor mai nobile familii vieneze, de la cea a printului Lichowsky- care ii va oferi gazduire intre

1794-1796, pana la cea imperiala. Cel mai mic frate al imparatului, arhieducele Rudolf, ii va fi

elev si prieten, dar pana atunci Beethoven insusi redevine elev. Joseph Haydn ii este indrumator

de-a lungul anilor 1793- 1794, iar pe masa de lucru a lui Salieri raman incrustate cuvintele: „ Pe

aici a trecut elevul Beethoven”.

Pentru a-si putea plati studiile la mai marii maestri ai Vienei, Beethoven a fost nevoit sa-

si cheltuiasca o mare parte a timpului sau de studii si creatie dand lectii de pian sau aventurandu-

se in turnee de concerte la Praga, Berlin, Budapesta (1796). Este o perioada in care gloria

pianistului o intrece pe cea a compozitorului.

Scantei ale compozitorului de geniu apar insa in multe din paginile lucrarilor compuse

pana in anul 1800, toate aproape in genurile muzicale de camera: sonate pentru pian- printre care

si celebra „Patetica”, sonate pentru vioara si pian, violoncel si pian, pentru corn si pian; trio-uri

cu pian, cu clarinet, de coarde, si alte incercari pentru variate ansambluri timbrale, toate

incununate cu grupul celor sase „Cvartete pentru coarde” op. 18, atat de reprezentative pentru

stadiul de perfectiune atins de geniul cvartetistic.

Marturii despre universul sau interior, purtand ultimele ganduri despre viata si sensuile ei

vor mai aparea doar in muzica ultimului grup de „Cvartete pentru coarde”- op. 127, 130, 131,

132, 133, 135- compuse intre anii 1824-1826. Sunt creatii ce au inaltat genul pe o culme suprema

ilustrand o arta ce s-a dovedit vizionara in substanta si forma. Intr-una dintre paginile lor ( in

partea a treia a Cvartetului in la minor op. 132) rasuna glasul profund al credinciosului: „ Imn

inchinat divinitatii de catre un om insanatosit”. Sensul lui programatic atesta interventia unei

oaze de liniste in starea sanatatii compozitorului. Dar crizele si suferintele fizice vor continua sa

intrerupa eforturile sale de a compune, culminand catre anul 1826, cand la tulburarile hepatice se

vor adauga complicatii pulmonare si circulatorii. La data de 3 ianuarie 1827 el isi scrie

testamentul, prin care da o ultima dovada despre marea sa dragoste pentru nepotul sau Karl, lasat

unic mostenitor al bunurilor si drepturilor sale.

Dupa ani grei, lipsit de auz, lipsit de dragostea pe care a cantat-o cu evlavie si a asteptat-o

zadarnic, dupa un sir de procese umilitoare pentru a-si dobandi drepturi banesti sau dreptul de a-

si intemeia o familie, Beethoven da raspunsul prometeic, cantand frumusetea vietii si eternitatea

ei spirituala.

In dupa-amiaza zilei de 26 marie 1827 el se desparte de aceasta viata a carui rost l-a

inteles,l-a acceptat si l-a onorat. Pe 29 martie intreaga Viena a urmat cortegiul funebru, cu faclii

impodobite cu flori, la cimitirul de la Wahring. Peste cateva decenii (1888) urmele lui pamantesti

vor fi transportate in cimitirul central al Vienei, unde i se vor alatura curand cele ale tanarului

Schubert si nu peste multa vreme cele ale lui Bhrams urmasul sau de drept istoric.

Creatia concertanta

In momentul in care Beethoven se stabileste la Viena, genurile domeniului simfonic-

uvertura, simfonia, concertul- erau cu mult mai indragite de melomani fata de cele apartinand

muzicii de camera. Sonoritatea orchestrala capriva publicul rasplatind pe interpret cu furtunoase

aplauze ca si in ziua de azi. Beethoven a compus un numar important de lucrari simfonice ( 9

simfonii, 7 concerte, cateva uverturi- unele apartinand muzicii de scena).

Vreme de un deceniu si jumatate ( 1795-1809) el va crea si va darui literaturii concertante

7 lucrari celebre: 5 concerte pentru pian si orchestra, unul pentru vioara si orchestra ( re major) si

altul pentru pian, vioara, violoncel si orchestra ( triplu concerti in do major), la care s-ar mai

putea adauga doua „Romante” pentru vioara si orchestra si „ Fantezia pentru pian, cor si

orchestra”.

Concertul pentru vioara si orchestra in re major

Beethoven a elaborat prin concertele sale tipul traditional al concertului traditional. Acest

concert trebuie socotit ca un moment de seama al stilului clasic si deopotriva romantic : suplu,

clar, viguros si plin de optimism. El reprezinta un tip de concert oarecum nou fata de concertele

lui Mozart, acest tip de concert fiind preluat de catre romantici: Brahms, Mendelssohn, Bruch,

Schumann, Ceaikovski, Dvorak. Este un punct culminant si deopotriva un inceput de drum in

literatura violonistica.

Noutatea concertului lui Beethoven consta in rolul nou acordat orchestrei in redarea

continutului emotional. In concertul lui Beethoven orchestra participa ca un partener egal.

Concertul a fost prima oara interpretat la Viena in 1806, chiar in anul compunerii sale, de

catre violonistul Franz Clement. La acea data concertul nu s-a bucurat de o primire prea

calduroasa din partea publicului.

Beethoven nu a compus nici o cadenta pentru acest concert, indicand doar locul ei de

intercalare. Din cele peste zece cadente realizate de-a lungul vremii de interpreti, se detaseaza

cele semnate de Joseph Joachim si de Fritz Kreisler, integrate organic in spiritul si marea

cursivitate muzicala din conceptia lucrarii.

Lansat de Joachim si de urmasii lui celebri de la sfarsitul secolului romantic, apoi de cei

din pragul urmatorului veac, unicul concert pentru vioara si orchestra conpus de Beethoven va

deveni un ideal greu de atins de violonistii veacurilor urmatoare, o piatra de incercare in toate

salile de concerte ale lumii, in toate concursurile care cer an de an talente interpretative.

Nu exista incheiere mai potrivita decat insasi vorbele marelui compozitor: „Cine patrunde

sensul muzicii mele va scapa de ticalosia in care se tarasc ceilalti oameni...”