SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

INTRODUCERE

Potrivit dispoziţiilor art. 171 al Codului Muncii, angajatorul are

obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii

salariaţilor şi să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele

legate de muncă.

De asemenea, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţia României,

salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială, care privesc, printre altele

şi sănătatea şi securitatea în muncă.

Ca instituţie1 a dreptului muncii, sănătatea şi securitatea în muncă este

„ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale stabilite

între cei care organizează, conduc sau controlează munca şi organele

administraţiei de stat pe de o parte, cât şi acea parte a raporturilor juridice de

muncă care privesc asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea

procesului de muncă având ca scop protejarea sănătăţii şi vieţii

participanţilor la procesul de muncă, prin prevenirea accidentelor de muncă

sau a îmbolnăvirilor profesionale2”.

Dispoziţiile din Codul muncii se completează cu dispoziţiile legii

speciale, ale contractelor colective de muncă aplicabile, precum şi cu

normele şi normativele de protecţie şi securitate a muncii.

În acest sens se prevede că normele şi normativele de protecţie a

muncii pot stabili:

1 A se vedea I.T. Ştefanescu, Tratat de dreptul muncii, 2007, p. 606-667; A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, p. 686-750.2 S. Ghimpu, I.T. Ştefanescu, Şt. Beligrădeanu, G. Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. III, p.190.

1

măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea

accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, aplicabile

tuturor angajatorilor;

măsuri de protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii

sau anumite activităţi;

măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de

personal;

dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor

organisme speciale de asigurare a securităţii şi sănătăţii în

muncă.

În cadrul propriilor responsabilităţi, în conformitate cu art. 173,

angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii

salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale,

de informare şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizării

protecţiei muncii şi mijloacelor necesare acesteia.

Chiar dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare,

aceasta nu îl exonerează de răspundere în acest domeniu. Obligaţiile

salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere

responsabilităţii angajatorului.

Este transpus astfel în legislaţia internă principiul responsabilităţii

angajatorului în domeniul asigurării securităţii şi sănătăţii în muncă,

consacrat în art. 5 al Directivei nr. 89/391 CEE.

La adoptarea şi punerea în aplicare a măsurilor prevăzute de legislaţia

muncii, se va ţine seama de următoarele principii generale de prevenire:

evitarea riscurilor;

evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

combaterea riscurilor la sursă;

2

adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte

proiectarea locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi

metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu

precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi

a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;

luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;

înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos

sau cu ceea ce este mai puţin periculos;

planificarea prevenirii;

adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de

măsurile de protecţie individuală;

aducerea la cunoştinţa salariaţilor a instrucţiunilor

corespunzătoare.

Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, publicată în M.

Of. nr. 646/26.07.2006, în vigoare de la data de 1 octombrie 2006, are ca

scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi

sănătăţii în muncă a lucrătorilor. Ea stabileşte principii generale referitoare

la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea

lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea,

consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a

reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea

acestor principii.

La data intrării în vigoare a acestei legi se abrogă Legea protecţiei

muncii nr. 90/19963, cu modificările şi completările ulterioare, Decretul

Consiliului de Stat nr. 400/19814 pentru instituirea unor reguli privind

3 M.Of. nr. 47 din 29 ianuarie 20014 M.Of. nr. 5 din 8 ianuarie 1982

3

exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor, utilajelor şi maşinilor, întărirea

ordinii şi disciplinei în muncă în unităţile cu foc continuu sau care au

instalaţii cu grad ridicat de pericol în exploatare, precum şi orice alte

dispoziţii contrare.

Legea transpune Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE privind

introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi

sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă şi prevede, totodată: „Convenţiile

internaţionale şi contractele bilaterale încheiate de persoane juridice române

cu parteneri străini, în vederea efectuării de lucrări cu personal român pe

teritoriul altor ţări, vor cuprinde clauze privind securitatea şi sănătatea în

muncă”.

Art. 3 din lege arată că aceasta se aplică în toate sectoarele de

activitate, atât publice, cât şi private când trebuie să se asigure securitatea şi

sănătatea lucrătorilor, ţinându-se seama de principiile stabilite prin prezenta

lege. Fac excepţie cazurile în care particularităţile inerente ale anumitor

activităţi specifice din serviciile publice, cum ar fi forţele armate sau poliţia,

precum şi cazurile de dezastre, inundaţii şi pentru realizarea măsurilor de

protecţie civilă, vin în contradicţie cu legea.

Prevederile acestei legi se aplică angajatorilor, lucrătorilor şi

reprezentanţilor lucrătorilor.

CAPITOLUL I

4

IMPORTANŢA REGLEMENTĂRII SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII

ÎN MUNCĂ ŞI INFLUENŢA ACESTEIA ASUPRA ACTIVITĂŢII

PERSOANELOR FIZICE ŞI OPERATORILOR ECONOMICI

Relaţiile de muncă nu se pot desfăşura în mod aleatoriu şi haotic iar

legislaţia, deşi mereu în urma realităţii, trebuie să acopere toate situaţiile

apărute, cu atât mai mult cu cât, în acest domeniu vorbim, până la urmă,

despre protejarea vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice a lucrătorilor.

Secţiunea 1

Angajatorul şi lucrătorul

În relaţiile referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă,

protagoniştii principali sunt angajatorul şi lucrătorul.

Angajator este persoana fizică sau juridică ce se află în raporturi de

muncă ori de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea

întreprinderii şi/sau unităţii.

Prin lucrător legea are în vedere persoana angajată de către un

angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării

stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de

muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice.

Secţiunea 2

Responsabilităţi generale ale angajatorului

5

Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a

sănătăţii şi securităţii în muncă, iar în cuprinsul regulamentelor interne sunt

prevăzute în mod obligatoriu reguli privind securitatea şi sănătatea în muncă.

În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul

se consultă cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum

şi cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Angajatorul are, potrivit art. 175 al Codului Muncii, obligaţia să

asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale,

în condiţiile legii.

Angajatorul are, de asemenea, obligaţia să organizeze instruirea

angajaţilor săi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Instruirea se

realizează periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de

către angajator împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi

cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor.

Codul muncii prevede că instruirea se realizează obligatoriu în cazul

noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi

al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În

toate aceste cazuri, instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a

activităţii. Instruirea este de asemenea obligatorie şi în situaţia în care

intervin modificări ale legislaţiei în domeniu.

Locurile de muncă trebuie să fie organizate, astfel încât să garanteze

securitatea şi sănătatea salariaţilor. Angajatorul trebuie să organizeze

controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în

procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor.

Angajatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a

primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru crearea condiţiilor de

6

preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în

situaţii speciale şi în caz de pericol iminent, obligaţii inexistente în

reglementarea anterioară.5

Pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, instituţia abilitată

prin lege poate dispune limitarea sau interzicerea fabricării, comercializării,

importului ori utilizării cu orice titlu a substanţelor şi preparatelor

periculoase pentru salariaţi.

Inspectorul de muncă poate, cu avizul medicului de medicină a

muncii, să impună angajatorului să solicite organismelor competente, contra

cost, analize şi expertize asupra unor produse, substanţe sau preparate

considerate a fi periculoase, pentru a cunoaşte compoziţia acestora şi

efectele pe care le-ar putea produce asupra organismului uman.

Angajatorul are, potrivit art. 6 din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi

sănătăţii în muncă, obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor

În toate aspectele legate de muncă.

În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu

este exonerat de responsabilităţile sale în acest domeniu, iar obligaţiile

lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere

principiului responsabilităţii angajatorului.

În cadrul responsabilităţilor sale, angajatorul are obligaţia să ia

măsurile necesare pentru:

a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;

b) prevenirea riscurilor profesionale;

c) informarea şi instruirea lucrătorilor;

d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare

securităţii şi sănătăţii în muncă.

5 I.T. Ştefănescu, Tratat..., 2007, p. 618

7

Angajatorul are obligaţia să urmărească adaptarea măsurilor

prevăzute, ţinând seama de modificarea condiţiilor, şi pentru îmbunătăţirea

situaţiilor existente.

Angajatorul are obligaţia să implementeze măsurile prevăzute de lege,

pe baza unor principii generale de prevenire, preluate din Directiva nr.

89/931/CEE.

Secţiunea 3

Obligaţiile generale ale angajaţilor

Fiecare lucrător trebuie să Îşi desfăşoare activitatea, în conformitate

cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea

angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau

îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot

fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.

În mod deosebit, în scopul realizării obiectivelor prevăzute la art. 22,

lucrătorii au următoarele obligaţii:

a) să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele

periculoase, echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie;

b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi,

după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;

c) să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea,

schimbarea sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în

special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor, şi

să utilizeze corect aceste dispozitive;

d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi

orice situaţie de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un

8

pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, precum şi orice deficienţă

a sistemelor de protecţie;

e) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă şi/sau

angajatorului accidentele suferite de propria persoană;

f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp

cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe

dispuse de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari, pentru protecţia

sănătăţii şi securităţii lucrătorilor;

g) să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu

lucrătorii desemnaţi, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul

de muncă şi condiţiile de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi

sănătate, în domeniul său de activitate;

Secţiunea 4

Un loc de muncă – angajaţi ai mai multor unităţi

Fără a aduce atingere altor prevederi ale legii, atunci când, în acelaşi

loc de muncă îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai multe întreprinderi

şi/sau unităţi, angajatorii acestora au următoarele obligaţii:

a) să coopereze în vederea implementării prevederilor privind

securitatea, sănătatea şi igiena în muncă, luând în considerare natura

activităţilor;

b) să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei lucrătorilor şi

prevenirii riscurilor profesionale, luând în considerare natura activităţilor;

c) să se informeze reciproc despre riscurile profesionale;

d) să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre

riscurile profesionale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a stabilit într-o

9

cauză din 2001 că obligaţia angajatorului de a evalua riscurile în timpul

muncii este una continuă, care nu se stinge în momentul în care a avut loc

prima evaluare, ei trebuie să evalueze riscurile în funcţie de dezvoltarea

progresivă şi de cercetările ştiinţifice.

Măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu trebuie

să comporte în nicio situaţie obligaţii financiare pentru lucrători.

Secţiunea 5

Urgenţele civile şi medicale

Angajatorul are, potrivit art. 10 din Legea nr. 307/2006, următoarele

obligaţii generale, inexistente în reglementarea anterioară:

a) să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea

incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, adaptate naturii activităţilor şi mărimii

întreprinderii şi/sau unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente;

b) să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate,

îndeosebi în ceea ce priveşte primul ajutor, serviciul medical de urgenţă,

salvare şi pompieri.

Pentru aplicarea acestor prevederi, angajatorul trebuie să desemneze

lucrătorii care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de

evacuare a lucrătorilor. Numărul acestora instruirea lor şi echipamentul pus

la dispoziţia lor trebuie să fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor specifice

întreprinderii şi/sau unităţii.

CAPITOLUL II

10

PERICOLUL GRAV ŞI IMINENT ŞI PREVENIREA

ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI A BOLILOR PROFESIONALE

Secţiunea 1

Pericol grav şi iminent

În sprijinul angajaţilor, legislaţia în vigoare prevede câteva măsuri

orbligatorii pentru angajator de natură să prevină sau să evite expunerea

lucrătorului la pericole. În acest sens, angajatorul are următoarele obligaţii

principale:

a) să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot

fi expuşi unui pericol grav şi iminent6 despre riscurile implicate de acest

pericol, precum şi despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru

protecţia lor;

b) să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor

posibilitatea să oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă

şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent;

c) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă

există un pericol grav şi iminent, în afara cazurilor excepţionale şi pentru

motive justificate.

Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de

muncă şi/sau o zonă periculoasă nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie

protejaţi împotriva oricăror consecinţe negative şi nejustificate pentru

aceştia.

6 Pericolul grav şi iminent de accidentare reprezinta situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment.

11

Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi

iminent pentru propria securitate sau a altor persoane, atunci când şeful

ierarhic imediat superior nu poate fi contactat, toţi lucrătorii sunt apţi să

aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu cunoştinţele lor şi cu

mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele unui astfel de

pericol.

Lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciaţi pentru cazurile prevăzute de

lege, cu excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau

dovadă de neglijenţă gravă.

În plus, angajatorul are următoarele obligaţii:

a) să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru

securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la

riscuri specifice;

b) să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după

caz, asupra echipamentului de protecţie care trebuie utilizat;

c) să ţină evidenţa accidentelor de muncă7 ce au ca urmare o

incapacitate de muncă mai mare de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a

bolilor profesionale8, a incidentelor periculoase9, precum şi a accidentelor de

muncă;

d) să elaboreze pentru autorităţile competente şi în conformitate cu

reglementările legale rapoarte privind accidentele de muncă suferite de

lucrătorii săi.

7 Prin accidentde munca, legea -art. 5) lit. g)-, are în vedere vatamarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesionala, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporara de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces8 Boala profesională desemneaza afecţiunea care se produce ca urmare a exercitarii unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de munca, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă9 Accident uşor reprezinta un eveniment care are drept consecinţă leziuni superficiale care necesita numai acordarea primelor îngrijiri medicale şi a antrenat incapacitate de munca cu o durată mai mică de 3 zile

12

Prin ordin al ministrului, în funcţie de natura activităţilor şi de

mărimea întreprinderilor, se vor stabili obligaţiile ce revin diferitelor

categorii de întreprinderi cu privire la întocmirea documentelor prevăzute de

lege.

Secţiunea 2

Prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale

Obligaţiile specifice angajatorilor, enumerate în art. 13 din Lege, nu

au corespondent în directiva europeană, în schimb se precizează în mod clar

că, în vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi

pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii

au următoarele obligaţii:

a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a

construcţiilor, a echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a

tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor legale în vigoare

privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie

eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire

profesională a lucrătorilor;

b) să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri

tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea

riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice

unităţii;

c) să obţină autorizaţia de funcţionare din punctul de vedere al

securităţii şi sănătăţii în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi,

conform prevederilor legale;

d) să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi

13

răspunderile ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,

corespunzător funcţiilor exercitate;

e) să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru

completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în

muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de

muncă aflate în responsabilitatea lor;

f) să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea de către toţi

lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit,

precum şi a prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,

prin lucrătorii desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe;

g) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi

instruirii lucrătorilor, cum ar fi afişe, pliante, filme şi diafilme cu privire la

securitatea şi sănătatea în muncă;

h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării În

muncă, asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă,

precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare;

i) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor

prevăzute de legislaţia specifică;

j) să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi,

după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă

pe care urmează să o execute şi să asigure controlul medical periodic şi,

după caz, controlul psihologic periodic, ulterior angajării;

k) să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzute la art. 7

alin. (4) lit. e);

l) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi

dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a

instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate

14

în desfăşurarea proceselor tehnologice;

m) să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii

de muncă în timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;

n) să asigure realizarea măsurilor dispuse de inspectorii de muncă cu

prilejul vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;

o) să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care

să participe la efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;

p) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident

mortal sau colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar

genera alte accidente ori ar periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane;

q) să asigure echipamente de muncă10 fără pericol pentru securitatea şi

sănătatea lucrătorilor;

r) să asigure echipamente individuale de protecţie11;

s) să acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în

cazul degradării sau al pierderii calităţilor de protecţie.

Secţiunea 3

Alimentaţie specială şi măsuri de ordin igienico-sanitar

10 Echipament de muncă constituie, în sensul legii, orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie folosită în muncă11 Echipament individual de protecţie desemnează orice echipament destinat a fi purtat sau mânuit de un lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice supliment sau accesoriu proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv

15

Alimentaţia de protecţie se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de

către angajatori persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun

acest lucru şi se stabileşte prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul

individual de muncă.

Materialele igienico-sanitare se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de

către angajatori. Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi

locurile de muncă ce impun acordarea acestora se stabilesc prin contractul

colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă.

Măsuri aplicabile în condiţii speciale

Trebuie amintit că angajatorii sunt obligaţi să ia măsuri speciale în

cazul temperaturilor extreme. Conform O.U.G. nr. 99/200012, temperaturi

extreme sunt considerate temperaturile exterioare ale aerului, care depăşesc

+37° ( sau care, corelate cu condiţii de umiditate mare, pot fi echivalate cu

acest nivel, ori scad sub -20°C). În aceste condiţii, potrivit normelor

metodologice de aplicare a acestei ordonanţe13, angajatorii sunt obligaţi să ia

măsuri pentru menţinerea stării de sănătate a salariaţilor, dacă temperaturile

se menţin pe o perioadă de 2 zile, din a treia zi.

În perioadele cu temperaturi ridicate extreme, angajatorii trebuie să

asigure următoarele măsuri minimale14:

- pentru cei care lucrează în aer liber se va reduce intensitatea şi

ritmul activităţilor fizice, se va alterna efortul dinamic cu cel

static, se vor alterna perioadele de lucru cu perioadele de

repaus în locuri umbrite;

12 Publicată în M.Of. nr. 304 din 4 iulie 2000 13 H.G. nr. 580/2000, publicată În M. Of. nr. 315 din 7 iulie 200014 N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne, 2007, p.155.

16

- pentru cei care lucrează în spaţii închise se va asigura

ventilaţia la locurile de muncă;

- angajatorul trebuie să asigure apă minerală, câte 2-4

litri/persoana/schimb, echipament individual de protecţie,

duşuri.

În perioadele cu temperaturi scăzute extreme, angajatorii au obligaţia

să ia măsuri pentru:

- distribuirea de ceai fierbinte în cantitate de 0,5 - 1 litri/persoană;

- acordarea de pauze pentru refacerea capacităţii de termoreglare;

- asigurarea echipamentului de protecţie.

Angajatorii care nu pot asigura condiţiile de mai sus, de comun acord

cu reprezentanţii sindicatelor sau cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor, vor

hotărî conform O.U.G. nr. 99/2000 reducerea programului sau eşalonarea pe

două perioade a zilei de lucru.

Secţiunea 4

Inspecţia muncii

17

Inspecţia Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea ce priveşte

controlul aplicării legislaţiei referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă.

Problematica inspecţiei muncii a beneficiat de tratare ca şi temă

distinctă, în titlul X al Codului Muncii

Instituţia controlează modul în care se aplică legislaţia naţională din

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă la toate persoanele fizice şi juridice

din sectoarele prevăzute la art. 3 alin. 1, din Legea securităţii şi sănătăţii în

muncă şi are, în principal, următoarele atribuţii:

a) controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor

profesionale;

b) solicită măsurători şi determinări, examinează probe de produse şi

de materiale în unităţi şi în afara acestora, pentru clarificarea unor

evenimente sau situaţii de pericol;

c) dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a

echipamentelor de muncă, în cazul în care constată o stare de pericol grav şi

iminent de accidentare sau de îmbolnăvire profesională şi sesizează, după

caz, organele de urmărire penală;

d) cercetează evenimentele conform competenţelor, avizează

cercetarea, stabileşte sau confirmă caracterul accidentelor;

e) coordonează, în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi cu

celelalte instituţii implicate, după caz, sistemul de raportare şi evidenţă a

accidentelor de muncă şi a incidentelor, iar, în colaborare cu Ministerul

Sănătăţii Publice, sistemul de raportare a bolilor profesionale sau legate de

profesie;

f) analizează activitatea serviciilor externe prevăzute la art. 8 alin. 4 şi

propune retragerea abilitării, după caz;

g) raportează Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei

18

situaţiile deosebite care necesită Îmbunătăţirea reglementărilor din domeniul

securităţii şi sănătăţii În muncă;

Secţiunea 5

Servicii de prevenire şi protecţie

Norma metodologică15 din 11 octombrie 2006 de aplicare a

prevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă16

stabileşte şi cerinţele minime de pregătire17 în domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă.

În conformitate cu art. 14 din aceste norme, organizarea activităţilor

de prevenire şi protecţie este realizată de către angajator, în următoarele

moduri:

a) prin asumarea de către angajator, în condiţiile art. 9 alin. (4) din

Legea nr. 319/2006, a atribuţiilor pentru realizarea măsurilor prevăzute de

lege;

b) prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa

de activităţile de prevenire şi protecţie;

c) prin înfiinţarea unui serviciu intern de prevenire şi protecţie;

d) prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie.

Legea nr. 319/2006 prevede expres – art. 9 alin. (4) – că în cazul

microîntreprinderilor şi al întreprinderilor mici, în care se desfăşoară

activităţi fără riscuri deosebite, angajatorul îşi poate asuma atribuţiile din

15 Publicată în M. Of. nr. 882 din 30 octombrie 2006.16 Publicată în M. Of. nr. nr. 646 din 26 iulie 2006.17 D. Ţop, Organizarea de către angajator a activităţilor de prevenire şi protecţie în conformitate cu Legea sănătăţii şi securităţii în muncăi, în Revista de drept comercial nr. 4/2007, p. 38-45

19

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru realizarea măsurilor

prevăzute de lege, dacă are capacitatea necesară în domeniu, cu alte cuvinte,

în această situaţie, nu mai este necesară desemnarea unor lucrători cu

atribuţii specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi nici a se

apela la servicii externe pentru acest lucru, angajatorul trebuind însă să aibă

„capacitatea necesară”, adică să îndeplinească cerinţele prevăzute de Norma

metodologică.

De remarcat că în acest sens, Curtea de Justiţie Europeană, a

considerat18 că este necesar să fie stabilite capacităţile şi aptitudinile

persoanelor responsabile cu activităţile de prevenire a riscurilor profesionale

pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor.

Aceeaşi era situaţia şi pentru angajaţii în nume propriu, care

desfăşurau, potrivit Legii nr. 300/200419, activităţi economice independente,

cu specificarea că pentru aceştia nu se mai impune cerinţa unei „capacităţi

necesare”, mai ales că aceştia nu pot încadra cu contract individual de muncă

decât pentru anumite activităţi20 pentru care nu au autorizaţie.

Art. 16 din normele metodologice arată că în cazul întreprinderilor cu

până la 9 lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua activităţile din

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ

următoarele condiţii: activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt

dintre cele prevăzute în anexa nr. 5; angajatorul îşi desfăşoară activitatea

profesională în mod efectiv şi cu regularitate în întreprindere şi/sau unitate;

angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii

şi sănătăţii în muncă, corespunzătoare cel puţin nivelului de bază.

18 Hotărarea din 15 noiembrie 2001, în cauza C-490019 Legea nr. 300/2004 din 28 iunie 2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfasoară activităţi economice în mod independent a fost abrogată de O.U.G. nr. 44/2008.20 A. Ticlea, Capacitatea juridică a angajatorului - persoană fizică comerciant, op. cit., p. 61

20

Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă corespunzătoare nivelului de bază, potrivit art. 48, sunt: studii în

învăţământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în

profil tehnic; curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu conţinut

minim conform celui prevăzut în anexa nr. 6 lit. a), cu o durată de cel puţin

40 de ore.

În conformitate cu art. 17, în cazul întreprinderilor care au între 10 şi

49 de lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua activităţile din domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele

condiţii:

a) activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt dintre cele

prevăzute în anexa nr. 5;

b) riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale

cu consecinţe grave, ireversibile, respectiv deces sau invaliditate;

c) angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi

cu regularitate în întreprindere şi/sau unitate;

d) angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare cel puţin nivelului de bază.

Conţinutul anexei amintite este următorul:

Activităţi industriale

1. Activităţi cu risc potenţial de expunere la radiaţii ionizante.

21

2. Activităţi cu risc potenţial de expunere la agenţi toxici şi foarte

toxici, în special cele cu risc de expunere la agenţi

cancerigeni, mutageni şi alţi agenţi care periclitează reproducerea.

3. Activităţi în care sunt implicate substanţe periculoase, potrivit

prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 95/2003 privind

controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care

sunt implicate substanţe periculoase.

4. Activităţi cu risc de expunere la grupa 3 şi 4 de agenţi biologici.

5. Activităţi de fabricare, manipulare şi utilizare de explozivi, inclusiv

articole pirotehnice şi alte produse care conţin

materii explozive.

6. Activităţi specifice exploatărilor miniere de suprafaţă şi de subteran.

7. Activităţi specifice de foraj terestru şi de pe platforme maritime.

8. Activităţi care se desfăşoară sub apă.

9. Activităţi în construcţii civile, excavaţii, lucrări de puţuri,

terasamente subterane şi tuneluri, care implică risc de

surpare sau risc de cădere de la înălţime.

10. Activităţi în industria metalurgică şi activităţi de construcţii navale.

11. Producerea gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate şi

utilizarea masivă a acestora.

12. Activităţi care produc concentraţii ridicate de praf de siliciu.

13. Activităţi care implică riscuri electrice la înaltă tensiune.

14. Activităţi de producere a băuturilor distilate şi a substanţelor

inflamabile.

15. Activităţi de pază şi protecţie.

În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste

două articole, angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători

sau poate organiza serviciul intern de prevenire şi protecţie şi/sau să apeleze

la servicii externe.

22

Art. 8 din Lege prevede că, fără a aduce atingere obligaţiilor

prevăzute la art. 6 şi 7, angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători

pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a

riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate, denumiţi în continuare

lucrători desemnaţi.

Serviciul intern de prevenire şi protecţie poate să asigure şi

supravegherea medicală, dacă dispune de personal cu capacitate profesională

şi de mijloace materiale adecvate.

Un angajator poate apela la unul sau mai multe servicii externe de

prevenire şi protecţie în cazul în care lucrătorii desemnaţi/serviciul intern de

prevenire şi protecţie nu au capacităţile şi aptitudinile necesare pentru

efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie prevăzute de lege.

Serviciul extern de prevenire şi protecţie asigură, pe bază de contract,

activităţile de prevenire şi protecţie în domeniu. Contractul încheiat între

angajator şi serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să cuprindă cel

puţin următoarele:

a) activităţile de prevenire şi protecţie care vor fi desfăşurate de către

serviciul extern de prevenire şi protecţie;

b) modul de colaborare cu lucrătorii desemnaţi/serviciul intern de

prevenire şi protecţie şi/sau cu alte servicii externe de prevenire şi protecţie;

c) clauze privind soluţionarea litigiilor apărute între părţi.

Conform art. 32 al normei metodologice pentru aplicarea Legii nr.

319/2006, se stabileşte că: „Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie

să fie format din lucrători care îndeplinesc cerinţele minime de pregătire în

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului mediu

şi/sau superior, conform prevederilor art. 47-51, şi, după caz, alţi lucrători

care pot desfăşura activităţi auxiliare”.

23

Daca există numai un singur conducător al serviciului extern de

prevenire şi protecţie, acesta trebuie să aibă nivelul superior de pregătire în

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Cerinţele minime de pregătire în

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului superior

sunt: studii superioare tehnice; curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă, cu conţinut minim, cu o durată de cel puţin 80 de ore; curs

postuniversitar de evaluare a riscurilor cu o durată de cel puţin 180 de ore.

Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească

următoarele cerinţe:

a) să dispună de personal cu capacitate profesională adecvată şi de

mijloacele materiale necesare pentru a-şi desfăşura activitatea;

b) să fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de

prevenire şi protecţie şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de

informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii În muncă.

Serviciul extern trebuie să aibă acces la toate informaţiile necesare

desfăşurării activităţii de prevenire şi protecţie şi trebuie informat asupra

factorilor cunoscuţi că au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra

securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.

Un asemenea serviciu are obligaţia să transmită inspectoratului

teritorial de muncă pe raza căruia îşi are sediul, domiciliul sau reşedinţa o

copie de pe certificatul de abilitare, în termen de 10 zile de la data primirii

acestuia.

Serviciul extern trebuie să întocmească, în două exemplare, un raport

de activitate semestrial, care vor fi înaintate inspectoratului teritorial de

muncă pe raza căruia îşi are sediul, domiciliul sau reşedinţa serviciul extern.

Inspectoratul va analiza rapoartele de activitate şi va restitui un exemplar

serviciului extern, iar un exemplar îl va arhiva.

24

Chiar dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare,

aceasta nu îl exonerează, potrivit dispoziţiilor imperative ale Codului

muncii, de răspundere în acest domeniu.

CAPITOLUL III

INFORMAREA, CONSULTAREA ŞI INSTRUIREA

LUCRĂTORILOR

Tinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, angajatorul,

în conformitate cu art. 16, trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât

lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, în conformitate cu

prevederile legale, toate informaţiile necesare privind:

a) riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile

şi activităţile de prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau

25

unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau fiecărei

funcţii;

b) măsurile luate în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) şi (3).

Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât

angajatorii lucrătorilor din orice întreprindere şi/sau unitate exterioară, care

desfăşoară activităţi în întreprinderea şi/sau în unitatea sa, să primească

informaţii adecvate privind aspectele la care s-a făcut referire de lege, care

privesc aceşti lucrători.

Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii

desemnaţi sau reprezentanţii lucrătorilor, cu răspunderi specifice în

domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, în vederea Îndeplinirii

atribuţiilor şi În conformitate cu prevederile prezentei legi, să aibă acces la:

a) evaluarea riscurilor şi măsurile de protecţie, prevăzute la art. 12

alin. (1) lit. a) şi b);

b) evidenţa şi rapoartele prevăzute la art.12 alin. (1) lit. c) şi d);

c) informaţii privind măsurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă, precum şi informaţii provenind de la instituţiile de control şi

autorităţile competente în domeniu.

Angajatorii consultă lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi permit

participarea acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la

securitatea şi sănătatea în muncă.

Aplicarea acestor prevederi implică:

a) consultarea lucrătorilor;

b) dreptul lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor să facă propuneri;

c) participarea echilibrată.

Lucrătorii şi/sau reprezentanţii lucrătorilor definiţi la art. 5 lit. d) iau

parte în mod echilibrat, la analizele de profil, sau sunt consultaţi În prealabil

26

şi În timp util de către angajator cu privire la:

a) orice măsură care ar afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în

muncă;

b) desemnarea lucrătorilor la care s-a făcut referire la art. 8 alin. (1) şi

la art. 10 alin. (2), precum şi cu privire la activităţile la care s-a făcut referire

la art. 8 alin. (1);

c) informaţiile la care s-a făcut referire în art. 12 alin. (1), art. 16 şi 17;

d) recurgerea, după caz, la servicii externe, conform art. 8 alin. (4);

e) organizarea şi planificarea instruirii prevăzute la art. 20 şi 21.

Reprezentant al lucratorilor cu raspunderi specifice în domeniul

securitaţii şi sanataţii lucratorilor este persoana aleasa, selectata sau

desemnata de lucratori, în conformitate cu prevederile legale, sa îi reprezinte

pe aceştia în ceea ce priveşte problemele referitoare la protecţia securitaţii şi

sanataţii lucratorilor în munca

Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul

securităţii şi sănătăţii lucrătorilor au dreptul să solicite angajatorului să ia

măsuri corespunzătoare şi să prezinte propuneri în acest sens, în scopul

diminuării riscurilor pentru lucrători şi/sau al eliminării surselor de pericol.

Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul

securităţii şi sănătăţii lucrătorilor sau lucrătorii nu pot fi prejudiciaţi din

cauza activităţilor la care s-a făcut referire în alin. (1)-(3).

Angajatorul trebuie să acorde reprezentanţilor lucrătorilor cu

răspunderi specifice În domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor un timp

adecvat, fără diminuarea drepturilor salariale, şi să le furnizeze mijloacele

necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi atribuţiile care decurg din

prezenta lege.

Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul

27

securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi/sau lucrătorii au dreptul să apeleze la

autorităţile competente, în cazul în care consideră că măsurile adoptate şi

mijloacele utilizate de către angajator nu sunt suficiente pentru asigurarea

securităţii şi sănătăţii în muncă.

Reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul

securităţii şi sănătăţii lucrătorilor trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi

prezenta observaţiile inspectorilor de muncă şi inspectorilor sanitari, în

timpul vizitelor de control.

În vederea realizării prevederilor art. 16, 17 şi ale art. 18 alin. (1), la

nivelul angajatorului se înfiinţează, se organizează şi funcţionează comitete

de securitate şi sănătate în muncă.

Art. 176 din Codul muncii şi art. 20 şi 21 din Legea nr. 319/2006

dispun că angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să

primească o instruire suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă, în special sub formă de informaţii şi instrucţiuni de lucru,

specifice locului de muncă şi postului său:

a) la angajare;

b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer;

c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor

modificări ale echipamentului existent;

d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;

e) la executarea unor lucrări speciale.

Instruirea trebuie să fie:

a) adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri;

b) periodică şi ori de câte ori este necesar.

Angajatorul se va asigura că lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi

din exterior, care desfăşoară activităţi în întreprinderea şi/sau unitatea

28

proprie, au primit instrucţiuni adecvate referitoare la riscurile legate de

securitate şi sănătate în muncă, pe durata desfăşurării activităţilor.

Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă au dreptul la instruire corespunzătoare.

Modalităţile specifice de instruire a lucrătorilor se stabilesc de comun

acord' de către angajator cu Comitele de securitate şi sănătate în muncă şi cu

sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor.

Instruirea nu poate fi realizată pe cheltuiala lucrătorilor şi/sau a

reprezentanţilor acestora. Instruirea trebuie să se realizeze în timpul

programului de lucru.

Instruirea prevăzută la art. 20 alin. (4) trebuie să se efectueze în timpul

programului de lucru, fie în interiorul, fie în afara întreprinderii şi/sau

unităţii.

CAPITOLUL IV

SUPRAVEGHEREA SĂNĂTĂŢII LUCRĂTORILOR

Măsurile prin care se asigură supravegherea corespunzătoare a

sănătăţii lucrătorilor în funcţie de riscurile privind securitatea şi sănătatea în

muncă se stabilesc potrivit reglementărilor legale.

Acestea vor fi stabilite astfel încât fiecare lucrător să poată beneficia

de supravegherea sănătăţii la intervale regulate.

Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată prin medicii de

29

medicină a muncii. În toate unităţile legea impune, pentru asigurarea

protecţiei salariaţilor, asigurarea unui serviciu medical. Acesta poate fi un

serviciu autonom organizate de unitate sau un serviciu organizat de o

asociaţie patronală.

Serviciile medicale de întreprindere asigură monitorizarea condiţiilor

de muncăs, în relaţie cu starea de sănătate a salariaţilor, şi cu deosebire a

bolilor profesionale şi a bolilor legate de profesie, în vederea recomandării

măsurilor profilactice.

Acest serviciu urmează a fi condus de un medic de medicina muncii,

atestat În profesia sa potrivit legii, care încheie, în calitate de salariat, un

contract individual de muncă cu angajatorul sau cu asociaţia patronală,

acesta fiind, potrivit art. 184 alin. (2) c. m., independent faţă de angajator în

exercitarea actului medical, a profesiei sale.

În serviciile medicale de întreprindere pot fi încadraţi medici de

specialitate în medicina muncii, sau, în lipsa acestora, medici de medicină

generală.

Medicii de medicină generală şi personalul mediu sanitar care

urmează să lucreze în serviciile medicale din unitate vor obţine un atestat de

perfecţionare în probleme de medicina muncii.

Atestatul se eliberează pe baza unei examinări şi în urma unor instruiri

organizate de către Institutul de Igienă, Sănătate Publică, Servicii de

Sănătate şi de Conducere Bucureşti, precum şi de către inspectoratele de

poliţie sanitară şi medicină preventivă judeţene şi ale municipiului

Bucureşti.

Durata muncii prestate de medicul de medicina muncii se calculează

în funcţie de numărul de salariaţi din unitate. Legea mai arată că în

exercitarea profesiei sale medicul de medicina muncii este independent, este

30

subordonat angajatorului numai pe linie administrativă, nu şi profesională,

ceea ce vine să îl deosebească de restul angajaţilor cu contract individual de

muncă şi să confere o anumită autoritate şi prestigiu funcţiei sale.

Medicul de medicina muncii este membru de drept în Comitetul de

securitate şi sănătate în muncă. Având în vedere prevederile art. 12 din

Legea nr. 100/199921 privind asistenţa de sănătate publică, şi Referatul de

aprobare al Direcţiei generale de sănătate publică nr. DB 12.338 din 8

noiembrie 2002, în temeiul H.G. nr. 22/2001 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, cu modificările ulterioare,

ministrul sănătăţii şi familiei emite Ordinul nr. 875/2002, prin care medicii

de medicină generală/medicină de familie care îşi desfăşoară activitatea în

întreprindere vor parcurge un program de pregătire teoretică şi practică

stabilit la minimum 200 de ore efectuate în ultimii 5 ani şi vor fi certificaţi

prin susţinerea examenului de competenţă în medicina de întreprindere.

Examenul de competenţă în medicina de întreprindere se organizează

conform calendarului concursurilor şi examenelor stabilit de Ministerul

Sănătăţii şi Familiei.

H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor

stabileşte cerinţele minime pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor faţă de

riscurile pentru securitate şi sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii

lucrătorilor cu boli profesionale cauzate de agenţi nocivi chimici, fizici,

fizico-chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi a

suprasolicitării diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de

muncă. Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată de către medicii

specialişti de medicina muncii.

Angajatorii au următoarele obligaţii:

21 M. Of. nr. 255 din 3 iunie 1999

31

a) să se afle în posesia unei evaluări a riscului asupra sănătăţii

lucrătorilor. Evaluarea riscului asupra sănătăţii se actualizează dacă s-au

produs schimbări semnificative din cauza cărora evaluarea ar fi depăşită sau

atunci când rezultatele supravegherii sănătăţii o impun.

b) angajatorii din orice domeniu de activitate, atât din sectorul public,

cât şi din sectorul privat, sunt obligaţi să respecte reglementările în vigoare

privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor.

c) să asigure fondurile şi condiţiile efectuării tuturor serviciilor

medicale profilactice necesare pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor,

aceştia nefiind implicaţi în niciun fel în costurile aferente supravegherii

medicale profilactice specifice riscurilor profesionale.

Serviciile medicale profilactice prin care se asigură supravegherea

sănătăţii lucrătorilor sunt: examenul medical la angajarea în muncă, de

adaptare, periodic, la reluarea activităţii, promovarea sănătăţii la locul de

muncă.

Aptitudinea în muncă reprezintă capacitatea lucrătorului din punct de

vedere medical de a desfăşura activitatea la locul de muncă în

profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical. Pentru stabilirea

aptitudinii în muncă, medicul specialist de medicina muncii poate soticita şi

atte investigaţii şi examene medicale de specialitate, suplimentare celor

prevăzute de acest act normativ.

În condiţiile în care medicul de medicina muncii face recomandări de

tip medical, aptitudinea este condiţionată de respectarea acestora, iar în fişa

de aptitudine, avizul medical va fi „apt condiţionat”.

32

CAPITOLUL V

ACCIDENTELE DE MUNCĂ ŞI BOLILE PROFESIONALE

Secţiunea 1

Evenimentele – comunicare, cercetare, înregistrare şi raportare

Evenimentul, în accepţiunea legii, reprezintă acddentul care a antrenat

decesul sau vătămări ale organismului şi s-a produs în timpul procesului de

muncă, ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoană dată

33

dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au

fost implicate persoane angajate, şi incidentul periculos, precum şi cazul

susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune.

Orice eveniment, va fi comunicat deîndată angajatorului, de către

conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă

despre producerea acestuia.

Noţiunea generică de eveniment cuprinde:

- accidentele de muncă

- bolile profesionale

- incidentul periculos (incendiul, explozia, avaria,

emisiile de noxe etc.)

Angajatorul are, potrivit art. 27, obligaţia să comunice evenimentele,

deîndată, după cum urmează:

a) inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele aşa cum

sunt definite la art. 5 lit. f);

b) asigurătorului, potrivit Legii nr. 346/200222 privind asigurarea

pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi

completările ulterioare, evenimentele urmate de incapacitate temporară de

muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora;

c) organelor de urmărire penală, după caz.

Orice medic, inclusiv medicul de medicină a muncii aflat într-o relaţie

contractuală cu angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala

obligatoriu suspiciunea de boală profesională sau legată de profesiune,

depistată cu prilejul prestaţiilor medicale.

22 Publicată În M. Of. nr. 464 din 27 iunie 2002, modificată şi completată prin Legea nr. 598/2003, publicată În M. Of. nr. 926 din 24 decembrie 2003.

34

Semnalarea se efectuează către autoritatea de sănătate publică

teritorială sau a municipiului Bucureşti, deîndată, la constatarea cazului.

În situaţia accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, în

care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de

serviciu, organele de poliţie rutieră competente vor trimite instituţiilor şi/sau

persoanelor fizice/juridice prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b), în termen

de 5 zile de la data solicitării, un exemplar al procesului-verbal de cercetare

la faţa locului.

Cercetarea evenimentelor este obligatorie şi se efectuează după cum

urmează:

a) de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs

incapacitate temporară de muncă;

b) de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor

care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente

colective, incidente periculoase, în cazul evenimentelor care au produs

incapacitate temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii persoane fizice,

precum şi în situaţiile cu persoane date dispărute;

c) de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate

de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;

d) de către autorităţile de sănătate publică teritoriale, respectiv a

municipiului Bucureşti, în cazul suspiciunilor de boală profesională şi a

bolilor legate de profesiune. Rezultatul cercetării evenimentului se va

consemna într-un proces-verbal.

În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment,

instituţia medico-legală competentă este obligată să înainteze inspectoratului

teritorial de muncă, în termen de 7 zile de la data decesului, o copie a

raportului de constatare medico-legaIă.

35

Secţiunea 2

Accidentele de muncă

În accepţiunea comună, accidentul este un eveniment fortuit,

imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii,

răniri, mutilări sau chiar moartea.

Prin accident de muncă se înţelege vătămarea violentă a organismului,

precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de

muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura

juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară activitatea, şi care

provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile, invaliditate

sau deces. Noţiunea de accident de muncă implică următoarele elemente:

- un fapt şi consecinţele acestuia;

- calitatea persoanei vătămate;

- circumstanţele în care s-a produs faptul.

Vătămarea violentă a organismului intervine în mod brusc, angajatul

neavând posibilitatea să acţioneze pentru a înlătura accidentul. Acest

element deosebeşte accidentul de muncă de boală profesională, care este

caracterizată tocmai prin aceea că factorul nociv acţionează un timp mai

îndelungat asupra organismului.

Datorită aceluiaşi criteriu, adică intervenţia bruscă şi de neînlăturat

asupra organismului, legiuitorul a asimilat intoxicaţia acută profesională cu

accidentul de muncă.

S-a arătat23 că vătămarea violentă a organismului trebuie să survină

Împotriva voinţei victimei, în mod neaşteptat, excluzându-se automutilările

23 T.C. Medeanu, Accidentele de muncă, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 36.

36

şi sinuciderile, dar culpa victimei poate fi reţinută cu privire la încălcarea

normelor de protecţie a muncii.

Accidentul de muncă poate avea loc chiar în afara programului

obişnuit de lucru, atunci când persoana încadrată în muncă are de îndeplinit

o obligaţie ce-l revine în temeiul contractului de muncă sau execută anumite

dispoziţii din partea superiorilor în afara programului afectat pentru muncă.

Sunt considerate accidente de muncă şi cele suferite de salariaţi, în

timpul deplasării, inclusiv deplasarea în alte localităţi, pentru îndeplinirea

obligaţiilor de serviciu, indiferent de mijlocul de transport utilizat. De

asemenea, se asimilează ca accident de muncă şi cel survenit în timpul

deplasării la şi de la locul de muncă, în perioada şi pe traseul normal,

necesar deplasării.

În literatura juridică s-a remarcat faptul că anumite formulări sunt

excesiv de ample, permiţând încadrarea în categoria accidentelor de muncă a

unor evenimente care nu au legătură cu procesul muncii, singurele condiţii

fiind acelea ca persoana să se găsească la sediul persoanei juridice şi în

timpul programului de lucru.

Art. 30 din Lege precizează că este accident de muncă:

a) accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere şi/sau

unitate, cu permisiunea angajatorului;

b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau

de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţară

sau în afara graniţelor ţării, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive

organizate, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi;

d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni

Întreprinse din proprie iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti;

37

e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni

întreprinse din proprie iniţiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui

pericol care ameninţă avutul public şi privat;

f) accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul

muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei

fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceştia, în

timpul programului de muncă, şi nu se datorează culpei exclusive a

accidentatului;

g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe

traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de

angajator şi invers;

h) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice

sau de la adresa persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă

la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă;

i) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice

sau de la adresa persoanei fizice la care este încadrată victima, ori de la orice

alt loc de muncă organizat de acestea, la o altă persoană juridică sau fizică,

pentru Îndeplinirea sarcinilor de muncă, pe durata normală de deplasare;

j) accidentul suferit înainte sau după Încetarea lucrului, dacă victima

prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele,

dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie

sau orice alt echipament pus la dispoziţie de angajator, dacă se afla în baie

ori În spălător sau dacă se deplasa de la locul de muncă la ieşirea din

Întreprindere sau unitate şi invers;

k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a

avut loc În locuri organizate de angajator, precum şi În timpul şi pe traseul

normal spre şi de la aceste locuri;

38

1) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de

persoane fizice române, delegaţi pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu

în afara graniţelor ţării, pe durata şi traseul prevăzute în documentul de

deplasare;

m) accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări şi

servicii pe teritoriul altor ţări, în baza unor contracte, convenţii sau în alte

condiţii prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice române cu

parteneri străini, în timpul şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;

n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare,

recalificare sau perfecţionare a pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza

efectuării activităţilor aferente stagiului de practică24;

o) accidentul determinat de fenomene sau calamităţi naturale, cum ar

fi furtună, viscol, cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trăznet

(electrocutare), dacă victima se afla în timpul procesului de muncă sau în

îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;

p) dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de muncă şi în

împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia;

q) accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuţiilor de

serviciu, ca urmare a unei agresiuni.

De principiu, ori de câte ori este vorba despre un accident de traseu,

deplasarea trebuie să se facă: fără abateri nejustificate de la traseul normal,

în condiţiile prevăzute de reglementările de securitate şi sănătate în muncă

sau de circulaţie în vigoare.

Accidentele de muncă se clasifică (art. 31), în raport cu urmările

produse şi cu numărul persoanelor accidentate, în:

24 Stagiul de practică constituie instruirea cu caracter aplicativ, specifică meseriei sau specialităţii în care se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi şomerii în perioada de reconversie profesională.

39

a) accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puţin

3 zile calendaristice;

b) accidente care produc invaliditate;

c) accidente mortale;

d) accidente colective, când sunt accidentate cel puţin 3 persoane în

acelaşi timp şi din aceeaşi cauză.

Accidentul de muncă înregistrat de angajator se raportează de către

acesta la Inspectoratul teritorial de muncă, precum şi la asigurător, potrivit

legii.

Înregistrarea accidentului de muncă se face pe baza procesului-verbal

de cercetare. Înregistrarea accidentului de muncă se face de către organul

abilitat să îl cerceteze şi de către angajator, pe baza procesului-verbal de

cercetare.

Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe bază

de contract, comandă sau alte forme legale încheiate în întreprind.erea şi/sau

unitatea unui angajator, alta decât cea la care este încadrată victima, se

înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest sens, în documentele

încheiate.

Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii, pe bază

de comandă, la domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la

care este sau a fost angajată victima.

Accidentul de muncă suferit de o persoană, aflată în îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu în întreprinderea şi/sau unitatea altui angajator, se

înregistrează de către angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de

organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului.

Accidentele suferite în timpul stagiului de practică profesională de către

elevi, studenţi, ucenici şi şomeri în perioada de reconversie profesională se

40

înregistrează de către angajatorul la care se efectuează practica.

Accidentul de muncă suferit de o persoană, în cadrul activităţilor

cultural-sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi, se

înregistrează de către instituţia sau angajatorul care a organizat acţiunea

respectivă.

Accidentul de muncă, produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o

persoană, din proprie iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru

prevenirea ori înlăturarea unui pericol grav şi iminent ce ameninţă avutul

public sau privat din întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator, se

înregistrează de către angajatorul la care s-a produs accidentul.

În cazul accidentului produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o

persoană, din proprie iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru

prevenirea ori înlăturarea unui pericol grav şi iminent ce ameninţă avutul

public sau privat, produs în afara întreprinderii şi/sau unităţii unui angajator

şi care nu are nici o legătură cu acesta, înregistrarea se face de către primăria

pe raza căreia s-a produs accidentul.

Accidentul de muncă de traseu se înregistrează de către angajatorul la

care este angajată victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de

conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea

accidentului, conform concluziilor cercetării.

Formularul pentru înregistrarea accidentelor de muncă, precum şi

instrucţiunile de completare a acestuia sunt date prin Ordinul nr. 775/2006 al

ministrului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (publicat în M. Of. nr.

887 din 31 octombrie 2006).

Secţiunea 3

41

Bolile profesionale

Potrivit art. 5 lit. h) din Legea nr. 319/2006, boala profesională constă

în afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau

profesii, dată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici

locului de muncă, precum şi suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme

ale organismului, în procesul de muncă.

În sensul prevederilor legii, afecţiunile suferite de elevi şi studenţi în

timpul efectuării instruirii practice sunt, de asemenea, boli profesionale (art.

33).

Bolile profesionale sunt afecţiuni care se produc ca urmare a

exercitării unei meserii sau profesii, cauzate de factori nocivi, fizici, chimici

sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi suprasolicitarea

diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.

Boala profesională nu este rezultatul unui fapt brusc, excepţional - ca

în cazul accidentului de muncă; de regulă, boala profesională intervine ca

rezultat al exercitării îndelungate a meseriei sau profesiei în anumite condiţii

nocive de muncă.

Bolile profesionale, cât şi suspiciunile de boli profesionale se vor

semnala obligatoriu' de către toţi medicii care depistează astfel de

îmbolnăviri, indiferent de specialitate şi locul de muncă, cu prilejul oricărei

prestaţii medicale: examene medicale profilactice, consultaţii medicale de

specialitate.

Medicul care suspectează o boală profesională completează fişa de

semnalare BP1 şi trimite bolnavul cu această fişă la unitatea sanitară de

medicină a muncii, respectiv clinica de boli profesionale sau cabinetul de

medicina muncii din structura spitalelor, în vederea precizării diagnosticului

42

de boală profesională.

Medicul specialist de medicina muncii examinează bolnavul,

stabileşte diagnosticul de profesionalitate şi completează fişa de semnalare

BP1 pe care o trimite oficial la autoritatea de sănătate publică judeţeană,

respectiv a municipiului Bucureşti, în termen de maximum 7 zile de la

precizarea diagnosticului de profesionalitate.

În literatura juridică mai veche s-a arătat că pentru existenţa bolii

profesionale sunt necesare trei elemente: exercitarea unei meserii sau

profesii, care constituie, cauza indirectă a bolii; factori nocivi, fizici, chimici

sau biologici caracteristici locului de muncă, care constituie cauza directă a

bolii; afecţiunea sau modalitatea concretă de acţiune asupra organismului.

Caracteristica bolii profesionale care o deosebeşte de accident, este că ea se

produce ca rezultat al acţiunii în timp a factorilor nocivi asupra

organismului.

Afecţiunea este un produs patologic care se desfăşoară într-o perioadă

de timp mai îndelungată şi care apare ca urmare a exercitării unei meserii În

anumite condiţii de mediu nociv.

Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către

medicii din cadrul autorităţilor de sănătate publică teritoriale şi a

municipiului Bucureşti.

43

CAPITOLUL VI

LEGISLAŢIA COMUNITARĂ ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI

SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ

Uniunea Europeana (UE) reprezintă rezultatul eforturilor depuse de

către promotorii Europei comunitare începand din 1950. UE constituie

organizaţia cea mai activă de integrare multisectorială având vocaţia de a

acţiona în domeniile: economic, social, politic, al drepturilor cetăţeneşti şi al

relaţiilor externe ale celor 27 state membre (în urma aderării României şi

Bulgariei).

44

Tratatul de la Paris din 1951 de instituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (ECSC/CECA) a deschis piaţa comună a cărbunelui şi

a oţelului între cele 6 state fondatoare (Belgia, Germania, Franţa, Italia,

Luxemburg, Ţările de Jos).

În 1957, după ce proiectul constituirii unei armate europene s-a izbit,

în 1954, de refuzul de ratificare al Adunării Naţionale Franceze, cele 6 state

membre au decis prin Tratatul de la Roma constituirea Comunităţii

Economice Europene (CEE), bazată pe libera circulaţie a mărfurilor,

serviciilor şi forţei de muncă (Piaţa comună) şi a Comunităţii Europene de

Energie Atomică (EUROATOM).

Două articole din acest tratat se referă la îmbunătăţirea condiţiilor de

viaţă şi de muncă şi a protecţiei contra accidentelor şi bolilor profesionale.

Cu toate acestea, baza juridică a acestor articole rămâne limitată. Astfel,

dacă articolul 117 subliniază necesitatea promovării îmbunătăţirii condiţiilor

de viaţă şi muncă (statele membre subordonează acestea funcţionării pieţei

comune, care trebuie să favorizeze armonizarea sistemelor sociale), articolul

118 limitează acţiunea comunitară în domeniul social la o colaborare strânsă

între Comisie şi statele membre, rezumându-se în final la studii, avize şi

consultaţii.

Primele acţiuni comunitare în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă au fost începute în 1957, când au fost lansate acţiuni ,,pilot,, pentru

promovarea cercetărilor referitoare la securitatea şi sănătatea în munca a

muncitorilor din sectoarele cărbunelui şi oţelului.

În 1974, prin decizie a Consiliului, a fost creat Comitetul Consultativ

pentru securitate, igienă şi protecţia sănătăţii la locul de muncă ( denumit pe

scurt Comitetul consultativ).

Aceste acţini au fost urmate de lansarea în 1978 şi 1984 a primului şi

45

celui de al doilea program de acţiune în domeniul sănătăţii şi securităţii în

muncă şi de adoptarea de măsuri legislative.

În 1987 prin Actul Unic European se face o importantă revizuire a

Tratatului de la Roma, prin introducerea articolului 118 A creându-se baza

juridică specifică asigurării securităţii şi sănătăţii muncitorilor. Prin articolul

118 A se stipulează angajamentul statelor membre de a promova

îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în scopul protejării securităţii şi sănătăţii

lucrătorilor şi se fixează ca obiectiv armonizarea progresivă a condiţiilor

existente în acest domeniu.

Pe această bază, în 1988 Comisia a adoptat cel de al III lea program

de acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind recunoscut de

către Consiliu ca un cadru adecvat al începerii aplicării art.118 A la nivelul

Comunităţii.

El constă într-o serie de propuneri de texte legislative în domeniile în

care există probleme majore de securitate şi sănătate.

În contextul pieţei interne şi a liberei circulaţii a muncitorilor,

obiectivul legislativ comunitar este de a furniza o bază de cerinţe minimale

care să garanteze un nivel suficient de protecţie împotriva accidentelor de

muncă şi îmbolnăvirilor profesionale şi de a facilita libera circulaţie a

muncitorilor.

Astfel, anul 1989 marchează o serie de acţiuni importante în

domeniul social:

- adoptarea Directivei – cadru 89/391/CEE

- carta socială şi

- programul de acţiune referitor la punerea în aplicare a

cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale

ale muncitorilor.

46

Decizia Comisiei de a declara în 1992 Anul european pentru

securitate, igienă şi sănătate la locul de muncă a fost luată pentru a se forma

un punct de vedere asupra celui de al III - lea program de acţiune şi, în plus,

pentru sensibilizarea unui număr cât mai mare de persoane cu privire la

problemele de securitate şi sănătate în muncă.

În februarie 1992 se semnează Tratatul de la Maastricht de înfiinţare a

Uniunii Europene, şi care va intra în funcţiune la 1 noiembrie 1993.

Printre punctele importante cuprinse în Tratatul de la Maastricht este

şi cel care se referă la extinderea Europei sociale prin punerea în practică a

cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor,

adoptată în 1989. Această cartă conţine un capitol referitor la realizarea

sănătăţii şi securităţii la locul de muncă.

La nivelul Comunităţii este important să se asigure transparenţa şi

vizibilitatea acţiunilor Comisiei. Aceasta se asigură în primul rând prin

informare, afirmând astfel preocuparea comună a Comunităţii statelor

membre, partenerilor sociali şi a ansamblului de muncitori în ceea ce

priveşte îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă.

În acest scop Consiliul European a decis la reuniunea de la Bruxelles,

din 29 octombrie 1993, crearea Agenţiei europene pentru securitate şi

sănătate în muncă. Aceasta are sarcina de a strânge şi difuza informaţii. În

plus, ea promovează schimbul şi difuzarea rezultatelor cercetărilor şi oferă

asistenţă tehnică şi ştiinţifică în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

instituţiilor comunitare, precum şi statelor membre. De asemenea, are

strânse legături cu serviciile competente ale Comisiei şi cooperează cu

organele UE.

În 1994 a fost stabilit Cadrul general pentru acţiunea Comisiei

47

Comunităţii Europene în domeniul securităţii, igienei şi sănătăţii în muncă

(1994-2000).

Obiectivele acţiunilor pe care Comisia îşi propune să le realizeze sunt:

- să vegheze la transpunerea corectă a directivelor comunitare de către

statele membre şi să ia măsurile necesare pentru aplicarea lor adecvată

în dreptul naţional derivat;

- să promoveze lucrările Comunităţii în acest domeniu în ţările terţe;

- să continue îmbunătăţirea sănătăţii şi securităţii în muncă în cadrul

Comunităţii.

Baza juridică a acţiunilor în acest domeniu este constituită în principal

de articolele 100 şi 118 A ale Tratatului de la Roma, ţinând seama de

măsurile luate în baza articolului 100 A, care vizează stabilirea unui nivel de

protecţie ridicat în domeniul sănătăţii şi securităţii.

Pentru realizarea obiectivelor mai înainte menţionate se prevede

întreprinderea următoarelor acţiuni:

a) Punerea în aplicare, consolidarea, raţionalizarea şi extinderea

legislaţiei comunitare din domeniu, de fiecare dată când este necesar;

b) Promovarea lucrărilor Comunităţii în domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă în afara Comunităţii şi cooperarea

internaţională;

c) Informarea, formarea şi educaţia, cu atenţie specială pentru

întreprinderile mici şi mijlocii;

d) Dezvoltarea iniţiativelor nelegislative însoţitoare, vizând, în

special, completarea şi fundamentarea obiectivelor legislative.

DOCUMENTE LEGISLATIVE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

48

Uniunea Europeană (UE) generează ea însăşi o legislaţie care se

aplică direct cetăţenilor europeni şi creează drepturi specifice în profitul

acestora.

Legislaţia primară a UE are aplicabilitate generală, este în întregime

obligatorie şi se aplică în mod direct tuturor statelor membre. Din legislaţia

primară fac parte:

- TRATATUL COMUNITĂŢII EUROPENE A CĂRBUNELUI ŞI

OŢELULUI (ECSC/CECA), 1951;

- TRATATUL DE LA ROMA, 1957, de constituire a Comunităţii

Economice Europene (CEE) cu modificările din 1987 aduse prin Actul Unic

European – care stabileşte regulile de bază pentru Piaţa internă unică;

- TRATATUL COMUNITĂŢII EUROPENE PENTRU ENERGIE

ATOMICĂ (EUROATOM), 1957;

- TRATATUL DE LA MAASTRICHT (Uniunea Europeană) 1992 şi

alte 18 acte.

Legislaţia secundară

Întrucât la punerea în practică a acţiunilor comunitare, statele membre

trebuie să-şi păstreze libertatea de decizie, legea comunitară ia forma unei

directive. Aceasta este un document obligatoriu în ceea ce privesc rezultatele

care trebuie atinse, lăsându-se la latitudinea statelor membre alegerea formei

şi a metodelor de transpunere şi implementarea în legislaţia naţională.

În afara directivelor, din legislaţia secundară mai fac parte deciziile,

recomandările şi opiniile.

Decizia este un document obligatoriu în întregime pentru persoanele

juridice cărora li se adresează.

Recomandările şi opiniile nu au forţă de obligativitate.

49

TRATATUL DE LA ROMA ŞI ART. 118 A

La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma se fondează Comunitatea

Economică Europeană (CEE) şi se decide crearea unei ,,pieţe comune,, care

garantează libera circulaţie a muncitorilor, mărfurilor şi capitalurilor. Două

articole ale acestui tratat se referă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de

muncă şi la protecţia contra accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale.

Suportul juridic al acestor două articole rămâne însă limitat. Astfel, dacă art.

117 subliniază necesitatea promovării îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de

muncă, statele membre subordonează aceasta funcţionării pieţei comune,

care trebuie să favorizeze armonizarea sistemelor sociale. Din contră, art.

118 limitează acţiunea comunitară în domeniul social la o colaborare strânsă

între Comisie şi statele membre, ajungând în final doar la studii, opinii şi

consultaţii.

Tratatul de la Roma conţine puţine dispoziţii sociale eficiente şi nu

permite legiferarea în domeniul securităţii şi igienei muncii fără a recurge la

art. 100, baza juridică de apropiere a legislaţiilor din diversele state membre,

a căror diferenţe constituie o piedică pentru piaţa comună.

O altă clauză a tratatului, având de-a dreptul un efect paralizant, este

cea care cere unanimitate, ceea ce obligă statele să caute un compromis între

ele pentru a parveni la un acord unanim; aceasta are drept consecinţă

prelungirea duratei de elaborare a textului directivei.

La 30 de ani după Tratatul de la Roma, în 1987, începe a doua etapă

de edificare europeană, ca urmare a deciziei celor 12 de a crea în 1993 o

mare piaţă fără frontiere. Paralel se impunea necesitatea de a da consistenţă

50

Europei sociale, în acelaşi timp cu Europa economică. De o parte patronii

erau conştienţi de faptul că trebuie favorizată o armonizare a reglementărilor

la nivel european, de altă parte, organizaţiile sindicale ale muncitorilor au

realizat că datorită unui defect de armonizare, înfăptuirea marii pieţe interne

poate conduce la o stagnare, la o erodare a cuceririlor sociale în ţările cele

mai avansate. Această evoluţie a spiritelor se concretizează în 1986 prin

adoptarea de către cei 12, a ACTULUI UNIC EUROPEAN.

Articolele 100 A si 118 A, adăugate Tratatului de la Roma prin Actul

unic, constituie fundamentul juridic care permite Comunităţii integrarea

condiţiilor de muncă în proiectul său de realizare a marii pieţe europene.

Intrarea în vigoare în 1987 a Actului Unic European a dat un nou

avânt măsurilor luate de Comunitate în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă. Pentru prima oară securitatea şi sănătatea în muncă sunt incluse

direct în tratatul CEE.

Articolul 100 A prevede că produsele care circulă liber în Comunitate

trebuie să respecte ,,un nivel de securitate şi sănătate ridicat”; art. 118 A

stipulează că ,, Statele membre se angajează să promoveze în special

îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a proteja securitatea şi sănătatea

lucrătorilor, şi să aibă ca obiectiv armonizarea progresivă a condiţiilor

existente în acest domeniu”. Pentru a evita orice diminuare a nivelului de

securitate din ţările puternic dezvoltate, art. 118 A acordă libertate ţărilor

care doresc să impună reguli mai severe decăt cele legiferate de dreptul

comunitar. Acest sistem legislativ este denumit ,,sistem de prescripţii

minimale”.

Altfel spus, art. 100 A permite realizarea armonizării tehnice prin

apropierea legislaţiilor; art. 118 A deschide posibilitatea adoptării

unei ,,temelii sociale,, comunitare în domeniul securităţii şi sănătăţii

51

muncitorilor.

Dacă art. 100 A impune o armonizare totală imediată, art. 118 A

prevede o armonizare progresivă pornind de la dispoziţii minimale. Fiind

elemente ale aceluiaşi tratat, ele împart aceeaşi concepţie a pieţei unice: un

spaţiu economic şi social progresând pe calea integrării şi nu a creerii unei

simple zone a liberului schimb.

Articolul 118 A, a permis umplerea vidului juridic al articolelor 117 şi

118, autorizând adoptarea pe calea directivelor şi, diferenţă esenţială, cu

majoritate calificată (ceea ce permite evoluţia rapidă a textelor) a

prescripţiilor minimale de securitate care vor fi obligatoriu respectate de

către fiecare stat (acestea fiind, repetăm, libere să menţină dispoziţiile

naţionale mai restrictive). Majoritatea acestor directive sunt ,,orizontale,, şi

vizează acoperirea unui număr mare de muncitori expuşi riscurilor.

Articolul 100 A este destinat să favorizeze libera circulaţie a

produselor şi echipamentelor, prin armonizarea reglementărilor tehnice

naţionale ale căror discordanţe ar putea constitui obstacole în calea

schimburilor.

În scopul evitării ,,unui nivel scăzut” se stipulează în acest articol că

directivele care decurg trebuie să se situeze ,,la cel mai înalt nivel de

protecţie în materie de securitate – sănătate”. Aceste directive sunt

numite ,,totale” deoarece fiecare stat membru trebuie să le transcrie integral

în dreptul său naţional, fără a elimina sau adăuga ceva.

AL III – lea PROGRAM DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL

SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII LA LOCUL DE MUNCĂ

52

Succesiv adoptării Actului Unic, în 1988 s-a adoptat cel de al III – lea

program de acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, pe care

Consiliul l-a recunoscut ca un cadru util pentru începerea aplicării art. 118 A

la nivel comunitar, marcând a II-a etapă legislativă în domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă. Acest program pune accent pe dimensiunea socială a

realizării pieţei interne şi, datorită acestui fapt, se bazează pe aplicarea cartei

sociale.

Programul este dezvoltat în jurul a cinci teme:

- securitatea şi ergonomia la locul de muncă;

- sănătate şi igiena în muncă;

- informarea şi formarea muncitorilor;

- întreprinderile mici şi mijlocii;

- dialogul social.

La formularea cerinţelor minimale comune tuturor statelor membre,

pe baza art. 118 A, Comisia a avut în mod constant grija respectării

următoarelor principii:

- specificitatea intervenţiei comunitare în completarea rolului statelor

membre fără a prejudicia cerinţele mai severe existente în unele

state membre;

- diversitatea sistemelor şi practicilor naţionale;

- evaluarea impactului eventual al directivelor asupra întreprinderilor

mici şi mijlocii;

- contribuţia la reducerea diferenţelor privind nivelurile de protecţie

între statele membre printr-un ansamblu de cerinţe minimale pentru

întreaga comunitate.

Al III-lea program de acţiune se bazează pe trei idei fundamentale:

- îmbunătăţirea continuă a protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor

53

în domenii multiple;

- obligaţia de a asigura o protecţie adecvată a lucrătorilor împotriva

riscurilor de accidente şi îmbolnăviri profesionale;

- contribuţia, prin realizarea pieţei unice, la o mai bună protecţie a

securităţii şi sănătăţii în muncă.

În această triplă perspectivă s-a adoptat următoarea strategie

legislativă în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:

a) a acoperi maximum de riscuri cu minimum de directive în

scopul evitării fragmentării legislaţiei;

b) a acoperi cerinţele specifice anumitor activităţi sau anumitor

sectoare cu riscuri ridicate, precum şi a anumitor categorii

de muncitori vulnerabili în mod deosebit;

c) a asigura coerenţa între dispoziţiile comunitare adoptate în

vederea realizării pieţei interne (art. 100 A) care definesc

cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate ce trebuie

respectate în stadiul de concepţie, fabricare şi punere pe

piaţă a produselor, şi dispoziţiilor directivelor adoptate pe

baza art. 118 A, care se referă la utilizarea produselor la

locul de muncă.

DIRECTIVELE EUROPENE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI

SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ

Directiva-cadru 80/1107/CEE defineşte responsabilităţile şi drepturile

tuturor părţilor la care se face referire la nivelul întreprinderilor, precum şi

obligaţiile statelor membre. Aceasta este completată de urmatoarele directive

specifice, derivate din art. 8 al directivei:

54

- Directiva 81/605/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva

riscurilor legate de expunerea la plumb metalic şi compuşii săi

ionici (prima directivă specifică conform art. 8);

- Directiva 83/477/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva

riscurilor legate de expunerea la azbest (a doua directivă specifică

conform art.8);

- Directiva 86/188/C.E.E referitoare la protectia lucratorilor impotriva

riscurilor datorate expunerii la zgomot.

Directivele specifice (europene) in domeniul S.S.M

Directiva-cadru 89/391/C.E.E adoptata la 12.06.1989 este prima si cea

mai importanta dintre directivele referitoare la prescriptii minimale cu

privire la S.S.M. Din aceasta decurg urmatoarele directive specifice:

- 89/654/C.E.E : locul de munca;

- 89/655/C.E.E : utilizarea echipamentului tehnic;

- 89/656/C.E.E : utilizarea echipamentelor individuale (E.I.P);

- 90/269/C.E.E : manipularea manuala a maselor;

- 90/270/C.E.E : activitati video-terminale;

- 90/394/C.E.E : agenti cancerigeni;

- 90/679/C.E.E si 93/88/C.E.E: agenti biologici;

- 92/57/C.E.E : santiere temporare sau mobile;

- 92/58/C.E.E : semnalizare de securitate;

- 92/85/C.E.E : lucratoare gravide;

- 92/98/C.E.E : industria extractiva prin foraj;

- 91/104/C.E.E : industria extractiva de suprafata si subterana;

55

- 93/103/C.E.E : nave de pescuit;

- 88/364/C.E.E : protectia lucratorilor prin interzicerea folosirii

agentilor specifici.

CONCLUZII

Guvernele, autorităţile de reglementare şi agenţiile acestora urmăresc

îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă (SSM), pentru a reduce

costurile accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale suportate de

societate, îmbunătăţind totodată competitivitatea şi eficienţa la nivel

naţional. SSM poate contribui la creşterea productivităţii prin:

reducerea numărului de persoane care se pensionează anticipat sau

care nu pot lucra din cauza unor vătămări corporale sau a unor boli

legate de muncă;

56

reducerea costurilor serviciilor de îngrijire medicală şi costurilor

sociale ale accidentelor şi bolilor;

creşterea capacităţii de muncă a persoanelor prin îmbunătăţirea stării

de sănătate a acestora;

îmbunătăţirea productivităţii, prin stimularea celor mai eficiente

metode şi tehnici de muncă.

Se constată, prin intuiţie şi observaţie, că atât lucrătorii, cât şi societăţile

au o productivitate cu atât mai mare cu cât starea de sănătate este mai bună.

Într-un studiu despre piaţa germană a muncii s-a arătat că un nivel scăzut

de sănătate reduce cu 6 % şansele unei persoane de a fi angajată cu normă

întreagă şi dublează probabilitatea ca aceasta să părăsească definitiv piaţa

muncii.

Un studiu efectuat de Direcţia Generală pentru Sănătatea şi Protecţia

Consumatorului a constatat că: „În cazul în care toate celelalte condiţii sunt

egale, un avantaj de cinci ani în ceea ce priveşte speranţa de viaţă va oferi

unei ţări o creştere anuală a PIB cu 0,3 – 0,5 %.”

Studiul Employment of disabled people in Europe in 2002 („Angajarea

persoanelor cu dizabilităţi în Europa în 2002”) a arătat că pentru 18,4 %

dintre personae cauzele handicapului sau ale problemelor de sănătate

permanente sunt legate de muncă.

Există un număr mare de cercetări şi studii de caz în întreprinderi care

indică faptul că SSM poate stimula productivitatea în diferite moduri, prin:

creşterea productivităţii resurselor prin mai puţine cheltuieli inutile,

mai puţine întreruperi ale activităţii, îmbunătăţirea procedeelor etc.;

realizarea de produse de mai bună calitate;

incitarea întreprinderilor de a găsi metode de muncă mai productive

datorită nevoii de a pune capăt practicilor vechi şi

57

promovarea înlocuirii tehnicilor şi echipamentelor mai vechi şi mai

puţin productive.

Organizaţia Internaţională a Muncii a realizat un clasament al

competitivităţii pe baza clasificărilor făcute de IMD (Institute for

Management Development) de la Lausanne, plecând de la evaluările sale

privind SSM – a se vedea graficul de mai jos. Aceasta a constatat că ţările

cele mai competitive sunt cele care au cele mai bune evaluări în materie de

SSM. Clasamentul indică cel puţin faptul că economiile cu standarde SSM

mai scăzute sunt şi cele mai puţin competitive şi că investiţiile în SSM nu se

fac în defavoarea competitivităţii.

58