Universitatea BucureştiFacultatea de Sociologie şi Asistenţă Publică Master STUDII DE SECURITATE

STRATEGII ŞI DOCTRINE DE SECURITATE

Tema: Strategie naţională şi strategie de alianţă.„Strategia Băsescu” - o viziune care combină elemente de

strategie naţională cu elemente de strategie de alianţă

Profesor:C. DEGERATU

Masterand:

PAVEL ELENA Cursuri ID

1. Argument

Mutaţiile profunde intervenite în ultimii ani în lume, cu precădere la nivelul continentului european, au determinat schimbări importante în politica internaţională, în care strategiile de securitate şi, implicit, competiţia pentru afirmarea şi consacrarea noilor centre de putere ocupă locul prioritar în determinarea direcţiilor de acţiune către stabilirea unei noi ordini internaţionale.

Tendinţele specifice de evoluţie a spaţiului de confruntare în secolul XXI vor fi direct influenţate de dinamica intereselor, de procesul de globalizare şi regionalizare, de competiţia pentru resurse (este şi cazul Mării Negre) şi sofisticarea mijloacelor de luptă.

Din analiza actualului tablou politic european, se observă că acesta este caracterizat de un proces tranziţional de anvergură, care vizează reaşezarea eşafodajului de securitate, retrasarea zonelor de influenţă şi chiar a unor frontiere, precum şi proiectarea strategiei noului mileniu.

Tot mai multe state sunt interesate de intensificarea cooperării internaţionale şi de conjugarea eforturilor pentru soluţionarea crizelor, condiţie esenţială în asigurarea propriei securităţi, dar şi în elaborarea unei strategii de securitate competitive, în promovarea şi protejarea intereselor naţionale şi a valorilor universale recunoscute.

Membră NATO, România se va integra în Uniunea Europeană şi alături de alte state din Europa Centrală şi de Est acest proces va determina lărgirea ariei de securitate, asigurând totodată şi premisele unei stabilităţi durabile în plan regional.

Globalizarea, integrarea europeană şi euroatlantică, preocupările Rusiei de a dobândi un rol de decizie în problemele internaţionale, afirmarea tot mai puternică a Chinei şi a altor state asiatice în viaţa politică mondială, creşterea tensiunilor dintre India şi Pakistan, ambele posesoare de armament nuclear, interminabilă criză din Irak şi alte situaţii caracterizează evoluţia mediului actual de securitate.

Efectele fenomenelor naturale, cum ar fi încălzirea climei, lipsa apei potabile, inundaţiile devastatoare, cutremurele şi intensificarea tsunami-urilor, epuizarea resurselor, evoluţia demografică, dar şi riscurile directe de securitate, respectiv terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de droguri şi de persoane, crima organizată şi sărăcia, toate acestea însumate continuă să influenţeze tot mai mult stabilitatea regională şi securitatea mondială.

Cele mai moderne şi relevante strategii de securitate actuale sunt structurate pe trei componente care urmăresc identificarea şi definirea riscurilor cu care se confruntă ţara respectivă. Cele trei componente nu sunt tratate separat, ci se intersectează la nivel de analiză şi de conturare a dimensiunilor agendei de securitate:

Componenta naţională (riscuri şi ameninţări interne) Componenta regională (riscuri şi ameninţări din regiunea în care

se integrează geografic ţara respectivă) Componenta internaţională (riscuri generate de marile centre de

putere mondială, de acţiunile şi deciziile militare şi politice ale acestora).

2. Conceptul de securitate şi de strategie 2

Perceperea conceptuală a securităţii presupune în mare măsură analiza dinamicii schimbării reprezentărilor sociale1. Procesul de transformare trebuie gândit într-o perspectivă mai largă, reprezentarea socială modificându-se, schimbându-şi starea în funcţie de evenimentele sociale care se produc într-un anumit moment sau într-o anumită perioadă a existenţei societăţii.

Astfel, înainte de sfârşitul Războiului Rece, problema dimensiunii economice a securităţii a fost considerată adiacentă problemei centrale, aceea a securităţii militare. În prezent, studiile de specialitate încearcă să infirme această teorie prin abordarea naturii multifaţetate a securităţii naţionale şi internaţionale. Schema dinamicii sociale ce antrenează transformarea este simplă, după cum arată Claude Flament1: modificările circumstanţelor externe determină modificarea practicilor sociale, care, la rândul lor, transformă prescripţiile condiţionale şi în final prescripţiile absolute. Schema reflectă legătura dintre reprezentările sociale şi schimbările sociale, evoluţia istorică a societăţii. Evenimentele ating grupurile sociale şi implică subiecţii acestora, constituind o miză ce nu poate fi neglijată.

În acest context, emergenţa unor noi ameninţări la adresa securităţii sugerează schimbarea de viziune asupra conceptului. Securitatea nu mai poate fi analizată în termeni de alegere politică, de capabilităţi şi intenţii ale unui stat, din contră ameninţările la adresa securităţii au căpătat acum o semnificaţie sistemică. Redefinirea securităţii include astăzi şi evaluarea schimbărilor sociale care, la rândul lor, antrenează schimbarea reprezentării sociale a securităţii, conceptul acţionând pe mai multe dimensiuni: militară, politică, economică, socială şi de mediu.

Definiţia securităţii naţionale din Strategia de securitate naţională a României - 2006 este reprezentativă, în contextul actualelor tendinţe de percepţie a ameninţărilor: Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român, ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul securităţii regionale, euroatlantice şi globale.

În ceea ce priveşte conceptul de strategie, şi acesta se reconfigurează în funcţie de o mulţime de factori, dar esenţa lui nu se schimbă. Conceptul se modelează în jurul unor linii-forţă şi a unor piloni care devin structuri de rezistenţă şi stabilitate.

Strategia, ca modalitate de exteriorizare a voinţei şi, în consecinţă, a deciziei politice s-a dezvoltat omnidirecţional, devenind omniprezentă în variate domenii. Mai mult decât în alte domenii, strategiile aplicate în aria siguranţei naţionale, reprezintă un sector exclusiv al gândirii şi al acţiunii, lucrându-se concomitent sau separat în funcţie de patru coordonate: analitică, evaluativă, reproductivă şi proiectivă, care sunt de cele mai multe ori interdependente şi perfectibile.

_________________________________________________________________1. Flament, Claude – Pratiques et représentations sociales, în Beauvois, J.L., Joulé, R.V., Monteil, J.M.,

Perspectives cognitives et conduites sociales, Fribourg, Delval, 1987

3. Strategia naţională 3

Există, în primul rând, o tendinţă de globalizare a strategiilor, respectiv dacă se globalizează politica, strategia suportă acelaşi fenomen în perioada următoare, dar sunt şi situaţii în care strategia este prima care se globalizează, ca expertiză, anticipând dinamica forţelor şi mijloacelor (politice, economice, informaţionale, militare şi culturale), care se confruntă progresiv şi continuu, tipurile importante de operaţii şi de acţiuni, caracteristicile mediului strategic de securitate şi noua configuraţie a războiului viitorului.

În al doilea rând, strategiile militare se diversifică prin extinderea excesivă spre domeniul politic, fenomen care poate duce la diminuarea sau chiar contopirea ei în acest domeniu. Utilizând unele instrumente de analiză şi de previziune, politicul poate ajunge la concluzia că nu mai are nevoie de ştiinţa şi arta strategică, deoarece scopul, obiectivul, forţele şi mijloacele de realizare şi acţiunile care se întreprind trebuie să fie unitare, iar unitatea nu se realizează decât ca unitate politică, adică de interese.

O altă tendinţă care există în strategie – în toate formele de manifestare a strategiei – este apropierea de domeniul operativ şi de cel tactic. O percepţie eronată a fost aceea în care s-a înţeles că strategia operaţională este ceea ce în arta militară românească se numeşte artă operativă, adică ştiinţa şi capacitatea aplicării strategiei într-un teatru de operaţii, precum şi ştiinţa acţiunii, a luptei propriu-zise. Chiar dacă aceste trei niveluri ale ştiinţei şi artei militare s-au apropiat şi se vor apropia mai mult în viitor, se recomandă ca ele să rămână distincte, altfel ar avea loc un amestec de competenţe ceea ce ar conduce la reconfigurarea unor sectoare ale analizei militare.

În general, conceptele cu care se operează în domeniul deciziei politice nu s-au schimbat, strategia fiind instrumentul de materializare a politicii. Conţinutul conceptelor s-a îmbogăţit, dar nu în afara sistemului care îl generează. Într-un stat democrat, puterile se separă şi se intercondiţionează.

În ceea ce priveşte securitatea naţională (compusă din securitatea economică, informaţională, socială, militară, culturală, etc.), există o concepţie unitară şi o strategie unitară, de sinteză. Unii geopoliticieni o numesc marea strategie, definind-o ca modalitate de înfăptuire a politicii generale a ţării, iar alţii au indentificat-o ca strategie naţională, strategie a guvernului sau strategie de securitate.2 Desigur între conceptele respective există diferenţe, dar în această viziune marea strategie ţine de conducerea politică, fiind o strategie politică generală pe care se construiesc, dinamic, strategiile economice, sociale, informaţionale, militare, etc. Tot în cadrul strategiei generale intră şi strategiile politice, diplomatice, educaţionale sau de dezvoltare.

În plus, strategia trebuie înţeleasă şi ca nivel al acţiunii umane, ca nivel de ierarhizare a competenţelor, desigur, în vederea îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor stabilite prin decizia politică.

Societatea viitorului, în speţă societatea informaţională, aparţine interdependenţelor, în sensul în care nici un stat din lume, nici chiar unul puternic, ___________________________________________________________________________________________ 2. Văduva, Gheorghe – Securitate şi strategie naţională, în Impact Strategic, nr. 1-2, 2004, M. Ap. N., Statul Major General, Centrul de Studii Strategice (CSS), Bucureşti, 2004

4

respectiv SUA, nu îşi poate rezolva problemele de unul singur, pentru că inclusiv politica se internaţionalizează din ce în ce mai mult. Organismele internaţionale preiau o parte din prerogative, prioritare pentru state devenind acordurile internaţionale pe care le-au semnat.

Prin urmare, într-o lume a interdepenţelor care se globalizează, strategiile naţionale combină cele trei componente de analiză, evaluare şi predicţie, respectiv naţională (riscuri şi ameninţări interne), regională (riscuri şi ameninţări din regiunea în care se integrează geografic ţara respectivă) şi internaţională (riscuri generate de marile centre de putere mondială, de acţiunile şi deciziile militare şi politice ale acestora). Componentele regională şi internaţională sunt cele care cuprind elementele comune mai multor state, mai multor zone de acţiune, creând premisele încheierii unor alianţe, acorduri sau parteneriate. Reies astfel în prim plan politicile de alianţă (sau, la momentul respectiv, de coaliţie) şi, în consecinţă, rezultă strategiile de alianţă sau de coaliţie.

4. Strategia de alianţă

Strategiile de alianţă sau de coaliţie se configurează din politica sau politicile de alianţă. Acestea nu modifică esenţa strategiei, ci reprezintă doar un domeniu sau o formulă de exprimare a ei. Strategiile de alianţă par a fi strategii reunite, deşi practic este imposibil, din cauza numeroaselor incompatibilităţi. Acestea îşi au cauzele în nivelurile diferite de dezvoltare economică, socială, informaţională, militară şi culturală, în diversitatea vulnerabilităţilor şi ameninţărilor, în conceptele strategice diferite, precum şi în diferenţele care există în structurile de forţe şi în paradigmele aplicării strategiilor operaţionale.

Strategia de alianţă ar trebui definită pe intersecţia strategiilor naţionale de securitate (doctrinelor, politicilor de apărare etc.) ale statelor membre ale alianţei respective.

Cu alte cuvinte, strategia de alianţă3 (SAL) poate fi expusă ca o intersecţie a mulţimilor strategiilor ale ţărilor (S1, S2, S3 etc.) care s-au hotărât să se alieze:SAL={S1} ~ {S2} ~ {S3} ~ ... {Sn} Aceste strategii au următorul conţinut:

a. apărarea naţională armată;b. apărarea intereselor naţionale oriunde în lume;c. gestionarea conflictelor şi crizelor;d. lupta împotriva terorismului internaţional;e. combaterea proliferării armelor de distrugere în masă;f. accesul nelimitat la resursele planetare;g. apărarea democraţiei;h. combaterea extremismului etnic; i. asigurarea, inclusiv prin forţă, a stabilităţii interne a statului;j. întregirea teritorială a statului;k. lupta împotriva mafiei;

_____________________________________________________________________________________________3. Văduva, Gheorghe – Securitate şi strategie naţională, în Impact Strategic, nr. 1-2, 2004, M. Ap. N., Statul Major General, Centrul de Studii Strategice (CSS), Bucureşti, 2004

5

l. acţiunea rapidă în urgenţe civile şi militare; m. apărarea (protecţia) militară a pieţelor; n. instaurarea unei noi ordini mondiale.

Prin urmare, vom exemplifica prin alianţa a cinci ţări, ale căror strategii cuprind elemente comune care vizează combaterea ameninţărilor comune sau apărarea intereselor naţionale, iar configuraţia ar putea fi următoarea:

SAL={S1} ~ {S2} ~ {S3} ~ {S4} ~ {S5}, unde:

S1={a, b, c, d, e, f, k, l, m}S2={a, f, g, h, i, k, l}S3= ={a, c, d, e, f, g, j, k, l}S4= ={a, e, f, g, h, k, l}S5= ={a, c, e, f, j, k, l}

Aplicând formula intersecţiei strategiilor naţionale ale ţărilor care fac parte dintr-o alianţă, strategia lor comună de alianţă va avea următorul conţinut:

SAL={a, g, l} , adică a. apărarea naţională armată; g. apărarea democraţiei; l. acţiunea rapidă în urgenţe civile şi militare.

Aceste trei elemente sunt suficiente pentru unele strategii de alianţă. Se apreciază că oricare stat ar accepta să intre într-o alianţă care să aibă o strategie cu un astfel de conţinut, respectiv apărarea naţională armată, apărarea democraţiei şi acţiunea rapidă în urgenţe civile şi militare. Celelalte elemente rămân specifice strategiilor naţionale de securitate, dar, din momentul constituirii alianţei, ele vor suferi transformări, iar la unele elemente de conţinut se poate chiar renunţa, deoarece intervine efectul de alianţă4, care este în acelaşi timp stimulativ şi disuasiv.

Fără a se neglija acest aspect al intersecţiei strategiilor naţionale de securitate, strategia de alianţă este o construcţie nouă şi solidă, care are la bază toate elementele strategice comune – unele dintre ele reformulate – dar şi alte elemente noi care se negociază. Astfel elementul a (apărarea naţională armată) devine a1, adică apărare comună armată, la care, prin negociere, statul cu strategia A, care este mai puternic, ar putea să sugereze, să solicite şi în ultimă instanţă să impună (în beneficiu propriu, dar şi în general), anumite elemente (chiar reformulate) din strategia lui, cum ar fi:

c. gestionarea conflictelor şi crizelor;d. lupta împotriva terorismului internaţional;n. instaurarea unei ordini mondiale.

_____________________________________________________________________________________________4. Mureşan, Liviu – Noua axă geopolitică Marea Caspică - Marea Neagră - Marea Mediterană. Energie şi

securitate – oportunităţi şi sfidări pentru România, în volumul Integrarea euroatlantică. Priorităţi post-Praga, Editura AISM, Bucureşti, 2002

6

În acest caz, conţinutul strategiei de alianţă ar fi următorul:

apărarea armată comună; gestionarea conflictelor şi crizelor; apărarea democraţiei; acţiunea rapidă comună în urgenţe civile şi militare; prevenirea şi combaterea în comun a terorismului şi cauzelor lui; participarea la reconstrucţia benefică a ordinii mondiale.

Analizându-se politicile de apărare şi strategiile corespunzătoare statelor care fac parte din NATO, se poate indentifica o concluzie, respectiv că o alianţă este o construcţie în spaţiul politico-strategic, o ecuaţie complexă în care se regăsesc politicile şi strategiile comune, dar nu în litera, ci în spiritul lor.

Conceptul strategic al Alianţei este o astfel de construcţie, deoarece prevede, între altele, gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor, acţiuni umanitare, intervenţia Alianţei şi în afara ariei sale de responsabilitate, combaterea crimei organizate, intervenţia în cazul unor calamităţi şi dezastre. Chiar dacă toţi membrii Alianţei aprobă şi acceptă în consens un concept nou intervenit sau reformulat, nu toţi au aceeaşi percepţie şi aceleaşi dimensiuni privind materializarea lui. Însă, strategia de alianţă este prioritară şi se manifestă în toate domeniile strategiei – a forţelor, a mijloacelor, operaţională – şi reconfigurează în permanenţă filozofia şi receptarea acestei entităţi numită alianţă, care este o altfel de construcţie decât suma părţilor care o compun.

Între poziţia ţărilor europene şi cea a SUA se află încă unele puncte de vedere deosebite privind participarea la gestionarea crizelor, capacitatea de proiecţie a forţei, bugetele şi sistemele de arme etc. Acestea sunt determinate nu numai de cauze strict militare, de incompatibilităţi strategice, mai ales în ceea ce priveşte strategia mijloacelor, ci şi de cauze economice, politice, informaţionale, militare, culturale, de tradiţii sau de situaţia concretă a zonelor. Dialogul este însă foarte deschis, soluţiile nu întârzie, toate problemele actuale sunt în curs de rezolvare, între NATO şi UE existând concordanţă şi unitate de interese.

Ca exemplu, din strategia naţională de securitate a SUA5 şi din formulările oficialilor americani, rezultă o serie de concepte dintre care nu lipsesc cele referitoare la apărarea anti-rachetă (conceptul NMD şi conceptul TMD), apărarea împotriva ameninţărilor nucleare şi a celorlalte arme de distrugere în masă, protecţia şi apărarea intereselor americane oriunde în lume, protecţia cetăţenilor americani şi a instituţiilor statului, gestionarea crizelor şi tensiunilor, apărarea democraţiei şi drepturilor omului, pregătirea forţelor şi mijloacelor pentru a face faţă oricăror ameninţări din orice zonă, protecţia pieţelor şia rutelor de acces spre zonele cu resurse şi materii prime etc.

Comparativ cu strategia naţională de securitate a SUA5 , strategia naţională de securitate a Turciei, stat care se constituie într-o putere regională semnificativă şi membru important al Alianţei, vizează prioritar consolidarea puterii economice şi militare în aşa fel încât să exercite o influenţă hotărâtoare în regiune. ___________________________________________________________________________________________

5. The National Security of the United States of America – www.whitehouse.gov/nsc/nss.html

7

Ulterior, accesul la resursele caspice şi asiatice, menţinerea stabilităţii interne, combaterea terorismului kurd, dar şi al celui regional, consolidarea statutului său de mare putere în Marea Neagră şi pe culoarul strategic maritim, mai ales în strâmtori, menţinerea unui statut non-conflictual cu lumea arabă şi în special cu cea islamică, consolidarea legăturilor cu continentul european, la a cărui filozofie şi civilizaţie s-a racordat, sunt concepte actuale şi relevante pentru strategia turcă care, în acelaşi timp, se armonizează cu politicile şi strategiile de alianţă.

Pe de altă parte, strategiile de coaliţie, asemenea celor de alianţă, sunt politice sau politico-militare, dar, din punct de vedere al scopului constituirii lor, sunt diferite de acestea, fiind prin excelenţă strategii opţionale. Dacă alianţele urmează regula înfiinţării şi funcţionării sistemelor dinamice complexe, unitare şi integrate, coaliţiile sunt asocieri temporare şi restrictive, rezultând pentru realizarea unui scop sau obiectiv. Strategiile de coaliţie sunt strategii operaţionale generate de politici operaţionale care vizează aceeaşi misiune a forţelor participante. (Cel mai bun exemplu este acela al Coaliţiei Anti-irakiene din ianuarie 1991 – SUA, Marea Britanie, Franţa, Arabia Saudită, Turcia etc. – care a urmărit scoaterea armatei lui Saddam Hussein din Kuweit, înfrângerea puterii militare a dictatorului de la Bagdad şi restabilirea, în funcţie de factorii respectivi din zonă, a unui minim echilibru strategic. Dar, obiectivul coaliţiei nu era acelaşi cu obiectivul american, care urmărea, concomitent cu reducerea puterii militare a liderului irakian, o prezenţă îndelungată în zonă în vederea stabilizării acesteia, a protecţiei şi controlului resurselor de petrol din zona Golfului Persic).

Ca o concluzie, se poate afirma că strategia de alianţă este cea mai eficientă în actualul cadru geopolitic şi geostrategic mondial, deoarece corespunde noii politici de creare a unor puternice entităţi şi capacităţi internaţionale de negociere, răspuns sau reacţie, inclusiv în cazul utilizării forţei, pentru a acţiona unitar, eficient şi rapid. Strategia de alianţă exprimă şi o dialectică a puterilor, dar nu a celor care se confruntă, deci nu pentru rezolvarea diferendului dintre ele, ci a puterilor care colaborează pentru tratarea, prevenirea sau soluţionarea corespunzătoare a riscurilor şi ameninţărilor specifice noului mediu de securitate.

5. „ Strategia Băsescu ” – o viziune care combină elemente de strategie naţională cu elemente de strategie de alianţă

8

Poziţia geostrategică a Mării Negre a reprezentat unul din argumentele majore care a hotărât integrarea mai rapidă a României în NATO şi introducerea ei în frontiera NATO din estul Europei. Prin urmare, consolidarea poziţiei României la Marea Neagră va presupune în continuare un joc strategic bazat pe soluţii economice de succes prin exploatarea resurselor excepţionale energetice din bazinul mării, dar mai ales actualizat printr-o politică de generare a securităţii zonale sub criterii NATO.

În momentul actual, zona Mării Negre are o importanţă strategică deosebită, pentru că, dacă România va şti să valorifice foarte bine potenţialul economic, militar şi strategic al Mării Negre, această zonă va deveni cea mai bună trambulină pentru exportul de stabilitate şi securitate regională spre ţările riverane ei şi nu numai. Analiştii şi sociologii confirmă că România are în prezent o democraţie stabilă şi este un stat bine ancorat la valorile Alianţei, iar Ucraina, Moldova, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia, care se confruntă şi cu conflicte politice îngheţate, au nevoie de influenţa regională de stabilitate a unei ţări echilibrate din punct de vedere al securităţii, cum este România.

Marea Neagră nu e buricul pământului, dar e una din regiunile la modă, atât datorită potenţialităţii sale strategice şi petrolului caspic cât şi din cauza numeroaselor reţele criminale care o străbat. Iar faptul că Rusia îşi pierde pe zi ce trece potenţialul în zonă, în favoarea SUA şi a aliaţilor săi, oferă încă o perspectivă interesantă asupra peisajului.

Pentru România, faptul că multe din jocurile mondiale se fac aici, la doi paşi, constituie un mare prilej, acela de a conta foarte mult localizarea geografică, de a fi considerată un noroc istoric, totul cu o condiţie: România să se comporte asemenea unui diplomat perseverent şi extrem de atent şi mai ales să ştie cum să-şi joace cărţile.

Cu toate că interesele în zonă au fost întotdeauna foarte mari, timp de două secole, Marea Neagră a fost lac turcesc, dar după căderea Imperiului Otoman zona a fost controlată de Moscova, prin Imperiul Ţarist şi prin cel al Uniunii Sovietice. După destrămarea URSS în zonă a început să se afirme, ca putere principală, Turcia, aliatul tradiţional al SUA. Prin urmare, în prezent, Marea Neagră e o poveste între SUA şi Rusia, cu menţiunea că ruşii doar din inerţie mai sunt importanţi1. De altfel, după schimbările din Ucraina, Rusia încearcă să îşi mute bazele militare din Crimeea (locul cel mai important din zona Mării Negre) în Novorossiisk.

Şi atunci intervine natural întrebarea: De ce e atât de importantă Marea Neagră? Pe de o parte, pentru ceea ce oferă: resurse, zonă de tranzit, poziţie geostrategică între Europa şi Asia, iar pe de altă parte, pentru ceea ce poate provoca, respectiv Marea Neagră riscă să devină un pod al terorismului, al drogurilor şi al traficului de persoane către Europa Occidentală, lucru care afectează atât statele NATO şi UE, cât şi pe cele din regiune. Aceasta este, de altfel, una dintre ideile pe care şi-a fundamentat Preşedintele Traian Băsescu teoria euxină, una din priorităţile politicii sale externe.

O altă componentă a acestei teorii: România poate să devină, prin diplomaţie, o ţară care să genereze stabilitate în zonă.

9

Discuţiile despre Marea Neagră şi afirmarea României ca putere în zonă nu au debutat de curând, deoarece au fost lansate şi de preşedinţii anteriori care au fost preocupaţi de schimbări în domeniul strategiei naţionale de securitate. Noutatea este dată de contextul regional actual şi implicarea directă şi activă a României în regiune, care pare să devină tot mai mult politică de stat, mai ales după ce şeful statului a propus schimbarea strategiei de securitate naţională, în sensul introducerii noţiunii de atacuri preventive, îndreptate împotriva terorismului structurat, doctrină lansată în 2002 de George W. Bush. Adoptarea aceste idei de către şeful statului român a şocat destul de multă lume, pentru că s-au conturat imediat două întrebări cheie, respectiv există ameninţări privind un atac iminent asupra României?, la care răspunsul ministrului apărării a fost nu, şi a doua, are România capacitatea de a contracara un atac şi de a trece la astfel de acţiuni? , la care răspunsul ministrului apărării a fost da.

Criticii cei mai înverşunaţi, analişti, politicieni, sociologi şi strategi au considerat aceste răspunsuri ca fiind laconice, mai ales că noile concepte introduse au adus o schimbare pe cât de radicală, pe atât de brutală în problema siguranţei naţionale. Componenta militară a ecuaţiei Mării Negre este extrem de importantă, deoarece vecinătatea cu Asia de Vest este unul din motive, iar existenţa în zonă a numeroase conflicte reprezintă un alt motiv. Mai mult, România are sute de kilometri de litoral, circa 225 km, care îi dă dreptul la o prezenţă relevantă în Marea Neagră, la participarea la structurile de securitate ale Mării Negre şi la construirea unui bazin pontic solid. De aceea, România trebuie să devină vectorul de interes al NATO. Cei aproximativ 225 de km de litoral românesc nu sunt în sine un argument, deoarece raportat la acest criteriu, România este abia a şasea ţară euxină, după Turcia, Ucraina, Rusia, Bulgaria şi Georgia. În afară de Turcia, toate au făcut parte din blocul comunist şi se confruntă încă cu problemele tranziţiei. Dar, nici Turcia nu e scutită de probleme, cel puţin în ceea ce priveşte faptul că se învecinează dramatic cu Irakul. În această parte de lume, geostrategic înseamnă să te afli într-o zonă delicată, în care se întâlnesc numeroase interese, oficiale şi neoficiale.

În acest context, apartenenţa la NATO îi oferă României un atu, pe care îl împarte cu Turcia şi cu Bulgaria. NATO doreşte întărirea flancului său la Marea Neagră, iar acest scop se realizează o dată cu funcţionarea bazelor militare din Dobrogea.

Fiind membru NATO, România trebuie să vadă în zona Mării Negre un excepţional vehicul strategic al americanilor spre zona Caucazului şi zona Asiei Centrale. SUA sunt atente la acea parte de lume, iar scopul se axează pe două aspecte principale. Primul aspect îl constituie lupta împotriva terorismului, respectiv ameninţarea mondială numărul 1 care face joncţiunea Asia-Europa în inima Caucazului, pe teritoriile incontrolabile ale Ceceniei sau Daghestanului. Al doilea aspect este accesul SUA spre resursele petroliere din Caucaz şi Asia Centrală, prin prisma politicii americane de monopolizare a pieţii petrolului. Americanii vor fi interesaţi să proiecteze stabilitate, să ofere ajutor politic şi economic ţărilor din aria geografică menţionată atâta timp cât va exista petrol acolo. Deci, România poate fi cea mai importantă bază pentru proiecţii economice şi militare.

10

Dar, discuţiile despre Marea Neagră tot la Rusia ajung în ultimă instanţă, ţară care nu este prea încântată de perspectiva redesenării Mării Negre.

În primăvara-vara anului 2005, pe fondul schimbărilor din Georgia şi Ucraina, la Moscova s-a discutat tot mai mult despre teama ca Rusia să fie izolată în spatele unei cortine portocalii. La vremea aceea declaraţia Condoleezzei Rice potrivit căreia SUA doresc să acorde susţinere societăţii civile din Rusia prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, în vederea progresului democraţiei în această ţară, era un semnal că Rusia nu mai este tratată ca superputere, nici atât ca lider regional, ci se evidenţia nevoia de ajutor pe care SUA o observase şi sprijinul pe care îl lansa. Rusia era preocupată şi de comportamentul politic al foştilor săi sateliţi, care receptaseră deja că aceasta nu mai joacă rolul de superputere regională şi suferă de un complex postimperial. SUA este interesată ca mişcările separatiste din Georgia şi Moldova să ia sfârşit cât mai repede, pentru că au nevoie de stabilitate în zona Mării Negre şi de o influenţă cât mai mare, pentru a avea acces la resurse, la petrolul şi gazele naturale din Marea Caspică şi din nordul Caucazului.

Importanţa zonei creşte mai ales în contextul în care lucrurile nu sunt deloc clare în privinţa Iranului. Unii analişti apreciază că este posibil ca o mare parte a intereselor americane să se concentreze pe sudul Caucazului, ceea ce ar putea contura o axă Europa-Orientul Mijlociu, via Marea Neagră, iar litoralul românesc ar deveni un punct important pentru conexiunea cu Europa Centrală.

Primind un rol principal pe scena Mării Negre, România va trebui să ofere ceva la fel de important, cum ar fi informaţii şi expertiză. Ideea este ca, pentru naţiunile de la marginea Europei, România să fie Europa lor. Un editorialist al revistei moscovite Profili spunea că pretenţiile ţărilor din Europa de Sud-Est la un rol aparte în promovarea politicii estice a UE se explică prin acumularea, timp de câteva secole, a unei tendinţe antiruseşti, prin inerţia de a percepe Rusia ca pe o ameninţare.

Mai mult, în urma experienţei bune de cooperare în Irak şi Afganistan, a misiunilor de menţinere a păcii, Pentagonul a apreciat că baza militară de la Mihail Kogălniceanu este foarte importantă, iar portul Constanţa are în egală măsură valoare economică şi relevanţă militară, ceea ce schimbă total echilibrul strategic în Marea Neagră, în favoarea României, a Alianţei Nord Atlantice şi automat importanţa României va creşte.

În mod evident, nici Turcia, nici Ucraina şi nici atât Rusia nu sunt deloc încântate de rolul regional crescut al României, deoarece acest aspect înseamnă o diminuare a importanţei lor. În ceea ce priveşte Rusia, care nu acceptă nici în prezent că NATO este un partener, nu un inamic, ea este totuşi o putere la Marea Neagră prin flota uriaşă pe care o deţine, totuşi nemodernizată şi neavând standardele cerute actual. Mai trebuie luat în calcul şi faptul că Moscova are o influenţă politică serioasă asupra unor administraţii ţărilor riverane ei. Dar e foarte posibil ca esenţa valorificării strategice a Mării Negre să se afle sub umbrela NATO, la Washington, pentru că tocmai comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa a declarat că îşi va amplasa oamenii şi tehnica pe teritoriul românesc, deci automat va creşte valoarea militară a României ceea ce va da forţă şi mesajului politic. Finalitatea va fi pozitivă, fiindcă SUA va fi dispusă să implice

11

România în proiecte importante de viitor spre zona Caucazului spre Asia pornind de la Marea Neagră.

Bibliografie:

1. Văduva, Gheorghe – Securitate şi strategie naţională, în revista Impact Strategic, nr. 1-2, 2004, M. Ap. N., Statul Major General, Centrul de Studii Strategice (CSS), Bucureşti, 2004

2. Mureşan, Liviu – Noua axă geopolitică Marea Caspică - Marea Neagră - Marea Mediterană. Energie şi securitate – oportunităţi şi sfidări pentru România, în volumul Integrarea euroatlantică. Priorităţi post-Praga, Editura AISM, Bucureşti, 2002

3. Strategia de securitate naţională a României – 20064. Flament, Claude – Pratiques et représentations sociales, în Beauvois, J.L.,

Joulé, R.V., Monteil, J.M., Perspectives cognitives et conduites sociales, Fribourg, Delval, 1987

5. The National Security of the United States of America – www.whitehouse.gov/nsc/nss.html

6. NATO Issues: Mediterranean Dialogue, http: // www.nato.int./med-dial/summary.htm

7. Nicolae, Dolghin – Perspective ale securităţii europene după redefinirea relaţiilor NATO-Rusia, în revista Impact Strategic, nr. 4-5, M. Ap. N., Statul Major General, Centrul de Studii Strategice (CSS), Bucureşti, 2003

8. Pop, Adrian – Strategii de integrare europeană, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003

9. Koch, Stephen – Sfârşitul inocenţei, intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistă: 30 de ani de război secret, Editura Albatros, Bucureşti, 1997

10.Popescu-Bârlan, Liliana – Individual freedom and political manipulation, Editura Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2003

12