IndividulConceptul filozofic de individ are cele mai îndepărtate origini în termenul

grec atomon, şi indică ceea ce nu are părţi în sine, ceea ce este neîmpărţit: un individ este caracterizat de proprietăţi particulare pertinente doar lui, închis, independent şi complet în sine. Cu toate că termenul ,,individ” provine din latină şi nu din greacă, valenţa lui semantică rămâne aceeaşi; de fapt, individuum derivă de la in-divider şi înseamnă indivizibilitate şi deci unitate.

Sfântul Toma dă următoarea definiţie a individului: „Individul este ceea ce este nediferit de sine, şi diferit de ceilalţi”.1Conform Doctorului angelic individul este mereu o entitate particulară, concretă, bine definită, determinată. Individ este ceea ce posedă propriul act de fiinţă, actus essendi. Asfel ca orice entitate, individul se bucură de calitatea transcendentală a unităţii, care este ceea ce îl face nediferit în sine şi diferit de oricine altcineva: ,,Esenţa unităţii stă în indivizibilitate”.2 Şi dat fiind că unitatea este prezentată din punct de vedere analogic, şi individul este prezentat analogic: este un concept care se poate aplica nu doar plantelor, animalelor şi lucrurilor, ci şi îngerilor şi chiar lui Dumnezeu. În entităţi, gradul de unitate şi individualitate variază în funcţie de multiplicitatea elementelor constitutive: este mai mare unde elementele sunt mai puţine, este mai mică unde sunt foarte multe. Însă toate entităţile le posedă: ,, de fapt orice entitate este simplă sau compusă. Cea simplă nu este în realitate împărţită şi nici divizibilă. Cea compusă nu există atât timp cât părţile sale sunt divizate, ci numai după ce au format-o şi compus-o. Deci este evident că fiinţa oricărui lucru constă în indivizibilitate. De aici reiese că orice lucru cum îşi păstrează propria fiinţă, îşi păstrează şi propria unitate”.3Omul este este individ al speciei umane încă de când este conceput , adică încă de la formarea primei celule. Aceasta de fapt nu este o simplă regrupare de molecule, ci o realitate, desigur foarte mică şi perfectă, unificată din punct de vedere al entităţii, esenţial definită în cele mai mici detalii. Este o realitate vie, o realitate umană, care are deja viaţă, în care spiritul deja şi-a imprimat forma. Ceea ce face ca persoana umană să fie individuală, scrie sfântul Toma, este faptul că posedă ,, această carne, aceste oase şi acest suflet, care sunt principiile de individualizare ale omului.”4

Individualismul:. Pentru antici omul este în mod natural sociabil şi individul nu se concepe în afara cadrului cetăţii: ,, Indivizii, scrie Aristotel în lucrarea ,, Politică”, nu sunt decât părţi integrante ale societăţii(...), părţi ce devin inutile dacă le concepem separat. Tot aşa cum mâinile şi picioarele, separate de corp, nu păstrează decât numele şi aparenţa fiind lipite de realitate”. Conceptia despre om şi

1 Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 29, a. 42 ID. In I Sententiarum, d. 24, q. 1, a. 23 ID. Summa Theologiae, I, q. 11, a. 14 ID. Summa Theologiae, I, Q.29, A. 4.

societate numită –individualistă- este de factură modernă Ei sunt cei care au inventat ficţiunea utilă a unui cotract social stabilit între indivizi autonomi capabili de calcul şi activităţi exclusiv raţionale. Din acest motiv, statul se află în seviciul tuturor indivizilor, care-i cer în caz contrar socoteală.

Astfel a putut să apară concepţia modernă despre drepturile omului. Unei concepţii holiste despre societate, care face ca întregul să prevaleze asupra părţilor, îi succede o concepţie individualistă, potrivit căreia individul constituie valoarea supremă. Însă această doctrină nu comportă numai avantaje: numeroşi socilogi, iar astăzi anumiţi filozofi au subliniat şi subliniază pericolele cărora le sunt expuse societăţile individualiste. Absenţa normelor colective indiscutabile, fragmentarea socială, izolarea şi egoismul pot genera un haos insuportabil şi în acelaşi timp revendicări discutabile de exemplu: dreptul copiilor de a ,,divorţa” de părinţi.

Omul este o persoană

Noţiunea de persoană este o achiziţie a creştinismului. Acesta a creat o nouă dimenisune a omului, cea de persoană. Această noţiune era atât de străină raţionalismului clasic, încât părinţii greci nu erau în stare să găsească în filozofia greacă acele categorii şi cuvinte care să exprime această nouă realitate5.Omul antic este absorvit de cetate şi de familie, supus unui destin orb, fără nume, superior zeilor. Instituţia sclaviei nu lezează nici spiritele cele mai înalte ale acelor vremuri. Filozofii nu iau în considerare decât gandirea impersonală, cărei ordine imobilă guvernează natura, ca ideile, iar apariţia singularului este ca o fisură în natură şi în conştiinţă (...). Creştinismul, în mijlocul acestor incertitudini, aduce pe neaşteptate o noţiune hotărâtoare a persoanei. Astăzi nu se înţelege întotdeauna scandalul care a însemnat acest lucru pentru gândirea şi sensibilitatea greacă.6

Nu este deci de mirare dacă, în acele culturi care, ca şi cea greacă, egipteană, indiană, au premers creştinismului, nu înflorise încă acel concept deosebit de bogat de persoană ce vede în fiecare componentă a speciei umane în parte o valoare absolută, o demnitate sacră şi inviolabilă, o realitate unică şi irepetabilă, o identitate de neconfundat, autonomă în fiinţa în sine, dar solidară în acţiune, înzestrată cu interioritate intangibilă, dar şi cu o deschidere naturală spre lume, spre semeni şi spre Dumnezeu, marcată de proprietăţile subzistenţei şi coexistenţei, ale proximităţii şi, ,, proexistenţei”, ale comuniunii şi transcendenţei.

Ocazia pentru aprofundarea conceptului de persoană este dată de disputele teologice în jurul misterelor Sf. Treimi şi Întrupării, la soluţia cărora a contribuit hotărâtor formularea precisă a acestui concept.

Sf. Augustin, învăţătorul din Hippona examinează foarte amănunţit conceptul de persoană în celebrul său tratat despre sfânta Treime ( De Trinitate). Obiectul său, în această lucrare, era acela de a găsi un termen care să se poată aplica în mod distinct Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, fără a cădea, pe de o parte, în pericolul de a face din ei trei zei diferiţi şi, pe de altă parte, nici în cel opus, de a anula

5 R.GARAUDZ, Queste-ce que la morale marxiste?, ed. Sociales, Paris 1963, 63.6 E. MOUNIER, Le personnalisme, Paris 1971, cit. Ed. Ital. Il personalismo.

individualitatea. În mod analog, pe lângă Dumnezeu, acest termen se aplică şi omului: singulus quisquis homo...una persona est ,,fiecare om în parte este o singură persoană”7, totuşi la Sf. Augustin nu există încă o definiţie a persoanei aşa cum vom gasi la Boethius care afirmă că: Persona est rationalis naturae individua substantia ,,persoana este o substanţă individuală de natură raţională”8, sau la Sf. Toma.

Sf. Toma are un concept foarte înalt de persoană, care, după parerea sa, este tot ce poate exista mai perfect în univers: Persona significat quod est perfectissimum in tota natura.9

Conceptul de persoană, ca şi cel de individ, este pentru Sf. Toma, un concept analog: nu este predicat în acelaşi fel, adică univoc, pentru Dumnezeu, îngeri şi om, ci potrivit unei ordini a priorităţii şi posteriorităţii; totuşi, el desemnează întotdeauna aceeaşi perfecţiune fundamentală: subzistenţa individuală în ordinea spiritului. Astfel Sf. Toma spune, în limbajul său esenţial şi precis: omne subsistens in natura rationali vel intellectuali est persona ,,orice subzistent în natură raţională sau intelectuală este persoană”10.Nu este un alt termen pentru a defini mai bine fiinţa omului decât termenul de persoană. Prin acest termen, conform sfântului Toma se desemnează ceea ce este cel mai perfect în univers: ,,persoana înseamnă ceea ce este mai nobil în întreg universul, adică cel care deţine natură raţională” şi în univers nu există o altă fiinţă cunoscută nouă mai perfectă decât omul. Numai despre om spunem că este ,,persoană”; nu spunem acest lucru despre câine, cal, pisică etc.

În ceea ce priveşte definiţa persoanei, în filozofie, sunt propuse numeroase definiţii, care pot fi clasificate în trei grupuri: definiţii psihologice: sunt cele ale lui Descartes, Hume, Fichte, care identifică persoana cu conştiinţa de sine; defiiniţii dialogice, cele ale lui Mounier, Ricoeur, Levinas, Buber, conform cărora persoana constă în capacitatea de a dialoga cu ceilalţi; definiţii ontologice care identifică persoana cu însăşi esenţa, substanţa sau fiinţa omului. Conceptul clasic de persoană, care o defineşte ca ,, existenţă raţională”, poate favoriza o înţelegere individuală şi particulară a omului şi în cazul că se confundă suficienţa de sine şi autonomia ontologică cu suficienţa de sine şi autonomia existenţială, se poate ajunge la transformarea persoanei într-o ,,monadă fară uşi şi fără ferestre”, cum a afirmat Leibniz. Acestă definiţie este corectată de conceptul dialogic, accentuând aspectul coexistenţei, adică faptul că omul este în mod esenţial o fiinţă socialbilă, că el există cu ceilalţi şi se realizează pe sine în colaborare cu ceilalţi. Fiecare persoană umană are nevoie de ceilalţi: pentru a se naşte, pentru a creşte, pentru a se hrăni, pentru a se educa etc.

Raporturile între individ şi persoană

7 AUGUSITN DE HIPPONA, De Ttrinitate, XV, 7, 118 BOETHIUS, Contra Eutichem et Nestorium, 49 TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 20, a. 3.10 TOMA DE AQUINO, Summa contra Gentiles, IV, 35

Gânditorii moderni care abandonează sau refuză conceptul ontologic de persoană, în general efectuează o separare totală între individ şi persoană. După parerea lor omul este individ (al speciei umane) încă de când este concept, însă devine persoană abia mai târziu, după naştere, atunci când devine conştient de sine, intră în comunicare cu semenii lui, este recunoscut şi primit de aceştia, dialoghează cu ceilalţi, etc.Această distincţie clară între individ şi persoană face să fie mult mai puţin dramatică problema avortului. De fapt cine face un avort nu comite o pruncucidere, deoarece nu ucide o persoană, ci suprimă un individ care este încă doar o potenţială persoană.

Sfântul Toma face distincţie între conceptul de persoană şi cel de individ, însă este vorba de o distincţie logică şi nu reală. Când se vorbeşte despre omul ,,individ” şi ,,persoană” nu se referă la două realităţi separate sau diferite. Se referă la aceeaşi realitate, doar că termenul de persoană are o sferă mai mare, mai bogată decât cel de individ, dat fiind că include şi inteligenţa, voinţa, libertatea, conştiinţa de sine; toate perfecţiuni care nu sunt exprimate de conceptul de individ, care au o valenţă semantică mai generică şi ideterminată. Sfântul Toma este foarte clar asupra acestui punct. Într-un articol din Summa Theologiae scrie: ,, Individul particular se găseşte apoi într-un mod şi mai perfect în substanţele raţionale care controlează propriile acte, care se mişcă singure şi nu sunt deja determinate din exterior ca celelalte fiinţe: iar acţiunile se verifică tocmai în realitatea particulară. De aceea dintre toate substanţele, indivizii de natură raţională au un nume special. Iar acest nume este persoană. 11

De aceea persoana nu exclude individul, ci îl presupune, îl descrie cu o mai mare precizie şi exactitate. Criticându-l pe Maritain într-un articol, P. Descoqs scrie: ,,Acolo unde există personalitate, în mod necesar există şi individualitate sau, mai exact, personalitatea nu este decât o individualitate determinată şi completă de rang superior, fără a se putea descoperi între cele două nici cea mai mică opoziţie.”12

De aceea Descoqs afirmă că ,, tot omul este individ uman, la fel cum tot omul este persoană umană.”13

După ce am făcut aceste observaţii, pentru cei care împărtăşesc definiţia ontologică a persoanei, teoria conform căreia omul este mai întâi individ şi apoi, după naştere, devine persoană, este imposibil de susţinut.

Omul este om, sau individ al speciei umane, din momentul în care este conceput şi se formează prima celulă; exact din acel moment el este persoană. De fapt, exact în acel moment el primeşte actus essendi, care nu poate fi decât acel actus essendi constitutiv al unui subiect dotat cu o conştiinţă de sine, libertate,

11 Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 29, a. I.12 P. Descoqs, Individu et personne, în ,,Archives de philosophie”, p 26.13 P. Descoqs, op. Cit., p.30

deschidere, comunicare, transcendenţă de sine care sunt proprii spiritului şi aparţin deci şi persoanei ca atare.