UNIVERSITATEA ROMANO – AMERICANAFACULTATEA DE STUDII ECONOMICE EUROPENE

POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE ÎN CONTEXTUL

INSTRUMENTELOR COMERCIALE CONVENITE LA NIVEL MULTINAŢIONAL

 

-         PROIECT LICENŢĂ 2010 – 

Student: Marian Ionescu Prof. Indrumător : Prof. univ.dr. Mihai Berinde  

CUPRINS

I. PRINCIPIILE LIBERALIZĂRII COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Clauza naţiunii celei mai favorizate

2. Tratamentul naţional (clauza regimului naţional)

3. Tariful vamal – instrument al protecţiei frontierei

4. Consolidare taxelor vamale

II. POLITICA COMERCIALĂ A U.E.

1. Obiective comerciale ale U.E.

2. Relaţii comerciale ale U.E.

3. Instrumentele politicii comerciale

III. ROLUL U.E. ÎN NEGOCIEREA COMERŢULUI MULTILATERAL

1. Instrumente de politică comercială de natură tarifară

2. Instrumente de politică comercială de natură netarifară

3. Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor

IV. STUDIU DE CAZ

1. DERULAREA UNUI CONTRACT DE IMPORT ÎN U.E.

- Compania BRANDS INTERNATIONAL: import cafea NESPRESSO -

V. CONCLUZII ŞI PĂRERI PERSONALE

BIBLIOGRAFIE

2

I. PRINCIPIILE LIBERALIZARII COMERTULUI INTERNATIONAL

Este un fapt ştiu că liberalizarea comerţului internaţional şi corolarul său - mondializarea

economiei - constitutie tendinţe actuale ale dezvoltării contemporane.           

Liberalizarea comerţului international este instituţionalizată prin crearea unei organizaţii

proprii (World Trade Organization), dar şi prin multitudinea de acorduri de liber schimb

zonale - spre a aminti numai despre NAFTA sau CEFTA; există şi tratate şi acorduri de

integrare, care includ liberalizarea comerţului ca pe o componentă primordială, cum este

cazul Uniunii Europene. În fine, tot liberalizarea comerţului formează obiectul a

numeroase tratate şi acorduri bilaterale.

Principii generoase şi beneficii evidente sau la baza acestei mişcări inexorabile a

umanităţii. Să exemplificăm: este uşurat accesul ţărilor mai slab dezvoltate la tehnologia

(şi la bogăţia) ţărilor avansate. Este uşurată diviziunea muncii, specializarea ţărilor după

criteriul avantajului comparativ. Resursele naturale, atât de inegal împrăştiate de natură

pe suprafaţa Terrei, pot fi valorificate în mod optim. Este favorizată creşterea nivelului de

trai, prin ieftinirea produselor şi a tehnologiilor de import. Şi aşa mai departe.

Şi totuşi, rezistenţă, proteste... Manifestările de la Seattle şi Washington au adunat, în

stradă, mii de exponenţi ai mişcărilor de  contestare vehementă  a adevărurilor

considerate, până de curând, ca evidente şi imuabile, cel puţin în sălile marilor conclavuri

mondiale dedicate liberalizării comerţului internaţional şi mondializării.

Se poate obiecta împotriva facilitării accesului la tehnologiile avansate, pentru

menţinerea barierelor comerciale între state?

Problema este că avantajele liberalizării sunt foarte inegal repartizate între statele

dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Mai mult, ceea ce chiar constituie, la prima

vedere, avantaj pentru statele în curs de dezvoltare, prezintă efecte perverse pe termen

3

lung.

Într-adevăr, însăşi liberalizarea, deschiderea pieţei interne pentru produsele şi

tehnologiile de import, transformă pieţele statelor în curs de dezvoltare în pieţe de

consum, scoţând din cărţi industria autohtonă, sau reducând-o la un rol de asamblare sau

chiar numai de porţionare şi ambalare. Aceasta, deoarece nivelul tehnologic local este, în

general, mai scăzut decât vârfurile atinse pe plan mondial, ceea ce, ca o consecinţă

imediată şi directă, determină un nivel de performanţă mai scăzut al produselor locale sau

(cel mai adesea: şi) costuri superioare ale produselor locale la performanţe date; într-o

formulare generală: un raport cost / performanţă mai defavorabil. (Problemele se prezintă

într-un mod   similar, cu anumite particularităţi, şi în ceea ce priveşte piaţa produselor

agricole, dar, pentru simplificare, să omitem acest lucru.)

Ce înseamnă importul de produse în locul realizării lor de către o industrie autohtonă? La

nivelul unei nişe de piaţă, al unei ramuri sau subramuri, înseamnă, desigur, falimentul

producătorilor locali respectivi (sau, cel puţin, restrângerea activităţii lor), simultan cu

satisfacerea clienţilor locali cu produse de performanţe superioare şi la preţuri mai

scăzute (cel puţin la început, până când, eventual, se pune bine mâna pe monopolul pieţei

locale, sau al unei părţi semnificative a acesteia...). Dar la nivel naţional, dacă acest lucru

se produce cu prea multe nişe de piaţă, cu prea multe subramuri sau ramuri, înseamnă

reducerea productivităţii muncii sociale, reducerea valorii adăugate realizate, reducerea

PIB / locuitor, limitarea creşterii (sau chiar reducerea) nivelului de dezvoltare economică.

Într-o exprimare metaforică (dar foarte apropiată de realitate), fiecare produs importat, în

locul realizării lui locale, înseamnă: un şomer în plus; o unitate în plus la cursul valutei

naţionale faţă de dolar (sau faţă de Euro, cum se doreşte); o unitate în minus la PIB /

locuitor; o unitate în minus la venitul mediu pe locuitor.

Trebuie spus că satisfacerea, prin măsuri protecţioniste directe, a doleanţelor de apărare a

poziţiei industriei locale pe piaţa locală, în faţa concurenţei importurilor, conduce de

asemenea la efecte perverse pe termen lung, prin reducerea interesului acestei industrii

locale pentru competitivitate şi, deci, reducerea eforturilor, atât la nivel naţional (măsuri

4

legislativre, instituţionale, fiscale, bugetare, sprijinirea cercetării-dezvoltării,

consolidarea, amplificarea şi modernizarea infrastructurilor etc.), cât şi la nivel

antreprenorial, al agenţilor economici de profil înşişi, destinate să realizeze apropierea de

nivelul internaţional de competitivitate în viitor; într-un cuvânt, prin simplu

protecţionism, rămânerea în urmă a competitivităţii industriei autohtone se auto-

perpetuează, şi acest fapt, bine cunoscut, constituie argumentul forte şi calul de bătaie al

promotorilor liberalizării extreme, totale, a comerţului internaţional.

Să nu omitem faptul că şi statele avansate suportă consecinţe negative ale mondializării:

prin transferul producţiilor (fie şi numai la nivelul unor segmente ale proceselor de

fabricaţie) cu volum mare de manoperă în state cu nivel de trai mai scăzut şi, deci, nivel

de salarizare mai scăzut, cheltuieli sociale mai scăzute etc., industriile statelor avansate

îşi sporesc profitabilitatea, dar ele exportă, de fapt, ocupare de forţă de muncă şi importă

şomaj.

Luate în ansamblu, fenomenele prezentate succint în aceste rânduri arată că efectele

liberalizării comerţului internaţional, fie ele benefice în ansamblu şi în perspectivă

istorică viitoare, prezintă aspecte contradictorii la nivel de moment istoric şi la nivel

naţional, de ţară, necesitănd o abordare complexă, armonizată, optimizată, de compromis

între avantajele şi dezavantajele - cele conjuncturale şi cele perene - ale liberalizării si ale

protecţionismului. Nu este vorba numai de ţări luate în parte: s-ar putea ca abordări si

promovări extremiste, unilaterale, ale liberalizării comerţului internaţional, să

compromită, în ansamblu, ideea lichidării decalajelor la scară planetară, a combaterii

sărăciei şi altele asemănătoare.

Totuşi, examinarea atentă a stărilor de lucruri şi a tendinţelor arată că, cel puţin pentru

moment, statele dezvoltate beneficiază mai mult si cele în curs de dezvoltare beneficiază

mai puţin de liberalizarea comerţului internaţional şi chiar de mondializare. În aceste

condiţii, statele avansate sunt mai interesate în liberalizare telle-quelle, în timp ce statele

în curs de dezvoltare sunt interesate într-un anume mix între liberalizare şi protecţionism

- atât ca interes imediat, cât şi ca interes de perspectivă (dar cu ponderi diferite, în

5

acestedouă eventualităţi). În general, în relaţiile comerciale între un stat dezvoltat,

puternic economic, şi unul slab, liberalizarea absolută a comerţului întăreste pe cel tare şi

slăbeşte pe cel slab. Una dintre schemele a ceea ce petrece poate fi următoarea: produsele

statului puternic vin pe piaţa statului slab. Industria statului slab se mobilizează şi işi

creşte competitivitatea până la nivelul produselor statului puternic, afirmă partizanii

liberalizării 100%. Chiar şi aşa, atingerea aceleiaşi competitivităţi la o dimensiune redusă,

numai a pieţei proprii, presupune pierderi irecuperabile. Dar, spun partizanii mixului

liberalizare - protecţionism, nu se ajunge la aceasta: când vin pe piaţă produsele statului

puternic, produsele industriei autohtone sunt eliminate de pe piaţă, producătorii sau

falimentează, sau au asemenea pierderi, încât nu au cum să mai aloce resursele necesare

creşterii competitivităţii, creştere care nu mai are loc.

Este, astfel, de înteles şi presiunea statelor avansate pentru liberalizarea totală şi absolută,

şi o anumită rezervă şi chiar rezistenţa faţa de aceasta, din partea statelor în curs de

dezvoltare. Acestea din urmă - şi opinia lor publică - văd într-un mix de liberalizare şi

protecţionism, moderat şi atent proiectat şi derulat, o condiţie necesară, o şansă pentru un

bun demaraj în cursa pentru dezvoltare economică şi pentru competitivitate viitoare.

1. Clauza naţiunii cele mai favorizate

În tratatele de comerţ şi navigaţie, acordurile comerciale şi de plăţi etc.

sunt înscrise principiile generale care stabilesc raporturi comerciale favorabile

unei dezvoltări a schimburilor economice dintre state. Există două principii

esenţiale în tratatele şi acordurile comerciale care permit relaţii stabile şi de

lungă durată între statele partenere: clauza naţiunii celei mai favorizate şi

clauza regimului naţional.

Clauza naţiunii celei mai favorizate (c.n.c.m.f.) este prevederea din tratatele

6

şi acordurile comerciale, de regulă, potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde

reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda

în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. În special, c.n.c.m.f. se

aplică în domeniul perceperii, mai ales, a taxelor vamale de import, firmelor

unei ţări care realizează acte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare.

Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată necondiţionat (principiul

egalităţii de tratament), ceea ce presupune asumarea de către părţile

contractante a obligaţiilor de a-şi acorda în mod automat şi fără alte

compensaţii toate privilegiile şi avantajele acordate sau care vor fi acordate

de către ele în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. Dar,

clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată şi condiţionat (presupune extinderea

asupra unui stat a privilegiilor pe care celalalt stat le-a acordat unor tari terte, in schimbul

unor compensatii echivalente. Statul semnatar trebuie sa acorde privilegii

corespunzatoare in schimbul celor pe care le primeste).

Aplicarea cea mai largă a clauzei naţiunii celei mai favorizate s-a stabilit prin GATT,

azi OMC, constituind piatra unghiulară a acestui principal acord comercial

multilateral, cu vocaţie universală, prin care ţările membre îşi acordă

automat clauza. Aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate este supusă

unor derogări şi excepţii (cazul zonelor de comerţ liber şi uniunilor vamale

ş.a.).

2. Tratament naţional (clauza regimului naţional)

Timp de aproape 50 de ani, dispozitiile cheie ale G.A.T.T. au condamnat discriminarea

intre tarile membre si intre marfurile importate si cele locale. Conform articolului intai,

celebra clauza a “natiunii celei mai favorizate” (M.F.N.C. in engleza) stipuleaza:

“membrii se obliga sa acorde produselor celorlalti membrii un tratament nu mai putin

favorabil decat cel acordat produselor din alte tari. Astfel nici o tara nu trebuie sa acorde

avantaje speciale alteia, nici sa nu exerseze vreo discriminare a drepturilor sale:

7

toate tarile sunt tratate pe picior de egalitate si toti beneficiaza de avantaje decurgand din

reducerea obstacolelor din calea comertului”.

Exista mai multe exceptii de la primul articol, mai ales cele referitoare la uniunile vamale

si la zonele de liber schimb. Totodata, datorita aplicarii tratamentului natiunii celei mai

favorizate, tarile in curs de dezvoltare si celelalte tari cu puteri economice reduse pot, in

general, sa beneficieze liber de conditiile comerciale cele mai favorabile, indiferent de

locul si de momentul unde sunt negociate.

O a doua forma de discriminare cunoscuta sub denumirea de “tratament national”

stipuleaza ca,“odata ce produsele au penetrat pe o piata, ele nu trebuie supuse unui

tratament mai putin favorabil decat cel acordat produselor echivalente, de origine

nationala”. Aceasta regula este enuntata in articolul 3 al G.A.T.T.

Independent de versiunea revizuita a G.A.T.T. (denumita “G.A.T.T. 1994”), multe alte

acorduri ale O.M.C. contin dispozitii relativ importante referitoare la tratamentul MFNC

si la tratamentul national.

8

Acordul asupra aspectelor drepturilor de proprietate intelectuala care se refera la comert

stipuleaza, sub rezerva catorva exceptii, ca tratamentului MFNC si tratamentului national

trebuie aplicate masurile de protectie a proprietatii intelectuale adoptate de membrii

O.M.C. Acordul general pentru comertul cu servicii (GATS) stipuleaza ca membrii

O.M.C. trebuie sa ofere tratamentul MFNC serviciilor si furnizorilor de servicii si altor

membrii. Totodata, prevede expres un numar limitat de scutiri de la obligativitatea

aplicarii tratamentului MFNC, in cazul masurilor specifice pentru care membrii O.M.C.

nu pot acorda acest tratament imediat. Derogarile astfel invocate trebuie revazute la

expirare dupa o perioada de 5 ani si nu pot fi mentinute in vigoare mai mult de 10 ani. Pe

de alta parte, membrii la titlu GATS, nu au obligatia de a aplica tratamentul national

decat cand se angajeaza expres sa le acorde pentru servicii sau activitati cu servicii

speciale. Aceasta inseamna ca aplicarea tratamentului national este adeseori rezultatul

negocierilor purtate intre membrii. Exista, de asemenea, dispozitii referitoare la

nediscriminarea in acordurile referitoare la regulile initiale, asupra inspectarii inaintea

expedierii, precum si asupra masurilor referitoare la investitii si legate de comert ca si la

aplicarea masurilor sanitare si fitosanitare.

3. Tariful vamal – instrument al protecţiei frontierei

Taxa vamală reprezintă un impozit perceput de stat asupra mărfurilor în momentul în care

trec graniţele vamale ale ţării respective în scopul importului, exportului sau tranzitului

acestor mărfuri.

Taxele vamale aplicate pe un teritoriu vamal sunt cuprinse într-un tarif vamal.

Teritoriul vamal reprezintă teritoriul pe care se aplică acelaşi tarif vamal care poate să

coincidă sau nu cu teritoriul naţional al ţării, existând însă situaţii de extindere a

teritoriului vamal (uniunii vamale) precum şi situaţii de restrângere a teritoriului vamal

(antrepozite vamale, zone libere etc.).

În condiţiile actuale de creştere a interdependenţei economice între state se manifestă o

tendinţă obiectivă de reducere a taxelor vamale.

9

În 1947, la propunerea SUA, Consiliul Economic şi Social al ONU a desfăşurat primele

negocieri tarifare cu privire la reducerea taxelor vamale şi atenuarea unor restricţii din

calea comerţului internaţional, negocieri ale căror rezultate au fost înscrise în tratatul

multilateral Acordul General pentru Tarife şi Comerţ care constituie baza juridică a

concesiilor tarifare asupra cărora s-a căzut de acord precum şi a regulilor care

reglementează relaţiile comerciale dintre state.

De la 1 Ianuarie 1995 GATT se numeşte Organizaţia Mondială a Comerţului.

O altă caracteristică a relaţiilor comerciale internaţionale o reprezintă apariţia şi lărgirea

proceselor de integrare economică . În relaţiile comerciale ale ţărilor care fac parte din

grupări comerciale şi economice se aplică facilităţi mari cum ar fi scutirea totală de taxe

vamale în cadrul CEE ( ce se constituie într-o uniune vamală) sau scutite de taxe vamale

pentru produsele industriale din ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb ( o zona

de comerţ liber).

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, în 1958 şi până în 1968, taxele vamale

pentru importurile din statele membre ale Comunitatii au scăzut treptat pâna la dispariţia

totală; în 1968 a fost desavârsită unificarea tarifelor, adică au fost eliminate toate taxele

vamale şi restrictiile în comertul dintre statele membre ale Comunităţii, fiind introdus un

tarif unic aplicabil bunurilor importate din terţe tări.

AELS s-a constituit prin Convenţia de la Stockholm în 1960 şi legalizează crearea unei

zone a liberului schimb între 7 ţări capitaliste dezvoltate , numai pentru mărfurile

industriale la care se desfiinţează taxele vamale.

Şi în ţările în curs de dezvoltare s-au realizat uniuni vamale, zone de comerţ liber şi

aranjamente preferenţiale.

Piaţa Comună a Americii Centrale, constituită în anii 1958-1960 , cuprinde ţările

Americii Centrale şi a eliminat treptat taxele vamale până în 1966.

Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb a luat fiinţă în 1960 prin Tratatul de la

10

Monte Video, urmărind desfiinţarea taxelor vamale interne şi reducerea treptată a

acestora între ţările membre.

Piaţa Comună a Ţărilor Arabe a început să funcţioneze în 1965 având ca obiectiv

principal asigurarea comerţului liber, transportul de tranzit şi mişcarea forţei de muncă în

interiorul grupării, introducerea unui tarif extern comun, coordonarea politicii valutare şi

a sistemului de impozite.

Sistemul de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs

de dezvoltare aprobat în cadrul UNCTAD în Octombrie 1970 şi pus în aplicare în 1971 a

consacrat principiul tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.

Acest sistem permite scutirea completă a taxelor vamale sau reducerea acestor taxe la

exporturi în ţările dezvoltate a produselor provenind din ţările în curs de dezvoltare.

Protectia la frontiera vis-a-vis de import - se realizează doar prin tariful vamal de import

nefiind aduse restrictiile contitative.

4. Consolidarea taxelor vamale

Unul dintre principiile de bază consimţite de GATT –OMC1 este protejarea economiilor

in principiu numai prin taxe vamale care nu trebuie sa fie prohibitive;

Orice stat membru OMC este liber sa adopte nivelul de protectie pe care-l doreste.

Intre multipele mijloace de protectie ce pot fi puse in practica- taxele vamale sunt

privilegiate in primul rind data fiind transparenta lor iar in al doilea rind tinind cont de

nocivitatea lor mai redusa fata de alta masuri.

Totusi, in optica liberului schimb promovata de GATT se impune principiul reducerii si

consolidarii nivelului taxelor vamale.Acest lucru presupune ca atunci cind o tara a redus

nivelul unei taxe vamale urmare a participrii ei la rundele de negocieri, ea se angajeaza sa

nu majoreze ulterior acest nivel.

1 http://europedirect.cdimm.org/uniunea-europeana/politici-ale-ue

11

Nerespectarea obligatiei de consolidare poate conduce celelate state sa retraga la rindul

lor concesiile pe care le-au acordat.

O taxa vamala consolidata, in mod normal nu poate fi majorata, exceptie situatiile

speciale rezultate din masurile de salvgardare, anti-dummping, masuri de aparare

comerciala pe motive de deficit in balanta de plati si masuri pentru a asigura protectia

mediului inconjurator (plante, animale, oameni).

- in aceste cazuri tara care doreste majorarea taxei consolidate trebuie sa notifice tarile

membre GATT intentia si sa negocieze cu partenerii care reprezinta furnizorii principali

ai produsului afectat de majorare, convenind masuri compensatorii echivalente.

- in cazul taxelor vamale consolidate tarile membre pot aplica orice taxa vamala

inferioara nivelului consolidat.

 

12

II. POLITICA COMERCIALA A U.E.

1. Obiective comerciale ale U.E.

„Politica comercială reprezintă o parte componentă a politicii economice a unui stat care

vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia.”

În sens mai larg, prin conceptul de politică comercială se poate înţelege totalitatea

măsurilor adoptate de către stat cu caracter juridic, administrativ, bugetar, fiscal,

financiar, bancar şi valutar în scopul reglementării activităţii de comerţ exterior, al

promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiilor

naţionale faţă de concurenţa străină.

Analizând cele două concepte, cel de politică comercială şi cel de politică economică

generală putem observa deopotrivă asemănări şi deosebiri. Principala asemănare dintre

cele două se concretizează prin calitatea lor de atribute ale suveranităţii oricărui stat

independent. În ceea ce priveşte deosebirile, politica economică generală se aplică

teritoriului statului respectiv, în timp ce politica comercială se referă la relaţiile statului în

cauză cu alte state, în acest sens conţinând anumite elemente de incertitudine dependente

de aceste state. Pe de altă parte, politica comercială trebuie să aibă în vedere interesele

statului partener şi să respecte regulile convenite între ţări prin încheierea de acorduri

multilaterale, regionale sau bilaterale.

Având în vedere faptul că relaţiile economice externe au o influenţă notabilă asupra

creşterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc prin

intermediul măsurilor şi instrumentelor de politică comercială vizează stimularea

dezvoltării economiei naţionale şi protejarea acesteia faţă de concurenţa străină. Pornind

de la acest obiectiv principal putem observa că politica comercială trebuie să

îndeplinească o serie de funcţii, printre care se află:

- promovarea relaţiilor economice externe şi anume stimularea exporturilor;

- protejarea economiei naţionale faţă de concurenţa străină – în special a unor sectoare

considerate de interes strategic – înţelegând prin aceasta o reglementare şi un control al

13

importurilor;

- realizarea şi menţinerea unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi

concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.

În afara obiectivului pe termen lung, politica comercială are şi o serie de obiective pe

termen mediu şi scurt în realizarea cărora statele pot folosi instrumentele şi măsurile de

politică comercială.

Printre obiectivele pe termen mediu şi scurt ale politicii comerciale se află:

- producerea anumitor modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale

(stimularea schimburilor comerciale cu anumite state sau regiuni şi restrângerea cu altele

cu luarea în considerare a normelor internaţionale);

- restrângerea sau impulsionarea comerţului cu anumite produse sau grupe de produse;

- îmbunătăţirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exporturilor;

- perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe.

Aceste obiective pe termen mediu şi scurt pot diferi atât între state cât şi între perioade în

funcţie de anumite condiţii interne şi internaţionale.

2. Relaţii comerciale ale U.E.

În momentul creării sale în anii '50, ambiţia Uniunii Europene era să reunească naţiunile

şi popoarele Europei care suportaseră consecinţele celui de-al doilea război mondial.

Necesitatea de a-şi dezvolta relaţiile externe rezulta în mod esenţial din două surse. În

momentul în care cele şase ţări membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat

barierele comerciale interne, acestea au trebuit să-şi asume în mod colectiv relaţiile lor

comerciale cu ţările terţe. Acest lucru a condus la crearea politicii comerciale comune,

primul domeniu în care ţările Uniunii au cedat din suveranitatea lor pentru interesul

comun. În acelaşi timp, statele membre s-au pus de acord să împartă o parte a costurilor

financiare de asistenţă a fostelor lor colonii, în special în Africa, în măsura în care acestea

accedeau la independenţă.

14

Noi membri au aderat la Uniunea Europeană, iar Uniunea şi-a asumat mai multe

responsabilităţi. În consecinţă, Uniunea a trebuit să-şi definească mai departe relaţiile cu

restul lumii şi cu organizaţiile internaţionale.

Politica comercială externă comună este o componentă-cheie a relaţiilor Uniunii

Europene cu restul lumii. Aceasta operează pe două niveluri complementare. În primul

rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), aceasta este implicată activ

în stabilirea regulilor sistemului multilateral de comerţ internaţional, împreună cu

partenerii săi din întreaga lume. În al doilea rând, Uniunea negociază propriile sale

acorduri comerciale bilaterale cu ţări şi cu regiuni. Aceasta depune un efort deosebit

pentru a permite un acces uşor al produselor din ţările în curs de dezvoltare pe piaţa

comunitară şi pentru a promova dezvoltarea economică şi socială prin intermediul

relaţiilor comerciale.

Asistenţa financiară şi tehnică, care iniţial s-a concentrat asupra Africii, a fost extinsă la

Asia, America Latină şi ţările din sudul şi estul bazinului mediteranean din anii '70. Între

timp, Uniunea a început să acorde, de asemenea, ajutor umanitar victimelor catastrofelor

naturale şi celor provocate de om, în întreaga lume.

Mai mult decât simple schimburi comerciale, mai mult decât un simplu ajutor

Acordurile încheiate de UE cu partenerii săi din întreaga lume merg mai departe decât

simplele schimburi comerciale şi asistenţa tradiţională pentru dezvoltare. Acestea se

referă la sprijinul în favoarea reformelor economice, la sănătate şi educaţie, la programele

pentru dezvoltarea infrastructurii şi în anumite cazuri la cooperarea în domenii precum

cercetarea şi dezvoltarea şi politica de mediu. De asemenea, acordurile furnizează un

cadru pentru discutarea aspectelor politice precum democraţia şi drepturile omului.

Acordurile mai recente prevăd, de asemenea, ca partenerii Uniunii să se angajeze în

favoarea neproliferării armelor de distrugere în masă.

Relaţii de lungă durată

Fiind una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate, Tanzania beneficiază de acces liber, fără

taxe vamale, pentru toate exporturile sale către Uniunea Europeană cu excepţia armelor şi

15

muniţiilor. Tanzania este una dintre cele şaptezeci şi nouă de ţări partenere ale Uniunii

Europene din grupul Africa-Caraibe-Pacific (ACP), care beneficiază de acordul de la

Cotonou privind asistenţa şi schimburile comerciale. Uniunea Europeană este cea mai

mare piaţă externă de desfacere pentru produsele din Tanzania, acoperind mai mult de 50

% din exporturile sale, în timp ce Uniunea furnizează doar 20 % din importurile

Tanzaniei, fiind vorba în principal de bunuri de capital şi echipament. Asistenţa UE în

favoarea Tanzaniei depăşeşte suma de 100 de milioane de euro pe an. Proiectele finanţate

de UE se concentrează asupra infrastructurii de transport, a educaţiei, a alimentării cu

apă, a mediului, a prevenirii SIDA şi a sprijinirii unei bune guvernanţe.

O nouă dimensiune

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht2, semnat în 1992, Uniunea Europeană a

dezvoltat o politică externă şi de securitate comună (PESC), astfel încât aceasta poate să

adopte acţiuni comune atunci când interesele globale ale Uniunii sunt în joc. Deoarece

UE acţionează pentru promovarea şi menţinerea stabilităţii în întreaga lume, apărarea

devine un aspect din ce în ce mai important al PESC. Uniunea acţionează în strânsă

colaborare cu celelalte ţări şi organisme internaţionale atunci când este vorba de terorism,

de criminalitatea internaţională, de traficul de droguri, de imigraţia ilegală şi de abordarea

unor aspecte planetare, cum ar fi protecţia mediului.

„Gestionarea” relaţiilor externe ale Uniunii este un proces dinamic: deoarece UE

defineşte propria sa politică externă, aceasta trebuie, de asemenea, să ia în considerare

factorii externi. Aceşti factori se referă la interdependenţa economică din ce în ce mai

mare produsă de efectele combinate ale unui val de liberalizare a pieţelor în întreaga

lume, ale revoluţiei mondiale a comunicaţiilor şi ale accelerării progresului tehnologic.

Uniunea a trebuit să-şi actualizeze priorităţile în contextul unei concurenţe internaţionale

din ce în ce mai puternice, ale unor fluxuri de investiţii transfrontaliere din ce în ce mai

mari şi a creşterii cererii mondiale de materii prime, în special de petrol şi de gaz.

Comerţul în sprijinul creşterii economice şi sociale

2 http://europa.eu/pol/comm/index_ro.htm

16

Uniunea Europeană este cel mai mare „comerciant” din lume, însumând aproximativ 20

% din exporturile şi importurile mondiale. Statele Unite ale Americii sunt cel mai

important partener comercial al UE, urmate de China şi de Rusia. Valoarea dublului

curent de schimburi comerciale peste Atlantic depăşeşte 400 de miliarde de EUR pe an.

Comerţul liber între statele membre ale UE a condus la realizarea unei pieţe unice

europene, în care libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului este

garantată. Astfel, Uniunea a preluat iniţiativa de a impulsiona liberalizarea comerţului la

nivel mondial, deopotrivă în beneficiul ţărilor bogate şi a celor sărace. Sancţiunile

comerciale – adică retragerea unui sistem comercial preferenţial sau limitarea sau

suspendarea schimburilor comerciale cu un partener care încalcă drepturile omului sau

alte norme internaţionale de etică – reprezintă, de asemenea, un instrument pentru politica

externă europeană.

Schimburi comerciale libere şi echitabile

Modalitatea cea mai tangibilă de a realiza un comerţ liber este reducerea sau retragerea în

totalitate a taxelor la import sau a cotelor pe care ţările le aplică produselor. Astfel,

furnizorii, atât interni cât şi străini, pot să concureze deschis pe planul preţului şi al

calităţii. Dar, de asemenea, există bariere comerciale disimulate sau „tehnice” prin care

guvernele şi societăţile comerciale încearcă să câştige avantaje nejustificate în comparaţie

cu ceilalţi. Aceste practici comerciale neloiale includ următoarele:

° vânzarea bunurilor pe pieţele străine cu preţuri mai scăzute decât costul de producţie

sau preţul intern pentru a-i constrânge, de exemplu, pe producătorii din aceste ţări să

părăsească piaţa lor internă – aşa numitul dumping;

° acordarea de subvenţii din bugetul de stat pentru societăţi, inclusiv „campionilor

naţionali”, pentru a le furniza un avantaj neechitabil pe pieţele de export sau interne;

° adjudecarea contractelor de achiziţii publice pentru societăţile naţionale, chiar dacă

ofertanţii internaţionali prezintă oferte mai bune;

° nerespectarea drepturilor de proprietate intelectuală (mărcile de comerţ şi drepturile de

autor) prin producerea de bunuri piratate sau de bunuri contrafăcute care sunt vândute

mai ieftin, în detrimentul producătorului original.

17

Regulile jocului

Pentru beneficiul tuturor părţilor implicate, comerţul trebuie să fie liber şi echitabil, cu

aceleaşi reguli transparente şi acceptate reciproc de fiecare. Uniunea Europeană sprijină

cu fermitate Organizaţia Mondială a Comerţului care stabileşte o serie de reguli pentru a

favoriza liberalizarea comerţului mondial şi pentru a asigura un tratament echitabil pentru

toţi participanţii. Deşi imperfect, sistemul oferă un grad de transparenţă şi siguranţă

juridică în administrarea comerţului internaţional.

În cazul apariţiei unui conflict direct între doi sau mai mulţi parteneri comerciali, OMC

dispune de o procedură de reglementare a disputelor. Uneori Uniunea Europeană iniţiază

acţiuni în cadrul OMC împotriva partenerilor săi comerciali, dar au fost cazuri când au

fost deschise proceduri împotriva Uniunii, legate în special de sectorul său agricol.

În paralel cu statutul său de membru al OMC, Uniunea a dezvoltat o reţea de acorduri

bilaterale de comerţ cu ţări şi regiuni din întreaga lume. Aceste acorduri completează

acţiunile sale în cadrul OMC pentru înlăturarea barierelor comerciale la nivel

internaţional şi îi permit acesteia cât şi partenerilor săi comerciali să obţină mai rapid

avantaje reciproce. Există reguli clare ale OMC de stabilire a condiţiilor acestor acorduri,

în scopul prevenirii utilizării acestora pentru discriminarea altor parteneri comerciali şi

toate acordurile UE respectă aceste reguli.

Împărţirea avantajelor

Acordurile comerciale nu se referă doar la interesele comerciale. Uniunea Europeană este

interesată în mod special de protejarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a

recunoscut de mult timp că schimburile comerciale pot promova creşterea economică şi

capacitatea de producţie a acestora.

Ţările în curs de dezvoltare se bucură de un acces liber, fără taxe vamale sau de regimuri

tarifare avantajoase pentru exporturile către piaţa UE pentru 7 200 de produse acoperite

de sistemul de preferinţe generalizate (SPG) al UE. Ţările vulnerabile, cu nevoi speciale

de dezvoltare se bucură de un tratament bazat pe un acces liber, fără taxe vamale pentru

toate produsele acoperite de SPG. Aceasta este o concesie unilaterală care nu presupune o

acţiune reciprocă din partea beneficiarilor. Cele cincizeci de ţări cel mai puţin dezvoltate

18

au un acces liber, fără bariere, pe piaţa UE, pentru toate produsele acestora, cu excepţia

armelor şi muniţiilor.

Relaţiile comerciale şi de ajutor speciale dintre Uniunea Europeană şi cele şaptezeci şi

nouă de ţări din grupul Africa–Caraibe–Pacific (ACP) datează de la Acordul de la Lomé,

semnat în 1975. Aceste relaţii au fost dezvoltate în continuare prin intermediul aşa-

numitelor „acorduri de parteneriat economic” (APE). Aceste acorduri vor îmbina

acţiunile comerciale şi de ajutor ale UE într-o nouă modalitate. Ţările ACP sunt

încurajate să promoveze integrarea economică cu vecinii din regiune, ca o etapă spre

integrarea lor globală, iar în acelaşi timp ajutorul este concentrat asupra consolidării

capacităţii instituţionale şi a unei bune guvernanţe. În sensul APE, dimensiunea de

dezvoltare devine fundamentul relaţiilor dintre UE şi grupul ACP.

O politică externă şi de securitate proactivă

Ideea conform căreia ţările UE ar trebui să acţioneze împreună pentru a promova şi a-şi

proteja interesele strategice este la fel de veche ca însăşi Uniunea. Aceasta a debutat

atunci când cei şase membri fondatori au încercat, fără succes, să creeze Comunitatea

Europeană de Apărare, în 1954. Aceştia au perseverat totuşi şi au creat în schimb

Comunitatea Economică Europeană.

Rădăcinile actualei politici externe şi de securitate se regăsesc în procesul intitulat

Cooperarea politică europeană, care a fost lansat în 1970, pentru a coordona poziţiile

ţărilor europene cu privire la aspectele importante de politică externă, aflate la ordinea

zilei. Deciziile erau luate prin consens şi câteodată s-a dovedit dificil să se ajungă la

unanimitatea cerută cu privire la aspectele sensibile pentru care interesele diferitelor ţări

erau divergente.

Pe măsură ce UE s-a extins şi a iniţiat noi domenii politice, aceasta şi-a intensificat

eforturile pentru a juca un rol diplomatic internaţional şi de securitate pe măsura puterii

sale economice. Conflictele care au izbucnit în sud-estul Europei în anii '90, după

prăbuşirea Iugoslaviei, au convins liderii UE de necesitatea unei acţiuni comune

eficiente. Mai recent, lupta împotriva terorismului internaţional a întărit această

19

convingere. Principiul politicii externe şi de securitate comună (PESC) a fost consacrat

prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Acesta defineşte tipurile activităţilor diplomatice şi

politice pe care UE le poate întreprinde pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor.

Reducerea costului uman şi economic

Din 1990, mai mult de 4 milioane de persoane au pierit în conflictele din întreaga lume.

90 % dintre acestea erau civili. Gestionarea a şapte mari conflicte în anii 1990 a costat

comunitatea internaţională 200 de miliarde de euro care ar fi putut fi utilizaţi în alte

circumstanţe în scopuri paşnice. De aceea, Uniunea Europeană este decisă să acţioneze

mai eficient pentru prevenirea declanşării conflictelor. Politica europeană de securitate şi

apărare (PESA) este unul din instrumentele elaborate în acest sens.

În plus faţă de misiunile de reacţie rapidă care pot interveni într-o etapă incipientă a

situaţiilor de criză, PESA are o funcţie de culegere şi analiză a informaţiilor şi

posibilitatea de a supraveghea aplicarea acordurilor internaţionale, în scopul de a anticipa

conflictele potenţiale.

Aceste noi capacităţi consolidează instrumentele tradiţionale ale relaţiilor externe ale UE,

ca de exemplu asistenţa financiară şi tehnică, sprijinul pentru consolidarea capacităţii

administrative şi a bunei guvernanţe în ţările în curs de dezvoltare, ajutorul umanitar şi

instrumentele diplomatice precum dialogul politic şi mediere. În acest fel, Uniunea este

pregătită să răspundă situaţiilor specifice în momentul apariţiei acestora, combinând în

mod eficace instrumentele disponibile.

Lecţia unui eşec

Ca urmare a eşecului eforturilor sale diplomatice pentru a reinstaura pacea între părţile

beligerante în perioada când Iugoslavia se dezmembra şi în lumina conflictelor majore

din Africa, liderii UE au dat „undă verde” în 1999 pentru o politică europeană de

securitate şi apărare (PESA) care este înglobată în cadrul general al PESC. Primele

misiuni militare au avut loc în 2003 în Balcani, scenă a eşecurilor diplomatice anterioare,

şi în Republica Democrată Congo.

20

În conformitate cu PESA, forţele militare sau de poliţie europene pot fi trimise în zonele

de conflict pentru a îndeplini misiuni de gestionare a crizelor, misiuni umanitare şi de

salvare, operaţiuni de menţinere şi de instaurare a păcii. De asemenea, acestea sprijină şi

antrenează poliţia locală.

În plus, Uniunea Europeană a creat o forţă militară de reacţie rapidă. Aceasta este

distinctă de Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), dar poate avea acces la

resursele NATO. Forţa militară de reacţie rapidă este bazată pe conceptul de grup tactic.

În orice moment, Uniunea Europeană dispune de două grupuri tactice aflate permanent în

„standby”, oferind posibilitatea Uniunii să răspundă rapid prin mijloace militare la

eventualele crize. Grupurile tactice sunt multinaţionale, sunt formate din aproximativ 1

500 de soldaţi şi sunt disponibile pentru o perioadă de şase luni printr-un sistem de

rotaţie.

De-a lungul anilor, au avut loc încercări de a raţionaliza modalitatea în care se iau

deciziile în domeniul PESC. Totuşi, deciziile cele mai importante se iau prin unanimitate.

Acest lucru este câteodată dificil de realizat, astfel cum a fost ilustrat de diferitele moduri

în care ţările UE au răspuns la invazia Irakului condusă de SUA.

O mână de ajutor

Promovarea comerţului şi a deschiderii pieţei sale este o faţetă a strategiei internaţionale

de dezvoltare a Uniunii Europene. Creşterea nivelului de trai în ţările sărace prin

intermediul asistenţei tehnice şi financiare este o altă faţetă a acestei strategii. Mai mult

de 1 miliard de persoane din lumea întreagă trăiesc cu un euro pe zi sau mai puţin. O

treime dintre aceştia se află în Africa subsahariană.

Uniunea Europeană şi statele sale membre furnizează actual mai mult de 56 % din

totalitatea asistenţei oficiale pentru dezvoltare livrată de ţările industrializate importante.

În 2006, valoarea totală s-a ridicat la 47 miliarde de euro, ceea ce reprezintă aproximativ

100 de euro pe cetăţean. Statele Unite realizează o contribuţie de 53 de euro pe cetăţean,

iar Japonia de 69 de euro. În anul 2006, ajutorul european a fost de 0,42 % din venitul

naţional brut (VNB), încă departe de ţinta ONU de 0,7 % din VNB.

21

Doar patru ţări ale Uniunii Europene, Danemarca, Luxemburg, Ţările de Jos şi Suedia au

atins (şi chiar depăşit) ţinta ONU. Uniunea şi-a propus să atingă ţinta comună de 0,7 % în

anul 2015, cu o ţintă intermediară de 0,56 % pentru anul 2010. Ţările africane primesc 15

miliarde de euro anual, ceea ce constituie cea mai importantă parte a asistenţei pentru

dezvoltare a Uniunii Europene.

Posibilitatea ţărilor sărace de îmbunătăţire a nivelului de trai

Obiectivul primordial al cooperării pentru dezvoltare al Uniunii Europene este eradicarea

sărăciei în contextul dezvoltării durabile, inclusiv continuarea obiectivelor de dezvoltare

ale mileniului (OMD). Ajutorul Uniunii vizează ameliorarea infrastructurilor materiale şi

sociale de bază şi a potenţialului productiv şi, de asemenea, consolidarea instituţiilor

democratice de stat. Această asistenţă permite ţărilor sărace să beneficieze de pe urma

oportunităţilor comerţului internaţional şi să atragă mai multe investiţii spre interior, în

vederea diversificării bazei lor economice.

Relaţiile privilegiate ale ţărilor ACP cu UE nu au putut împiedica ca multe dintre acestea

să piardă părţi de piaţă în Europa şi să devină din ce în ce mai marginalizate în economia

mondială. De aceea, a fost concepută formula acordurilor de parteneriat economic.

Cooperarea pentru dezvoltare a UE vizează să furnizeze populaţiilor dezavantajate din

lumea a treia un control asupra propriei lor dezvoltări. Aceasta înseamnă tratarea surselor

de vulnerabilitate, inclusiv accesul limitat la hrană şi la apă potabilă sau la servicii de

sănătate, educaţie sau la locuri de muncă şi la un mediu stabil. Aceasta înseamnă, de

asemenea, lupta împotriva bolilor şi promovarea accesului la medicamente ieftine care să

combată flageluri precum SIDA şi, de asemenea, acţiunea în direcţia reducerii poverii

datoriei externe care îndepărtează rarele resurse de investiţii publice vitale şi le

redirecţionează către creditorii din ţările industrializate. De asemenea, UE utilizează

cooperarea pentru dezvoltare ca o modalitate de promovare a drepturilor omului şi a

egalităţii sexelor şi pentru prevenirea conflictelor.

UE angajează ajutorul său în diferite modalităţi - prin cooperare directă cu guvernele,

prin punerea în aplicare a proiectelor individuale (deseori prin intermediul ONG-urilor),

prin ajutorul umanitar, prin asistenţa pentru prevenirea crizelor şi sprijinul pentru

22

societatea civilă. O parte din ce în ce mai mare a ajutorului este vărsată la bugetele

generale şi sectoriale ale ţărilor partenere pentru a susţine iniţiativa privată pe plan local.

Cu sume mici se pot face lucruri mari

De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a finanţat mii de proiecte de dezvoltare în lumea

a treia. De obicei, sumele de bani relativ mici pot fi utilizate pentru proiecte foarte

importante. Poveştile de succes recente includ:

° sprijinul pentru un grup de 250 de femei din statul indian Gujarat pentru a exporta

produse de artizanat în Europa, America de Nord şi Japonia;

° sprijinul pentru o societate locală din Belize pentru a exploata resursele forestiere şi a

utiliza tehnici de gestionare durabilă a pădurilor;

° asistenţa pentru agricultorii din centrul Camerunului pentru a-şi diversifica producţia;

° formarea profesională pentru agricultorii care deţin exploataţii mici în Uganda pentru a

împărţi costurile de utilizare a serviciilor vitale în sprijinul afacerilor.

3. Instrumentele politicii comerciale

Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între

instrumentele principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională

unică cu scopul accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii

economice şi a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru Comunitatea

Europeană, raţiunea unei politici comerciale comună rezidă din faptul că libera circulaţie

a bunurilor şi serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu politici comerciale

naţionale diferite.

În baza prevederilor Tratatelor constitutive şi a celorlalte norme(legislaţie secundară,

tratate multi- şi bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care reglementează

relaţiile comerciale ale UE cu ţările terţe se poate afirma că Uniunea Europeană are o

23

politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul industrial şi

relativ protecţionistă în sectorul agricol3.

Principalele instrumente de politică comercială pot fi:

- de natură tarifară(vamală);

- de natură netarifară;

- de natură promoţională şi de stimulare.

Primele doua categorii se refera la import, iar ultima vizeaza exportul.

Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale.

În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ

reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum şi alte măsuri netarifare.

Măsurile de politică comercială promoţională şi de stimulare au drept scop să

impulsioneze exporturile globale ale ţării(sau comunităţii) respective.

La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea

a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau referiri la

următoarele aspecte:

- eliminarea taxelor vamale între statele membre;

- instituirea tarifului vamal comun;

- eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre;

- practicile de dumping.

Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la

Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 şi 133 pun

bazele politicii comerciale comune faţă de ţările terţe.

În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre

urmăresc să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului

mondial, laeliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea

barierelor tarifare. Acelaşi

3 G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?, Editura

de Vest,Timişoara, 2005, pag. 198.

24

articol prevedea faptul că prin eliminarea drepturilor între statele membre se urmăreşte o

incidenţă favorabilă asupra creşterii forţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state.

În virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt4:

- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;

- creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.

Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri,

servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată,

sunt incluse şi prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul,

cultura, educaţia, serviciile sociale şi de sănătate5.

Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt6:

- modificările nivelului taxelor vamale;

- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;

- uniformizarea măsurilor de liberalizare;

- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi măsuri

de întărire a cooperării vamale între statele membre.

Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii Europene reiese

din articolul 3 a al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabileşte că dezideratul

acestei politici este realizarea unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este

liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe ansamblu gradul de

protecţionism al pieţei interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu7.

O altă prevedere din cadrul Tratatului este aceea că politica comercială este construită pe

principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării

comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale internaţionale sau de

măsuri comerciale faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare a deciziilor la nivel

comunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi existenţa principiului subsidiarităţii,

Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că între instituţiile comunitare şi statele naţionale

4 P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 141.5 ***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii – Politici europene, 2005, pag. 6.6 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004, pag. 248.7 P. Prisecaru, op. cit., pag. 141

25

trebuie să colaboreze strâns în negocierea şi semnarea acordurilor comerciale

internaţionale şi, în plus, a stabilit că anumite servicii nu intră sub incidenţa politicii

comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală competenţele

sunt partajate între cele două părţi.

26

III. ROLUL U.E. ÎN NEGOCIEREA COMERŢULUI MULTILATERAL

3.1. Instrumente de politică comercială de natură tarifară

Definiţie: Politica vamală reprezintă acea componentă a politicii comerciale care se

realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat şi care vizează intrarea / ieşirea

mărfurilor din ţară.

Funcţiile politicii vamale:

1. Fiscală – taxele vamale sunt o importantă sursă de venit la buget

2. Protecţionistă – taxele vamale de import, ridicând preţul mărfurilor

importate, protejează astfel produsele autohtone

3. De negociere – statele pot negocia, în cadru bilateral sau multilateral, diferite concesii

vamale, reciproce sau nereciproce.

Instrumente ale politicii vamale:

Tarifele vamale, care cuprind taxele vamale percepute asupra

mărfurilor I/E

Legile vamale, codurile şi regulamentele vamale

Taxele vamale

Definiţie: Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra

mărfurilor care trec graniţele vamale ale unei ţări.

Clasificare:

1. După scopul impunerii vamale:

taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu

scopul procurării de venit la bugetul statului;

taxele vamale cu caracter protecţionist – au un nivel mai ridicat, fiind percepute

pentru a reduce forţa concurenţială a produselor importate.

2. După obiectul impunerii:

27

Taxele vamale de import – percepute asupra mărfurilor importate, au o largă

răspândire, vizează un nomenclator larg de produse, se practică pe termen lung,

au un nivel mai ridicat decât taxele vamale de export sau tranzit.

Taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export, nu

au o largă răspândire, vizează un nomenclator restrâns, pe perioade scurte. Se

folosesc, de regulă, pentru a limita anumite exporturi, mai ales de materii prime,

pentru a favoriza prelucrarea lor în ţară, în perioade de criză sau în cazul în care

ţara exportatoare este principalul exportator pe piaţa internaţională, pentru a

determina creşterea preţului.

Taxele vamale de tranzit – se percep asupra mărfurilor străine care tranzitează

teritoriul vamal al ţării. Nu au o largă răspândire, fiind percepute cu scop fiscal;

au un nivel scăzut, majoritatea ţărilor încurajând tranzitul, ca importantă sursă de

venit (utilizarea căilor, mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)

3. După modul de percepere:

Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a mărfurilor I/E; se

stabilesc sub forma unor procente care se raportează la valoarea vamală a

mărfurilor (ex: 20% din valoarea vamală a unui autoturism, a unei tone de cereale

etc.). Sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele mai răspândite.

Avantaje: sunt mai uşor de stabilit şi nu presupun un tarif vamal detaliat.

Dezavantaje:

- sunt sensibile la oscilaţiile valorii mărfurilor (scăderea preţurilor duce la reducerea

încasărilor vamale şi reduce efectul protecţionist). Pentru aceasta, temporar se percep

taxele vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice.

- permit săvârşirea de abuzuri, prin facturarea mărfii la un preţ mai mic decât valoarea

reală (vezi prevederile Codului de evaluare vamală - Runda Tokio, 1979, Runda

Uruguay, 1994).

Taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor I/E ,

sub forma unei sume absolute exprimată în moneda ţării respective (ex: 100.000

lei pentru o tonă grâu, pentru un tractor de 50 cai putere, automobil marca Renault

etc.)

Avantaje: nu sunt influenţate de variaţiile preţurilor de pe piaţa externă;

28

înlătură în mare parte posibilitatea fraudării deoarece taxa se raportează la cantitatea de

marfă importată.

Dezavantaje: folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tarif vamal foarte detaliat,

mereu completat şi revizuit, cu fiecare tip de produs.

Taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât şi pe

cele specifice.

4. După modul de stabilire de către stat:

Taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de către stat în mod

independent şi nu pe baza unor convenţii, bi sau multilaterale, cu alte ţări. De

regulă, se percep asupra mărfurilor care provin din ţări cu care nu s-au încheiat

acorduri comerciale şi nu se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate, de aceea

sunt considerate a fi taxe vamale aplicate în afara regimului clauza naţiunii celei

mai favorizate. Ele au, de regulă, un nivel ridicat şi nu fac obiectul negocierilor.

Taxele vamale convenţionale (contractuale) – sunt stabilite de stat în înţelegere

cu alte state, conform clauzelor din contractele bi şi multilaterale. De regulă, se

percep asupra mărfurilor ce vin din ţări care îşi acordă reciproc clauza naţiunii

celei mai favorizate (se aplică în regimul clauza naţiunii celei mai favorizate). Au

un nivel mai redus ca taxele vamale autonome şi fac obiectul negocierilor în

cadrul GATT/OMC.

Taxele vamale preferenţiale (de favoare) – sunt taxe reduse (uneori zero), care

se aplică mărfurilor care provin din anumite ţări, fără a se extinde şi asupra

mărfurilor din alte ţări. Reflectă un regim de favoare şi sunt considerate a

reprezenta o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. Exemplu de

asemenea taxe: taxele vamale practicate în cadrul grupărilor economice

integraţioniste, în cadrul SGP, SGPC etc.

Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) – se aplică de către state ca răspuns la

politica comercială considerată neloială a altor state. Îmbracă două forme, taxe

vamale antidumping şi taxe vamale compensatorii, ambele categorii percepându-

se ca taxe vamale suplimentare, peste taxele vamale în vigoare. Au un nivel

prestabilit (pe care nu-l pot depăşi): taxele vamale antidumping nu pot depăşi

marja de dumping (preţ internaţional – preţ de dumping), iar cele compensatorii

29

nu pot depăşi nivelul subvenţiei la export (sau al primei la export). Se pot percepe

numai în urma unei proceduri de anchetă, care să facă dovada prejudiciului.

Măsura de răspuns se poate lua în spiritul acordurilor negociate în GATT (codul

antidumping şi codul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii). Acest

lucru face ca cele două categorii de taxe să aibă

un dublu caracter, tarifar şi netarifar.

3.2 Instrumente de politică comercială de natură netarifară

Definiţie: sumă de măsuri şi reglementări de politică comercială prin care se

împiedică/limitează/deformează fluxul bunuri şi servicii, cu scopul apărării pieţei interne

de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi. Conform estimărilor GATT,

dacă la începutul deceniului 8 existau circa 800 de asemenea bariere, la începutul

deceniului 9 numărul lor crescuse la peste 2000, iar numărul lor este în creştere.

Clasificare8:

bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor

bariere netarifare care implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor

bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi administrative

bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea

comercială

bariere netarifare care derivă din standardele aplicate produselor importate şi

indigene

1) Bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor (restricţiile

cantitative la import)

Regulile comerţului internaţional interzic folosirea restricţiilor cantitative; ele pot fi totuşi

admise cu titlu temporar pentru salvgardarea situaţiei financiare a ţării şi echilibrarea

balanţei de plăţi, dar numai cu condiţia administrării lor de o manieră nediscriminatorie.

8 Sursa: N.Sută, op.cit.

30

Interdicţii sau prohibiri la import : reglementări adoptate de stat prin care se

interzice total/parţial, pe perioade determinate/nelimitate, importul anumitor

produse.

Se pot utiliza fie din raţiuni economice (protejarea unor ramuri economice sau

echilibrarea balanţei de plăţi), fie politice (discriminarea unei ţări) sau sanitare (protejarea

sănătăţii populaţiei). Se realizează prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţă la

import. Exemplu: în UE se utilizează în mod selectiv şi temporar interdicţii la importul

anumitor produse agricole.

Contingentele : plafoane maxime, cantitative sau valorice, impuse la importul

anumitor produse pentru o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Sunt:

- globale (nu implică o repartizare a plafonului pe ţări de provenienţă) şi

- bilaterale (implică menţionarea ţării de provenienţă)

Licenţele : autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un

produs/grupă de produse, pe perioade rezonabile de timp (2, 4, 5 luni) în funcţie

de natura produsului, ţara de provenienţă, distanţă. Sunt:

- automate – utilizate pentru produsele liberalizate la import, fiind acceptate într-un

termen prestabilit; sunt folosite din considerente de ordin statistic;

- neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import (licenţe pentru

administrarea restricţiilor cantitative) şi se acordă selectiv, în funcţie de ţară, produs etc.

La rândul lor, cele neautomate sunt globale (eliberate pe baza contingentelor globale) şi

individuale (eliberate pe baza contingentelor bilaterale).

Limitări voluntare la export (autolimitări): înţelegeri oficiale(neoficiale, între

anumite ţări, prin care ţara exportatoare, la cererea (sub presiunea) ţării

importatoare, se obligă să reducă valoarea exporturilor pentru un anumit produs o

perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte, reprezintă diminuări ale

exporturilor acceptate chiar de ţările exportatoare, sub ameninţarea din partea ţării

importatoare a recurgerii la măsuri restrictive mult mai dure şi pe o perioadă mai

mare de timp.

Trăsături caracteristice: au caracter discriminatoriu (regimul aplicat fiecărei ţări este

diferit), netransparent, opac, “ocult” (se negociază într-un cadru confidenţial, neexistând

31

obligativitatea notificării şi ratificării) şi caracter paralegal (nu există norme care să

reglementeze modul de introducere, implementare şi funcţionare a acestora). Toate aceste

trăsături fac ca aceste măsuri să fie incluse în aşa numita “zonă gri”. Au fost introduse în

practica relaţiilor economice internaţionale la sfârşitul deceniului 7. La începutul anilor

90, cele mai multe asemenea restricţii erau impuse de UE (173 din 286), urmată de SUA

(69 din 286); cele mai vizate produse erau textilele, oţelul şi produsele agricole, iar cele

mai afectate ţări erau Japonia şi ţările din Europa de Est. De regulă, bunurile care fac

obiectul autolimitărilor aparţin acelor sectoare din ţările dezvoltate care sunt confruntate

cu dificultăţi structurale (autoturisme, semiconductori, textile, încălţăminte etc).

Exemplu: utilizate în cadrul relaţiilor comerciale dintre SUA şi Japonia, pe fondul

creşterii deficitului balanţei comerciale. În ciuda restricţiilor introduse, deficitul nu s-a

redus considerabil deoarece Japonia a redus importul din SUA pentru anumite categorii

negociate, dar a penetrat piaţa cu alte categorii de produse. În plus, fluxurile de capital

japoneze spre SUA au crescut foarte mult.

Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor : înţelegeri bi sau

multilaterale între diferite ţări, vizând limitarea negociată şi controlată a

comerţului internaţional cu anumite produse. Implică, pe lângă autolimitările la

export şi respectarea unor limite de preţ, a unor prevederi privind clauza de

salvgardare (la care pot face apel ţările

importatoare atunci când interesele lor economice sunt lezate). Sunt de dată relativ

recentă (anii 80).

Cel mai cunoscut este aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile,

cunoscut sub numele de Acordul multifibre (AMF). Reprezintă un acord cadru, care

include o seamă de măsuri privind reglementarea comerţului cu textile (măsuri preventive

privind riscul de dezorganizare a pieţelor ţărilor importatoare). Din punct de vedere

juridic se traduc prin încheierea de acorduri bilaterale între două grupuri de ţări, ţări

dezvoltate, importatoare şi ţări în dezvoltare, exportatoare. A fost semnat pentru prima

dată în 1973 (în vigoare din 1974) şi prelungit ulterior de mai multe ori (5), ultima

prelungire în 1993. În 1990, peste 805 din exporturile mondiale se desfăşurau sub

incidenţa AMF. În 1995, a devenit operaţional Acordul privind textilele, semnat în cadrul

32

Runda Uruguay, prin care se reintroduce comerţul cu textile în GATT, prin eliminarea

restricţiilor într-o perioadă de 10 ani (1995 –2005).

2) Bariere netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor prin

mecanismul preţurilor:

Prelevările variabile la import: specifice Politicii Agricole Comune, sunt taxe

vamale suplimentare, calculate ca diferenţă între preţurile interne mai mari şi

preţurile mondiale, mai scăzute; deoarece preţul comunitar rămâne neschimbat, în

vreme ce preţul mondial oscilează, diferenţa, care se va modifica şi ea, poartă

numele de prelevare variabilă.

Preţuri minime şi maxime la import:

Preţurile minime – se folosesc atunci când costurile de producţie interne sunt superioare

celor din ţările concurente sau atunci când preţurile de pe piaţa mondială scad astfel încât

produsul respectiv ameninţă piaţa; au niveluri apropiate de preţul intern cu ridicata;

folosite începând cu deceniul opt al secolului al XX-lea de către SUA şi CEE în cazul

produselor siderurgice japoneze, de UE pentru produsele agricole etc.

Preţurile maxime – se folosesc atunci când anumite ţări încearcă o creştere artificială a

preţurilor pentru anumite produse; se stabilesc la niveluri apropiate de preţul produselor

similare indigene.

Ambele categorii de preţuri pot fi folosite numai de ţări cu rol important de importator pe

piaţa mondială.

Ajustările fiscale la frontieră:

Se referă la cea mai mare parte a impozitelor la care sunt supuse mărfurile importate.

Ajustările reprezintă un regim fiscal conform căruia produsele de export sunt exonerate

de plata impozitelor indirecte, iar cele de import sunt supuse aceloraşi impozite ca şi

mărfurile indigene.

Practica discriminatorie faţă de mărfurile importate derivă din evaluarea diferenţiată a

bazei de impunere: pentru mărfurile indigene, impozitele se percep la preţul cu ridicata,

la care se adaugă taxele vamale şi alte taxe.

Forme ale ajustărilor fiscale:

33

TVA – impozit general de consum perceput la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, nu

la întreaga valoare, ci la valoarea adăugată.

Taxa în cascadă – impozit de consum calculat la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, la

întreaga valoare; are caracter cumulativ.

Taxa de acciză – impozit perceput asupra produselor care sunt fie monopol al statului

(tutun, băuturi, hidrocarburi), fie asupra bunurilor considerate de lux (autoturisme,

aparate video etc.).

Alte categorii de taxe: portuare, sanitare, consulare, statistice etc.

Taxe de retorsiune (antidumping şi compensatorii) – au o dublă natură, tarifară şi

netarifară; se pot aplica, conform celor două Coduri (antidumping şi privind

subvenţiile la export şi taxele compensatorii) trebuie declanşată o procedură de

anchetă prin care se face dovada prejudiciului, pe perioada căreia sunt sistate

relaţiile comerciale.

Depozitele (depunerile) prealabile de valută la import – măsură conform căreia

firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale o cotă în

valută din viitorul import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea lui; sumele

depuse nu sunt purtătoare de dobânzi, ca atare, pentru recuperarea pierderii, va fi

necesară creşterea preţului la bunurile importate.

3) Bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi administrative

Aceste formalităţi, deşi sunt simple cerinţe de ordin tehnic, pot genera discriminare fie în

urma evaluării incorecte în vamă, fie prin obligaţia completării unor documente

suplimentare, complicate. Conform regulilor GATT, stabilirea valorii în vamă se face pe

baza preţului din factură, dacă este un preţ real, sau a unuia calculat conform

metodologiilor în vigoare. Pentru depăşirea obstacolelor legate de documentaţia cerută, se

recomandă simplificarea şi tipizarea documentelor.

4) Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea comercială

Achiziţiile guvernamentale (piaţa publică):

Achiziţiile de bunuri şi servicii realizate de către stat (departamente, ministere, instituţii

centrale etc) se transformă în bariere netarifare atunci când, pe baza unor reglementări în

34

vigoare, firmele naţionale au prioritate în raport cu cele străine în aprovizionarea

organelor de stat. Reglementările internaţionale, respectiv Acordul privind achiziţiile

guvernamentale (în vigoare din 1981), stabilesc faptul că orice achiziţie guvernamentală

care depăşeşte o anumită sumă trebuie să se facă prin licitaţie, la care să participe atât

firmele naţionale cât şi cele străine (reglementările respective nu se aplică în cazul

produselor militare, al celor considerate a avea caracter strategic etc.).

Comerţul de stat, format dintr-o sumă de operaţiuni de vânzarecumpărare

efectuate prin intermediul firmelor proprietate de stat. Se transformă în bariere netarifare

atunci când firmele de stat beneficiază de anumite avantaje (de pildă, avantaje de ordin

fiscal) în raport cu cele diferitele caracteristici tehnice şi de calitate ale produselor interne

şi importate. Sunt pe deplin justificate, dar se transformă în bariere netarifare atunci când

fie există standarde internaţionale dar nu se respectă de către anumite ţări, fie nu există iar

ţările adoptă reglementări proprii, diferite şi neuniforme.

Forme:

Norme sanitare şi fitosanitare – reglementări destinate consumului uman şi

animal;

Norme de securitate – reglementări care vizează bunurile destinate consumului

productiv;

Norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.

3.3 Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor

Măsuri promoţionale

• Măsuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmăreşte influenţarea potenţialilor

clienţi externi.

Forme concrete:

Negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale şi

de plăţi, acorduri de cooperare economică, care includ clauza naţiunii celei mai

favorizate sau clauza regimului naţional; ele reprezintă baza juridică a

schimburilor comerciale, asigurând stabilitate şi continuitate.

35

Participarea la târguri şi expoziţii internaţionale sau organizarea lor în ţară, pentru

o mai bună cunoaştere a concurenţilor.

Organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate pentru o mai

bună cunoaştere a pieţei partenerilor; în prezent, reţeaua de reprezentare

economică oficială cuprinde secţiile economice din cadrul ambasadelor şi

consulatelor. Pe lângă reprezentarea oficială, firmele îşi pot crea în ţările

partenere propria reţea de promovare a schimburilor, prin filiale, sucursale,

comis-voiajori, societăţi mixte etc.

Asigurarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, consultanţă

şi asistenţă de specialitate, pentru o mai bună informare cu privire la potenţialul

de export al ţării care acordă asistenţa.

Folosirea diverselor modalităţi de publicitate externă.

Măsuri de stimulare a exporturilor

- Cuprind măsuri care se pot lua la nivel macroeconomic şi care au ca scop creşterea

competitivităţii mărfurilor destinate exportului, creşterea gradului de cointeresare a

producţiei şi exportului.

- De regulă se consideră că numai măsurile luate la nivel macro fac parte din politica

comercială a unei ţări, cele la nivel micro (de întreprindere), de reducere a costurilor,

creştere a calităţii, fiind legate numai în mod indirect de politica comercială a unui stat.

Măsurile de stimulare la nivel macro pot fi împărţite în patru categorii:

1. De natură bugetară:

Subvenţiile directe la export = sume de bani acordate de stat anumitor ramuri

economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurilor lor

depăşesc preţurile de pe piaţa mondială.

Se acordă selectiv, de regulă pentru:

- ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă), ramuri sensibile la

concurenţa străină;

36

- pentru ramuri considerate de interes pentru economia naţională (în cazul cărora

pierderea pieţelor ar putea dezechilibra balanţa de plăţi);

- în majoritatea ţărilor, pentru agricultură.

Primele directe de export – se acordă acelor exportatori care realizează un

volum mare de desfacere pe piaţa externă sau exportă produse ale unor industrii

importante pentru economia naţională; ele nu urmăresc rentabilizarea unităţilor

exportatoare, ci creşterea volumului vânzărilor şi, eventual, influenţarea structurii

pe mărfuri şi a orientării geografice, în funcţie de interesele urmărite la un

moment dat.

Subvenţiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor mici şi

mijlocii pe linia creşterii exporturilor, prin preluarea de către stat, total sau

parţial, a cheltuielilor ocazionate de diferite acţiuni, manifestări, etc. precum:

facilităţi oferite în domeniul informaţional, al asistenţei tehnice de specialitate,

pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, pentru realizarea de către

institute de specialitate de studii şi cercetări de piaţă cu preţ redus sau gratuite

etc.

3. Măsuri de stimulare de natură fiscală

Urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor

componente de cost datorate diferitelor taxe şi impozite şi, prin aceasta, creşterea

câştigului net al exportatorilor.

Facilităţi fiscale acordate pentru mărfurile exportate - apar sub forma scutirii,

reducerii sau restituirii impozitelor pe circulaţia mărfurilor. Se acordă selectiv, în

funcţie de importanţa exportului pentru economia naţională respectivă, de regulă

fiind direct proporţionale cu gradul de prelucrare al produselor. În această

categorie se include şi importul cu scutire condiţionată de plata taxelor vamale sau

regimul de drawback: se referă la importul acelor produse (materii prime sau

componente) care urmează să fie

încorporate sau prelucrate în vederea obţinerii de produse destinate exportului.

37

Facilităţi fiscale acordate direct exportatorilor – pot să apară sub forma scutirii sau

reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.

3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară

Se realizează prin intermediul sistemului bancar naţional şi / sau al unor instituţii publice

sau private, specializate în acordarea, asigurarea şi garantarea creditelor de export.

Acordarea creditelor de export poate îmbrăca mai multe forme:

• Creditul cumpărător = creditul acordat de către o bancă din ţara exportatorului

importatorului străin sau băncii acestuia. De regulă, valoarea acestui credit acoperă 75-

90% din valoarea tranzacţiei, restul fiind plătit de importator (din capitalul propriu sau

dintr-un alt credit) sub formă de avans. Aceste credite se acordă de către instituţii

specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se

o convenţie de credit între importator (banca sa) şi banca exportatoare. Asigurarea

creditelor cumpărător este obligatorie şi se realizează de către banca exportatorului, la o

instituţie de asigurare din ţara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator.

• Liniile de credit = sunt o formă a creditului cumpărător, se deschid de către o instituţie

financiară din ţara exportatorului în favoarea unei instituţii financiare din ţara

importatorului, în baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate între cele două ţări

(exportatoare şi importatoare), prin care guvernul ţării se obligă să garanteze creditul

acordat importatorilor. Caracteristici:

Obiectul creditului îl reprezintă maşini, utilaje, echipamente, în general bunuri de

valori foarte mari;

Se acordă pe termen mediu şi lung (5 –8 ani);

Pentru a beneficia de o linie de credit, fiecare contract de cumpărare trebuie să se

situeze peste o anumită valoare considerată ca minimă.

• Creditul furnizor = credit comercial acordat de vânzător (furnizor)/exportator

cumpărătorului străin; se foloseşte în cazul unor exporturi de valoare mai mică şi pe

perioade reduse de timp. Finanţarea acestui tip de credite: cea mai mare parte a

furnizorilor care oferă facilităţi de plată cumpărătorilor nu dispun de resurse suficiente

38

pentru a aştepta sfârşitul perioadei de creditare, de aceea, în practică, furnizorii finanţează

creditele acordate împrumutându-se (luând credit) de la o instituţie de credit, în general o

bancă comercială / specializată în finanţarea exporturilor. Băncile respective

condiţionează acordarea acestor credite către exportatori de asigurarea acestora la o

instituţie de asigurare. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de

exportator, va fi suportat de importator (direct, prin evidenţierea ei separat în contract

sau indirect, prin includerea ei în preţ).

Asigurarea creditelor de export – urmăreşte acoperirea riscului exportatorului

de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor livrate pe credit.

Principalele categorii de risc:

• riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapaci-tatea acestuia de a

achita la scadenţă ratele şi dobânzile aferente; refuzul de plată al cumpărătorului (reaua

credinţă) în situaţia în care livrările corespund contractului.

• riscuri ne-comerciale: război, revoluţii, exproprieri etc.; unele ţări includ aici şi riscurile

legate de calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, uragane etc.

• riscuri monetare: riscul creşterii de preţ, riscul valutar determinat de modificarea

cursului de schimb al monedei din contract. Majoritatea ţărilor au creat instituţii

specializate de asigurare, de regulă cu o dublă funcţie: instituţie de asigurare şi instituţie

specializată de finanţare a exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt

controlate şi sprijinite de statul respectiv.Asigurarea se face într-un anumit procent în

raport cu valoarea creditului acordat, cealaltă parte din risc suportând-o furnizorul sau

cumpărătorul, după caz (de regulă, riscurile economice se acoperă 75-90%, cele politice,

85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de regulă de către importator, este în

funcţie de categoria de risc asigurată şi de calitatea beneficiarului creditului.

Garantarea creditelor de export – se face de către o instituţie bancară din ţara

importatorului (cumpărătorului) care se obligă faţă de banca creditoare din ţara

exportatorului să achite contravaloarea mărfurilor livrate pe credit, în cazul în care

debitorul devine insolvabil. În orice contract comercial internaţional, obligaţia

39

principală a părţilor e reprezentată de obligaţia contractanţilor de a-şi îndeplini

obligaţiile

asumate.Garanţia, cerută suplimentar, dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale,

secundară, dar egală ca valoare şi formă, atunci când obligaţia asumată iniţial nu a fost

îndeplinită. Partenerul de contract, solicitat să ofere o garanţie suplimentară privind

îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, are două posibilităţi:

să garanteze cu bunurile materiale şi financiare proprii, pe care, sub forma

ipotecii, gajului, depozitului bancar, să le pună la dispoziţia partenerilor acesteia =

garanţie reală.

să apeleze la o terţă persoană, numită garant, care să-şi asume obligaţia că va

achita datoria, în cazul în care cel pentru care se garantează nu-şi îndeplineşte

obligaţia asumată. În acest caz, obiectul garanţiei îl reprezintă scrisoarea de

garanţie bancară, care face parte din grupa garanţiilor personale. Pot fi garanţi:

firmele şi companiile industriale, societăţile de asigurări (frecvent), statul

(reprezentat prin şeful statului, guvern, Banca Centrală, ministrul de finanţe) şi

instituţiile financiare.

4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară

Deprecierea monetară – este favorabilă exportatorilor numai pe termen scurt şi

numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei naţionale este mai accelerată

decât reducerea puterii de cumpărare interne a acesteia. Diferenţa între gradul de

depreciere şi reducerea puterii de cumpărare reprezintă un fel de primă pentru

export, care poate permite reducerea preţului de export, fără diminuarea câştigului

în monedă naţională. Acest fenomen este cunoscut drept dumping valutar. Politica

de depreciere îşi poate atinge scopul numai atunci când cererea pentru produsele

de export este elastică faţă de preţ.

40

VI. STUDIU DE CAZ

DERULAREA UNUI CONTRACT DE IMPORT ÎN U.E.

- Compania BRANDS INTERNATIONAL: import cafea NESPRESSO -

Practica efectivă a comerţului internaŢional a consacrat tariful vamal ca principal

instrument pentru reglementarea schimburilor comerciale externe, potrivit intereselor

generale nationale ale statelor. Această practică a fost legiferată în articolul XI al

Acordului General asupra Tarifelor Vamale si

ComerŢului (GATT) prin care se stabileste că

parŢile contractante la acest acord nu vor

institui si nu vor menŢine alte prohibiŢii si

restricŢii la import în afara taxelor vamale.

Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii

vamale, precum si taxa vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse. Ca

regulă generală, sunt cuprinse în acest catalog si produsele scutite de impunerea vamală

la importul lor pe teritoriul vamal al Ţării respective sau la export.

PoziŢia tarifară reprezintă simbolul sub care mărfurile figurează în tariful vamal si se

concretizează într-un număr al nomenclatorului vamal. Determinarea poziŢiei tarifare

este importantă deoarece condiŢionează cuantumul taxelor vamale si a altor impozite de

achitat, precum si natura formalităŢilor de îndeplinit în momentul vămuirii. De aceea este

esenŢial ca această operaŢiune să se facă cu rigoare si logică. Încadrarea tarifară constă

în:

a considera proprietăŢile si caracteristicile obiective ale mărfurilor, asa cum se

prezintă ele în momentul vămuirii (acesta fiind criteriul obiectiv de încadrare

tarifară);

41

a revedea în nomenclatura combinată poziŢiile tarifare susceptibile de a acoperi

marfa în cauză;

a alege acea poziŢie tarifară care corespunde mărfii în cauză, respectând regulile

deîncadrare tarifară (note de secŢiuni, de capital, subpoziŢii etc.).

PoziŢia tarifară reprezintă un act de identitate al

mărfii prin intermediul căruia aceasta se

legitimează în faŢa organelor vamale în vederea

obŢinerii unor facilităŢi sau îndeplinirii unor

obligaŢii. Din acest motiv s-au făcut eforturi de

elaborare a unui sistem armonizat de descriere a mărfurilor, care să elimine divergenŢele

cu privire la încadrarea tarifară, prin aderarea la acest sistem a majorităŢii statelor lumii.

Sistemul armonizat comportă o serie de dispoziŢii care stabilesc principiile pe care se

bazează nomenclatura vamală si fixează regulile generale care permit să se asigure o

interpretare juridică uniformă.

În principiu, fiecare agent economic poate

determina poziŢia tarifară a mărfurilor

sale

consultând nomenclatorul vamal.

Deoarece o marfă nu poate fi încadrată

decât la o singură poziŢie

anomenclaturii tarifare, agentul economic trbuie să procedeze fără grabă, urmând

respectarea regulilor de încadrare tarifară, întrucât odată aleasă poziŢia tarifară, este mai

dificil de modificat fără a aduce o justificare convigătoare si acceptabilă pentru

adminisraŢia vamală. Declarantul dispune deci, de o anumită libertate în alegerea

poziŢiei tarifare a mărfii, dar această alegere trebuie motivată si dovedită pentru a se

evita acuzarea din partea organelor vamale de încercare de sustragere de la îndeplinirea

obligaŢiilor vamale.

42

Pentru o mică demonstraţie şi studiu de caz, am ales compania Brands International9

(importatorul şi distribuitorul exclusiv al mărcilor de renume internaţional Nespresso,

Habanos şi S.T. Dupont) la care am studiat de-a

lungul timpului derularea importurilor din U.E.

(Franţa), Elveţia şi din Cuba.

Am făcut referire la importul produselor

Nespresso10 în studiul meu de caz (un brand

premium care oferă o selecţie unică de cafele Grands Crus. Cafelele Nespresso au o

savoare incomparabilă datorată faptului că fiecare cafea Grand Cru este atent cultivată şi

culeasă prin metode tradiţionale. Imediat după ce este prăjită, cafeaua Nesspreso este

incapsulată ermetic, garantând astfel, pentru foarte mult timp, prospeţimea şi aroma

cafelei. În România, Nesspreso oferă soluţii business to business).

Importul Nespresso, se realizează, conform contractul de distribuţie şi subdistribuţie

astfel: se înaintează comanda de la Brands Internaţional S.R.L. către Elveţia, care trimite

în funcţie stoc marfa. Marfa se transportă cu TIR-ul până în România, însoţit de acel

MRN (Movement Reference Number). Până în Giurgiu, mai precis în zona liberă, unde

marfa este depozitată, scutind astfel pe moment importatorul de plata taxelor aferente.

Când firma decide să scoată marfa din zona libera, acesteia i se aplică timbrele şi

avertismentele corespunzătoare.

De asemenea, marfa este tranportată până în Otopeni, la sediul firmei Brand Internaţional

şi introdusă în stocul Brands-ului atât fizic cât şi din punct de vedere contabil, prin

contul de marfă 371*.

Pentru o exemplificare reală şi clară, am să ataşez o calculaţie pe care am făcut-o la unul

dintre importurile de marfă Nespresso, în 24.03.2010.

9 http://www.brandsinternational.ro/parteneri-brands.html?l=ro10 http://www.nespresso.com/#/ro/en/coffee_nespresso

43

Foto Nr. 1 (vezi anexă nr. 1)

Urmărind anexa nr. 1 (fişier excel calculaţie import 24.03.2010) putem exemplifica

încadrarea vamală în cazului cafelei Nespresso, a kit-urilor ori a diverselor piese pentru

maşinile de cafea Nespresso, toate cu încadrări diferite.

Să luăm cazul cafelei capsule Nespresso:

Foto. Nr 2

Se notează cursul CHF. Importul este făcut în U.E. dintr-o ţară care nu este membră a

uniunii, Elveţia. Astfel poziţia tarifară din Modulul Nomenclatură Vamală este cea de

cafea care conţine cofeină (0901210000) şi care nu conţine cofeină (0901220000).

44

Se transformă din valoare CHF în valoare RON. (Sistemul de gestiune a resurselor

companiei pe care-l foloseşte grupul, SAP-ul, permite înregistrări în monedă străină; de

asemenea permite reevaluari monedă, pentru urmărirea corespunzătoare a soldurilor).

Unităţile de măsură ale produselor în sistem sunt BUC, CUT, PAL. Un PAL conţine 384

de CUT, o CUT conţine de 50 de BUC (capsule cafea).

Accizele se calculează astfel: cantitate produs / total cantitare produs CHF de acelaşi tip *

total accize.

Transport: total valoare produse CHF / total marfă import CHF * total transport

Laborex (servicii Analize fizico-chimice si microbiologice) se aplică doar la cafea,

astfel: 0.006 / BUC.

Alte taxe vamale: total valoare produs RON / total marfă import RON * total valoare

alte taxe vamele

Pentru toate acest taxe se calculează valoarea şi pe BUC, pentru a rezulta preţul final pe

BUC cu care a intrat marfa în stoc.

Preţ intrate pe BUC: Valoare produs RON/BUC + Valoare accize produs/BUC + Valoare

transport produs/BUC + Valoare LABOREX produs / buc + Valoare alte taxe vamale /

BUC

Toţi paşii întrării mărfii în stocul din zona liberă, apoi transferul şi nota de intrare în

depozitul Brands International, precum şi vânzarea

produselor conform comenzilor de vânzări, ieşirile lor din

stoc, scăderile de gestiune şi încărcarea conturilor de

venit 707*, toate aceste acţiuni sunt înregistrate în

sistemul integrat de gestiune a resurselor

45

companiei, SAP, lider mondial recunoscut în soluţii software colaborative pentru afaceri

pentru toate industriile şi toate pieţele semnificative. Conform unui studiu recent,

modulele ERP-urilor sunt folosite mai ales pentru aplicabilitatea lor in contabilitate si

financiar (96%), achizitii si procesarea comenzilor (78%), management-ul stocurilor

(64%), HR si salarizare (55%).

In ceea ce priveste furnizorii de solutii ERP, 20% din piata e detinuta de Oracle, 14% de

SAP si 11% de Microsoft.

46

Inregistrare iesiri de Marfuri / Materiale

Do

cu

me

nte

R/3

Cod Companie

Unitate LogisticaPunct Lucru

Unitate LogisticaAgent Vanzari

DepartamentAprovizionare

PM

SD

MM

CO

FI

Depozit

c2

c1

Iesire materialepentru

comenziintretinere

DocumentMaterial(Bon deconsum)

c3

DocumentContabil

6*=3*

a2

a1

Iesire materialecatre clienti(vanzare)

a3

DocumentContabil

711* = 411*607* = 371*

b2

b1

b3

DocumentContabil

6*=3*

d2

d1

Iesire materialepentru retur la

furnizori

DocumentMaterial(Bon de

retur)

DocumentContabil408*=3*

e2

e1

Iesire Materialepentru

Esantioane

DocumentMaterial

e3

DocumentContabil3* = 3*

f2

DocumentMaterial

(Dispozitie de livrare)

DocumentContabilitatede Gestiune

Iesire materialepentru consum

DocumentMaterial

(Bonconsum)

DocumentContabilitatede Gestiune

DocumentContabilitatede Gestiune

f1

Iesire peMijloc Fix

DocumentMijloace fixe

DocumentContabil

212*=231*

DocumentMaterial

Inregistrare miscari: Transferuri de Marfuri / Materiale

Do

cu

me

nte

R/3

Cod Companie

Unitate Logisticafurnizoare

Unitate Logisticaprimitoare

DepartamentAprovizionare

PM

SD

MM

CO

FI

Depozit

c2

c1

Transfer marfuri dinstoc retur client instoc fara restrictii

DocumentContabil

371* = 607*

a2

a1

Transfer marfuri dela o unitate logistica

la alta

DocumentMaterial

DocumentContabil

371PL* =371BUC*

b

Transfer marfuridepozit la depozit

d2

d1

Transfer marfuri dinstoc custodie

furnizor in stocpropriu

DocumentMaterial (Bon

transfer)

DocumentMaterial

DocumentMaterial

DocumentContabil

371* = 408*

V. CONCLUZII ŞI PĂRERI PERSONALE

Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare

economică europeană, astfel că politica comercială a UE(iniţial CEE) este comună în linii

mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.

47

Intrari de Marfuri / Materiale

Do

cu

me

nte

R/3

Cod Companie

Unitate Logistica

DepartamentAprovizionare

PM

SD

MM

CO

FI

Depozit

b2

b1

c2

c1

DocumentMaterial

a1

DocumentContabil3* = 408*

a2

b3

DocumentContabil711* = 3*

DocumentContabil

371* = 371*

DocumentMaterial

NIR

Receptie marfuri /materiale de la fz. cu

referire la C A

DocumentMaterial

DocumentContabilitatede Gestiune

Receptie marfurireturnate de la

clienti

Receptie marfuri dinstoc in transfer

Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a Comerţului

(OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă în desfăşurarea

comerţului mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii săi pot să se apere

împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preţ), prin care

exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru

soluţionarea disputelor care apar între doi sau mai mulţi parteneri comerciali. Politica

comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său

generalizat al preferintelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferenţial pe pieţele

sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din tarile

în curs de dezvoltare şi din economii în tranziţie. Se merge chiar mai departe pentru cele

mai sărace 49 de ţări din lume. Exporturile lor – cu excepţia armelor – pot beneficia

integral de acces pe pieţele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui program lansat în 2001.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuşi acorduri comerciale specifice cu principalii săi

parteneri comerciali din rândul tarilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii şi

Japonia. În acest caz, relaţiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor

OMC. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană caută să dezvolte relaţii bazate pe

egalitate şi parteneriat. Cu toate acestea, ţările membre ale UE nu sunt întotdeauna de

acord asupra tipului de legături diplomatice, politice şi militare ce trebuie stabilite cu

Statele Unite. Uniunea Europeană îşi extinde schimburile comerciale cu noile puteri

apărute în alte părţi ale lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală,

China sau India. Acordurile comerciale cu aceste ţări includ, de asemenea, cooperări de

ordin tehnic şi cultural.

În opinia mea, totuşi, cheia unei comunităţi cu adevărat complete din punct de vedere

politic, este eliberarea integrării economice de obsesia uniunii politice, prin urmare să se

dezvolte Comunitatea Europeană economică din motive cu adevărat economice. De

exemplu, o Comunitate atât de matură şi dezvoltată ar fi tentată să ofere atenţia cuvenită

devotării la probleme strategice internaţionale. O consecvenţă a acestei evoluţii ar fi

schimbarea concetrării asupra problemelor inguste comerciale, la probleme mult mai

globale, de securitate, în scopul eliminării acelor conflictele comerciale tipice.

48

Pe de altă parte, o Comunitate Europeană aşa de dezvoltată ar trebui cu seninătate să

înceapă să reexamineze acel acquis communautaire, moştenit din perioada unei abordări

activiste economice, pentru că atâţia ani de metoda lui Monnet a făcut Comunitatea

Europeană mult prea birocrată şi să ar trebui să considere de asemenea descentralizarea

puterii la statele membre şi de la statele membre la subentităţi.

Responsabilitatea şi un fond te recunoaştere reciprocă, bazat pe încredere, sunt motoarele

cu care ar funcţiona acest transfer de putere şi ar duce la o mai bună desfăşurare a

schimburilor comerciale şi la dezvoltare economică.

BIBLIOGRAFIE

DOBRESCU Andrei, Mihai Berinde, Liliana Rusu - NOILE TIPURI DE CONTRACTE ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE, Ediţie bilingvă româno-  engleză, Editura: Niculescu, 2005

49

BERINDE, Mihai - "Valorificarea la Exportul Românesc a avantajelor decurgând din Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană" Editura PERCOMEX – Bucureşti, 19936

BERINDE, Mihai - "Regionalism si Multilateralism in Comertul International" Editura Universitatii din Oradea, 2001

KORKA, M. Şi TUŞA, E. - Statistică pentru afaceri internaţionale, Bucureşti, Editura ASE, 2003

MIRON, D. - Politici comerciale, Bucureşti, Editura Luceafărul, 2003

SUTĂ, N. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Bucureşti, Editura Economică, 2003

***, Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seriaMicromonografii – Politici europene, 2005

P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004

D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004

http://europa.eu/documentation/official-docs/index_ro.htm

http://europa.eu/pol/comm/index_ro.htm

http://www.nespresso.com

http://www.brandsinternational.ro/parteneri-brands.html?l=ro

http://europedirect.cdimm.org/uniunea-europeana/politici-ale-ue

50