Introducere

Migraţia românilor, ţinută sub un control strict în timpul regimului comunist, a

cunoscut o expansiune deosebită în anii `90, atât ca volum al fluxurilor migratorii, cât şi prin

diversificarea acestora din punct de vedere al destinaţiilor, motivelor şi structurii de status

socio-economic a populaţiei de migranţi. Fenomenul migraţiei a urmat o tendinţă ascendentă

şi a implicat toate păturile societăţii, devenind totodată unul dintre fluxurile migratorii

importante la nivel european. În ultimii ani, migraţia externă s-a impus pregnant drept unul

dintre fenomenele definitorii pentru societatea românească.

Şcoala joacă un rol important, de cele mai multe ori informal, în oferirea de servicii

sociale copiilor ai căror părinţi (unul sau amândoi) sunt plecaţi temporar în străinătate. Atunci

când această colaborare există, reprezentanţii şcolilor afirmă că au o colaborare bună sau

foarte bună cu sistemele de asistenţă socială; într-una din cinci şcoli această colaborare nu

există; în mediul rural, procentul de şcoli care nu colaborează cu serviciile de asistenţă socială

creşte la 30%. Copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate au, din punct de

vedere al procesului de educaţie, un profil asemănător cu cei ce trăiesc în familii

monoparentale ca urmare a despărţirii părinţilor sau a decesului unuia dintre ei. Acest lucru

arată că, deşi plecarea la muncă este temporară, efectele asupra copiilor pot fi similare cu cele

ale unei despărţiri pe termen lung sau definitive.

În cazul copiilor ai căror părinţi se află plecaţi la muncă în străinătate, creşte riscul de

a se înregistra situaţii ce pot conduce la probleme legate de procesul de educaţie: copii care

vin cu mai mică plăcere la şcoală, au rezultate mai slabe, acumulează mai multe absenţe, au

mai des nota scăzută la purtare şi corigenţe.

Strict statistic numărul celor ce ajung în astfel de situaţii nu este atât de mare încât să

vorbim de un fenomen la scară naţională, dar este clar că sunt necesare măsuri care să

preîntâmpine acest risc. Plecarea unuia dintre părinţi la muncă în străinătate are o influenţă

pozitivă asupra perspectivelor concrete ale copiilor şi ei cred în mai mare măsură că după

terminarea clasei a opta vor continua studiile şi mai ales că acestea vor fi la liceu. Cel mai

probabil acest lucru se datorează creşterii veniturilor şi contactului cu alte modele culturale,

ceea ce conduce la o valorizare mai mare a educaţiei. La nivelul dorinţelor, constatăm însă că

1

unii dintre elevi ar vrea mai degrabă să se alăture părinţilor în străinătate. Cei mai expuşi

riscului de a întrerupe studiile în favoarea părăsirii ţării sunt băieţii.

Tentaţia plecării în străinătate, mai ales dacă acolo se află deja un părinte sau măcar o

rudă, induce un risc de întrerupere a studiilor după încheierea ciclului gimnazial, risc la care

sunt expuşi mai ales băieţii cu rezultate mai slabe la învăţătură, provenind din familii cu

venituri mai mici şi capital educaţional mai puţin, locuind în principal în zona rurală, în

oraşe mici sau oraşe foarte mari.

Capitolul 1

Adolescența

1.1. Dezvoltarea psihologică în adolescență

Cele mai multe contribuţii asupra dezvoltării cognitive din cursul adolescenţei le-au

adus grupul si centrul de cercetări conduse de Jean Piaget între 1955 şi 1969. Piaget arăta ca

în adolescenţă se finisează şi se realizează la nivel înalt toate caracteristicile gândirii formale,

observându-se o largă posibilitate de combinatorică mentală cu toate tipurile de conţinut şi

consolidarea unor scheme de gândire care permit înţelegerea şi utilizarea relaţiilor complexe.

Totodată se consolidează spiritul experimentului mental.

În 1975, Neimark ajunsese la concluzia ca faptul ca în adolescenţă se ating nişte

performanţe ale gândirii (nivelul operaţiilor formale) pare să nu fie atât de general cât s-a

crezut iniţial. Se poate ca acest stadiu să nu fie prezent nici la toţi adolescenţii, nici la toţi

adulţii. Aceste concluzii s-au sprijinit pe cercetările lui Towler şi Wheatley în 1962 pe

adolescenţi. Aceştia au constatat că nu la toţi adolescenţii se întâlnesc performanţele gândirii

formale. Kuhn şi Adams au făcut în 1974 cercetări pe adolescenţi, constatând ca în raport cu

anumite probleme, adolescenţii pot demonstra toate caracteristicile gândirii formale, dar în

alte tipuri de probleme pot avea dificultăţi.

În 1972, cercetările pe adulţi ale lui Papalia şi ale lui Tomlison- Keasey, i-au

determinat pe aceştia să-şi pună 2 probleme: ori aceşti adulţi n-au atins caracteristicile depline

ale gândirii formale când au fost adolescenţi, ori le-au pierdut între timp. În 1974, Loberge şi

2

Flexer, în urma unor cercetări pe adulţi, constată că aceştia demonstrează bune calităţi de

gândire în legătură cu o serie de probleme, dar au dificultăţi în ceea ce priveşte logica

propoziţiilor. Alte cercetări au fost în legătură cu faptul dacă e influenţată gândirea umană (şi

a adolescenţilor) în legătură cu apartenenţa la sex. Au fost autori care au obţinut diferenţe şi

autori care nu au constatat diferenţe, fapt care a dus la un rezultat incert.

Au fost întreprinse cercetări în legătură cu relaţia dintre tipul de cultură şi conservarea

şi stimularea gândirii formale. Douglas şi Wang (1972) şi-au propus să facă cercetări pe

adolescenţi din Statele Unite şi Hong Kong. Ei au constatat diferenţe în defavoarea celor din

urmă interpretate ca fiind legate de specificul cultural.

Neimark a arătat că dincolo de adolescenţa, specificul profesiei poate sau nu să

conserve caracteristicile gândirii formale. Unele profesii amplifică aceste caracteristici, alte

persoane pot pierde caracteristicile gândirii formale din adolescenţă. Gândirea formală se

poate manifesta limitat, având în vedere cercetările lui Tomlison- Keasey care a constatat la

adolescenţi şi adulţi faptul că dacă se exersează rezolvarea unui anumit tip de probleme şi se

obţin performanţe înalte operatorii, acestea nu se transferă cu usurinţă la noi conţinuturi

problematice.

Elkind consideră ca egocentrismul adolescențin este opus într-un fel unei concluzii a

lui Piaget. Acest egocentrism caracteristic gândirii adolescentului constă într-o deosebită

încredere a acestuia în gândire şi raţionalitatea gândirii, fiind înclinat să dea cea mai mare

credibilitate gândirii şi să vadă realul ca pe o variantă a posibilului. În adolescenţă se

realizează o decentrare datorită interacţiunii adolescentului cu grupul şi s-ar produce acea

creştere a obiectivităţii felului de a privi şi înţelege lumea şi pe sine.

Neopiagetienii au adăugat un al cincilea stadiu al dezvoltării mentale umane. Riegel şi

Arlin arătau în 1976 că stadiul al cincilea ar consta în capacităţile mentale deosebite şi nu este

atins decât de oamenii care desfăşoară activităţi intelectuale de vârf. Aceste calităţi de vârf ale

inteligenţei umane se exprimă în operaţii dialectice şi posibilitatea nu doar de a rezolva

probleme, ci şi de a descoperi probleme. Numărul cercetătorilor de această natură, care tind să

reia cercetările piagetiene şi să le relaţioneze cu alţi factori a crescut în ultimul timp.

Planul psihic suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Este vorba de acele

transformări care vor conduce treptat la cristalizarea şi stabilizarea celor mai multe dintre

structurile psihice ale adolescentului. Deşi traseele pe care evoluează acest proces sunt

sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate

fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar şi cu întârzieri descurajante, la

sfârşitul acestui proces ne vom afla în faţa prezenţei unor structuri psihice bine închegate şi cu

3

un grad mare de mobilitate. Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele

împreunate de atitudinile copilareşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează

adolescentul şi cărora el trebuie să le facă faţă, dintre aspiraţiile sale mareţe şi posibilităţile

încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce doreşte societatea de la

el şi ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viaţă şi ceea ce îi poate oferi

viaţa.

Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile şi trebuinţele

pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte

forme, cât şi de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a şti a scolarului

mic, convertită în nevoia de creaţie a puberului, devine şi mai acută la adolescent, luând

forma creaţiei cu valoare socială, nu doar subiectivă. Nevoia de a fi afectuos se amplifică,

luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs, acesta să lase locul

unei reciprocităţi afective; are loc o senzualizare a individului, reapare agitaţia instinctuală, se

instituie nevoia de a i se împărtăşi sentimentele. Nevoia de grupare se sparge, se destramă

pentru a lăsa loc nevoii de prietenii efective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Relaţiile

dintre sexe sunt foarte strânse, mai mult platonice, romantice, cu mare încărcătură de reverie

şi fantezie; au loc furtuni afective, ruperi spectaculoase şi dramatice de prietenie. Nevoia de

distracţie a puberului se continuă şi în adolescenţă, dar distracţiile se intelectualizează, sunt

trecute prin filtrul personalităţii; alegerea distracţiilor este electivă în funcţie de propriile

preferinţe. Aspectele de ordin cultural, estetic trec pe prim plan. Nevoia de independenţă şi

autodeterminare a puberului se converteşte în nevoia de desăvârşire, autodepăşire,

autoeducare a adolescentului care dispune într-o mai mare măsura de şine. Nevoia de imitaţie

a şcolarului mic convertită în nevoia de a fi personal, a puberului, suportă noi metamorfozări

în adolescenţă.

La început, dorinţa adolescentului de a fi unic se exacerbează mult luând forma nevoii

de singularizare, de izolare, tânărul fiind preocupat şi absorbit aproape în exclusivitate de

propria persoană, pentru ca spre sfârşitul adolescenţei să ia forma nevoii de a se manifesta ca

personalitate, ca subiect al unei activităţi socialmente recunoscută şi utilă, valoroasă. Nevoia

de a fi personalitate se manifestă adeseori prin tendinţa expresă a adolescentului spre

originalitate, cele două forme ale sale: creaţia, producerea a ceva nou, original, şi

excentricitatea. Din dorinţa de a ieşi din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul îşi întrece

prietenii în comportamente sociale şi deviante.

Impulsionat de aceste nevoi, adolescentul îşi elaborează instrumentarul psihic necesar

satisfacerii lor. Astfel, nevoia de cunoaştere şi de creaţie poate fi satisfăcută datorită faptului

4

că în această etapă inteligenţa generală a copilului se apropie de încheiere. Se consolidează

structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de

anticipare, de predicţii, spiritul critic şi autocritic. Gustul excesiv pentru raţionament, accesul

la noţiunea de lege, reactivarea curiozităţii orientată spre explicarea raţională, cauzală a

fenomenelor şi relaţiilor dintre ele, vor conduce spre abordarea mai amplă, filozofică a

realităţii, la apariţia atitudinilor critice faţă de valori. Ca urmare, se dezvoltă caracterul de

sistem al gândirii, dar şi unele instrumente ale activităţii intelectuale (capacitatea de

argumentare şi contraargumentare, de demonstrare, de elaborare a unor ipoteze etc.).

La această vârstă se dezvoltă mult debitul verbal, fluenţa verbală, flexibilitatea

verbală. Se adoptă un mod propriu de iscălitură, se elaborează algoritmi şi stereotipii verbale

ce servesc în soluţionarea diferitelor situaţii (ca introduceri într-o conversaţie, ca modalităţi de

încheiere a convorbirilor etc.). Conştientizând valoarea de influenţare a cuvântului, vorbirea

devine mai nuanţată, plastică, se desfaşoară în funcţie de particularităţile situaţiilor (oficiale

sau intime).

1.2. Identitatea în adolescență

În anii 1940, Erikson a devenit preocupat de problema identităţii, de încercarea

individului de a se defini pe sine ca o persoană unică. Pentru Erikson, căutarea identităţii

reprezintă o trebuinţă umană de bază, devenind, în societatea moderna, la fel de importantă ca

şi trebuinţele de alimentaţie, securitate şi satisfacere sexuală. În ultimele patru decade,

Erikson a scris extensiv despre căutarea identităţii ca sarcină primară şi criza în care

adolescentul luptă pentru îndeplinirea "unui simţ conştient al unicităţii individuale" cu "o forţă

inconştientă pentu continuitatea experienţei şi o solidaritate cu idealurile de grup" (Erikson,

1968)1.

Cu alte cuvinte, adolescentul caută să se stabilească pe sine ca o individualitate

separată, menţinând în acelaşi timp o conexiune cu elementele importante ale trecutului şi

acceptând valorile unui grup. În procesul "găsirii de sine", adolescenţii trebuie să stabilească o

identitate sexuală, morală, politică, religioasă şi vocaţională care să fie relativ stabilă,

consistentă şi matură. Identitatea se continuă în stadiul de adult, acoperind trecerea de la

1 Erikson, E.H., Identity: Youth and Crisis, New York, Norton, 1968

5

experienţele copilăriei la scopurile, valorile şi deciziile personale care permit tânărului să-şi

ocupe locul în societate.

Scopul final, intitulat dobândirea identităţii, apare când adolescenţii dobândesc noua

identitate prin "repudiere selectivă şi asimilare mutuală a identificărilor copilăriei" 2(Erikson,

1968). Astfel, în circumstanţe optimale, adolescentul abandonează unele dintre valorile şi

scopurile stabilite de părinţi şi societate, acceptând altele. Odată cu dobândirea identităţii,

adolescenţii îşi dezvoltă o ideologie proprie şi scopuri vocaţionale. În mod interesant, Erikson

consideră că dobândirea identităţii este prenecesară pentru următorul stadiu de dezvoltare,

intimitatea, unde persoana este capabilă să se dăruiască unei alte fiinţe umane. Aşa cum

explica el, "adevăratul angajament faţă de alţii este rezultatul şi testul fermei autodelimitări" 3

(Erikson, 1968).

Ideea că oamenii trebuie să se cunoască pe sine înainte de a fi cu adevărat capabili să

iubească pe altcineva, este acum comun acceptată. Unii psihologi au sugerat că identitatea şi

intimitatea sunt adesea strâns legate, experienţa dedicării altei persoane ajutând persoana să se

înţeleagă pe sine. Un studiu empiric pe studenţi a observat că pentru unii tineri, în special

femei, care tind să se socializeze pentru a se descoperi pe sine prin identificare cu alte

persoane semnificative, identitatea şi intimitatea se dezvoltă împreună, sau intimitatea precede

identitatea (Schiedel şi Marcia, 1985). Pentru mulţi adolescenţi dobândirea identităţii este

dificilă, şi chiar procesul acceptării unor valori parentale şi respingerea altora este

problematică. Rezultatul poate fi adesea o devansare sau o formare prematură a identităţii. În

acest caz, adolescentul acceptă mai devreme roluri şi valori parentale fără discernământ,

neexplorând alternativele sau falsificând o identitate personală unică. Un exemplu tipic poate

fi adolescentul care în copilărie a crezut că vrea sau a fost determinat să vrea să urmeze

cariera tatălui său, de exemplu de medic. El poate studia intens chimia şi biologia în liceu, să

facă cursuri suplimentare în colegiu şi apoi să descopere în al treilea an de medicină (sau chiar

la 40 de ani când cariera sa de chirurg pare goală) că ceea ce a vrut cu adevărat să fie este

poet.

Unii adolescenţi pot considera că rolurile pe care parinţii şi societatea asteaptă ca ei să

le îndeplinească sunt de neatins sau sunt neatrăgătoare fiind incapabili să găsească roluri

alternative care să li se potrivească. Adolescenţii aflaţi în această situaţie aleg adesea o

identitate negativă, care este o identitate opusă celei care se aşteaptă a fi adoptată. De

exemplu, copilul unui profesor universitar poate renunţa la şcoală, în ciuda faptului că

2 Ibidem3 Erikson, E.H., Identity: Youth and Crisis, New York, Norton, 1968

6

dovedeşte aptitudini certe pentru munca la nivel de colegiu. Alti adolescenţi experimentează

difuzia de identitate: în mod tipic se dedică unor scopuri sau valori - ale părinţilor, prietenilor,

societăţii - şi sunt adesea apatici în încercarea de a-şi găsi identitatea. Aceşti tineri au

dificultăţi în întâlnirea cererilor specifice adolescenţei, cum ar fi îndeplinirea misiunilor

şcolare, a-şi face prieteni şi a se gândi asupra viitorului. În fine, în loc de a găsi o identitate

matură, unii adolescenţi par să declare un moratorium, un fel de pauză în care experimentează

identităţi alternative, fără a se stabili la nici una din ele. În unele cazuri, o societate poate oferi

moratorium-uri formale prin variatele sale instituţii.

Erikson consideră că prelungirea rezoluţiei finale a crizei de identitate este adesea

constructivă. Oricum, un moratorium poate deveni distructiv dacă durează prea mult, astfel

încât persoana ajunge la stadiul său de adult fără a fi dobândit abilitatea de a se dedica în

calitate de adult familiei, prietenilor, vocaţiei şi ideologiei. Urmând direcţia lui Erikson, mulţi

alţi developmentalişti au găsit conceptul de ereditate ca folositor în înţelegerea adolescenţei.

Într-adevar, James Marcia a definit cele patru statusuri majore ale identităţii (dobândire,

devansare, difuziune şi moratorium) în termeni suficient de precişi în care el sau alţi

investigatori pot intervieva un adolescent şi determina statusul său de identitate general.

Multe studii în care s-au comparat statusurile de identitate ale adolescenţilor cu

măsurători ale dezvoltării lor cognitive sau psihologice au evidenţiat că fiecare status al

identităţii este reprezentat printr-un număr de caracteristici distincte. Astfel, statusul

dobândirii se caracterizează printr-o anxietate moderată, o atitudine iubitoare faţă de părinţi,

respect de sine ridicat, puternică identitate etnică, prejudiciu scăzut, un stadiu moral

postconvenţional, independenţă, stil reflectiv, complexitate cognitivă medie, relaţii de

intimitate cu alţii.

Statusul forcluderii se caracterizează prin represiunea anxietăţii, atitudine iubitoare şi

respectuoasă faţă de părinţi, respect de sine scăzut, fiind uşor de afectat de către alţii,

identitate etnică puternică, prejudiciu ridicat, stadiu moral preconvenţional sau convenţional,

dependenţă ridicată, impulsivitate, complexitate cognitivă scăzută şi relaţii stereotipe cu alţii.

Statusul difuziei este reprezentat de anxietate moderată, atitudine de izolare faţă de părinţi,

respect de sine scăzut, identitate etnică medie, prejudiciu mediu, stadiu moral preconvenţional

şi convenţional, dependenţă, impulsivitate, complexitate cognitivă ridicată care poate duce la

confuzie, relații stereotipe cu alte persoane sau izolare. Statusul moratorium se caracterizează

prin anxietate ridicată, atitudine de distanţare, autostimă ridicată, identitate etnică medie,

prejudiciu mediu, stadiu moral postconvenţional, independenţă, stil cognitiv reflectiv,

complexitate cognitivă medie, relaţii intime cu alţii.

7

Cercetarea, în mare parte longitudinală, confirmă faptul că mulţi adolescenţi

traversează o perioada de forcludere sau difuzie, apoi un moratorium înainte de a-şi dobândi

în final identitatea (Marcia, 1980). Procesul poate dura zece ani sau mai mult. Nu este nici o

îndoială asupra faptului că uşurinţa sau dificultatea în găsirea identităţii sunt foarte mult

influenţate de societate, de familie şi prieteni4.

Erikson a fost unul dintre primii developmentalişti care au atras atenţia asupra rolului

societăţii. În adolescenţă, societăţile oferă o cale pentru descoperirea unei identităţi primare în

două moduri: oferind valori care au trecut testul timpului şi continuă să-şi îndeplinească

funcţia; oferind structuri sociale sau obiceiuri care uşurează tranziţia de la copilărie la stadiul

adult. Într-o cultură unde virtual fiecare deţine aceleaşi valori religioase, morale, politice şi

sexuale, şi schimbarea socială este scăzută, identitatea este usor de dobândit. Adolescentul

acceptă simplu unicele valori şi roluri pe care le cunoaşte. În astfel de culturi, tranziţia la

stadiul de adult poate fi rapidă, adesea având loc printr-o ceremonie cunoscută ca "ritualul

trecerii".

În societăţile mari, complexe, influenţele sociale care pot afecta formarea identităţii

sunt multe şi variate şi adesea în schimbare. Ca rezultat, a ajunge la o identitate în timpurile

moderne este o problemă dificilă, în special în perioadele de schimbare socială rapidă.

Erikson vorbeşte despre un "sens al încrederii" ("basic trust") ca o condiţie fundamentală a

vitalităţii mentale şi care reprezintă o atitudine pătrunzătoare asupra sinelui şi lumii, care

derivă din experienţele care au loc în primii ani de viaţă. Prin "încredere" el înţelege

încrederea acordată altora şi propria capacitate de încredere.

La adulţi, este exprimat uneori un sens al "neîncrederii" ("basic mistrust") printr-o

severă înstrăinare care caracterizează indivizii care se retrag în ei insisi atunci când ceva nu

merge bine sau cu ceilalţi. În adolescenţă apare asa numita criză a adolescenţei, manifestată

prin trăsături specifice care diferenţiază acest stadiu de celelalte. Adolescentul se confesează

cu plăcere părinţilor în ceea ce priveşte flirturile sale, urmând ca din momentul începerii vieţii

sexuale să se îndepărteze de aceştia, implicându-se mai puternic în viaţa de relaţie cu sexul

opus.

Un rol deosebit în adolescenţă, în privinţa socializării, îl are grupul de prieteni (peers

group), adolescentul orientându-se la această vârstă în special spre cei de o seamă cu el. Acum

se manifestă foarte mult anticonformismul, dorinţa de a fi diferit de ceilalţi, de a impune ceva

nou, fapt izvorât din convingerea că menirea sa este de a crea ceva nou. Grupurile formate se

4 Marcia, J.E., Identity in adolescence, in J.Andelson (Ed.), Handbook of adolescent psychology, New York, Wiley, 1980

8

consolidează pe baza preocupărilor, înclinaţiilor, dorinţelor şi aspiraţiilor comune. Tot acum,

adolescentul experimentează diferite comportamente, pentru a identifica care dintre trăsăturile

de personalitate sunt acceptate şi aprobate de grup. Această experimentare poate fi trăită într-

un mod mulţumitor sau într-unul jenant şi dureros.

Anticonformismul sustinut şi evidenţiat cu orice preţ se transformă într-un conformism

absolut la nivelul grupului. Toţi tinerii sunt la fel, spun părinţii. Tot acum apare şi se dezvoltă

pregnant constiinţa apartenenţei la generaţie.Adolescentul dobândeşte identitatea în relaţie cu

mediul socio- cultural din care face parte. Astfel, dacă societatea în care trăieşte este

uniformă, pentru el este mai uşor să-şi formeze identitatea aderând la normele şi concepţiile

generale. Într-o societate modernă, însă, este mai dificil de realizat acest lucru.

Astfel, adolescentul poate experimenta diferite identităţi până la fixarea la cea potrivită

sieşi, traversând astfel un moratorium, sau poate să-şi formeze chiar o identitate negativă, ca

răspuns la presiunile pe care le resimte. Din acest motiv, socializarea la această vârstă,

concretizată în relaţiile pe care adolescentul le stabileşte, împreună cu modelele pe care le

oferă acestea, constituie un pivot important al formării identităţii proprii a tânărului.

Conceptele morale sunt încărcate de atitudini complexe şi se organizează prin

influenţă - sunt conduite de influenţă. Adolescentul implică în formarea concepţiei despre

lume şi viaţă structura operativă a personalităţii, la rândul ei intersectată cu întreaga

experienţă conceptuală. Concurenţa universului familial şi şcolar, fiecare cu problemele sale,

cu universul mare al dependenţelor, contribuie la accentul special ce se pune după 14 - 15 ani

pe construirea concepţiei despre lume şi viaţă, din exprimarea dimensiunilor faptice şi nu

dezirative ale acesteia. Dacă nu ar exista această tensiune şi direcţie a spaţiului de viaţă, nu ar

avea nici o tensiune şi nici o dimensiune ideea de participare conştientă, deliberată, acceptată,

la viaţa socială. Aceasta este perioada în care idealul de sine şi idealul de societate se

omologhează şi creează condiţia maturizării psihice. Tânărul este pregătit psihic şi se

pregăteşte moral şi aptitudinal, îl atrag cunoştinţele pentru confruntări sociale complexe,

pentru a se exprima ca atare.

Familia este cadrul în care are loc modelarea personalităţii copilului, trecerea de la un

comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe

autoreglare şi autonomie morală). Familia este un reper permanent şi fundamental în condiţia

indivizilor, în manifestarea unor atitudini şi comportamente civice şi morale, ea fiind unitatea

de bază a societăţii, care asigură transmiterea obiceiurilor, atitudinilor, valorilor de la părinţi,

orientând copiii din punct de vedere moral (şi nu numai).

9

O serie de studii atestă faptul că copilul îndepărtat de familie încearcă un sentiment

profund de frustrare afectivă, se simte respins, neglijat, fapt ce va influenţa direct formarea şi

dezvoltarea conduitelor sale ulterioare. Prin urmare, familia asigură pe de o parte siguranţa

afectivă, iar pe de altă parte educaţia primară. Deşi gândirea morală începe să se formeze încă

din copilărie, ea se consolidează şi se manifestă pe deplin începând cu perioada marii

adolescenţe (14 - 18, 20 ani), când se realizează, în ceea ce priveşte dezvoltarea intelectuală o

amplă conceptualizare, iar adolescentul este atras de sesizarea atributelor esenţiale ale

conceptelor, de cerinţele de sistematizare şi schematizare.

Se vorbeşte de aceea chiar de o tendinţă de filozofare, ce se accentuează la această

vârstă. În perioada adolescenţei prelungite (după 20 ani), deşi această tendinţă rămâne încă

evidentă, are loc o creştere a reversibilităţii de control şi întărirea bazei de informaţie privind

validitatea conceptelor. A treia insuşire care se modifică în mod evident odată cu vârsta este

statutul conceptelor. Aceasta este una dintre însuşirile cele mai importante, deoarece se referă

la claritatea, exactitatea şi stabilitatea de folosire a conceptului în acte de gândire.

Statutul conceptului se referă la poziţia lui în cadrul domeniului ştiinţific din care face

parte, în structura ştiinţei ajunsă la un anumit nivel de dezvoltare. Această foarte mare

disponibilitate a informaţiei stocate în memorie, ce se realizează de la această vârstă, permite

creearea unui nivel de control logic şi o coerenţă a întregului plan al gândirii. Adolescentul

devine conştient că există o coerenţă a evoluţiei vieţii sociale şi este interesat tot mai profund

de aceasta. Adolescenţa se caracterizează prin trecerea spre maturizarea şi integrarea în

societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale, etc. Tipul de relaţii

întreţinute de adolescent se va complica progresiv, căci acesta se integrează tot mai mult în

generaţia sa - prin exprimarea identităţii proprii şi prin exprimarea identităţii faţă de adulţi. Se

produce o intensă socializare a aspiraţiilor, aspectelor vocaţionale, care implică un anume

nivel de dezvoltare atins de judecata morală. Prin urmare, la adolescenţă, inteligenţa atinge

nivelul unei bune dezvoltări a aparaturii logico-formale Adolescentul este atent şi critic şi

analizează lumea valorilor şi raportarea lor la evenimentele vieţii de fiecare zi. Din nou, că în

perioada preşcolară, adolescentul îşi pune probleme morale complexe, se centrează pe

conflictul dintre dependenţa şi cerinţele independenţei, este impregnat de absorbţia realizată

în mediul de cultură al sociotipului de provenienţă al tânărului. Nu trebuie însă să uităm că în

totalitatea vieţii sociale există confluente şi ipostaze morale de felurite niveluri, fapt ce

conturează modele variate de independenţă.

10

1.3. Criza de originalitate în adolescență

Fenomenele psihologice afective şi caracteriale care însoţesc pubertatea, fiind

specifice adolescenţei, prezintă o asemenea similitudine la aproape toţi indivizii, încât pot fi

grupate sub denumirea generală de "criză". Oricum am numi-o: criză de origine juvenilă, criza

vârstei ingrate sau a vârstei dificile ori pur şi simplu criza adolescenţei, această etapă a

evoluţiei psihologice este banală în sine, cu toată gravitatea manifestărilor ei exterioare. În

timp ce modificările anatomice şi fiziologice ale perioadei pubertare se efectuează lent,

această criză izbucneşte adesea cu brutalitate. Bruscheţea apariţiei ei contribuie s-o facă şi mai

îngrijorătoare. Anumiţi autori n-au vrut să vadă în ea decât consecinţa intimă a acumulărilor

genitale exterioare, gravitatea ei putând fi proba existenţei la aceşti tineri a unui conflict

subconştient între noile aptitudini fizice şi interdicţiile morale. Tânărul, intrat în posesiunea

unui aparat genital gata să fie imediat folosit, nu se poate totuşi servi liber de el din cauza

constrângerilor sociale şi educative. Potrivit acestor autori, el n-ar fi în stare să înţeleagă noua

situaţie şi ar găsi în ea, mai mult sau mai puţin conştient, motive de revoltă împotriva familiei

şi a societăţii.

În realitate, studierea acestei crize dovedeşte că o asemenea contradicţie aparenţă nu

este suficientă pentru a explica toate aspectele ei. Originea crizei, recunoscând totuşi

importantul rol al stimulaţiilor sexuale, este mai complexă şi vom vedea că mulţi alţi factori

concurează pentru a-i da un caracter atât de deosebit. Dacă se întâmplă ca această criză să

treacă neobservată de cei din jur, o examinare mai atentă ne arată că ea nu este totuşi mai

puţin prezentă. Nu trebuie neglijate formele discrete, iar descoperirea lor trebuie să provoace

din partea părinţilor aceleaşi reacţii ca şi când s-ar afla în faţa unei crize tumultoase.

Vârsta medie de apariţie a acestei crize este între 12-14 ani la fete şi 14-16 ani la

băieţi. Ea poate surveni şi mai devreme; numeroşi scriitori sau oameni de seamă au trecut prin

această criză la o vârstă precoce. Ar fi însă ridicol să căutăm sistematic într-o asemenea

precocitate semnele geniului sau ale unui talent oarecare. Uneori cauza ei poate fi o puternică

11

emotivitate naturală, o cultură intelectuală mai vastă sau pur şi simplu o repetare

întâmplătoare a unor şocuri afective. Tinerii închişi într-un climat familial sufocant şi ostil

oricărei influenţe din afară trec prin aceste crize târziu, pe la 16 sau 18 ani. Întârzierea nu

implică neapărat şi o deficienţă mintală. La vârsta aceasta, mai avansată, crizele sunt foarte

violente, greu suportate şi lasă urme mai sensibile asupra caracterului. Există tendinţa de a

considera că puertatea este întotdeauna consecinţa imediată a unui eveniment întâmplător,

care preschimbă în câteva ore un copil liniştit într-un adolescent anxios. Moartea unei fiinţe

apropiate, o decepţie sentimentală, o ambiţie nerealizată, dupa unii scriitori, pentru a justifica

aceasta bruscă metamorfoză. În realitate, astfel de incidente joacă numai rolul de detonator în

explozia reacţiilor juvenile. Ele nu fac decât să îngăduie eliberarea brutală a sentimentelor

acumulate în tăcere de multă vreme şi nu le dau naştere peste noapte.

Zguduirile psihologice ale adolescenţei sunt deja latente la copil şi îşi au originea în

tot trecutul lui afectiv. Criza aceasta comportă trei etape succesive, foarte diferite între ele:

perioada revoltei, perioada închiderii în sine şi perioada exaltării. Începutul adolescenţei

reprezintă un răgaz pentru familia răscolită de furtunile pubertăţii. Raporturile părinţi-copii

par, dintr-o dată, că sunt plasate sub semnul unei căutari reciproce, al întelegerii şi al

aprobarii. S-ar zice că adolescentul, după ce a atins un palier de echilibru, doreşte să se

apropie de părinţi şi sa le arate afecţiunea sa: iată că acum este politicos, complezent, gata

oricând să iasa împreună cu adulţii. De obicei este, de asemenea, plin de afecţiune faţă de

fraţii şi surorile mai mici, cărora compania lui le place mai mult decât cea a părinţilor.

Adolescenţa este vârsta confidenţelor legate de primele sale flirturi; în schimb li se cer

părinţilor confidenţe asupra trecutului lor sentimental. Ei sunt dispuşi să asculte punctul de

vedere al celor mai în vârstă. Acest punct de vedere se acordă deseori cu dispoziţiile lor

romantice; această înţelegere, dar care este totuşi relativă, poate fără îndoială să permită

evitarea multor experienţe sexuale premature şi traumatizante. Prima experienţă sexuală

marchează deseori începutul unor noi revendicări. Prima experienţă sexuală coincide adesea

cu o nouă perioadă de afirmare a Eului şi de dispreţ faţă de familie, dispreţ afişat cu o

siguranţă izvorâtă din convingerea că a atins vârsta adultă. Această vârstă, prin excelenţă

contestatară, a fost denumită criza de originalitate juvenilă. Adolescentul se vede adult şi

revendică dreptul unui adult. şi pentru că maturitatea lui fizică şi intelectuală nu corespunde

unei maturizări sociale care i-ar permite să aibă un statut de persoană autonomă, conflictele

sunt numeroase şi inevitabile.

Insăşi buna lui înţelegere cu părinţii apare adolescentului ca semn al dependenţei sale

şi al unei anumite inferiorităţi. El se revoltă împotriva acestei atitudini protecţioniste şi

12

paternaliste. Nu vrea să i se permită să se trezească la amiază, şi de altfel nici nu ţine s-o faci,

dar pretinde să i se recunoască acest drept dacă aşa-i place. Am s-o fac dacă aşa-mi place este

strigătul lui de război. Preocuparea lui majoră în relaţiile cu adultul este să stabilească

raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Graba lui de a-

şi lua propriile răspunderi îl obligă, după cum însuşi simte, să se autodefinească şi începe prin

a nega copilul care a fost şi care nu există şi nu gândea decât în funcţie de ceilalţi.

Confruntarea dintre experienţa sa şi normele impuse culminează cu conflicte uneori

deosebit de ascuţite, dar întotdeauna trebuie sa avem în vedere dimensiunea afectiva a acestei

lupte. Chiar dacă fiecare dintre adversari pare că se situeaza pe o poziție ferma, el nu doreste

sa rupa relațiile, ci sa stabileasca un contract adevărat cu celalalt. Adolescentul este deosebit

de sensibil faţă de manifestările de respingere şi faţă de judecata adultului, căruia îi critică

modul de comportare dar îi recunoaşte stabilitatea şi chiar experienţa. Această ambiguitate

transpare în timiditatea lui; lipsa de încredere în sine îl obligă să ia ca punct de referinţă

adultul, care în cele din urmă îi va confirma opinia pe care o are despre el însuşi. Adulţii, pe

de altă parte, apreciază continuu adolescenţii, dar doresc să-şi exercite din plin autoritatea; au

în mod vizibil nevoie să li se confirme aptitudinile educative şi astfel comportamentul lor este

tot atât de ambiguu ca şi cel al adolescenţilor. În acest mod se ajunge la un climat de

incertitudine creat şi de unii şi, de ceilalti, propice rectiilor extrem de pătimaşe şi de oscilante.

Discuţiile în contradictoriu dintre adolescenţi şi părinţi, discuţii a căror violenţă poate

fi extrem de mare, au, cu toate acestea, ca punct de plecare incidente minore. Adolescentul

încearca rezistenţa adultului afirmându-şi opinia asupra unor detalii în aparenţă banale (ex:

lungimea părului). Dacă nici unul dintre adversari nu vrea sa cedeze, înseamna ca discuţia,

absurdă în aparenţă, este expresia unei tensiuni cu profunde implicaţii în viaţa familială. Cele

mai înverşunate discuţii sunt deseori acelea în care la un moment dat nimeni nu-şi mai

aminteşte cauza care le-a provocat. Adolescentul exprimă întotdeauna judecăţi fără drept de

apel; el adoră sau detestă, gaseşte un lucru teribil sau infect. De fapt vrea mai curând să-şi

impună gustul decât să-1 exprime; de asemenea, pentru el important este să nu treacă

neobservat: îmbrăcămintea trebuie să-i fie originală sau trăsnită, accesoriile vestimentare

trebuie sa-i facă pe toţi să scrâşnească din dinţi, camera în care stă trebuie să arate mai rău

decât o vizuină, face totul numai ca să se deosebească de prietenii parinţilor săi. Nu se teme

decât de un singur lucru: ca nu cumva să se autoacuze sau să fie acuzat de prieteni de

conformism.

Şi totuşi, puţin sigur de el, provocator şi timid totodată, simte nevoia să fie susţinut de

cei de o seamă cu el. Extravaganţele cele mai ieşite din comun nu şi le permite decât dacă

13

ceilalţi tineri le întreprind odată cu el; astfel este sigur de valoarea gusturilor şi a opiniilor

sale. Un grup de tineri deja constituit se consolidează în jurul aceloraşi gusturi, aceloraşi

dorinţi. Acestea constituie pentru el un mijloc de a găsi un sprijin în a lupta cu adulţii. Astfel

se ajunge de la anticonformism afişat în mod ostentativ la un conformism surprinzător. "Toţi

tinerii seamănă între ei" spun părinţii. Publicitatea contribuie şi ea la generalizarea anumitor

preferinţe ale tinerilor, asa încât aceştia ajung la norme de comportare specifice vârstei lor,

dar care sunt tot atat de conformiste ca ale adulţilor.

Ca şi în timpul preadolescenţei, şi în perioada adolescenţei confictele de autoritate se

află pe primul plan, dar au o nuanţă diferită. Tânărul sau tânăra nu caută numai să se afirme:

ei caută şi un statut care să le stabilească anumite drepturi. Mai mult, reclamă aceste drepturi

sau mai curând doresc revizuirea şi redistribuirea lor. Se vorbeşte mult despre o "criză de

autoritate" care depăşeşte cadrul familial. Ea este specifică epocii noastre pentru că, pentru

prima dată, nu se mai pune în fata tinerilor problema zdruncinării grabnice a unei autorităţi

recunoscute de toţi ca necesară, ci dimpotrivă, solidaritatea acestei autorităţi este pusă la

îndoială atât de părinţi, cât şi de cei tineri, ceea ce creează o stare de ezitare şi de incertitudine

în raporturile dintre ei. Una din raţiunile acestei stări de lucruri o constituie, făra îndoială,

prelungirea procesului de educare şi a scolarităţii; este un paradox menţinerea din ce în ce mai

prelungită într-o stare de dependenţă materială şi morală a tinerilor care şi-au atins maturitatea

fiziologică. Majoratul legal în numeroase cazuri nici nu înseamna măcar că adolescentul este

capabil să-şi câştige existenţa; din an în an vârsta maturităţii sociale se îndepărtează, în timp

ce vârsta pubertăţii nu face decât să scadă. Se asistă la fenomenul nou al "teenager"-ilor,

adulţi sexual, dar încă socotiţi copii iresponsabili. Dacă adaugăm la acestea idolatrizarea

tinereţii, răspândită prin filme şi prin publicitate, şi încapatanarea ridicolă a atâtor adulţi de a

dori să rivalizeze cu tinerii în ceea ce priveşte moda, sportul şi viață erotică, putem întelege de

ce graniţa dintre aceşti tineri care se vor adulţi şi acesti adulti care se vor tineri nu mai este

distinct delimitata şi de ce adultii nu mai au aceeaşi autoritate asupra tinerilor. Relaţiile dintre

ei, din ce în ce mai ambigue, converg tot mai mult spre o rivalitate făţişă.

În cadrul familiei, conflictele de autoritate iau, de cele mai multe ori, forma banală a

unui conflict asupra limitelor: la ce vârstă ai dreptul să fumezi prima ţigară, să dai pentru

prima oară cu ruj, să ieşi cu prietenii? La ce oră ai voie să te întorci acasă seara? Stabilindu-se

o limită, e normal ca tinerii să încerce s-o depăşească puţin, iar părinţii să facă în aşa fel încat

ea sa fie respectată. Conflictul nu va fi niciodata grav dacă regula a fost admisă de ambele

părţi. Dificultatea provine din incertitudinea părinţilor asupra propriilor lor decizii, din

variaţia limitelor de la o familie la alta şi din influenţa cinematografului şi a literaturii care le

14

"demonstrează" tinerilor că sunt extrem de liberi. În realitate, părinţii şi copiii care nu discută

între ei sau discută în contradictoriu au rareori curajul de a examina împreună, în mod deschis,

problema: la cutare vârstă şi în cutare circumstanţe ai voie să fumezi prima ţigară sau să-ţi dai

cu ruj pe buze, la cutare ora este rezonabil sa vii acasă. Părinţii găsesc că este mai uşor să

fixeze reguli de principiu, deseori având ca punct de reper propria lor adolescenţă, pentru că

de aici izvorăşte pentru ei o securitate morală, siguranţa de a nu se înşela. Rigiditatea acestei

organizări a modului său de viaţă îl exasperează pe adolescent, care găseşte că e ridicol să i se

ceară să se întoarcă la douăsprezece noaptea şi nu la douăsprezece şi jumatate. Astfel, pentru

el este mai uşor să aibă sistematic o atitudine revendicativă decât să examineze rezonabil

problema. Pentru a ieşi din încurcătură, soluţia se căuta fie într-o întărire excesivă a

interdicţiilor, fie într-o îngăduinţă totala; şi una şi cealaltă nu fac decât s-o agraveze.

Înăsprirea de către părinţi a regulilor de comportament a adolescenţilor înlătura şi mai mult

posibilitatea unui dialog între ei, dar şi îngăduinţa excesivă le apare pe buna dreptate, ca o

demisie a părinţilor; ei încă doresc să mai fie protejati împotriva lor înşişi sau cel puţin să fie

ghidaţi şi limitaţi în acţiunile lor. Deşi ar părea decepţionant, de nimic nu se tem adolescenţii

mai mult decât de părinţii-amici.

Acestor tineri sensibili, un exces de solicitudine şi de "înţelegere" li se pare şi mai

suspect decât "rigiditatea". Ei descoperă în el dorinţa de a le fi controlată autonomia, iar

atunci când iau hotărâri se simt observaţi, spionaţi. Încercarea de a merge în întampinarea

celor mai mici dorinţe ale lor le pare un adevarat şantaj afectiv. Dorinţa adolescentului de 17-

18 ani este să găsească în faţa lui un om adevărat: nici molâu şi nici jandarm, ci o fiinţă

înzestrată cu putere de judecată şi cu voinţa. Nu se poate lipsi de etalonul pe care-1 constituie

pentru el atitudinea adultului pe care îl stimează.

Un tată incapabil să-i demonstreze fiului său că trebuie să ţină cont de el, pentru că

există cu adevărat, îl va lăsa pe acesta descumpănit şi nelinistit în faţa unei multitudini de

posibilităţi. Mai curand un "raisoneur" decât un rezonabil, ceea ce o şi stie, dar adolescentul ar

vrea totuşi să i se acorde responsabilitatea faptelor sale; poate înţelege că libertatea este

limitată de îndatoririle ce decurg din viaţa în comun; poate chiar să se dovedeasca apt să

renunţe la o parte din dorinţele lui, când i se lasă dreptul să şi le satisfacă, dar făcându-1 totuşi

să reflecteze asupra lor.

Reactivarea problemelor oedipiene, mai mult sau mai puţin rezolvate în copilărie, îl

pune pe adolescent în faţa problemei alegerii sexuale, alegere deseori culpabilizată de

atitudinea părinţilor. Sarcasmul lor contribuie la transformarea acestei culpabilităţi într-un

sentiment insuportabil, care poate determina comportări diferite: supunerea în faţa dorinţei

15

adultului şi renunţarea la o alegere heterosexuală. Adolescentul rămâne "legat de fusta

mamei", nu iese din casă, este timid şi inhibat în faţa persoanelor de sex opus, lasă uneori să i

se impună un partener; ruptura de familie: este cazul unor căsătorii foarte timpurii ale

anumitor tineri care evadează dintr-un mediu familial prea angoasant sau care exercita

asupra lor presiuni prea puternice; aceste căsătorii sunt de ajuns de periculoase, deoarece

sentimentul de vinovăţie, creat de gestul rupturii, generează adesea tensiuni între tinerii

casatoriţi; alegerea unui partener după imaginea părinţilor: băiatul îşi alege o soţie maternă, în

faţa căreia renunţă la responsabilităţile sale; fiica se amorezează de un seducător de vârsta

tatălui său. Se vede că în acest domeniu, ca şi în altele, este deosebit de important ca părinţii

să ştie să depaşească perioada în care sunt frustraţi afectiv, pentru a-1 ajuta în mod real pe

adolescent. Sarcina este cu atat mai dificilă, cu cât adolescentul, pudic şi pătimaş, consideră

orice încercare de dialog ca un amestec abuziv în poblemele lui. Are totuşi nevoie sa fie

ajutat: dacă preadolescenţa este vârsta educaţiei sexuale,' adolescenţa este vârsta educaţiei

sentimentale.

Adolescenţa, deja bogată în zdruncinări anatomice şi fiziologice, nu este scutită nici de

transformări intelectuale şi psihologice. Chiar când familiile supraveghează cu grija apariţia

primelor indicii fizice ale începerii pubertăţii, ele sunt totuşi surprinse de cortegiul de

excentricităţi caracteriale care o însoţeşte.

Prima manifestare a acestei revolte este refuzul de a se supune. Înainte de 13 ani,

copilul nu se supune din zapaceală sau pentru că nu vrea să facă un lucru care-i displace.

După această vârstă, la 14 ani, el nu se mai supune, din dezgustul pe care i-1 provoacă ideea

că i se ordonă ceva şi pentru a protesta împotriva ideii de subordonare, conţinută implicit în

noţiunea de supunere. Conţinutul ordinului îl interesează mai puţin decât tonul vocii care

comandă. Înainte de criză, copilul se răzvrătea împotriva supunerii pe ascuns; în timpul crizei

el se răzvrăteşte cu ostentaţie. Nu mai este serviabil şi se înfurie împotriva micilor ajutoare pe

care trebuie să le dea în casă. El se supune când autoritatea familială a ramas intactă, însă prin

atitudinea pe care o afişează vrea să ateste că face totul din constrângere şi în mod forţat.

Demnitatea exagerată ce i se citeşte pe faţă vrea să constituie o lecţie pentru părinţii atât de

tiranici, încât să-şi înjoseasca copilul cu sarcini incompatibile cu valoarea lui. Tot atunci este

şi vârsta zâmbetului batjocoritor. Toate părerile enunţate de adulţi par ridicole tânărului în

plină vârstă ingrată. Ele îl fac să ridice ostentativ din umeri, mai ales dacă părerile sunt ale

părinţilor săi. Dacă disciplina îl împiedică să se dedea la asemenea insolenţe, ele sunt atunci

înlocuite cu grimase mai discrete.

16

Lărgirea contactelor sale sociale şi imbogatirea domeniului său de cunostinţe îl fac să

descopere treptat orizonturi noi, ascunse până atunci cu grijă de familie privirilor sale. După

dispariţia "miraculosului" care îi colorase primii ani ai vieţii, el vede năruindu-se unul după

altul toate decorurile care-i ascundeau realitatea. Toate precauţiile care-şi aveau originea

numai în dragostea părinţilor săi i se par că n-au fost decât nişte încercări amăgitoare şi

odioase de a-i atribui un rol minor. Teama de a nu fi păcălit şi de a lăsa să se vadă aceasta, atât

de caracteristică vârstei, îl face să suspecteze valabilitatea tuturor raţionamentelor de adult.

Totul i se pare suspect şi, fiindcă se ştie încă destul de slab pentru a discuta cu cei mai

mari decât el, preferă să nege totul decât să încerce să deosebească adevărul de minciună.

Refuzul de a se supune şi zâmbetele batjocoritoare sunt o modalitate firească de apărare, iar

reducerea credulităţii i se pare că justifică revolta lui împotriva familiei, şcolii şi moralei. El

respinge în bloc tot ce a învăţat şi tot ce i-a fost impus. Revolta împotriva părinţilor şi a

familiei este cea mai frecventă şi mai evidentă. Ea este adesea dureroasă pentru familiile

uimite de a vedea afecţiunea lor atât de nerăsplătită, în timp ce profesorii, rudele mai

îndepărtate sau chiar unii straini nu par a fi ţinta acestei răzvrătiri. Ar fl greşit dacă am

interpreta aceste revolte juvenile, limitate la cei apropiaţi, ca pe nişte manifestări ale lipsei de

afecţiune. Această revoltă juvenilă nu-şi limitează manifestările numai la refuzul de a se

supune sau la zâmbetele batjocoritoare.

Neînţelegerea reciprocă se adâneeşte dacă autoritatea paternă grav ameninţată, în loc

să se facă mai uşor simţită, caută să reacţioneze devenind mai drastică. Climatul familial este

întunecat de discuţiile din ce în ce mai dese, mai ales dacă metodele educative ale tatălui şi ale

mamei se ciocnesc cu acest prilej. Copilul, incapabil să discearnă adevărata cauză a

conflictelor ce se ivesc, caută să evadeze din această ambianţă apăsătoare. Uneori işi pune în

aplicare această dorinţă. Fuga de acasă constituie forma extremă a acestei revolte împotriva

familiei. Ea este mai curând dovada conflictului dintre generaţii decât a unei adevarate lipse

de afecţiune din partea copilului sau a unei asprimi excesive din partea părinţilor. La ele

trebuie să ne ducă gândul atunci când un copil răzvrătit şi insuportabil devine, fără o cauză

aparentă, mai calm şi mai închis în sine. Această linişte aparentă, departe de a marca sfârşitul

răzvrătirii, exprimă uneori satisfacţia pe care o resimte el, când, în sfârşit, a luat hotărârea să

fugă de acasă. Conflictele acestea familiale opun mai ales pe băieţi taţilor şi pe fiice mamelor.

Unii au vrut să vadă în ele dovada complexului Oedip, adică a geloziei sexuale în sânul

familiei. Dacă există gelozie, atunci unicul ei izvor este necazul adoleseentului că nu e încă

adult. Dacă orice adolescent este gelos pe părintele de acelaşi sex, el încearcă acelaşi

sentiment şi faţă de toţi adulţii de acelaşi sex cu el, ajunşi deja la o maturitate la care el

17

râvneşte cu nerăbdare. Fiica nu se ridica împotriva tatălui decât arareori, deoarece nu

invidiază situatia lui de bărbat. Dimpotrivă, ea se ciocneşte de autoritatea mamei, pentru că-i

invidiază feminitatea, cu atât mai pătimaş cu cât, prin comparaţie, ea îşi dă şi mai mult seama

de relativa inferioritate a situatiei ei actuale de adolescentă. Aceste gelozii sunt rareori

conştiente, dar se manifestă aproape întotdeauna.

Revolta împotriva şcolii - şi în acest caz este vorba de acelaşi refuz de a accepta în

continuare o autoritate recunoscută până atunci. În ochii elevilor de 14 ani, profesorii lor se

transformă în nişte ignoranţi plini de pretenţii sau în tirani; elevii pândesc cu perseverenţă o

greşeală cât de mică a profesorilor care să servească drept justificare acestei revolte. Tinerii de

această vârstă găsesc o plăcere amară în a demasca nedreptăţile ale căror victime se cred.

Aceasta este şi perioada extravaganţelor şi a actelor inutile de nesupunere. Se întâmplă

deseori să vedem tineri adolescenţi dedându-se pe neaşteptate şi fără motiv la acte de

indisciplină gratuită sau la obrăznicii întru nimic justificate. Ar fi o greşeală să se creadă că

singurul ţel al acestor manifestări ar fi dorinţa "de a-i uimi pe colegii lor", asa cum gândesc

profesorii şi părinţii. În realitate, ele exprimă aproape întotdeauna aceeaşi voinţă de a se

răzvrăti împotriva unei autorităţi care nu mai este acceptată de a afirma cu stăngăcie o

personalitate care încă se caută. Sunt adevărate tresăriri de angoasă, fiindcă cu ajutorul lor cei

care le comit caută să-şi dovedească cu orice preţ că sunt liberi să săvârşească orice acţiune.

Ei se dedau la asemenea excentrităţi pentru a-şi consolida încrederea în sine.

Revolta împotriva moralei, a politeţii. Tânărul adolescent se străduieşte să scape de

toate constrângerile sociale şi morale susceptibile de a sugruma personalitatea lui născândă.

Manifestând aceeaşi repulsie faţă de toate închistările vieţii sociale, el se opune cu aceeaşi

energie marilor principii morale ca şi simplelor reguli de politeţe. Tocmai această nevoie de a

nu accepta nimic ca adevărat înainte de a fi discutat şi criticat explică şi atitudinea acestor

tineri răzvrătiţi faţă de morală. Dacă deseori resping principiile ei esenţiale şi caută să se

comporte tocmai pe dos, ei nu fac aceasta pentru că neagă valoarea lor, ci pentru că refuză să

li se supună din simplă obişnuinţă şi acceptare a modului de viaţă al acelor adulţi. Ei vor să

înţeleagă sensul acestor încorsetări şi obligaţii şi le place să creadă că nu sunt autorizaţi să li

se conformeze fără remuşcări decât dacă la început au ştiut să le încalce.

Micile devieri sexuale ale pubertăţii, atât de frecvente de câţiva ani, n-au adesea altă

explicaţie decât nevoia de a cunoaşte totul înainte de a alege şi aprecia. Ele mai pot fi şi

consecinţa ipocriziei cu care majoritatea adulţilor tratează problemele sexualităţii. Tânărul

adolescent devine la 14 ani într-adevar conştient de importanţa minciunii în relaţiile sociale.

Acum, când este în stare să vadă mai bine toate urâţeniile şi laşităţile vieţii de fiecare zi, el se

18

revoltă împotriva indulgenţei cu care sunt tratate toate acestea. Ca întotdeauna la această

vârstă, lipsa de simţ critic îl face să exagereze şi se întâmplă să sufere de pe urma greşelilor pe

care a vrut să le comită. Trebuie să ştim că în asemenea cazuri este adesea mult mai sever cu

el însuşi decât sunt adulţii din jurul lui.

Această perioadă are ca scop să-1 scoată pe tânăr de sub influenţele străine care şi-au

pus pecetea asupra copilăriei lui. După respingerea acestor constrângeri ale trecutului, vine

rândul afirmării propriei lui personalităţi. Eliberat din ce i se paruse lui a fi o închisoare,

tanarul trebuie să facă ucenicia libertăţii pe care a dobândit-o. acum îl pândesc noi greutăţi.

Crizele sr vor succeda până la 20 de ani, fiecare dintre ele trebuind considerată o nouă etapă

spre maturitate, iar nu un episod anarhic. Unii tineri sar peste una sau mai multe etape ale

acestei evoluţii, alţii se opresc mai mult la una decât la altele; rar se întâmplă ca un tânăr să

prezinte în întregime şi într-o succesiune ordonată toate simptomele clasice ale adolescenţei

psihologice.

Perioada scandalului - din clipa în care se crede definitiv eliberat de lanţurile

copilăriei, adolescentul caută să-şi afirme noua sa independenţă prin numeroase excentricităţi,

el vrea să se facă remarcat. Pentru a-şi atinge scopul, toate mijloacele i se par bune dacă pot

să-1 scoată în evidenţă din rândurile mulţimii. De la scandalurile provocate la Atena de tinerii

prieteni al lui Alcibiade, nici o epocă n-a fost ferită de asemenea manifestări. Fanteziile

vestimentare sunt primele care atrag atenţia trecătorilor. Ansamblurile sunt groteşti, ca la circ,

sau pretenţios de modeste. Nu există cale de mijloc între o eleganţă scrobită şi o neglijenţă

slinoasă. Dacă moda obişnuită prevede părul scurt, tinerii îşi vor lăsa o coamă lungă şi

romantică; dacă ea se schimbă şi începe să se poarte cu păr lung, atunci îi vom vedea pe tineri

cu capul complet ras. Strigăte puternice, palme zgomotoase pe spate, râsete stridente sunt

mijloacele folosite de tinerii excentrici pentru a-şi semnala prezenţa celor care nu s-au lăsat

impresionaţi de costumatia lor.

Nu-i interesează un schimb sincer de păreri şi stau tot timpul la pândă pentru a găsi

prilejuri de a se contrazice cu cineva. Toate aceste mici grijile ei etc. Progresul de la unitatea

simbiotică la separarea de mamă este marcat de formarea unor capacităţi interne de reglare

care sunt promovate de dezvoltările motorii, verbale şi cognitive.

Individuarea în adolescenţă este reflectarea acelor schimbări structurale ce însoţesc

deprinderea emoțională de obiectele infantile internalizate. Fără o desprindere încununată de

succes, găsirea unor obiecte exterioare faniiliei, din lumea înconjurătoare, este împiedicată

sau se limitează la o simplă substituţie. Eu1 este intrinsec implicării în acest proces pentru că

în adolescenţă, Eu1 parental este disponibil în mod selectiv copilului şi este, într-adevar,

19

extensia legitimă a Eului. Aceasta condiţie este un aspect integral al dependenţei din copilărie

în slujba controlului anxios şi reglării stimei de sine. Odată cu desprinderea de dependenţele

libidinale infantile în adolescenţă, obişnuitele dependenţe ale Eului din perioada de latenţă

sunt, de asemenea, repudiate. Prin urmare, slăbiciunea Eu-lui în adolescenţă nu se datorează

doar creşterii forţelor pulsiunilor dar, într-o mai mare măsură, desprinderii de suportul Eului

parental.

Distorsiunile Eului - lipsa scopurilor, tulburări de învăţare, negativism - sunt frecvent

semne simptomatice ale eşecului desprinderii de obiectele infantile şi, în cosecinţă, ele

reprezintă un eşec al însăşi individualizării. Clinicienii recunosc în respingerea familiei şi a

propriului trecut de către adolescent, împiedicarea acestui proces dureros de desprindere. Pot

apărea forme extreme - există adolescenţi care fug de acasă, părăsesc şcoala, încep să

consume droguri sau se aruncă în promiscuitate. Dar aceste forme extreme nu reprezintă decât

fuga de o tendinţă regresivă copleşitoare către dependenţele, siguranţele şi gratificaţiile

infantile. Se spune că adolescenţii fac ceea ce trebuie să facă, dar nu utilizează mijloacele

adecvate.

În actuala separare şi independenţă, adolescentul experimentează un sens de triumf

asupra trecutului său şi treptat devine dependent de această stare de aparentă eliberare. Astăzi

domină atitudinea adolescentului care îşi învinuieşte părinţii pentru dezamăgirile tinereţii lui

sau, la scară transcendentală, atitudinea de a vedea în puterile incontrolabile ale diferitelor

numiri, forţele absolute şi ultime care guvernează viaţa. Adolescentului i se pare lipsit de sens

să se ridice împotriva acestor forţe, dar declară, mai degrabă, lipsa oricărui scop pentru un

asemenea efort ca adevarata marcă a maturităţii. Incapacitatea de separare de obiectele interne

decât prin respingere, detaşare, este experimentată subiectiv ca un sens al alienării.

Adolescenţa reprezintă singura perioadă.a vieţii în timpul căreia regresia Eului şi a pulsiunilor

constituie o componentă obligatorie a dezvoltării normale, fireşti. Stări de regresie a Eului

sunt identificate şi in idolatrizarea de către adolescent a unor oameni faimoşi. Astăzi, aceşti

oameni sunt aleşi din cadrul lumii afacerilor, sportului etc. Acest lucru aminteste de părinţii

idealizaţi din anii timpurii al copilăriei tânărului. Imaginile lor glorificate constituiau un

reglator indispensabil al echilibrului narcisist al copilului. Dar nu trebuie să ne surprindă

faptul că pereţii dormitoarelor, acoperite cu pozele idolilor colectivi, devin goi de îndată ce

libidoul obiectual este angajat în relaţii interpersonale adevărate, reale.

Stările de Eu infantile sunt recunoscute şi în stare emoţională vecină cu fuziunea.

Asemenea stări sunt frecvent experimentate, de pildă, în relaţiile cu abstracţii de tipul

Frumosului, Binelui, a Adevărului, sau de natură politică, estetică sau religioasă. Astfel de

20

stări ale Eului de cvasi fuziune în tărâmul reprezentărilor simbolice sunt căutate drept răgaz şi

servesc ca gardieni împotriva totalei fuziuni cu obiectele infantile internalizate. Convertirile

religioase sau stările de fuziune induse de droguri aparţin aceluiaşi tărâm al regresiei Eului.

Una dintre caracteristicile adolescenţei care nu scapă neobservată este efortul

nebunesc de a păstra legatura cu realitatea, de a fi activ, de-a face diverse lucruri. Mai rnult,

apare în nevoia unei experienţe de grup sau de relaţii individuale de o afectivitate acută, vie.

Ceea ce caută ei nu este legătura personală ci ascuţimea efectului şi agitaţia emoţională

determinată de el. Acestui tărâm aparţin următoarele - nevoia presantă de a face diferite

lucruri pentru a scapa de singurătate, de plictiseală, căutarea solitudinii în care adolescentul

evocă în mintea sa stări afective de o mare intensitate.

Problema limitelor nu este una care rezidă în configuraţia forţelor intrapsihice dintr-un

individ. Cu alte cuvinte, orice chestiune despre limita personală are inţeles doar atunci când se

face referinţă la limitele personale ale altora sau ale altuia şi este, aşadar, întotdeauna o

dimensiune interacţională de experienţă. Starea individuală a unei limite personale poate fi

privită ca derivând dintr-o negociere interactivă care stabileşte un acord reciproc în privinţa

graniţelor permisibile dintre sine şi altul. În timpul dezvoltării din copilărie şi adolescenţă

apar o serie de negocieri conştiente şi inconştiente în privinţa delimitării limitelor sau

graniţelor. Acest proces interacţional implică întotdeauna echilibrul fortelor psihice a cel puţin

două persoane şi reflectă întotdeauna la un anumit nivel graniţele inerente în cadrul structurii

societăţii.

1.4. Socializarea în adolescență

Relațiile cu covârstnicii devin foarte importante de-a lungul adolescenței, în sensul că

ele au implicații noi pentru alte aspecte ale dezvoltării. Angajarea în relații cu covârstnicii este

critică pentru progresele în înțelegerea de sine și atingerea identității. Ei își descoperă

sentimentele prin intermediul relațiilor sociale.

Grupul de prieteni din care fac parte adolescenții ajută la definirea propriului Eu.

Grupul de covârstnici oferă posibilitatea de încercare a diferitelor roluri, o parte vitală a

atingerii identității. Implicarea în relații cu persoanele de aceeași vârstă și acelasi sex deseori

construiește calea pentru relații heterosexuale intime.

21

Adolescenții știu că au motive interne, deci ei consideră că și ceilalți au.Ei știu că au

un Eu coerent, deci și ceilalți trebuie să aibă. Aceste noi înțelesuri pot fi văzute în eforturile

adolescenților de a explica reacțiile și comportamentele celorlalți. Chiar și adolescenții mai

mici deduc că alții trebuie să aibă anumite trăsături care îi determină să acționeze într-un

anume fel. În jurul vârstei de 16 ani, ei încearcă să reconcilieze comportamentul inconsistent

al celorlalți prin scoaterea în evidență a motivelor relaționate. La vârsta aceasta, ei găsesc

motive psihologice pentru comportamentul celorlalți, așa cum o fac și pentru comportamentul

lor.

Schimbările în înțelegerea Eului și a celorlalți sunt asociate cu schimbări în natura

prieteniei de-a lungul adolescenței. Adolescenții au o mare capacitate de înțelegere reciprocă.

De-a lungul adolescenței timpurii, grupul de covârstnici tinde să devină o entitate mai

structurată și organizată decât era înainte.Relațiile individului cu grupul de covârstnici are

implicații mai bine definite decât înainte. Prietenii copilului sunt deseori găsiți în cartier,

cluburi locale, centre comunitare, clasa de elevi. Grupurile de prieteni sunt omogene.

În adolescența timpurie tinerii își petrec foarte mult timp în afara casei. Discuțiile cu

prietenii atât față în față sau la telefon devin o activitate zilnică dominantă. Prieteniile din

cadrul grupului de covârstnici asigură oportunități pentru intimidare emoțională, suport și

înțelegere, companie și distracție. Acceptarea într-un grup de covârstnici la liceu pot fi bazate

pe una sau mai multe din următoarele caracteristici: aspect fizic plăcut, abilități atletice,

performanțe academice, scopuri de viitor, afiliere religioasă la un grup etnic, talente speciale.

Criteriul pentru apartenența la un grup poate să nu fie precizată public, dar grupurile

tind să includă sau să excludă membri în baza unor standarde. consistente. Aspectul fizic

plăcut continuă să fie o forță puternică în determinarea popularității. Grupurile întâlnite în

liceu pot fi identificate în cadrul școlii prin îmbrăcămintea membrilor, limbajul lor, activități

la care participă și locații din școală în care se adună.

Individul adolescent este pus în fața unei mari varietăți de posibilități în alegerea

apartenenței la un grup de covârstnici. După intrarea în liceu, adolescentul intră în contact cu

un număr de oameni care îi pot acorda prietenia. Adolescenții învață să privească dincolo de

ofertele inițiale de prietenie și să evalueze grupul de prieteni din care provine. O persoană

poate să decidă să accepte sau nu prietenia pe baza reputației grupului din care provine

potențialul prieten.

Pe măsură ce adolescenții își decoperă poziția în ierarhia de putere a grupului, ei învață

cum să avanseze în cadrul acestei ierarhii și ce comportamente sunt așteptate de la membri la

diferite niveluri. Pe baza acestor informații adolescenții trebuie să decidă dacă dezvoltarea

22

personală este compatibilă cu opțiunea deja făcută pentru un grup de covârstnici. În general,

adolescentul nu-și abandonează grupul de covârstnici inițial numai dacă anticipează un

potențial câștig de status. Grupurile de covârstnici adolescenține sunt mai puțin organizate

decât echivalentele lor adulte, dar sunt considerabil mai structurate decât grupurile de prieteni

din copilărie. Adolescenții învață tehnici de evaluare a organizării grupurilor sociale și poziția

lor în cadrul acestor grupuri. Ei își dezvoltă aspirații pentru avansarea poziției lor sociale.

Prietenii făcuți în adolescență se pot schimba când indvidul îmbătrânește .

Cel mai mic și mai intens grup de covârstnici este reprezentat de potrivirea a doi

indivizi într-o relație. Prietenia este caracterizată de participarea frecventă și reciprocă în

activități, plus o legatură emoțională puternică. Persoane de vârste diferite folosesc acești

factori în definirea unei pritenii.Prietenii nu fac doar lucruri împreună, dar pe ei te poți baza

pentru suport emoțional, înțelegere și acceptare. Ei au sesizat diferențe calitative în prieteniile

femeilor și bărbaților din adolescență. Prieteniile fetelor din primii ani ai adolescenței aveau

tendinta să se centreze în jurul activităților sociale. La mijlocul adolescenței, suportul

emoțional și înțelegerea devin mai importante, iar mai târziu aceste prietenii pierd puțin din

componenta emoțională și progresează spre împărtășirea unor valori, idei și interese.

Prietenia băieților nu prezintă aceste schimbări, tinzând să rămână centrați pe

activități. Fetele tind să se focalizeze pe un număr mic de prieteni buni și cei mai buni priteni,

pe când băieții se centrează pe un numar mare de prieteni ocazionali și buni prieteni. Prietenii

tind să fie de aceeasi vârstă, etnie și sex. Oamenii de toate vârstele îi preferă pe cei atractivi

din punct de vedere fizic. O persoană atractivă este uneori respinsă în favoarea uneia mai

puțin frumoasă, care este privită ca fiind mai competentă în domenii importante. Frumusețea

fizică în general este un avantaj în formarea prieteniilor. Comportamentul influențează

prietenii pe care oamenii și-i fac, toți tindem să căutăm indivizi al căror comportament ne

place.

Putem vorbi, de asemenea, de două tipuri de grupuri de covârstnici: clica (gașca) și

societatea sau mulțimea (cluburi, asociații). Clicile sunt mai mici, grupuri mai intime, care

cuprind de la trei la nouă membri. O clică medie are șase membri, pe când o societate are o

mărime de trei ori mai mare decât clica. Acestea diferă nu doar prin mărime, ci și prin funcția

îndeplinită. Societatea adolescențină este formată în jurul unor interese, abilități și idealuri

comune. O societate poate fi un club sau o echipă școlară, un grup religios sau o organizație

politică. Funcția sa se centrează în jurul planificării și executării unor activități cum ar fi

petreceri sau baluri pentru strângerea de fonduri. Societățile sunt compuse atât din fete, cât și

din băieți ce aparțin unor clici particulare. Nu toți membrii unor clici trebuie să fie membrii

23

unei societăți. În clici, activitatea se centrează în mare măsură asupra discuțiilor, în special

cele telefonice. Calitatea unui membru al unei clici este legată de o serie de factori: vârsta,

clasa socială și sexul.

Clicile de băieți, comparativ cu cele de fete par să accepte membri din clase sociale

diferite. Clicile de fete tind să fie mult mai intime și exclusiviste cu cei din afara grupului.

Clicile și societățile se schimbă pe parcursul anilor adolescenței. Clicile din adolescența

timpurie sunt de obicei compuse din indivizi de același sex. Majoritatea fetelor și băietilor

încep să aibă întâlniri amoroase în jurul vârstei de 14-15 ani. Aceasta conduce la integrarea

sexuală a clicilor. În adolescența târzie, majoritatea clicilor include atât fete, cât și băieți

Una dintre cele mai mari necesităţi a adolescenților este apartenenţa la un grup. Putem

defini grupul ca „factor determinant al comportamentului şi acţiunii umane, cu influenţe

pozitive şi negative asupra acestora, ca facilitator al inserţiei sociale a individului sau ca

accelerator al maturizării sociale a acestuia. Grupul îşi pune pecetea asupra personalităţii

umane şi a performanţelor acesteia, o propulsează în sistemul de prestigiu al realităţii sociale

sau o devalorizează, o afundă în abisuri şi tenebre; el invită, incită, sugerează sau presează,

obligă spre acţiune, amplifică sau multiplică sau scade şi minimalizează forţele şi

responsabilităţile membrilor săi, determină sau amână şi suspendă acţiunile membrilor

componenţi, facilitează sau inhibă comportamentul participanţilor” (Mielu Zlate, Camelia

Zlate, 1982)

Grupul poate fi înţeles ca mijloc de socializare, formare şi dezvoltare a personalităţii

umane, ca mediu educativ şi educogen, ca laborator în care se plămădeşte nu numai

personalitatea fiecaruia dintre membrii componenţi, ci şi relaţiile dintre aceştia, în care are loc

clarificarea progresivă a concepţiilor şi atitudinilor despre sine, despre alţii şi despre grup, în

care se cristalizează conştiinţa de grup a participanţilor, în care omul se formează ca om şi ca

personalitate, dezvoltându-şi competenţele sociale.

Influenţa grupului de prieteni asupra adolescentului elev se materializează în conduita

acestuia, iar măsura în care aceasta ia forme pozitive sau negative, depinde de un complex de

factori individuali şi sociali. Unii adolescenţi se simt mai în siguranţă când fac parte dintr-o

gaşcă. Părinţii nu îi pot alege adolescentului prietenii, iar „tipii duri” pot adeseori să li se pară

extraordinari atât băieţilor, cât şi fetelor. Însă, pentru majoritatea copiilor, faptul de a face

parte dintr-o gaşcă reprezintă numai o fază.

Prietenii pot să constituie o sursă importantă de sprijin pentru adolescenţi, mai ales

pentru fete, însă pot să fie şi o sursă de neplăceri şi de rivalităţi. Multor tineri le face plăcere

să facă parte dintr-o „bisericuţă” şi majoritatea şcolilor au „bisericuţele” lor, care le pot face

24

viaţa cu adevărat mizerabilă celor care sunt mai puţin deştepţi, mai puţin sportivi, mai puţin în

pas cu moda, mai puţin „cool”. Din perspectiva analizei grupurilor, clasa de elevi poate fi

considerată drept un grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membri egali între ei

(elevii) şi dintr-un animator (profesorul), ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul

sarcinii şi de normele de funcţionare. Ca orice grup, clasa ăndeplineşte mai multe funcţii: de

integrare socială (în strânsp legătură cu sentimentul de securitate pe care îl oferă membrilor

săi), de reglementare a relaţiilor intraindividuale şi intragrupale şi cea de constituire a

identităţii de sine, proprie grupului. Apartenenţa la grupul şcolar este condiţionată de

acceptarea unui sistem de norme. Procesul prin care grupul exercită presiune asupra

indivizilor pentru a-i determina să accepte norme de grup este numit conformism. În cazul în

care presiunea spre conformitate nu vine din partea grupului, ci din partea autorităţii, vorbim

de obedienţă. Dacă grupul de egali, „grupul de cartier”, „grupul stradal” sau cum dorim să-l

numim promovează norme ce pot fi considerate ca aparţinând unei contraculturi, tendinţa spre

conformism în raport cu grupul înseamnă devianţă în raport cu normele culturii globale.

Devianţa şcolară constă în abaterea de la normele prescrise şi este favorizată de

disfuncţionalităţile normative ce ţin în general de: conflictul normativ intrinsec, în situaţii în

care există norme contradictorii în interiorul sistemului normativ sau în atitudinea autorităţii

în raport cu norma, ca în situaţia absurdă, dar din păcate destul de frecventă, a interdicţiei

permise (nesancţionată, trecută cu vederea), care încurajează sau determină comportament

duplicitar şi o atitudine generală dispretuitoare faţă de normă (“există pentru a fi încălcate”,

“merge şi aşa” etc); conflictul normativ extrinsec, generat de situaţia în care normele interne

(ale şcolii) intră în dezacord cu alte norme externe (ale grupului de apartenenţă);

artificialitatea normelor în raport cu realitatea, inadecvarea lor la lumea în care trăim;

inculcarea inadecvată a normei, cu accent exclusiv pe prescriptiv şi absenţa negocierii; spre

susţinerea acestei idei merg şi experimentele realizate de Fredman (1965, apud Monteil,

1997), care argumentează ideea conform căreia o normă are durabilitate mai mare dacă este

impusă cu o constrangere mai puţin severă decât sub o ameninţare puternică.

Studiile au arătat că devianţa şcolară este una dintre premisele delicvenţei juvenile.

Unele cercetări longitudinale (D. Elliot şi H. Voss, apud Neamţu, c., 2003) care au urmărit

evoluţia unor eşantioane reprezentative pe durata a patru ani, validează teoria presiunii

sociale, constatând că: indicele delicvenţei este considerabil mai ridicat la tinerii care au

abandonat şcoala, comparativ cu cei care şi-au continuat studiile; natura experienţelor şcolare

este motivul cel mai frecvent al conduitelor de devianţă şcolară, al abandonului în mod

special. Analizele desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp reliefează faptul că abandonul

25

şcolar, reducând controlul social asupra individului, determină pe termen lung o creştere a

activităţii infracţionale.

Dacă prezenţa şi participarea adolescenţilor la grupul informal de prieteni este o condiţie

indubitabilă şi inevitabilă ce defineşte vârsta, practicile şi comportamentele dezvoltate prin

socializarea secundară pot fi direcţionate spre valori dezirabile social, prin acţiunea comună şi

continuă a tuturor instanţelor de socializare formală. Omul a fost creat pentru a conviețui într-

o comunitate, alături de alți oameni și, în acest scop, el este indiscutabil legat și afectat de

relațiile ce se stabilesc între cei deopotrivă cu el. Societatea în care acesta își desfășoară

activitatea îi oferă sau trebuie să-i ofere cadrul propice de manifestare a personalității cât și

aprecierea muncii pe care o face, bineînțeles, într-un scop benefic. Lumea în care trăim este

importantă nu numai în ideea că este spațiul în care trăim, ea trebuie să exprime dorința

noastră de a progresa și de a urca pe scara umanității. Adolescentul este copilul-adult ce caută

senzații și emoții puternice. El încearcă să depășească limitele pe care adulții le impun,

adeseori tocmai din dorința de a nu se supune lor, căci ideea e să trăiești cât mai diferit și mai

presus de ceilalți.

Experiența proprie este dovada ceea mai puternică și mai convingătoare, care ține loc de

întrebările fără răspuns la care adulții, în general, nu se sinchisesc să caute soluții. Tânărul

adolescent simte însă și dorinta de-a se retrage în sine ca la semnalul unei voci interioare mai

presus de voință. Aceste momente sunt mai intense decât escapadele dese din cotidian. Ele

presupun lupta între diferitele emoții ce-l încearcă, momemte de răscruce în conturarea

modului de a gândi și de a acționa. Relațiile cu cei din jurul său sunt în mare parte rezultate

ale educației însușite în copilărie și nu depind foarte mult, așa cum se crede, de calitatea de

adolescent. Este drept că tinerii sunt impulsivi și usor influențabili, dar valoarea lor constă în

puterea de a diferenția binele de rău și de a se corecta atunci când au greșit. Acest lucru este

posibil doar în contextul unei bune educații morale insuflate de familie.

Părinții se dovedesc de multe ori a fi fără răbdare și refuză să-i asculte ce este mai

important să înțeleagă. Frica de a comunica cu cei cărora le datorează viața poate fi în egală

măsură atribuită și tinerilor. La prima confruntare de opinii legăturile cu familia tind să se

răcească și se distanțează, ca mai târziu să dea frîu liber unor emoții și dorințe față de niște

oameni mai mult sau mai puțin interesați să valorifice frustrarea lor.

Pe fondul unor astfel de probleme, părinții încetează să mai fie modelele ideale din

copilărie. Afectivitatea copiilor lor este acumulată astfel pentru prieteni, care sunt adesea aleși

întâmplător. Relațiile cu aceștia sunt intense și profunde. Simpatia și admirația capătă forme și

trăsături asemănătoare cu ale dragostei, sentiment foarte stimulator pentru adolescenți, căci el

26

presupune dăruire, apropiere și împărtășire a dorințelor, visurilor. Prietenii adevărati sunt

condiția necesară “împlinirii” unui adolescent. Scopul lor e să-și împărtășească unul altuia

experiențele și să găsească un echilibru permanent în cel în care are încredere și speranța că

va găsi răspunsul la întrebările ce-l frământă. Ideea e să găsești completarea lipsurilor pe care

le ai și nu imitare, în acest caz nu se mai poate vorbi despre prietenie, ci despre un sentiment

de inferioritate. Uneori “edificiul” este mult prea fragil și se destramă vizibil sub influența

invidiei și a trădării sau doar pentru că prietenul respectiv “nu mai prezintă interes”. Însă

există și un alt gen de prieteni a căror influență marchează negativ. Naivitatea, poate chiar

dorinta de-a părea altcineva în ochii celorlalți, plasează adolescentul într-un anturaj dubios de

care este greu să se desprindă mai târziu. Viciile cum sunt drogurile sau băutura, huliganismul

și dezordinea, sunt “principii” de bază în astfel de grupuri. Începutul este pus pretextual pe

seama curiozității. Pasul următor este dependența.

Societatea secolului nostru pune un accent mare pe aceste probleme. Manifestările

negative sunt trecătoare însă au urmări grave. Adolescentul este, fără să fie un copil, în

formare din toate punctele de vedere. Corpul suportă ultimele schimbări de definire, iar

caracterul se cristalizează ca urmare a influențelor din exterior și a educației. Adolescența,

deși este o perioadă tulbure și plină de frământări, reprezintă vârsta inteligenței

nonconformiste, a marii sincerități. Imaginația, puterea de creație și perspicacitatea ating

forme maxime. Idealurile de viață și pregătirea profesională încep să capete contur și dispar în

mod evident pasiunile vechi din copilărie și chiar interesul pentru școală.

27

Capitolul 2

Impactul plecării părinților în străinătate asupra adolescenților

După anul 1990, în România, ca în majoritatea ţărilor europene, tranziţia către o

societate democratică, la o economie de piaţă a dus la un colaps manifestat la nivel de individ

prin scăderea calităţii vieţii.

Numărul locurilor de muncă, a scăzut salariul existent de câteva ori mai mic decât

media Uniunii Europene, existenţa ascendentă a şomajului, mai ales în rândul femeilor,

nesiguranţa zilei de mâine, existenţa oportunităţilor economice în ţările de sosire, situaţia

pieţei de muncă, prezenţa reţelelor migratorii şi modificările regimului român al frontierelor

constituie factori care determină populaţia la găsirea unei soluţii eficiente.

Plecarea unuia sau ambilor părinţi este în strânsă relaţie cu găsirea şi ocuparea unui loc

de muncă pe piaţa forţei de muncă externe, cu restabilirea echilibrului financiar şi material din

mediul familial, cu creşterea nivelului de trai, manifestându-se ca un fenomen social.

Efectele sunt resimţite atât de familia în care au loc schimbări de structură, dinamică şi

funcţionalitate, cât şi de copil care se confruntă cu o varietate de probleme.5

2.1. Familia şi importanța ei

Ştiinţa sociologică definește familia ca un grup de persoane legate direct prin relaţii de

rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor.6

Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relaţiile sociale şi

biologice în care are loc circulaţia eredităţii biologice, psihologice, având scopul de a pregăti

generaţiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societăţii.7

5 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 20066 Ibidem7 Mănoiu, FI., Epureanu, V. - Asistenţa socială în România, Editura ALL, Bucureşti, 1996

28

Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că familia influenţează

direct procesele demografice prin funcţia sa reproductivă şi astfel asigură continuitate

societăţii, familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care

aceştia învaţă şi iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinţei, conduitelor și familia

contribuie la menţinerea identităţii culturale naţionale prin împărtăşirea şi exemplificarea

elementelor culturii naţionale.

Familia reprezintă agentul unei acţiuni pedagogice primare care ¨fixeaz㨠în individ

habitusul primar de clasă, primele scheme de percepţie, de gândire şi de acţiune care vor

funcţiona ca fundament şi principiu de selecţie în procesul încorporării tuturor experienţelor

ulterioare, astfel încât experienţele diferite de un individ, se integrează în unitatea unei

biografii sistematice care se organizează pornind de la situaţia originară de clasă

experimentală într-un timp determinat de structura familială.8

În trecut familia mică şi familia de bază erau integrate în mare parte într-o comunitate

domestică şi de curte mai mare, în care trăiau împreună mai multe generaţii. Aici aparţineau şi

rude necăsătorite, sclavi şi servitoare sau ucenici şi asociaţi.

Mai târziu, aceasta s-a transformat într-o familie patriarhală cuprinzând rudele de

acelaşi sânge. Aici raportul dintre părinţi şi copii precum şi relaţia faţă de bunici, rude şi

angajaţi oferă posibilitatea multor evenimente trăite împreună.

Munca şi timpul liber, ziua de lucru şi duminica, copilăria, vârsta mijlocie şi

maturitatea erau, din punct de vedere al trăirii, strâns legate una de alta.

Educaţia, morala aveau un loc în mare parte în această comunitate care era

caracterizată de aceleaşi scopuri şi valori. Acest mănunchi de relaţii pluriforme avea un rol de

uşurare atât pentru părinţi cât şi pentru copii.9

Familia de astăzi nu este una imensă cu foarte mulţi membrii, dimpotrivă este una

foarte mică compusă doar din părinţi si copiii lor. Viaţa acestora este în mare parte separată,

referindu-ne la activităţiile profesionale. Deoarece părinţii lucrează, iar împreună sunt la

sfârşitul zilei după terminarea programului sau la sfârşitul săptămânii şi în concedii. O altă

carecteristică este poziţia schimbată a femeii în societate. Angajările masive a femeilor în

activităţi profesionale, şi nu doar cum erau înainte preocupate cu creşterea şi buna organizare

a familiei. Familia a devenit un factor mai puţin competent şi dispus să realizeze educaţia

copiilor.

8 Feraru, D. P., Costurile sociale ale migraţiei externe din România, Editura Lumen, Iaşi, 20079 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

29

Simţindu-se depăşiţi de exigenţele societăţii de astăzi, numeroşi părinţi abdică din

funcţia educativă fiind determinaţi să-şi neglijeze copii. Diferitele caracteristici ale familiilor

de astăzi contribuie la faptul că diverse modele de familie pot sta alături. În mod

corespunzător cu aceasta este diferită şi relaţia dintre părinţi şi copii. Motivele de decizie

pentru o formă sau alta de familie sunt diferite. Atitudini materialiste faţă de viaţă, pretenţii

faţă de propria viaţă, convingeri personale, modele valorice sociale, puncte de vedere privind

îngrijirea şi educaţia copiilor, viaţa deosebită harăzită de soartă şi multe altele pot juca un rol

hotărâtor în acest domeniu.10

Schimbările prezente în familia modernă sunt vizibile cu ochiul liber. Asistăm în

această perioadă la ceea ce unii numesc o nouă dezordine amoroasă care desfigurează

echilibrul şi armonia existentă în societate, instaurând starea de criză. Familia, deşi rămâne o

realitate vie care nu îşi pierde sensul sacru, este supusă cu violenţă dezordinii cotidiene a

profanului, traversând criza manifestării.

Denuclearizarea familiei la care asistăm astăzi implică următoarele schimbări între

sexe: egalitatea statutelor sociale prin emanciparea economică şi culturală a femeii, puternicul

proces de mobilitate teritorială sub forma unei migraţii definitive sau temporare, care

contribuie la spargerea modelelor tradiţionale de viaţă familială.11

Funcţionalitatea normală a familiei este condiţionată de realizarea armonioasă a

tuturor funcţiilor biologice şi sociale, economice de solidaritate familială, educative, morale şi

altele. Funcţia economică, are o influenţă deosebită asupra problemelor generale ale familiei.

La baza modificărilor de funcţionalitate şi structură a familiei stă de multe ori lipsa părinţilor

pe fondul fenomenului migraţiei externe favorizat de şomaj şi sărăcie. Funcţia educativă

continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copiilor, de a modela

personalitatea lor.

Formele concrete prin care familia îşi exercită funcţia educativă asupra copilului sunt:

în prima copilărie prin calitatea modelului lingvistic şi a mediului familial ce influenţează

dezvoltarea gândirii; în perioada şcolarizării puterea modelului pe care părintele îl oferă în

direcţia dezvoltării armonioase, normale a copilului.

În cadrul educaţiei la nivelul familial, cel mai important rol îl au părinţii amândoi şi

anume: mama este pentru copil primul intermediar al său cu lumea, este un permanent

exemplu de cum să trăiască şi cum să se poarte, copilul vede şi înţelege lumea, aşa cum o

vede şi cum o exprimă şi mama. Absenţa sau insuficienţa dragostei materne face copilul

10 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 200611 Ibidem

30

nefericit. În perioada pubertăţii când copilul trece prin schimbări fiziologice şi psihologice

profunde, prezenţa mamei este absolut necesară. În adolescenţă când se produc numeroase

modificări de valori morale, comportamentale, influenţa mamei este hotărâtoare. Primele

convingeri ce stau la baza caracterului, comportamentului uman se formează sub influenţa

mamei. Rolul tatălui, deşi redus la prima copilărie merge crescând în aceaşi măsură în care cel

al mamei scade, începând de la 7 ani cele două roluri au o importanţă egală, ele descrescând

paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască relaţiile

copilăreşti cu părinţii prin relaţii de la adult la adult.12

Pentru o educaţie bună şi eficientă copilul trebuie să simtă iubirea părintească, acest

lucru contează cel mai mult, părinţii să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă iubit

cu adevărat. Campbell R. spune că la baza unei educaţii eficiente stau patru pietre ca temelie

şi anume: satisfacerea nevoilor emoţionale şi de iubire ale copilului; asigurarea unei pregătiri

pline de iubire, dar şi formarea unei discipline a copilului; asigurarea unei protecţii fizice

emoţionale pentu copil; explicarea şi exemplificarea controlului mâniei pentru copil.13

Un rol important în modelarea armonioasă a personalităţii copilului îl are climatul

familial în care acesta se dezvoltă şi trăieşte. O atmosferă de familie veşnic frământată, veşnic

în tensiune, uitată de ceea ce înseamnă lipsă de afecţiune reciprocă, plină doar de certuri şi

acte violente, aceasta reprezintă pentru un copil un mediu traumatizat şi defavorizat pentru un

copil în formare. O familie în care predomină conflictele, continuate cu o agresivitate

continuă şi foarte ridicată, devine un focar de producere şi răspândire socială a agresivităţii.

Brutalitatea fizică este generatoare de agresivitate la copil deoarece prin durerea organică se

pune în mişcare o reacţie de apărare.

Cercetările realizate arată că în prima perioadă a vieţii pentru a-şi satisface nevoile

elementare copilul depinde în întregime de părinţi cu care are şi primele relaţii sociale. Dacă

este privat de aceste relaţii el nu-şi formează nici o deprindere, nu învaţă să vorbească, nivelul

său mental rămâne extrem de redus.

O foarte mare importanţă o are relaţia copilului cu mama, dacă este lipsit de îngrijirea

şi iubirea ei, chiar dacă continuu e alimentat normal, copilul pierde din greutate, stagnează în

creştere, aşa că relaţiile copil-mamă sunt decisive şi de neînlocuit în dezvoltarea normală a

omului. Afecţiunea de mamă este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul şi de

care depinde întreaga influenţă nedefinită, subtilă pe care mama o are asupra copilului şi prin

care îl modelează, îl educă.

12 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 200613 Apud. Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

31

Familia devine astfel un spaţiu de educare şi formare un loc al acceptării şi intimităţii.

Având exemplul părinţilor, copiii experimentează totodată ceea ce înseamnă concret iubire şi

parteneriat. După felul în care se regăsesc părinţii reciproc, se formează şi atitudinea copiilor

faţă de dragoste, fidelitate şi încredere faţă de viaţă.

Acolo unde copiii sunt părăsiţi sau lipsiţi o perioadă lungă de timp de părinţi, când

sunt daţi în fel şi chip pe mâna mai multor persoane de legătură deja din fragedă copilărie, vor

reuşi cu greu să spună da propriilor lor părinţi.

Iubirea care lipseşte nu poate fi înlocuită cu nimic, darurile de natură materială nu pot

cumpăra dragostea, respectul şi cinstea.14

2.2. Consecinţele migraţiei asupra familiei

Cercetările recente făcute asupra familiei contemporane, arată schimbări majore în

structura dinamică şi funcţionalitatea acesteia. Astfel, apariţia şi creşterea şomajului,

extinderea sărăciei, scăderea generală a nivelului de trai sunt doar câteva cauze care au

declanşat un proces al cărui efect este şi disfuncţionalitatea familiei actuale.

Pornind de la aceste situaţii reale putem enumera o serie de „simptome ale

disfuncţionalităţii familiei”: conflictul conjugal; violenţa fizică şi verbală în familie;

neglijarea sau abandonul familiei; divorţul emoţional conjugat cu infidelitatea unuia dintre

parteneri sau a amândorura; apariţia unor deficienţe de comunicare între părinţi sau între

părinţi şi copii; dificultăţi în exercitarea dreptului parental.

Transformările ce au marcat familia, au fost rezultatul acţiunii mai multor factori

politici, economici, sociali, culturali şi din acest context nu poate fi omis rolul migraţiei.

Judecând după amploarea fenomenului migraţional şi îndeosebi a migraţiei circulatorii pentru

muncă în străinătate, se poate determina o influenţă reciprocă între familie şi migraţie. Din

acest punct de vedere, migraţia trebuie privită ca rezultat al acţiunii mai multor factori, dar şi

ca punct de plecare pentru declanşarea şi manifestarea altor procese şi fenomene sociale.

Pe de o parte, dificultăţi de asigurare al unui trai cel puţin decent, fără excese de găsire

sau menţinere a unor locuri de muncă sigure şi recompensate pe măsură îi determină pe ambii

membri ai unei familii sau doar pe unul dintre ei să migreze spre alte destinaţii, unde îşi pot

împlini nevoile (cel puţin cele materiale). Pe de altă parte, incertitudinea este înţeleasă ca

nesiguranţă în plan psihologic şi ca blocaj şi oscilaţie în plan comportamental. Familia

14 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

32

îndeplineşte în societate mai multe funcţii care-i asigură existenţa şi continuitatea. Se

evidenţiază următoarele funcţii ale familiei: biologică, economică, pedagogico-educativă şi

morală şi funcţia de coeziune şi solidaritate conjugală.

În condiţiile migraţiei circulatorii, plecarea unuia dintre parteneri pe perioade mai mari

de timp face imposibilă exercitarea funcţiei biologice în cadrul familiei respective. Frecvent

se întâlnesc situaţii în care infidelitatea unuia sau a ambilor soţi poate duce la destrămarea

cuplului. De asemenea pot să apară şi sarcini nedorite în afara cuplului conjugal, care cresc

rata avorturilor.

Motivaţia economică ocupă un loc important în ansamblul motivelor migraţiei.

Nevoia de bani pentru procurarea celor necesare traiului stă la baza deciziei de a migra pentru

mulţi dintre cei ce optează pentru această soluţie. Astfel, producerea bunurilor şi serviciilor

se realizează în afara familiei, o parte din acestea fiind trimise familiei de către cei plecaţi.

Acest lucru are un dublu impact: într-o anumită măsură, banii trimişi, obiectele materiale,

micile atenţii primite de familiile rămase în ţară pot acoperi anumite nevoi, dar în acelaşi timp

există şi un efect negativ, în sensul că toate acestea nu pot compensa absenţa părinţilor

plecaţi, în cazul în care au copii, iar aceştia au rămas în grija rudelor sau a vecinilor.

Funcţia pedagogico-educativă şi morală este funcţia prin care se realizează socializarea

primară a copiilor în cadrul relaţiei pe care aceştia o stabilesc cu părinţii, relaţie ce implică

„ataşamentul părinţilor faţă de copii şi modul de inoculare a comportamentelor acestora

pentru integrarea în familie şi societate”.15 Familia este cea care îl învaţă pe copil cum să se

comporte în anumite situaţii, îl pregăteşte pentru viaţă, îi furnizează conştient sau inconştient

modele de acţiune şi îi transmite valori şi principii de viaţă, contribuind la formarea şi

nuanţarea personalităţii lui. De modul în care se realizează socializarea primară, astfel încât

aceasta să nu fie în discrepanţă cu normele generale ale societăţii, depinde evoluţia viitorului

adult.

În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai mult despre faptul că funcţia de

socializare primară a copilului se restrânge sau nu se mai realizează. Se apreciază că migraţia

poate contribui la diminuarea realizării şi a rolului socializării în familie atunci când unul

dintre părinţi sau ambii sunt plecaţi în alte localităţi sau chiar în alte ţări (în general, pentru

muncă). Astfel, într-un caz „fericit”, copiii rămân în grija rudelor sau a vecinilor, însă

universul educaţiei lor, al „abc-ului” vieţii furnizat de familie este bulversat.

Funcţia de coeziune şi solidaritate conjugală, chiar dacă pare o condiţie ideală, este

întreţinută de sentimentele de afecţiune dintre parteneri, de sinceritatea şi intensitatea

15 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

33

acestora. Ea este cea care contribuie la stabilitatea cuplului, asigură familiei securitate

emoţională, încredere şi protecţie. Bazele acestei funcţii se construiesc şi se cimentează în

timp şi depind foarte mult de motivaţiile partenerilor în momentul deciziei de a se căsători, de

educaţia primită, de valorile faţă de familie.

Plecarea la muncă în străinătate a unuia sau a ambilor părinţi se constituie ca un

fenomen sociale ce are în timp efecte asupra familiei şi copiilor. Atunci cînd vorbim despre

plecarea părinţilor la muncă în diferite ţări în vederea asigurării unui viitor mai bun copiilor

ne gândim inevitabil la mai mulţi bani, mai puţină sărăcie, un serviciu bine plătit, asigurarea

unei locuinţe, la o egalizare a şanselor, dar ne gândim şi la durere, mâhnire, abandon, stres,

supărare, griji, privare afectivă, separare de persoanele dragi. Acestea sunt diverse manifestări

ale crizei prin care trece familia din cauza plecării părinţilor la muncă în străinătate.16

Creşterea, educarea, protecţia şi responsabilităţile părinţilor reprezintă rolul

fundamental al familiei în formarea descendenţilor săi. Dar dacă părinţii pleacă la muncă în

străinătate exercită acest rol prin încredinţarea copilului unui membru al familiei lărgite sau

unei alte persoane spre creştere şi educare.

Dezorganizarea familiei este una dintre temele dezbătute în ultimul timp de sociologi,

demografi, specialişti în ştiinţe umaniste, printre cauzele ce întreţin acest fenomen fiind

inclusă şi contribuţia migraţiei. Problemele cu care se confruntă familia contemporană merg

de la rupturi afective, separări pe anumite perioade de timp la divorţ, tot acest parcurs fiind

marcat de numeroase schimbări şi în privinţa exercitării rolurilor în familie (fie

supraîncărcarea unui partener, fie degrevarea de sarcini a altuia), de scăderea afectivităţii, a

comunicării între parteneri, deteriorarea relaţiilor dintre cei doi soţi prin manifestări agresive

şi/sau verbale, schimbarea valorilor tradiţionale ale familiei.

Toate aceste efecte îşi amplifică influenţa atunci când în cuplurile respective există şi

copii. Nu numai că procesul de socializare a copiilor capătă o conotaţie negativă prin modelul

parental, funcţia educativă a familiei fiind greu încercată, dar evoluţia psihică, morală,

culturală şi intelectuală a copiilor este grav afectată, existând mari şanse ca aceştia să devină

continuatorii unor modele defectuoase.

Totuşi, tabloul descris nu trebuie generalizat şi înţeles ca o caracteristică actuală a

familiei româneşti, dar exprimă o realitate întâlnită, comentată şi analizată de numeroşi

specialişti. Migraţia poate genera astfel de efecte sau le poate aadânci atunci când, din diferite

alte cauze, au fost declanşate, dar nu orice tip de migraţie determină în mod obligatoriu aceste

16 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

34

rezultate. Se impun o serie de diferenţieri în funcţie de tipul migraţiei, de actorii implicaţi, de

contextul socio-economic din momentul respectiv.

Migraţia are efecte negative asupra familiei de necontestat, studiile asupra acestei

probleme arătând faptul că cele mai multe motive ce determină migraţia sunt lipsa banilor şi a

unui loc de muncă stabil. Totuşi, persoanele care optează pentru migraţie nu trăiesc într-o

sărăcie absolută, fapt dovedit prin aceea că această deplasare teritorială presupune anumite

costuri pe care trebuie să şi le asume, iar cei foarte săraci nu-şi pot permite această cale. S-a

constatat că majoritatea celor care pleacă să muncească în alte ţări aparţin unor familii tinere

(cu vârste între 25 şi 40 de ani), multe dintre ele având doi-trei copii. Sunt numeroase cazurile

în care pleacă mama (femeile găsind mai uşor de lucru) sau ambii părinţi, pe perioade ce pot

varia între câteva luni şi câţiva ani. În această situaţie, copiii rămân în grija bunicilor, a altor

rude, a fraţilor /surorilor mai mari (dar poate tot minori) sau chiar a vecinilor. În funcţie de

vârsta copiilor rămaşi acasă, de perioada de absenţă a părinţilor sau a unuia dintre ei, la prima

vedere, efectele sunt apreciate de copii ca fiind benefice. Se bucură de avantaje materiale (au

posibilităţi să-şi procure ce-şi doresc), lipsa datoriilor şi o mai mare libertate de mişcare fără

controlul părinţilor (ceea ce poate fi însă în defavoarea lor).

Specialiştii au demonstrat că separarea copiilor de părinţi pe perioade îndelungate

generează sentimente de abandon, neîmplinirea unor nevoi afective şi de comunicare

(simplele convorbiri telefonice cu părinţii plecaţi sunt insuficiente), ceea ce afectează negativ

personalitatea prezentă şi viitoare a copilului. De altfel, printre cele mai vizibile efecte ale

absenţei părinţilor asupra copiilor se remarcă: absenteismul şcolar, rezultatele slabe la

învăţătură, actele de indisciplină, autoizolarea, trăirea sentimentelor de frustrare (mai ales în

plan emoţional), etichetările şi marginalizările din partea colegilor, depresiile, suicidul.

Pornind de la această realitate, oamenii de ştiinţă îşi pun problema viitorului familiei

româneşti. Încă din 1978 (p. 59), M. Voinea vorbea de o restructurare a dimensiunilor familiei

contemporane, aceasta atrăgând după sine şi o redistribuire a statusurilor şi rolurilor în cadrul

familiei. Adaptând acest argument la situaţia actuală, se pot distinge două direcţii: pe de o

parte, preluând modelul occidental, tinerele familii caută o mai mare independenţă faţă de

familia extinsă şi se restrâng numeric; pe de altă parte, obstacolele materiale, financiare

împiedică tinerele cupluri să-şi mai extindă familia.17

Aprecierea efectelor migraţiei asupra vieţii de familie ar înclina balanţa către aspectele

negative. Este o realitate că aceste efecte şi-au făcut simţită prezenţa într-un timp relativ scurt,

iar acţiunea lor este departe de a se fi terminat. Există însă şi anumite aspecte pozitive

17 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

35

generate de fenomenul migraţiei, dacă se vor stabiliza cele cu efecte pozitive sau nu rămâne

de văzut. Efectul pozitiv din perspectiva relaţiilor familiei este susţinut de partea materială.,

banii proveniţi din munca în străinătate contribuind la ridicarea nivelului de trai al familiei,

ceea ce determină o diminuare a neînţelegerilor dintre membrii acesteia.

Fiind motivată, în cele mai multe cazuri, de obţinerea unor venituri mai mari, migraţia

spre alte regiuni care oferă aceste avantaje a contribuit la creşterea nivelului de trai al

indivizilor implicaţi. Decurg de aici şi efecte secundare. Studiile au arătat că investiţiile

românilor (cu banii proveniţi din munca în străinătate) sunt orientate, în primul rând, spre

procurarea unor bunuri de larg consum (aparatură casnică modernă, articole de vestimentaţie,

aparatură electronică), iar în puţine cazuri, şi oricum mai târziu, în investiţii pe termen lung.

Toate acestea au ca scop modernizarea vieţii, creşterea standardelor materiale de viaţă.

În cele mai multe cazuri, migraţia părinţilor determină o creştere a nivelului de trai al

copilului rămas acasă. Aşa cum au arătat şi alte studii, veniturile din străinătate sunt folosite

în mare parte la îmbunătăţirea condiţiilor de locuire şi la înzestrarea cu bunuri de folosinţă

îndelungată. Se remarcă de exemplu faptul că în cazul copiilor cu părinţi plecaţi în prezent,

procentul celor care au telefon mobil este mai mare decât în cazul copiilor fără părinţi plecaţi

(telefonul mobil pare să se fi transformat într-un bun de strictă necesitate pentru copil – la

nivel naţional 75% dintre elevii de gimnaziu au propriul lor telefon mobil). Computerele şi

consolele de jocuri video sunt mai frecvente în gospodăriile de migranţi decât în celelalte. Şi

alte bunuri personale pe care le-am putea considera specifice vârstei (bicicletă, mp3 player

sau Ipod, role) sunt deţinute într-o pondere mai mare de copiii de migranţi în comparaţie cu

ceilalţi.

Dincolo de bunăstarea materială, copiii de migranţi, în special cei cu ambii părinţi

plecaţi, tind într-o pondere mai mare să aibă experienţa unor călătorii în străinătate

comparativ cu ceilalţi copii. 34% dintre copiii cu ambii părinţi migranţi au călătorit în

străinătate, spre deosebire de doar 14% dintre copiii de non-migranţi. 20% dintre copiii cu

ambii părinţi plecaţi şi-au petrecut vacanţa de vară din 2006 în străinătate la părinţii lor.

2.3. Consecinţele migraţiei reflectate asupra copiilor

36

Unele media au adus în prim-plan situaţia copiilor „singuri acasă”, prezentând însă cel

mai adesea cazuri extreme, dându-le puterea unor exemple general valabile şi construind

practic o problemă socială. Acest lucru, împreună cu caracterul semi-legal al migraţiei

românilor pentru muncă, are o influenţă negativă inclusiv asupra documentării prin metode

ştiinţifice a efectelor plecării părinţilor în străinătate, întrucât nu de puţine ori investigatorii se

lovesc pe teren de reticenţă din partea atât a celor rămaşi acasă, cât şi a instituţiilor statului cu

privire la disponibilitatea de a discuta despre consecinţele negative la nivelul copiilor.

O altă consecinţă negativă este interesant de remarcat prin faptul că plecarea unuia

dintre părinţi determină în unele cazuri, o deteriorare a relaţiei copilului cu părintele rămas

acasă. Alte efecte negative se întâlnesc la nivel psihologic. Datele de anchetă confirmă

existenţa unei asocieri semnificative între absenţa ambilor părinţi sau doar a mamei şi

frecvenţa simptomelor de deprimare la copii.

Diferenţele între copiii de migranţi şi cei de non-migranţi sunt relativ mici în ceea ce

priveşte comportamentele deviante, totuşi plecarea părinţilor reprezintă un factor de risc. De

pildă, ponderea copiilor care au avut cel puţin probleme cu poliţia este uşor mai mare în

rândul celor care au părinţii migranţi faţă de ceilalţi (15-16% faţă de 10%).

Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate au un profil asemănător cu

cei ce trăiesc în familii monoparentale ca urmare a despărţirii părinţilor sau a decesului unuia

dintre ei. Acest lucru arată că, deşi plecarea la muncă este temporară, efectele asupra copiilor

pot fi similare cu cele ale pierderii unui părinte prin divorţ sau deces.

În concluzie, copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate ar trebui consideraţi în

situaţie de risc. Ar trebui să se găsească soluţii de a întări relaţiile între şcoală şi sistemul de

asistenţă socială. Este important să se rezolve criza de psihologi şcolari din şcolile româneşti,

mai ales din cele din mediul rural (în doar 38% din şcolile generale din România există la

acest moment un psiholog care să ofere consiliere elevilor).

De asemenea, ar trebui un set de servicii sociale ce pot fi oferite copiilor ai căror

părinţi sunt plecaţi temporar în străinătate. Acestea ar trebui să includă consiliere specială,

ajutor în procesul de învăţare, condiţii de petrecere a timpului liber în activităţi organizate în

comun cu alţi copii, vizite la domiciliu.

Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă a determinat pe

mulţi dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine familia.

Desigur, câştigurile obţinute sunt importante atât pentru familie cât şi pentru economia

37

românească, dar această migraţie spre vest are şi aspecte mai puţin dorite, cum ar fi:

destrămarea familială şi abandonul copiilor la bunici sau la alte cunoştinţe, lăsându-se cu

consecinţe grave psihologice pentru copii.

Foarte mulţi români, aproape două milioane lucrează în prezent în străinătate, dintre

care majoritatea au unul sau mai mulţi copii. Sunt cazuri în care copilul cel mare de vârsta

adolescenţei este şi tată şi mamă, având grijă de fraţii lui mai mici. În situaţii extreme, copilul

rămâne total abandonat şi autorităţile trebuie să aibă grijă de el. Copilul observă momentul în

care în jurul lui există două persoane cu roluri diferite. Identitatea copilului este afectată, când

nu există ambele figuri parentale în preajma lui. Copilul învaţă să accepte limitele şi disciplina

pe care o impun părinţii. La vârsta de 3 ani copilul crede că este cel mai puternic, o

omnipotenţă este o iluzie, o fantezie a copilului, părinţii fiind cei care îl fac să fie cu capul pe

pământ, prin educaţie şi prin limitele impuse. În momentul când acestea nu sunt, copilul se

crede puternic, că poate să facă orice, însă în momentul în care nu reuşeşte să facă faţă

problemelor intervine frustrarea şi dezamăgirea. De aici se ţin lanţ toate probleme şi

complicaţiile, mai intervin şi tulburările afective, lipsa ataşamentului ş.a.

Lipsa ataşamentului nu poate fi compensată în niciun alt fel, afectivitatea este de cele

mai multe ori autocompensată prin cheltuielile nejustificate, însă banii nu pot compensa tot

timpul lipsa părinţilor şi rolul lor în dezvoltarea copilului în viaţa de zi cu zi. Părinţii plecaţi

sunt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la câteva luni şi vizitează sau cei care

trimit numai bani. După plecarea în străinătate a părinţilor, după ce şi-au lăsat copilul pe

mâini bune, şi şi-au luat angajamentul de a se ţine un contact permanent cu copiii, cu toate că

cele mai moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu ţin loc de fiinţa umană

şi de un sfat de aproape cu afecţiune părintească.

Lipsa părinţilor sau doar a unuia poate conduce şi la probleme şcolare, copilul nu se

mai concentrează, se închide în el sau devine neliniştit, abandonează şcoala uneori, nu are

nimeni puterea să-l conducă. Copilul suferă de disciplină, de lipsă de limitare. Din păcate,

această datorie se uită când se ajunge în străinătate şi dacă la început era o rămânere pentru o

perioadă scurtă, aceasta se prelungeşte până se ajunge la instalarea unei noi atmosfere reci.

Astfel, se creează la copii sentimentul abandonului şi este posibil ca o dată ajunşi la maturitate

să abandoneze şi ei pe copiii lor ca un fel de protest şi ca răzbunare împotriva propiilor

părinţi.

Există situaţii dureroase în care părinţii o dată plecaţi uită cu timpul îndatoririle lor

faţă de copii, fapt ce intră în sfera abandonului familial. Dezvoltarea socio-psiho-afectivă este

influenţată de realizarea ataşamentului şi a legăturii de afecţiune dintre copil şi mamă. Lipsa

38

părinţilor şi a unui mediu familial determină absenţa unor sentimente normale la copil,

întârzieri în dezvoltarea fizică, şi tulburări de comportament. Există elemente cu importanţă

majoră în cazul separării: durata separării, condiţiile în care a avut loc separarea şi cauzele,

modalităţile de îngrijire şi dezvoltare oferite copilului în caz de separare.

Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinţi. Copilul

abandonat este acel copil care nu trăieşte alături de părinţii săi, iar responsabilitatea creşterii,

educaţiei şi îngrijirii este transferată unei instituţii sau unei alte persoane care nu-i este rudă.

Sunt cazuri în care părinţii pleacă la muncă în străinătate şi lasă copiii la un prieten sau vecin,

cu promisiunea că vor trimite bani pentru a-l întreţine. O dată ajunşi acolo uită de copil.

Practic, copilul este abandonat, chiar dacă nu este o decizie oficială care să recunoască

acest lucru. În această situaţie a copilului abandonat, responsabilitatea părinţilor se

diminuează, este transferată la diverse instituţii (Tereza Bulai, p. 54).

Abandonul familial determină urmări deosebite asupra celor abandonaţi:

imposibilitatea formării şi menţinerea unor ataşamente durabile; imposibilitatea satisfacerii

trebuinţelor de securitate materială şi spirituală a copilului caracteristice mediului familial;

interiorizarea şi închiderea în sine datorită ataşamentului faţă de persoana de referinţă cea mai

importantă; mama; dificultăţi de relaţionare cu ceilalţi; comportament dificil – agresivitate.

Toate acestea îşi pun amprenta asupra dezvoltării integrale a copilului.18

În marea majoritate a cazurilor, părinţii care pleacă în străinătate îşi încredinţează

copiii spre creştere şi educare rudelor, prietenilor sau vecinilor. Modalităţile de comunicare pe

care le au diferă de la un mediu la altul, adică cei din zonele rurale, au mai puţine modalităţi

de a comunica cu cei plecaţi şi anume, simpla primire a banilor prin telefon, sau scrisori

pachet ce trimit acasă. Iar cei din mediul urban au mai multe posibilităţi pe lângă cei din

mediul rural cum este de exemplu internetul prin intermediul căruia părinţii îşi pot vedea

copiii rămaşi acasă. Iubirea care le lipseşte din partea părinţilor sau care le este trimisă prin

corespondenţă de aceştia nu poate fi cumpărată cu daruri de natură materială sau pecuniară şi

nici înlocuită cu iubirea persoanelor de îngrijire.19

Durata absenţei unui membru al familiei poate fi asociată cu o serie de probleme sau

cu neasigurarea unor nevoi ale copilului. Nevoia de afecţiune scade o dată cu creşterea duratei

absenţei părinţilor, fiind înlocuită cu nevoia de comunicare cu aceştia. În literatura de

specialitate există diferite tipuri de experienţe de separare a copilului de părinţi, care pot fi

grupate în trei categorii: separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de

18 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 200619 Ibidem

39

mai multe figuri materne (bunică, soră, frate, etc); separări temporare cu durate de cel puţin

câteva săptămâni; separări definitive.20

Orice separare de părinţi este însoţită de o diminuare a împlinirii nevoilor de bază ale

copiilor cu efecte importante asupra dezvoltării integrale a acestora. Separarea prelungită sau

definitivă dintre părinţi şi copii în cadrul factorilor familiali are cel mai mare impact patogen

asupra copiilor. Tot din această categorie fac parte şi separarea temporară a părinţilor prin

crize conjugale sau divorţ, modelele de creştere şi educare ce implică abuzul fizic şi moral

asupra copilului, dimensiunea mare a familiei, promiscuitate şi sărăcie, abandonul şi privarea

de mamă.

Cercetările arată că efectele separării de mamă depind de mai mulţi factori: vârsta

copilului în momentul separării, relaţia anterioară cu mama şi cu tata, motivele separării.

Urmările sunt variate şi pe termen lung: nerealizări educaţionale şi de performanţă, dificultăţi

în prima copilărie.21

În urma separării de părinţi copiii mai au un sentiment care îi marchează, şi anume

durerea. În mod evident durerea este o reacţie normală interiorizată la pierdere, ea apare

atunci când are loc separarea părinţilor de copii, separarea de o persoană semnificativă etc.

Durerea presupune trăiri emoţionale intense şi variate cum ar fi: disperare, regret, anxietate,

singurătate, resentimente, dor, neîncredere, dragoste, apreciere, sentimentul lipsei de sens.

Literatura de specialitate menţionează un număr de nevoi care în funcţie de cum sunt

împlinite dau posibilitatea copilului să-şi contureze identitatea şi să devină conştient de sine,

responsabil şi independent. Dintre acestea sunt amintite: nevoia de încurajare, nevoia de

dragoste şi puritate, nevoia de noi experienţe, de responsabilităţi şi apărare.

Autorul Rose Campbell, prezintă patru nevoi pe care, spune el, le au toţi copiii şi

anume: nevoile emoţionale, de iubire; nevoile de formare, disciplină; nevoile de protecţie

fizică; nevoile de explicare şi exemplificare a controlului mâniei.22

Cu toate aceste nevoi ale copilului, găsim în Tratatul de drept al familiei şi al copilului,

obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului, şi anume copilul are dreptul să fie

crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.

În acest scop, potrivit articolului 32 din Legea nr. 272/2004, părinţii sunt obligaţi: să

supravegheze copilul; să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa privată; să coopereze cu

20 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 200621 Ibidem22 Ibidem

40

persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi

formării profesionale a copilului; obligaţia părinţilor de a creşte, îngriji şi educa copilul.23

Dacă una din nevoile de bază de mai sus ale unui copil nu-şi găseşte răspunsul

adecvat, dezvoltarea copilului este distorsionată. Eşecul în a răspunde nevoilor de dragoste şi

securitate are ca efect sindromul de privare maternă. Copiii proveniţi din familiile cu părinţii

plecaţi la muncă în străinătate ar avea mai multă nevoie de încurajare şi recunoaştere tocmai

pentru că în absenţa acestora nu au decât un acces limitat la dragostea necondiţionată de tip

părintesc.

Vasile Miftode diferenţiază în studiile sale starea de privaţiune, adică de a nu avea

ceva încă de la începutul stării de privare, adică pierdere sau deprivare de ceea ce a fost deja

obţinut de cel în cauză, de pildă, privarea de relaţiile cu mama.24

Se sugerează că toţi cei care suferă de orice tip de tulburare psihiatrică prezintă

alternări ale capacităţii de a stabili relaţii afective strânse şi apropiate care îşi au originea în

contactul timpuriu, deficitar cu mama. Conceptul de privare maternă a câştigat o largă

recunoaştere şi a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse, precum: întârzierea

dezvoltării mentale, delincvenţa, depresia, forme acute de stres, psihopatia, lipsa de

afecţiune.25

În lipsa unei asemenea imagini puternice dezvoltarea copilului este periclitată, iar

evoluţia lui spre o viaţă de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilirea şi

forţa personalităţilor adulte îşi au originea în stabilirea şi profunzimea sentimentelor de

ataşament afective în timpul copilăriei. Starea de ataşament vizează în fapt toate vârstele, dar

manifestările cele mai clare se observă din timpul copilăriei. Relaţiile de ataşament au

misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă, în raport cu factorii externi sau interni.

Despărţirea de mamă a copiilor la vârste mici determină manifestările pe care le au, devin

morocănoşi, deprimaţi sau fără chef de nimic, le dispare apetitul de joacă.

Astfel, după mai multe decenii de experimentări s-a ajuns la concluzia că cel mai bine

pregătit pentru viaţa de adult este copilul crescut de proprii părinţi, alături de fraţi şi surori, în

acelaşi mediu familial. În afara familiei, copilul este de regulă nefericit, descriminat şi

incapabil să se ataşeze de alte persoane.

2.4. Consecinţele psihologice reflectate asupra copiilor

23 Imbrescu, I., Tratat de dreptul familiei, Editura Luminalex, Bucureşti, 200624 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 200625 Ibidem

41

Doi din trei copii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate resimt acut lipsa

dragostei acestora. Copiii respectivi, spun psihologii şi sociologii, dezvoltă personalităţi

dezarmonice şi, în consecinţă, este posibil ca, odată ajunşi la maturitate, să formeze o

generaţie de adulţi cu probleme de integrare socială. Copiii ai căror părinţi au plecat la

muncă, în străinătate, orfanii cu părinţi, rămân în grija unor mame sau, de ce nu, taţi surogat.

Circa 10% dintre aceşti copii rămân singuri acasă. În cele mai fericite cazuri, primesc

atenţia unei rude, mai îndepărtate. Vorbim despre copii care învaţă de la 6-7 ani să aibă grijă

de ei şi, de ce nu, de fraţii mai mici. Circa 30% dintre copiii ai căror părinţi pleacă la muncă în

străinătate sunt lăsaţi în grija bunicilor, care de multe ori nu reuşesc să suplinească rolul unui

părinte. Şi bunicii recunosc că vremurile sunt altele...că nu mai creşti un copil astăzi, aşa cum

îl creşteai în urmă cu 20-30 de ani. Sute de mii de copii au măcar un părinte plecat de acasă.

În urma acestei situaţii de copii singuri acasă, enumerăm câteva efecte: pericolul este

mai mare la copiii mici, a căror personalitate se formează de la început dizarmonic; mulţi

dintre ei au tulburări de somn, devin agresivi, nu au încredere în ei – din cauza lipsei

modelului parental; copiii din ciclul primar încep să mintă, să frecventeze grupuri stradale

pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalţi membrii ai familiei, încep să fie agresivi şi

labili emoţional; elevii de gimnaziu, din cauză că rămân nesupravegheaţi de părintele de care

obişnuiau să asculte, pot deveni agresiv verbal şi fizic, din cauza frustrărilor, a anxietăţii şi

marginalizării care încep să se manifeste. Aceste nereguli pot fi recuperate cu consiliere

serioasă; un copil din zece chiuleşte de la şcoală în mod constant după plecarea părinţilor la

muncă în străinătate, iau note mici şi pot ajunge chiar la abandon şcolar. E drept că o parte din

copiii celor plecaţi duc o viaţă mai bună graţie banilor pe care îi trimit părinţii. Şi totuşi, spun

psihologii, banii nu ţin locul afecţiunii; pe termen lung, această generaţie de copii lipsiţi de

iubirea părinţilor şi de armonia familiei poate deveni una de adulţi-problemă. Psihologii nu

exclud posibilitatea ca unii să devină infractori; agresivitatea multor copii din generaţia

„Singur acasă”, refuzul lor de a accepta că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinţilor îi

transformă, la maturitate, într-o generaţie de adulţi neintegraţi social; copilul care creşte fără

părinţi sau numai cu unul dintre ei va deveni un adult care nu va înţelege sensul căsătoriei, nu

vor avea încredere în instituţia căsătoriei şi, în general, în oameni; psihologii spun că adulţii

care au fost în preadolescenţă „singuri acasă” vor dori, în general, meserii care să le aducă

bani rapid: fotbalist, fotomodel, cântăreţ, dansatoare. Cei care au fost abandonaţi de mici îşi

doresc mai degrabă meserii prin care să împartă dreptatea, cum ar fi cea de poliţist; puţini

42

dintre cei plecaţi cu lunile la muncă ştiu să aleagă soluţii pentru copiii rămaşi în ţară. Lipsa

informaţiilor este frapantă, adulţii neavând cunoştinţă de existenţa consultanţilor, a

organizaţiilor non-guvernamentale de la care ar putea primi câteva sfaturi. Sunt copii care

ajung în centre de plasament, pentru că părinţii plecaţi la lucru peste hotare „au uitat” că au

acasă nişte suflete care au nevoie de ei.

Măsurile care ar trebui luate la nivel central, ar trebui să fie asigurarea unor venituri

decente pentru familiile foarte sărace, acordarea de stimulente financiare sau în natură, dar şi

mai mare numărul de asistenţi sociali care să se ocupe de copiii rămaşi aacasă astfel încât

efectele emigrării asupra lor să fie în număr cât mai mic.

În Danemarca există un asistent la fiecare 240 de locuitori. În Finlanda, raportul e de 1

la 1.8. În România e relativ acelaşi, dacă numărăm diplomele, însă mai bine de jumătate din

absolvenţi se orientează către alte posturi. În România sunt inspectorate şcolare şi organizaţii

neguvernamentale care se ocupă de prevenirea şi combaterea traficului de persoane, de

micşorarea efectelor migraţiei asupra elevilor, de prevenirea abandonului şcolar şi a

delincvenţei printre elevii cu părinţi plecaţi.

Problema copiilor care au rămas acasă în supravegherea altor persoane este cum sunt

educaţi şi îngrijiţi. Există cazuri în care copilul lăsat în grijă este neglijat din toate punctele de

vedere. Neglijarea reprezintă eşecul constant în a răspunde nevoilor fizice şi psihologice de

bază ale copilului având efecte negative asupra dezvoltării copilului (Tereza Bulai, p. 64-65).

Neglijarea mai este considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz şi este

definită ca fiind incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i

asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică precum şi de limitare a accesului la

educaţie („Organizaţia Salvaţi Copiii”).

Neglijarea mai este definită ca reprezentând condiţiile în care persoana responsabilă de

îngrijirea copilului, fie intenţionat fie din neatenţie, permite copilului să experimenteze

suferinţe care pot fi evitate şi /sau nu reuşesc să asigure una sau mai multe condiţii care sunt

esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice, intelectuale şi emoţionale ale unor persoane.26

Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului, iar cele mai grave forme de

neglijare sunt: neasigurarea unei alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului;

neglijarea curăţeniei şi a siguranţei locuinţei; neglijarea supravegherii copilului; neglijarea

stării de sănătate a copilului; neglijarea educaţiei şcolare, insuficienta supraveghere şi

abandonul copilului; privarea copilului de afecţiune şi comunicare.27

26 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 200627 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

43

Carmen Ciofu este de părere că neglijarea copilului este favorizată de următoarele

împrejurări: atitudini parentale perturbate; particularităţe nefavorabile ale copilului; situaţii

nevrotigene sau stresante; boala afectivă a îngrijitorului; complexele de inferioritate ale

îngrijitorului; frustrarea şi anxietatea acestora.

Neglijarea fizică este cu atât mai gravă cu cât copilul este de vârstă mai mică şi deci

mai dependent de îngrijirea adultului. Neglijarea emoţională constituie un alt aspect al

neglijării copilului de către persoana de îngrijire, indiferent de statutul acesteia: rudă, părinte,

vecin, prieten. Aceasta constă în lipsa unor interacţiuni normale de îngrijire a copilului, cu

grave consecinţe pentru dezvoltarea afectivă şi cognitivă a copilului. Neglijarea emoţională îşi

manifestă consecinţele foarte precoce, încă din primul an de viaţă.28

În această categorie se includ copiii şi adolescenţii ai căror părinţi sunt plecaţi la

muncă în străinătate, ei rămânând în grija altor persoane. Cu privire la delincvenţă, un loc

important îl deţin minorii şi adolescenţii care sunt lipsiţi de siguranţă, armonie şi stabilitatea

unei familii. Se observă cum lipsa părinţilor, a autorităţilor, a supravegherii şi afecţiunii

venite de la aceştia, influenţează dezvoltarea psiho-socială a copilului. Nevoile de bază ale

copilului rămân într-un anume mod neîmplinite ori sunt înlocuite cu o cantitate de bani sau

daruri materiale pe care le trimit părinţii adesea din străinătate. Efectele se observă în rândul

copiilor şi adolescenţilor prin acte delincvente: abandon şcolar, furt, comportament de grup

sau de bandă, inadaptare şcolară, tulburări de conduită.

Cei mai mulţi dintre copiii ai căror părinţi sunt plecaţi şi care au rămas în grija altor

persoane ajung să abandoneze şcoala sau să intre în anturaje periculoase. Abandonul şcolar

reprezintă o formă definitivă de devianţă şcolară. El presupune renunţarea la sistemul educativ

indiferent de nivelul la care s-a ajuns. O altă cauză care se mai adaugă la abandonul şcolar

este lipsa de supraveghere şi autoritate parentală provocată de fenomenul migraţiei externe.

În esenţă devianţa defineşte orice tip de comportament care se opune oricărui tip de

comportament convenţional acceptat. Din această perspectivă, devianţa cuprinde infracţiunile,

delictele, abaterile şi devierile. În aceeaşi măsură, devianţi sunt acei indivizi care refuză să

trăiască în conformitate cu regulile impuse pe care le respectă majoritatea dintre noi. Ei sunt

delincvenţi, violenţi, consumatori de droguri, sau oameni ai străzii care nu se potrivesc cu

majoritatea oamenilor care au definit drept standarde normale de acceptabilitate.29

Teoriile care privesc mediul pornesc de la faptul că devianţa nu este stare a

personalităţii, ci o conduită care se învaţă în contact cu semenii.

28 Ibidem29 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

44

Delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale

sancţionate penal săvârşite de un minor până în 18 ani. Cauzele delincvenţei juvenile sunt

diverse, dintre ele ar putea fi lipsa de supraveghere şi privarea afectivă, până la cauze de

natură individuală, biologică. Ele exercită o influenţă deosebită asupra minorului care nu

dispune încă de mecanisme specifice de filtrare şi evaluare a tuturor influenţelor exterioare.

După Vasile Preda, factorii care predispun la comportament antisocial sunt de două

tipuri: interni şi externi. Factorii interni ţin de potenţialităţile şi structura neuro-psihică a

copilului şi tânărului, de unele particularităţi ale personalităţii în formare. Aceştia s-au format

sub influenţa factorilor externi (de mediu, familiali). Factorii externi sunt factori socio-

culturali, economici, socio-afectivi şi educaţionali din cadrul micro/macrogrupurilor umane în

care trebuie să se integreze copilul şi tânărul începând cu familia pentru formarea pentru

formarea personalităţii acestora.30

Cele mai frecvente explicaţii cauzale ale comportamentului delincvent la copii se

centrează în jurul factorului economic şi al celui educaţional: familia şi şcoala. După unii

cercetători, cauzele delincvenţei juvenile legate de familie ar fi: un slab control exercitat

asupra copilului; lipsa de comunicare şi coeziune familială; afecţiunea mamei şi disciplina

impusă de tată; modele educaţionale neadecvate; familii în derivă (consum de alcool, droguri,

violenţă, separare); abandonul familial. Un alt autor, Albert Ogien, împarte cauzele în trei

categorii şi anume: cauze individuale; cauze care ţin de mediu;cauze de natură socială care

includ marile instituţii sociale ce contribuie la socializarea şi integrarea tânărului şi la

asigurarea ordinii sociale: media, familia, şcoala, biserica şi alte instituţii ale statului cu o

influenţă hotărâtoare asupra minorului.

Toate aceste instituţii au următoarele atribuţii faţă de educaţia şi formarea minorilor

sau tinerilor lipsiţi sau nu de ocrotirea părintească. Administraţia publică locală este

responsabilă de serviciile de educaţie şi sănătate; deţine un buget constituit din contribuţiile

membrilor comunităţii care îi oferă o posibilitate mai mare de soluţionare a problemelor

locale; cunoaşte cel mai bine oamenii şi evenimentele din comunitate. Biserica este unul

dintre cei mai importanţi subiecţi comunitari. Pe contribuţia acesteia se mizează din

următoarele considerente: este un punct de reper în educaţia morală şi comunitară a copilului

şi se implică activ în sensibilizarea populaţiei referitor la relaţiile părinte-copil, promovarea

unor comportamente morale atât pentru părinţi, cât şi pentru copii;

Având ca obiectiv creşterea unor generaţii sănătoase, se impune stabilirea unei

colaborări dintre administraţia publică locală, instituţiile şcolare şi instituţia medicală pentru a

30 Ibidem

45

identifica copiii rămaşi fără supraveghere ce necesită asistenţă medicală. În dezvoltarea

programelor de educaţie preventivă şi cultivarea comportamentelor pro-sociale, este necesară

participarea poliţiei, având ca grup ţintă copiii din familii dezintegrate în vederea informării

corecte asupra consecinţelor comportamentului anti-social. În cazul în care copiii din această

categorie sunt antrenaţi în acţiuni antisociale se impune implicarea tuturor actorilor

comunitari întru elaborarea unui program de reabilitare şi reintegrare în familia lărgită,

instituţiile şcolare. Analiza datelor referitoare la delincvenţa juvenilă relevă faptul că în

ultimii ani situaţia la capitolul infracţiuni comise de către minori este influenţată de condiţiile

în care cresc şi sunt educaţi copiii. E regretabil faptul că s-au produs schimbări atât în

structura cât şi în modul de exercitare a rolului educativ de către familie şi instituţiile

comunitare;

Cercetarea Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie efectuată de

Institutul de Reforme Penale încearcă să determine structura familiilor celor 262 de minori

delincvenţi intervievaţi. Din numărul total de minori care au săvârşit infracţiuni, 18% provin

din familii dezintegrate cu unul sau ambii părinţi plecaţi peste hotare. Copiii din familii

dezintegrate simt nevoia să fie recunoscuţi, acceptaţi şi stimulaţi atât de către cei de o vârstă

cu ei, cât şi de adulţi, afilierea la un grup reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi

realiza dorinţele şi aspiraţiile. Prin contactul cu respectivele grupuri, tânărul îşi dezvoltă

capacităţile şi aptitudinile, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme specifice

grupului, care nu întotdeauna sunt în concordanţă cu valorile şi normele sociale. Lipsa

părinţilor şi a controlului din partea lor, modul de petrecere a timpului liber este un teren fertil

pentru infracţionalitatea în rândul tinerilor.

Fenomenul infracţionalităţii juvenile implică o serie de probleme complexe la nivel

individual, familial şi comunitar. A contribui la efortul educativ în formarea unei generaţii

sănătoase este o responsabilitate pe care trebuie să şi-o asume aceşti factori. În principiu, nu

există copii vinovaţi, ci copii şi adolescenţi victime ale mediului lor, care trebuie ocrotiţi,

reeducaţi şi reintegraţi de şi în comunitate. Un control parental lipsit de autoritate exacerbează

la copil tendinţe de agresivitate cu cele două tipuri de manifestări majore: crizele de mânie;

negativismul. Un astfel de control îl întâlnim fie în cazul unor părinţi indulgenţi, fie în cazul

în care atunci când lipsesc părinţii.

Crizele de mânie sunt tulburări de comportament, apărute ca urmare a conflictului

dintre personalitatea copilului în plină afirmare şi atitudinea permisivă a îngrijitorilor.

Negativismul se înscrie în acelaşi timp de manifestări şi în cazul preşcolarului, este strâns

legat de sindromul acut de separe a părinţilor de copii. În afară de aceasta, el exprimă

46

dominare parentală ineficientă, permisivitate excesivă, lipsă de autoritate din partea părinţilor

şi persoanelor de îngrijire.31

2.5. Efectele directe şi indirecte ale plecării părinţilor în străinătate asupra rezultatelor

şcolare

Migraţia părinţilor nu acţionează întotdeauna direct asupra copiilor, ci indirect prin

producerea unor efecte care conduc la disoluţia familiei. O categorie de copii care sunt cei

mai expuşi riscurilor de diverse forme sunt cei care provin din familii destrămate şi în special

atunci când mama este cea care pleacă la muncă în străinătate în aceste situaţii este cel mai

probabil ca să se producă abandonul copiilor săi expunerea acestora la abuzuri din partea

adulţilor în grija cărora rămân.

O consecinţă directă a migraţiei părinţilor este cea a privării copilului de afectivitatea

parentală şi de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În condiţiile plecării

părinţilor pe perioade mai lungi şi a rămânerii copiilor în grija unor persoane care nu au

capacitatea şi/sau competenţa de a oferi sprijinul emoţional şi educativ aceste două consecinţe

pot produce la rândul lor efecte negative în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea psihică a

copilului, implicarea în activităţi şcolare şi rezultatele acestora, angrenarea lor în

comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta copiilor şi supunerea la exploatare sau

abuzuri de altă natură.

Efectele negative identificate prin această cercetare şi prezentate în această lucrare

sunt probabil asemănătoare ai cele întâlnite în general în cazul copiilor care provin din familii

dizolvate fie prin divorţ, fie prin decesul unuia dintre părinţi, astfel încât copiii cu părinţi

plecaţi în străinătate sunt o categorie suplimentară expusă unor riscuri. Atenţia comunităţilor

prin intermediul în special al şcolii, dar şi al instituţiilor de protecţie a drepturilor copilului,

trebuie să se concentreze asupra acestor categorii de copii în aceeaşi măsură ca şi asupra

copiilor proveniţi din familii foarte sărace, destrămate sau în care părinţii pur şi simplu nu-şi

exercită rolurile pe care le presupune statutul de părinte.

Noţiunea de devianţă şcolară este slab precizată în literatura de specialitate. În

practică, există o serie de noţiuni care se suprapun sau încearcă să se înlocuiască devianţa

31 Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006

47

şcolară: indisciplină, rezistenţă şcolară, inadaptare şcolară, tulburări de conduită şi de caracter,

delincvenţă şcolară.

Sunt o serie de conduite constante legate de adeverinţa şcolară, absenteismul,

rezultatele şcolare slabe, limbaj obscen, dezinteres şi lipsă de respect faţă de autoritatea

şcolară. Câteva forma de manifestare ale devianţei şcolare: fuga de la şcoală reprezintă o

conduită de tip evazionist având o motivaţie precisă şi putând interveni în situaţii tipice.

Cauzele ce determină fuga de la şcoală apar ca manifestare a fobiei şcolare, o influenţă mare o

au caracteristicile mediului familial; absenteismul şcolar, este o consecinţă a unor probleme

sociale. Poate fi provocat de părinţi, un mediu care induce în primul rând o variabilă culturală.

În cadrul familiei se amintesc factori etiologici: părinţi care nu controlează şi nu reacţionează

la absenţele copiilor, părinţi care controlează şi nu reacţionează la absenţele copiilor, părinţi

care sunt bolnavi cronic, dependenţi de alcool sau droguri, părinţi hiperanxioşi sau imaturi

care ţin copilul acasă pentru a-l proteja sau părinţi care lipsesc complet de acasă şi chiar nu au

cum să ţină evidenţa copilului dacă merge la şcoală sau nu pentru că sunt plecaţi din ţară.

Aceste efecte pot fi considerate mai degrabă consecinţe indirecte ale plecării părinţilor

in străinătate. Atunci când apar ele sunt produse de lipsa de supraveghere din partea familiei

şi pe fondul privării de afectivitate parentală.

În afară de rolul său tradiţional, şcoala este un element important în oferirea de servicii

sociale elevilor, chiar dacă de multe ori acest lucru se întâmplă mai mult tacit decât explicit.

Rolul şcolii este cu atât mai relevant în cazul celor ai căror părinţi (unul sau amândoi) sunt

plecaţi în străinătate. De aceea este important să analizăm cum relaţionează cu şcoala copiii

rămaşi acasă şi obiectivul analizei cuprinsă în această secţiune este să identificăm potenţialele

probleme în domeniul educaţiei ce apar ca urmare a plecării părinţilor în străinătate.

Parţial, succesul şcolar este influenţat de resursele familiei copilului (financiare,

educaţionale, timp liber, atenţie şi ajutor acordat copilului pentru munca şcolară, sprijin

afectiv, supraveghere). Plecarea unui părinte sau a amândurora în străinătate pentru o perioadă

mai lungă de timp poate determina apariţia unor probleme în performanţa şcolară în măsura în

care funcţiile îndeplinite de părinţi nu sunt preluate de altcineva (părintele rămas singur,

familia extinsă, persoana sau familia în grija căruia a rămas copilul). Pe astfel, este posibil ca

efectele negative ale plecării unui părinte în străinătate să poată fi diminuate prin acţiunea

altor factori incluzând efectele pozitive ale plecării cum ar fi creşterea nivelului de trai,

posibilitatea mai ridicată pentru copil de a călători în afara ţării şi contactul cu o altă cultură.

Plecarea părinţilor în străinătate este asociată cu un uşor impact negativ asupra rezultatelor

şcolare. În plus, familiile cu părinţi plecaţi sunt caracterizate şi de alte trăsături (educaţie şi

48

ocupaţie parentală scăzută, comunicare cu părinţii mai proastă) care pot acţiona negativ

asupra performanţelor şcolare. Aceşti factori nu afectează doar performanţele şcolare ale

copiilor din familii cu părinţi emigranţi, ci toţi copiii, indiferent de structura familiei din care

provin.

În aceste codiţii se ridică întrebarea dacă plecarea părinţilor are un efect negativ direct

asupra performanţelor şcolare (efectul sau cel puţin o parte din efect se datorează exclusiv

plecării unuia sau ambilor părinţi şi nu se datorează altor caracteristici ale familiei sau

copilului) sau efectul negativ este doar indirect (se datorează în totalitate nivelurilor mai

scăzute de educaţie şi prestigiu ocupaţional al familiei, comunicării mai proaste cu familia,

etc). Pentru a răspunde la această întrebare, am estimat efectul plecării în străinătate a unuia

sau ambilor părinţi asupra mediei generale a copilului mai întâi fără a lua în calcul nici o altă

trăsătură a familiei şi apoi ţinând cont de caracteristici ale familiei care pot contribui la

scăderea rezultatelor şcolare în orice situaţie (pentru orice copil, indiferent de structura

familiei din care provine). Deci, familia poate avea influenţe asupra rezultatelor copilului; dar

nu numai în contextul emigrării, ci şi în alte modalităţi.

În plus, structura familiei poate avea influenţe asupra rezultatelor şcolare ale copiilor.

Experienţa morţii unui părinte, a divorţului sau separării în familie pol avea consecinţe pentru

bunăstarea psihologică atât a copilului cât şi a părintelui în grija căruia rămâne copilul,

afectând negativ performanţele şcolare. În mod similar, calitatea relaţiilor în familie (cât de

bine se înţeleg părinţii şi cât de bine comunică copilul cu părinţii) poate contribui la crearea

unui mediu stabil şi nestresant pe fondul căruia copiii sunt mai înclinaţi şi mai interesaţi să-şi

îmbunătăţească performanţele şcolare. De asemenea, numărul mare de copii în familie este nu

numai un indicator al diluării resurselor (atât materiale cât şi de atenţie acordată copilului) dar

şi un indicator al unui statut socioeconomic mai scăzut, asociat în general cu rezultate şcolare

mai scăzute. Copiii din familii destrămate şi din familii cu număr mare de copii sunt de

asemenea expuşi unui risc mai mare de comportamente-problemă şi comportamente

delincvente, parţial şi datorită gradului mai scăzut de supraveghere. Aceste comportamente

pot afecta negativ performanţele şcolare.

Atitudinea copilului faţă de şcoală (plăcerea cu care merge la şcoală şi importanţa

asociată şcolii în general şi notelor bune în special) poate contribui la motivaţia copilului de a

avea performanţe şcolare bune. Un alt factor important care poate fi influenţat de

caracteristicile familiei, dar este în final o trăsătură a copilului este legat de deprinderile de

muncă şcolară - dacă elevul are un program regulat de studiu atunci când stă acasă, dacă îşi

face temele şi cât timp alocă pentru teme şi studiu şcolar, şi conştiinciozitate. Aceste trăsături

49

pot fi extrem de importante pentru succesul în şcoală - nu numai pentru că ele contribuie la

dezvoltarea cognitivă a copilului dar şi pentru că acestea sunt trăsături pe care profesorii le

recunosc cu uşurinţă, le apreciază pozitiv şi drept urmare le răsplătesc cu note bune.

Capitolul 3

Rolul asistentului social în familiile afectate de migraţie

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, prevede că acesta ,,trebuie să

crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste, înţelegere” pentru a-şi

dezvolta complet şi armonios personalitatea. Un copil are nevoie de legături emoţionale

stabile, de sentimentul apartenenţei necondiţionate la un grup de persoane (familie, în esenţă),

de un mediu securizant care să-i permită experienţe normale de viaţă.

Pentru un copil, plecarea unuia sau a ambilor părinţi la muncă în străinătate poate

reprezenta un moment de cotitură în viaţa sa, în dezvoltarea propriei personalităţi. ,,Copilul

are dreptul de a fi îngrijit de către părinţi şi nu de a fi separat de aceştia.” 32 Separarea

temporară părinţi –copii, pe care cei din urmă o resimt ca pe o senzaţie de insecuritate şi

anxietate, în special la vârstele mici, este echivalentă cu un stres. ,,Stresul este considerat,

orice stimul care induce organismului o stare de tensiune sau exprimă chiar starea de tensiune

a unui organism, care îşi mobilizează toate resursele de apărare pentru a face faţă unei

agresiuni fizice sau psihice (emoţie foarte puternică) ”33. Este foarte important pentru copil

circumstanţele în care survine separarea de părinţi, de modul în care părinţii îi pregătesc pe

copii din punct de vedere psihic, de modul în care îşi motivează plecarea din sânul familiei.

Indiferent de situaţia cu care se confruntă un părinte, calitatea relaţiei părinte –copil exprimă

în fond caliatea părinţilor.

Este foarte important modul în care copilul percepe şi trăieşte acest eveniment din

viaţa sa şi care poate fi determinat de mai mulţi factori cum ar fi: vârsta, nivelul de dezvoltare

psiho-socială a copilului şi capacitatea de înţelegere şi conştientizare a realităţii, gradul de

maturitate şi potenţialul de rezistenţă şi adaptare la stres, raporturile existente între membrii

familiei înainte şi în momentul plecării, relaţiile de ataşament între părinţi şi copii, persoana

sau persoanele în grija cărora va rămâne pe perioada plecării părinţilor.

32 Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (Bucureşti) – Rolul şi responsabilităţile asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Editura Trei, Bucureşti, 2006 33 Ciofu, C., Interacţiunea părinţi –copii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

50

Ţinând cont de toţi aceşti factori, familia are datoria de a-l informa pe copil asupra

intenţiilor lor, a schimbărilor care se pot produce într-un timp mai lung sau mai scurt,

angajând astfel copilul în producerea acestui eveniment. Motivaţiile plecării resimţite de

copil, timpul de când a fost anunţat de această decizie şi până la momentul efectiv al plecării,

promisiunile făcute de adult, sfaturile şi sarcinile atribuite pentru perioada în care părintele

lipseşte sunt tot atâtea variabile care determină evoluţia ulterioară a copilului.

Prin analizarea percepţiilor şi atitutinilor copilului dinaintea, în timpul şi după plecarea

părintelui se pot trage concluzii despre felul cum resimt aceşti copii lipsa părinţilor. Din acest

punct de vedere, se pot identifica situaţii diverse: plecarea părinţilor sau a unuia dintre ei se

produce independent de copil, fără informarea celui din urmă; copilul poate fi informat cu

privire la producerea evenimentului, dar nu beneficiază de explicaţii, de schimbările care vor

interveni în viitor, neavând posibilitatea de a-şi exprima sentimentele şi emoţiile legate de

plecarea părinţilor; informarea din timp a copilului despre plecare, discuţii cu acesta asupra

schimbărilor care vor surveni în viaţa lui, primeşte asigurări din partea părinţilor cu privire la

afecţiunea părintească, la importanţa lui pentru ei, părinţii ; discuţii asupra modului în care

vor comunica, sfaturi asupra unor posibile situaţii ce pot apărea, relaţii despre

persoana/persoanele în grija cărora va rămâne

Plecarea părinţilor la lucru în străinătate nu este un eveniment plăcut pentru copii şi,

probabil, nici pentru părinţi, dar cei din urmă au datoria de a nu transforma acest eveniment

într-o traumă psihică aceentuată de propria lor atitudine, de lipsa de comunicare cu propriul

copil. Din momentul plecării părinţilor, se poate atribui copilului rămas în ţară, în unele

cazuri, statutul de copil aflat în dificultate. Prin plecarea unui părinte mecanismul familiei

este obstrucţionat prin eludarea din componenta lui a mai multor rotiţe care asigurau

funcţionarea interdependentă şi corelată a fiecărei componente în parte ca un întreg, ca un

sistem. Funcţiile exercitate de părintele care lipseşte, prin atributele exercitate de acesta, prin

rolurile îndeplinite dar mai ales prin aşteptările de rol la care răspunde, trebuie suplinite,

preluate sau împărţite în cadrul grupului familial pentru ca într-o formă sau alta, mecanismul

să poata funcţiona în continuare. De asemeni, relaţiile dintre membrii familiei se modifică, se

adaptează noului contex creat, în modul considerat cel mai eficient. Nu de multe ori această

reconfigurare a funcţiilor şi rolurilor din familie nu găseşte cele mai bune soluţii, copiii

devenind supraîncărcaţi de roluri, copleşiţi de sarcini sau din contra resimţind o oarecare lipsă

de autoritate şi o "libertate" percepute ca pe o invitaţie la acte de iresponsabilitate şi chiar

comportamente predelincvente.

51

Dincolo de şocul momentului plecării care, într-o formă sau alta, se atenuează în

următoarele luni, rămâne capacitatea sau incapacitatea copiilor de a se adapta unui context de

viaţă nou care presupune stiluri de viaţă diferite, reguli şi rutine casnice noi. Aceste

incompatibilităţi între răspunsurile învăţate de copil în procesul de socializare primară şi

secundară pentru anumiţi stimuli şi felul diferit în care se aşteaptă să răspundă din acest

moment sunt premize ale lipsei de adaptare. Aceste experinţe pot deveni cauzatoare de

conflicte, între copilul ai cărui părinţi sunt plecaţi în străinătate şi restul grupului familial din

care face parte acum.

Dacă valorile, stilul de viaţă, standardele şi principiile însuşite de copil în procesul de

socializare sunt compatibile sau adaptabile celor din grupul familial în grija căruia este lăsat

copilul, există şanse mari pentru o convieţuire armonioasă a minorului în noua sa casă, deşi

conştiinţa propriei familiei îi va rămâne foarte bine întipărită în minte ca un construct diferit.

Datele culese pentru evidenţierea modului de raportare a copilului la cei din jurul său în

prezent, a felului în care se manifestă în grupul de egali, în mod special la şcoală şi pentru

studierea istoricului social se pot corobora pentru a surprinde dinamica dintre specificul

procesului de socializare primară şi secundară şi aşteptările de rol actuale ale copilului faţă de

persoana de ingrijire.

Efectele negative ale separării copilului de părinţi au fost demonstrate prin numeroase

studii de specialitate34. Copiii care au fost lipsiţi temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor

lor se confruntă cu dificultăţi reale de adaptare la viaţa socială. De aceea, această problemă

este o preocupare a întregii societăţi.

,,Problemele de familie, ale cuplului marital şi în relaţiile părinţi -copii au existat

întotdeauna, după cum au existat şi soluţii. Ceea ce a însemnat marea cotitură în ceea ce

priveşte asistenţa acordată familiei şi problemelor sale s-a produs tocmai prin trecerea de la

asistenţa spontană nesistematică la cea organizată oficial, cu metode şi mijloace specifice.

Asistenţa socială a familiei presupune o viziune şi un tratament ecologic al grupului familial

(locul ei în comunitate, relaţiile cu alte instituţii sociale, impactul evenimentelor şi structurilor

macrosociale).35

Odată cu plecarea părinţilor la muncă în străinătate, toţi cei îndreptăţiţi, începând

poate cu părinţii copiilor, trebuie să încerce să identifice soluţii care să asigure protecţia şi

promovarea drepturilor copiilor care să ducă la dezvoltarea normală a acestora. Existenţa

34 Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului – Rolul şi responsabilităţile asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Editura Trei, Bucureşti, 200635 Iluţ, P., Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

52

problemelor personale şi familiale, în acest caz, ar trebui să constituie o prioritate a

comunităţii din care fac parte aceşti copii.

3.1. Organe abilitate în domeniile asistenţei sociale şi protecţiei drepturilor copilului

Copilul rămas în ţară în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate, poate avea

nevoie de specialişti, legislaţie şi instituţii care să intervină pentru a-i asigura protecţia, pentru

a-i apăra drepturile. Protecţia copilului aflat în dificultate se realizează prin intermediul

următoarelor organe aflate în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse

(MMFES), care au anumite responsabilităţi şi obligaţii. 36

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului este un organ de specialitate al

administraţiei publice centrale, înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.12 din

26.01.2001. Funcţiile pe care le îndeplineşte acest organ sunt : de strategie –asigură

fundamentarea, elaborarea şi aplicarea strategiei şi a programelor de reformă în domeniul

protecţiei drepturilor copilului, inclusiv prin adopţie ; de reglementare –prin care se asigură

elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor şi programelor ; de

administrare – prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public şi privat al

statului, pe care le are în administrare sau în folosinţă, precum şi a serviciilor publice din

domeniul protecţiei drepturilor copilului, inclusiv prin adopţie ; de reprezentare –prin care se

asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern ; de autoritate de stat

–prin care se asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, controlul

respectării aplicării acestora, precum şi al activităţilor instituţiilor şi organismelor care îşi

desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa ; de asigurare a activităţii executive

şi de secretariat a Comitetului Român pentru Adopţie.

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) este instituţia

publică cu personalitate juridică înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a

consiliului local al municipiului Bucureşti, cu rolul de a asigura pe teritoriul

judeţului/sectorului aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţă socială în domeniul

protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, a celor cu handicap,

precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie ; activitatea DGASPC în domeniul protecţiei

drepturilor copilului este complementară activităţii desfăşurate de SPAS.

36 Lupşan, G., Dreptul familiei,Editura Junimea, Iaşi, 2001

53

Comisia pentru Protecţia Copilului este un organ de specialitate al consiliului

judeţean/local/sectorului municipiului Bucureşti care coordonează activitatea autorităţilor

administraţiei publice locale din municipii/oraşe/comune aflate pe teritoriul

judeţului/sectorului municipiului Bucureşti, în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei

copilului aflat în dificultate ;

Serviciul public de asistenţă socială (SPAS) funcţionează ca o instituţie publică de

interes local, cu personalitate juridică ; în cadrul acestui serviciu funcţionează centre de

plasament şi centre de primire a copiilor, prin intermediul cărora se asigură dezvoltarea

armonioasă a copilului încredinţat sau dat în plasament acestora. Un alt organ important este

Oficiul Român pentru Adopţii (ORA).

Actele normative care reglementează modalităţile de abordare şi instrumentare a

cazurilor copiilor ai căror părinţi au migrat în străinătate sunt: Convenţia ONU cu privire la

drepturile copilului; Codul Familiei; Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului; Ordinul nr. 219/2006 al Secretarului de Stat al Autorităţii Naţionale

pentru Protecţia Drepturilor Copilului privind activităţile de identificare, intervenţie şi

monitorizare a copiilor care sunt lipsiţi de îngrijirea părinţilor peperioada în care aceştia se

află la muncă în străinătate; Ordinul nr. 286/2006 al Secretarului de Stat al Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului pentru aprobarea Normelor metodologice

privind întocmirea Planului de servicii şi a Normelor metodologice privind întocmirea

Planului individualizat de protecţie; Ordinul nr. 95/2006 al Secretarului de Stat al Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului pentru aprobarea Metodologiei de lucru

privind colaborarea dintre direcţiile generale de asistenţăsocială şi protecţia copilului şi

serviciile publice de asistenţă socială/persoane cu atribuţii de asistenţă socială, în domeniul

protecţiei şi drepturilor copilului; H.G. nr. 683/2006 pentru completarea Normelor

metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor

Români care lucrează în străinătate, aprobate prin H.G. nr. 384/2001;

Actele normative care ghidează cel mai bine activităţile şi intervenţiile în cazul

copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate sunt Legea 272/2004 privind protecţia şi

promovarea drepturilor copilului şi Ordinul nr. 219/ 2006. Legea 272 care oferă cadrul de

intervenţie pentru orice situaţie de risc în care copiii s-ar afla, chiar dacă nu menţioneză

specific această categorie de copii, punând accent pe prevenirea separării copilului de familie.

Tot în temeiul acestei legi sunt stabilite tipurile de servicii destinate prevenirii copilului de

părinţi, cât şi pe cele de protecţie specială a copilului care a fost temporar sau definitiv separat

de părinţi. Prin Ordinul nr. 219 se prevede obligativitatea activităţilor de identificare,

54

intervenţie şi monitorizare a copiilor care sunt lipsiţi de îngrijirea părinţilor pe perioada în

care aceştia se află la muncă în străinătate, precum şi planul de servicii pentru copil, tipul de

servicii de consiliere psihologică de care va beneficia copilul.

Un studiu37 realizat de UNICEF în colaborare cu Asociaţia ,,Alternative Sociale”

evidenţiază faptul că SPAS din cadrul primăriilor sunt instituţii ce ar trebui să joace rolul cel

mai activ în identificarea şi sprijinirea acestor cazuri, lucru care în urma analizelor efectuate

demonstrează că resursele umane de care dispun acestea sunt total insuficiente raportându-se

numărul de asistenţi sociali la cel al numărului de locuitori (exemplu : 7 asistenţi sociali la un

numă de 300.000 de locuitori, fiecare cu problemele sale). Tot în acelaşi studiu sunt

prezentate opinii ale unor persoane din cadrul comunităţii care sunt îndreptăţite să o facă şi

care, specifică faptul că, colaborarea între serviciile de asistenţă socială din cadrul primăriilor

şi comunitate este deficitară, reduc colaborarea la completarea documentelor privind venitul

minim garantat, la primirea unor cereri pentru acordarea anumitor beneficii. În aceste cazuri

se remarcă rolul pasiv al serviciului specializat, în detrimentul muncii de teren care facilitează

cu adevărat eficienţa în comunitate.

3.2. Serviciul de asistenţă socială şi protecţie a drepturilor copilului

Asistenţa socială contribuie la procesul de dezvoltare socială prin aportul său la

incluziunea grupurilor aflate în situaţie de risc, prin creşterea calităţii vieţii anumitor categorii

sociale vulnerabile şi prin programele sociale de reducere a sărăciei.38 Prin serviciile şi

activităţile specializate, asistenţa socială ajută persoane şi grupuri în nevoie să facă faţă

momentelor dificile, situaţiilor anormale de viaţă care pot să apară pentru o anumită perioadă

de timp şi susţine, prin crearea unor condiţii socioculturale favorabile, refacerea capacităţilor

proprii de integrare socioculturală normală a categoriilor defavorizate.

,,Prin sistemul naţional de asistenţă socială se înţelege totalitatea reglementărilor

legale, a programelor sociale, a beneficiilor financiare/prestaţii, a serviciilor de asistenţă

37 Unicef. Reprezentanţa în România –Analiză la nivel naţional asupra fenomenului copiilor rămaşi acasă prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate, Alpha MDN, Buzău, 200838 Buzducea, D., Sisteme moderne de asistenţă socială: tendinţe globale şi practici locale, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 18

55

socială şi a ajutoarelor complementare, precum şi a instituţiilor existente la un moment dat,

care să le susţină”39.

Sistemul de asistenţă socială, reglementat de legislaţia actuală, se bazează pe o serie de

principii şi valori care stau la baza organizării acestuia40: universalitatea – dreptul la asistenţă

socială; solidaritatea socială – implicarea activă a comunităţii în sprijinirea persoanelor aflate

în dificultate; parteneriatul între autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi alte

instituţii publice sau private în vederea dezvoltării serviciilor sociale; subsidiaritatea –

intervenţia complementară a statului alături de colectivitatea locală în rezolvarea problemelor

sociale; participarea beneficiarilor în procesul de rezolvare a problemelor; transparenţa,care

contribuie la creşterea responsabilităţii administraţiei publice centrale şi locale faţă de

beneficiari; nediscriminarea: accesul la drepturile sociale fără deosebire de rasă, naţionalitate,

origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex sau orientare socială, vârstă,

apartenenţă politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV etc.;

respectarea demnităţii umane – dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii.

Orice sistem de asistenţă socială conţine următoarele elemente structurale41

fundamentale: capitalul uman implicat în sistem (specialişti în asistenţă socială şi personal de

altă specialitate); beneficiarii sistemului (persoane asistate); contextul social (reţeaua

instituţională, serviciile, prestaţiile şi cadrul legislativ). Sistemul de asistenţă socială îşi

exercită atribuţiile prin intermediul cadrelor specializate – asistentul social. ,,Profesia de

asistent social, promovează schimbarea socială, rezolvarea problemelor din cadrul relaţiilor

umane, precum şi abilitarea personanelor în vederea obţinerii bunăstării sociale. Principiile

drepturilor omului şi justiţiei sociale sunt fundamentale pentru asistenţa socială.42 Acelaşi

autor, Buzdugea D., specifică faptul că misiunea profesiei de asistent social este aceea de

a ,,capacita” persoanele pentru a funcţiona la parametri optimi din punct de vedere

psihosocial.

O intervenţie specializată se realizează prin intermediul unei echipe interdisciplinare,

alcătuită din specialişti din diferite domenii – asistenţii sociali, psihologi, sociologi, jurişti,

medici de familie, ecologi etc – care analizează cazurile ce trebuie rezolvate şi care propune

modalităţi de soluţionare a acestora.

39 Ibidem, p.8640 Ibidem, p.13041 Ibidem, p. 7542 Buzducea, D., Sisteme moderne de asistenţă socială: tendinţe globale şi practici locale, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 46

56

3.3. Etape ale intervenţiei asistentului social în familiile afectate de plecarea părinţilor la

muncă în străinătate

Familia este îndreptăţită să opteze pentru un comportament migratoriu şi să se separe

de copiii săi (unul sau ambii părinţi), iar statul nu poate interveni în această decizie. Însă,

prevenirea separării copilului de familie şi efectele migraţiei părinţilor asupra copiilor care se

află în situaţie de vulnerabilitate trebuie să constituie scopul central al politicilor din domeniul

social şi mai ales din domeniul protecţiei copilului. De obicei părinţii nu declară intenţia lor

de a migra nici autorităţilor sociale locale, nici altor instituţii (şcoala), nu facilitează

capacitatea statului de a răspunde prin servicii adaptate de asistenţă socială (sau chiar de

protecţie, în unele cazuri). În acest sens, efectul cel mai vizibil este acela că statul nu posedă

nici date şi nici mecanismele viabile locale prin care să monitorizeze şi evalueze acest

fenomen.

Pentru a fi un profesionist eficient în acordarea asistenţei sociale copiilor dintr-o

comunitate ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, trebuie urmate anumite etape

de lucru în acest sens. Identificarea de către SPAS a cazurilor de copii ai căror părinţi se află

la muncă în străinătate. Identificarea - monitorizarea acestor cazuri reprezintă o atribuţie

foarte importantă a SPAS şi este o componentă a activităţilor sale în acest sens. Mai întâi, ca

profesionist, trebuie să ai cunoştinţe aprofundate cu privire la drepturile copilului şi la

specificul comunităţii respective, să urmăreşti modul în care drepturile copilului sunt

respectate în cadrul comunităţii. Această monitorizare este un proces care permite

specialiştilor să identifice problemele imediate ce au apărut sau să prevadă apariţia unor

potenţiale riscuri şi să intervină la timp prin propunerea de măsuri. În acest context, pentru o

monitorizare eficientă, SPAS trebuie să cunoască diferitele caracteristici ale comunităţii :

şomajul, exploatarea prin muncă a copilului, violenţa domestică etc. şi, ceea ce ne interesează

în cazul de faţă, părinţi plecaţi şi care lucrează în străinătate.

Pentru a avea astfel de informaţii, este esenţial ca reprezentanţii SPAS să stabilească o

relaţie de bună colaborare cu instituţii relevante din comunitate pentru fiecare domeniu de

activitate: şcoală, poliţie, unităţi medicale, biserică, precum şi cu organizaţii

nonguvernamentale care activează în comunitate. Când se vorbeşte de rolul comunităţii în

protecţia drepturilor copilului, este relevant de subliniat cele trei categorii de « actori » care

57

vin în contact cu copilul şi familia sa43: membrii comunităţii în general (un rol particular îl au

vecinii); profesioniştii din diferite grupuri profesionale şi instituţii pe care le reprezintă;

specialiştii din serviciile autorităţilor publice locale (SPAS) . Şcoala este instituţia care ar

putea sprijini cel mai mult procesul de identificare a copiilor care se află în situaţie de

vulnerabilitate, Legea 272/2004 subliniază obligaţie a tuturor specialiştilor care lucrează cu

copiii. Orice cadru didactic posedă cunoştinţe referitoare la drepturile copilului, de psihologia

vârstei şi specificul acesteia, trebuie să cunoască situaţia copilului în familie, să evalueze şi să

analizeze periodic situaţia şcolară a acestuia, să-i ofere sfaturi şi siguranţă emoţională, să

menţină permanent legătura cu familia copilului. Ar trebui să fie cei dintâi în depistarea

cazurilor de copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, dacă întâmpină

dificultăţi materiale, dacă au rămas singuri în gospodărie după plecarea părinţilor, le scade

randamentul şcolar, sunt apatici, devin violeţi, părinţii sau cei în grija cărora au rămas nu se

interesează de rezultatele şcolare, în general, soarta lor. Acelaşi studiu44 realizat de UNICEF

subliniază faptul că se constată o ezitare din partea cadrelor didactice să apeleze la serviciile

unui asistent social în astfel de cazuri, şcoala acoperind uneori problemele cu care se

confruntă copilul la un moment dat. Acest lucru poate duce la acutizarea problemelor

copilului, marcându-i evoluţia ulterioară.

Poliţia are datoria de a colabora permanent cu şcoala dezvoltând parteneriate care

vizează siguranţa copilului în comunitate, pe stradă, acasă, să desfăşoare acţiuni de prevenire

a unor evenimente în comunitate în care să fie implicaţi copiii. Acelaşi studiu al UNICEF

amintit anterior, a constatat faptul că nu întotdeauna poliţia este un bun colaborator al şcolii,

al primăriei sau DGASPC, prin faptul că nu sesizează cazuri ale unor copii care săvârşesc

fapte antisociale, abuzuri asupra lor din partea membrilor familiei sau comunităţii, fuga de

acasă etc., mulţi dintre aceşti copii provenind din familiile ai căror părinţi sunt plecaţi la

muncă în străinătate.

Comunitatea, prin membrii ei, este percepută ca actor social important în identificarea

unor cazuri: vecini, colegi de serviciu, părinţi ai colegilor copiilor, persoane care frecventează

aceeaşi biserică, magazin sau cabinet medical etc., sunt primii care află de existenţa familiilor

plecate la muncă în străinătate şi care şi-au lăsat copiii acasă. Membrii comunităţii trebuie să

înţeleagă faptul că bunăstarea comunităţii lor depinde de bunăstarea fiecăruia dintre membrii

săi şi de măsura în care aceştia sunt pregătiţi să-şi asume responsabilităţi familiale,

43 Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Rolul şi responsabilităţile asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Editura Trei, Bucureşti, 200644Unicef. Reprezentanţa în România –Analiză la nivel naţional asupra fenomenului copiilor rămaşi acasă prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate, Alpha MDN, Buzău, 2008

58

profesionale şi sociale. De aceea, sensibilitatea la problemele celor din jur şi disponibilitatea

de a-i ajuta la nevoie ar trebui să redevină valori ale culturii comunităţii. Atunci când se

constată că sprijinul pe care membrii comunităţii nu îl pot acorda sau problemele cu care se

confruntă un copil sau o familie îi depăşesc, aceştia ar trebui să sesizeze instituţii competente

şi să-i sprijine pe specialişti în cadrul unor evaluări, soluţionări şi monitorizări a cazurilor

respective. În cazul copiilor ai căror părinţi erau la muncă în străinătate iar copiii lăsaţi în ţară

se aflau în situaţii neobişnuite -nu erau îngrijiţi corespunzător, erau abuzaţi, igiena şi ţinuta

vestimentară erau neglijate, erau exploataţi -vecinii au fost cei care au sesizat autorităţile

cerând sprijin din partea specialiştilor pentru aceştia.

Profesioniştii din cadrul SPAS sunt investiţi în mod oficial cu atribuţii în ceea ce

priveşte protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Cooperarea între sectoare –social,

sănătate, educaţie, siguranţă publică -, între instituţii –servicii sociale, unităţi sanitare, şcoli,

biserici, poliţie-, şi între profesioniştii din aceste domenii maximalizează capacitatea şi

eforturile de prevenire şi rezolvare a unor cazuri. Pentru identificarea familiilor în care sunt

copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, munca asistentului social nu se va

reduce la cea de birou, ci va fi prezent permanent în grădiniţe, şcoli, dispensare, spitale,

poliţie, în mijlocul comunităţii.

Tot aceşti profesionişti din cadrul SPAS sunt cei care trebuie să desfăşoare acţiuni de

informare referitoare la posibilităţile legale de care pot dispune părinţii care pleacă la muncă

în străinătate, în vederea asigurării protecţiei fizice şi juridice a copiilor care urmează să

rămână în ţară. Acest lucru se realizează în funcţie de creativitatea şi personalitatea acestor

profesionişti, de gradul de implicare în viaţa comunităţii, de mijloacele pe carele au la

dispoziţie. O parte dintre aceste modalităţi de informare ar pute fi: afişe, broşuri, panouri

publicitare, spoturi publicitare, comunicate de presă, conferinţe, participări la acţiuni socio-

culturale şi umanitare desfăşurate în comunitate, împărţirea de fluturaşi, etc. Alegerea

modalităţilor de mediatizare cred că trebuie să se facă şi în funcţie de comunitatea căreia i se

adresează profesioniştii din SPAS, de specificul acesteia, ţinând cont de scepticismul familiei

faţă de tot ce vine din partea statului, în mod special când este vorba de copiii lor, tendinţa de

a opune rezistenţă la ce este nou..

Evaluarea este o metodă structurată şi sistematică de strângere a informaţiilor

privitoare la o situaţie sau o circumstanţă dată, la o dificultate cu care se confruntă copilul şi

familia sa. Evaluarea trebuie să fie obiectivă, nondiscriminatorie şi să ia în calcul valorile

culturale specifice ale copilului şi familiei sale, să aibă în vedere punctele tari şi punctele

slabe ale acesteia. Ariile de informaţii minime care interesează în cadrul acestei evaluări sunt:

59

informaţii despre copil; informaţii despre părinţi/persoană de îngrijire; informaţii privind

satisfacerea nevoilor de bază ale copilului; referiri asupra nevoilor particulare şi specifice ale

copilului; indicii despre faptul că acel copil este sau nu în pericol în momentul evaluării;

descrierea mediului în care a fost găsit copilul; identificarea persoanelor vinovate de starea

copilului; determinarea factorilor care au contribuit la crearea acestei situaţii; decizia de a

scoate sau nu copilul din mediul în care a fost găsit.

Evaluarea trebuie să acopere toate aspectele vieţii copilului: social, psihologic,

medical, educaţional, juridic şi va fi realizată în parteneriat cu copilul şi persoana în grija

căreia se află acesta.

Raportul de Evaluare iniţială este un instrument destinat evaluării sociale a situaţiei

copilului şi a mediului în care acesta trăieşte. Realizarea acestuia este impusă de solicitări

venite din partea : copilului/familiei acestuia sau persoanei care se ocupă de creşterea şi

îngrijirea lui ; din partea unor persoane, altele decât membrii familiei, a unor instituţii publice

sau private sau ca urmare a unei autosesizări. Timpul de realizare a Raportului de Evaluare

iniţială este precizat de standardele minime obligatorii privind managementul de caz, în

funcţie de situaţia semnalată. Raportul este elaborat de asistentul social şi cuprinde toate

informaţiile relevante la situaţia semnalată, precum şi propuneri de evaluare complexă

(psihologică, medicală), în vederea realizării planului de servicii sau a celui de protecţie, în

maximum 24 de ore de la încheierea activităţii de evaluare iniţială. Acest raport va fi înaintat

spre avizare : primarului, în cazul primăriilor mici ; coordonatorului SPAS/Compartimentului

de prevenire de la nivelul DGASPC de sector.

Dacă rezultatul evaluării indică că nu există o situaţie de risc şi că resursele

comunităţii pot satisface nevoile copilului şi ale familiei, atunci, cu acordul copilului/familiei,

informaţiile obţinute pot fi comunicate serviciilor comunitare corespunzătoare – primărie,

şcoală, poliţei, etc – oferindu-se consilierea şi sprijinul necesar. Dacă rezultatul evaluării

indică necesitatea întocmirii unui plan de servicii, pasul următor este identificarea resurselor

şi a serviciilor care pot ajuta copilul să depăşească situaţia de risc.

Planul de Servicii este instrumentul folosit în asistenţa socială în scopul prevenirii

separării copilului de părinţi, respectând prevederile standardelor minime obligatorii privind

managementul de caz din domeniul protecţiei drepturilor copilului. Normele metodologice

privind întocmirea planului de servicii sunt prevăzute de Ordinul nr. 286/2006 al Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Planul de Servicii cuprinde detalii cu privire

la sprijinul şi resursele necesare şi disponibile pentru a asigura dezvoltarea deplină a

potenţialului copilului şi pentru prevenirea separării acestuia de părinţi. Efortul de căutare şi

60

identificare a resurselor şi serviciilor trebuie să fie cât mai intens, deschis, creativ, astfel încât

să se încerce o corelare a resurselor şi/sau serviciilor respective cu situaţia copilului şi

familiei. Asistenţii sociali trebuie să respecte situaţia specifică, credinţa sau originea copilului,

luând în considerare limba şi apartenenţa sa culturală şi etnică. Pentru a putea fi implementat,

Planul de Servicii trebuie: să implice maximum de instituţii existente pe plan local sau în

comunităţile învecinate; să fie întocmit în colaborare cu copilul, familia sau persoana

responsabilă de îngrijirea şi întreţinerea acestuia, în felul acesta toţi aceştia sunt

responsabizitaţi pentru a colabora cu furnizorii de servicii; să fie fezabil, posibil de

implementat.

După aprobarea de către primar a Planului de Servicii, reprezentanţii SPAS trebuie să

se asigure că serviciile sunt furnizate şi că satisfac nevoile copilului, că obiectivele urmărite,

adică efectele lor, sunt cele vizate de Plan. De-a lungul întregului proces, asistentul social va

face vizite periodice la domiciliul copilului/ familiei care beneficiază de serviciile şi

prestaţiile respective, precum şi la sediile instituţiilor furnizoare a acestor servicii, completând

astfel fişa de monitorizare a situaţiei copilului pe care o va transmite spre informare la

DGASPC, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 286/2006.

Dacă în pofida faptului că s-au furnizat toate servicii disponibile, situaţia de risc nu a

putut fi depăşită, reprezentanţii SPAS vor înainta primarului propunerea de referire a cazului

către DGASPC, odată cu aceasta şi toate informaţiile necesare privind cazul respectiv şi

propunerea de instituire a unei măsuri de protecţie specială pentru soluţionarea situaţiei

copilului. Permanent, SPAS va transmite către DGASPC centralizatoare pe plan local a

cazurilor de copii ai căror părinţi se află la muncă în străinătate.

DGASPC evaluează situaţia copilului, a familiei şi propune Comisiei pentru protecţia

copilului sau, după caz, instanţei judecătoreşti, stabilirea unei măsuri de protecţie specială,

având în vedere propunerea făcută de SPAS. În urma instituirii acestei măsurii de protecţie

specială, DGASPC întocmeşte planul individualizat de protecţie care va avea ca obiectiv

asigurarea pentru copil a unor condiţii care să-i permită dezvoltarea fizică, mentală, morală,

socială şi spirituală, având ca finalitate reintegrarea copilului în mediul său familial. Măsurile

de protecţie specială a copilului care pot fi instituite în aceste cazuri sunt: plasamentul în

cadrul unei familii sau persoane care corespund standardelor cerute, identificate de DGASPC;

beneficierea de servicii de tip rezidenţial sau familial, servicii de protecţie specială a copilului

lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi; propuneri de adopţie internă.

Pe toată perioada instituirii măsurii de protecţie specială a unui copil, DGASPC

monitorizează modul în care este îngrijit acest copil, acordă asistenţă şi sprijin copilului

61

separat de familie, reevaluează împrejurările care au stat la baza stabilirii acestei măsuri şi

propune, după caz, menţinerea, modificarea sau încetarea acesteia. Reevaluarea acestor copii

se face o dată la trei luni, conform Legii nr. 272/2004.

În practica asistenţei sociale, cercetarea şi intervenţia sunt strâns legate, aspect ce

reiese şi din faptul că etapele parcurse în investigarea socială (cunoaşterea şi analiza faptelor)

şi cele corespunzătoare intervenţiei propriu-zise sunt, în privinţa traseului cronologic,

aceleaşi. Demersul cercetare-acţiune, în practica asistenţială, este un proces circular, activ şi

continuu, al cărui punct iniţial şi final este un context situaţional concret. Între etapele acestui

demers este posibil un schimb informaţional permenent, ceea ce permite o ajustare şi

îmbunătăţire a derulării activităţii în aceste secvenţe, care se desfăşoară aproape simultan.

Demersul cercetare-acţiune răspunde unui dublu obiectiv : realizarea schimbării sociale şi

îmbogăţirea cunoştinţelor ştiinţifice cu referire la realitatea socioumană.

Sensul general al conceptului de comunicare, aspect esenţial al interacţiunii asistent

social – asistat, are în vedere procesul interactiv de transmitere şi recepţionare a mesajelor,

proces în care sunt implicate următoarele elemente : emiţător, mesaj, canal de comunicare,

receptor, răspuns. Principiile unei bune comunicări vizează atât capacitatea de ascultare a

interlocutorului (disponibilitatea, dezarmarea, empatia), cât şi abilităţile de a conduce o

discuţie (flexibilitatea, centrarea, autenticitatea, încrederea şi respectul). Reunirea acestor

caracteristici determină calitatea tuturor formelor de comunicare verbală, atât în ipostaza vieţii

cotidiene, cât şi în forma consilierii şi intervievării.

Interviul este una dintre tehnicile care permit investigarea perspectivelor persoanelor

care sunt considerate importante pentru evaluarea temei propuse, obţinerea de date,

informaţii.45 ,,Interviul este o tehnică de anchetă, de culegere pe cale verbală a informaţiilor de

la subiecţi”. 46 Ca metodă de investigare ştiinţifică a universului subiectivităţii umane,

interviul are câteva caracteristici definitorii47 prin care se deosebeşte de alte forme de

comunicare, precum şi de alte metode de culegere a datelor verbale (ancheta, chestionarul).

45 Zamfir, C., Stănescu, S. (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Bucureşti, 200746 Mărginean, I., Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, p. 5847 Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003

62

Capitolul 4

Studii de caz

Studiul de caz este doar una dintre diferitele metode de a efectua cercetări în domeniul

ştiinţelor sociale. Folosirea studiilor de caz în scopuri de cercetare rămâne unul dintre cele

mai provocatoare eforturi depuse în domeniul ştiinţelor sociale. Ca strategie de cercetare,

studiul de caz este de multe ori folosit pentru a contribui la cunoştinţele noastre cu privire la

indivizi, grupuri, organizaţii, societate, politică şi alte forme înrudite. Deloc surprinzător,

aceasta a fost o strategie comună de cercetare în psihologie, sociologie, ştiinţe politice,

asistenţă socială.

Metoda permite cercetătorilor să extragă caracteristicile evenimentelor din viaţa reală,

cum ar fi ciclurile din viaţa individuală, procesele organizaţionale şi manageriale, schimbările

din vecinătăţi, relaţiile internaţionale şi maturizarea industriilor. Pot exista studii de caz:

explorative, descriptive, explicative. Formularea întrebărilor de studiu este poate cel mai

important pas într-un studiu de cercetare, astfel încât trebuie să aveţi răbdare şi să-i acordaţi

suficient timp. Cheia se află în conştientizarea faptului că întrebările au atât substanţa (despre

ce este studiul meu?), cât şi forma ( pun o întrebare cu “cine”,” ce”/” care” , “de ce” ,sau

“cum”?).

Un studiu de caz este o investigaţie empirică prin care se investighează un fenomen

contemporan în contextual sau din viaţa reală, în special atunci cand graniţele între fenomen

şi context nu sunt foarte bine delimitate. Investigaţia studiului de caz se ocupă de situaţia

tehnică distinctă în care variabilele de interes vor fi mult mai numeroase decât punctele de

date, iar ca prim rezultat, se bazează pe resurse multiple de dovezi, existând necesitatea ca

datele să conveargă conform unui proces de triangulare, şi ca al doilea rezultat, beneficiază de

elaborare anterioară a unor ipoteze teoretice, în scopul de a dirija colectarea şi analiza datelor.

Astfel spus, ca strategie de cercetare, studiul de caz presupune o metodă atotcuprinzatoare,

care include logica designului, tehnicile de colectare a datelor şi abordările specifice pentru

analiza acestora. Astfel, studiul nu este nici o tactică de colectare a datelor şi nici o simplă

caracteristică de design, ci o strategie cuprinzătoare de cercetare.

63

4.1. Studiu de caz 1

Date de identificare:

Nume şi prenume: V. I.

Vârsta:14 ani

Sexul: masculin

Adresa: Com. S-T. Judeţ CS. Nr. 119.

Nivelul de studii: a absolvit Şcoala Generală cu clasele I-VIII din comuna Slatina-Timiş în

anul 2009

Profesie -

Religia: catolică

Etnie: română

Prezentarea problemei

În urma plecării în străinătate (Spania, Toreblanca) a părinţilor, lui V. I. A rămas acasă

în grija bunicilor în vârstă de 57 de ani bunica şi bunicul în vârstă de 68 de ani. V.I. a rămas în

grija bunicilor pentru a-şi termina şcoala, acolo părinţii considerând că îi este mult mai greu

din cauza limbii necunoscute. Părinţii au plecat V.I. avea 8 anişori. Crezând, că îi va fi mult

mai bine în ţară şi având şi condiţii pentru a creştere mult mai bună au dat greş.

Deoarece a crescut fără autoritatea părintească, bunicii oferindu-i doar iubire şi foarte

multă libertate ”cum să-l certăm că e doar un copil”, până la un moment dat când a crescut şi

le-a scăpat de tot din mână. Ajungând la vârsta de 14 ani, neavând niciun control asupra vieţii

lui, el fiind singurul care îşi coordona dezvoltarea, luând-o pe căi greşite, cum ar fi mersul la

discotecă, folosirea băuturilor alcoolice, limbajul vulgar şi fără niciun fel de respect faţă de

nimeni.

Neştiind niciodată ce înseamnă punerea la punct, o pedeapsă, la primirea unei note

slabe din partea profesorului de limba română, a intrat fraudulos în casa acestuia şi i-a

provocat stricăciuni, răzbunându-se pentru că l-a certat şi i-a dat o notă slabă.

Istoricul familiei

64

V. I. este singurul copil la părinţi, mama sa V.M., fostă suplinitoare în cadrul şcolii

generale 1-4 din satul Sadova Veche, rămânând apoi casnică, iar tatăl V.V. a fost angajat la

fabrica de mobilă din Balta Sărată.

Starea de sănătate fizică:

V.I. nu are probleme de sănătate fizică.

Starea de sănătate mintală:

V.I. nu are probleme de sănătate mentală.

Consecinţele plecării părinţilor asupra copilului

Tulburările de comportament predomină. Neajunsurile pentru el sunt tot mai mari,

chiar dacă merită sau nu, el are pretenţii de la părinţi la aparate telefonice de ultimă oră,

calculatoare şi tot felul de aparatură electronică, pentru că spune el „de asta au plecat de acasă

să îmi ofere tot ce nu au alţii”.

Situaţia economică a familiei de acasă

Primesc bani lunar de dincolo de la cei plecaţi şi pensia bunicului.

Condiţii de locuit

V.I. locuieşte cu bunicii, într-o casă proprietate dotată şi întreţinută corespunzător plus

anexele gospodăreşti.

Recomandări din perspectiva asistenţei sociale:

- sprijin acordat clientului şi familiei acestuia rămasă în ţară pentru a putea redresa situaţia lui

V.I.;

- consilierea individuală dar şi familială, pentru a reface comportamentul dar şi educaţia,

afectivitatea părintească de care duce atâta lipsă.

Evaluarea familiei afectate de şomaj

Le-a fost milă de el să-l certe că era mic când au plecat părinţii, de aceea niciodată nu

l-au refuzat cu nimic şi nu i-au pus limite la nimic.

65

Componenţa familiei

1. Tatăl: V.V.

Data şi locul naşterii: 24 ianuarie 1969, Sadova Nouă

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 119

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: ortodoxă

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorit

Studii: Liceul Industrial Forestier Caransebeş

Ocupaţia actuală: constructor

2. Mama: V.M.

Data şi locul naşterii: 15 iulie 1971, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 119

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolică

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorită

Studii: Liceul Pedagogic Caransebeş

Ocupaţia actuală: în agricultură (în Spania)

3. Fiul: V.I.

Data şi locul naşterii: 18 noiembrie 1995, Caransebeş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 119

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolic

Cetăţenie: română

Starea civilă: necăsătorit

Studii: Şcoala Generală cu clasele I-VIII din comuna Slatina-Timiş

Ocupaţia actuală: în agricultură (în Spania)

4. Bunicul: B.I.

Data şi locul naşterii: 13 august 1941, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 119

66

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolică

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorit

Studii: 4 clase

Ocupaţia actuală: pensionar

5. Bunica: B.M.

Data şi locul naşterii: 12 iulie 1948, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 119

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolică

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorită

Studii: 4 clase

Ocupaţia actuală: casnică

Venitul familiei: venitul net 300 lei/lună.

Sursele venitului: pensia bunicului (B.I.) şi alocaţia copilului (V.I.)

Alte persoane care contribuie la buget: părinţii trimit lunar bani în jur de 100 de euro.

Locuinţa: proprietate privată a familiei.

Număr camere: 4 camere.

Număr persoane: 3 persoane.

Observaţii medicale

Problemele medicale semnificative sau cronice: inexistente. Contactul cu

sistemul de sănătate mintală: inexistent. Judecată practică (rezolvarea problemelor şi

abilităţilor de a se descurca).

67

4.2. Studiu de caz 2.

Date de identificare:

Nume şi prenume: B.A. şi B.T.

Vârsta:12 ani şi 11 ani

Sexul: feminine şi masculin

Adresa: Com. Slatina-Timiş. Judeţ CS. Nr. 119.

Nivelul de studii: în şcoala generală clasele a V-a şi a VI-a din comună

Profesie -

Religia: catolică

Etnie: română

Prezentarea problemei

B.A. şi B.T. sunt doi fraţi, fata în vârstă de 12 anişori şi băiatul de 11 ani. Ambii fac

şcoala în comuna Slatina-Timiş şi sunt crescuţi doar de bunici, părinţii fiind plecaţi la

muncă în străinătate (în Spania). Părinţii au ales să plece dincolo pentru că şi-au dorit doar o

casă a lor şi neavând niciun venit, doar ce lucrau la câmp, au decis să plece, ca să poată reuşi

să strângă un ban. Copiii i-au lăsat acasă în grija bunicilor, sperând că va fi bine. Dar nu este

deloc aşa, bunicii sunt foarte exigenţi cu ei, lor lipsindu-le afectivitatea şi căldura mamei s-au

închis cu totul în ei şi nu comunică cu nimeni şi sunt foarte speriaţi, retraşi de lume şi de

copii.

„Nu aşa ne-am făcut noi oameni, jucându-ne, ci am mers la câmp şi am muncit cot la

cot cu părinţii noştri de mici”, spune bunicul. Când merg pe stradă ducându-se la şcoală, nu îi

vezi decât ţinându-se de mână şi nescoţând nici măcar un cuvânt sau un zâmbet pe chipul lor.

B.A. şi B.T. sunt singur la părinţii lor, nu au fraţi mai mari, B.M. mama lor a fost

casnică, iar tatăl la fel se ocupa cu munca câmpului.

Consecinţele plecării părinţilor asupra copiilor

- închidere în ei;

- izolare de lume şi de copii prin educaţia severă pe care o primesc:

- copilăria le trece fără afecţiunea părintească şă fără căldură de mamă;

- maturizarea şi efortul pe care îl fac la muncă mult prea devreme.

Situaţia economică a familiei de acasă

68

Pensia bunicului, venitul din partea părinţilor plus alocaţiile copiilor.

Condiţii de locuit.

B.A. şi B.T. locuiesc în prezent cu bunicii, într-o casă proprietate privată a familiei,

alcătuită din 6 camere dotate şi întreţinute corespunzător, plus anexele gospodăreşti.

Recomandări din perspectiva asistenţei sociale:

- Trebuie făcută o consiliere cu ambii copii, dar şi cu bunicii lor, explicându-le că nu aşa se

procedează pentru o bună creştere şi o bună formare şi dezvoltare a copiilor.

- Copiilor oferindu-le mai mult timp de joacă şi comunicare în care să se cunoască şi să se

împrietenească cu copiii vecinilor lor sau cu colegii de şcoală.

- Bunica să încerce să treacă peste cuvântul bunicului şi să le ofere mai multă căldură de

mamă şi un cămin cald care acum le lipseşte întru totul.

Evaluarea familiei afectate de plecarea celor tineri

Bunicii spun că nu le este uşor să le poarte de grijă, de aceea îi ţin mereu după ei la

câmp.

Componenţa familiei

1. Tatăl: B.T.

Data şi locul naşterii: 11 noiembrie 1975, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 250

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolic

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorit

Studii: Şcoala Profesională

Ocupaţia actuală: constructor în Spania

2. Mama: B.M.

Data şi locul naşterii: 3 august 1977, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 250

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolică

69

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorită

Studii: 10 clase în comuna Slatina-Timiş

Ocupaţia actuală: casnică

3. Fiica: B.A.

Data şi locul naşterii: 12 septembrie 1997, Caransebeş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 250

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolică

Cetăţenie: română

Starea civilă: necăsătorită

Studii: Şcoala Generală...

Ocupaţia actuală: -

4. Fiul: B.T.

Data şi locul naşterii: 16 februarie 1998, Caransebeş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 250

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolic

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorit

Studii: Şcoala Generală...

5. Bunicul: B.I.

Data şi locul naşterii: 9 martie 1945, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 250

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolic

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorit

Studii: 8 clase

Ocupaţia actuală: pensionar

70

6. Bunica: B.I.

Data şi locul naşterii: 13 februarie 1942, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 250

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: catolică

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorit

Studii: 4 clase

Ocupaţia actuală: casnică

Venitul familiei: Venit net 600 lei

Sursele venitului: pensia bunicului, 600 lei şi alocaţia copiilor

Alte persoane care contribuie la buget: părinţii plecaţi în Spania

Locuinţa: proprietate privată

Număr camere: 6

Număr persoane: 4 persoane

Observaţii medicale

Problemele medicale semnificative sau cronice: inexistente. Contactul cu sistemul de

sănătate mintală: inexistent. Judecată practică (rezolvarea problemelor şi abilităţilor de a se

descurca)

4.3. Studiu de caz 3.

Date de identificare:

Nume şi prenume: D.M.

Vârsta: 11 ani

Sexul: masculin

Adresa: Com. Slatina-Timiş Nr. 44.

Nivelul de studii: în curs de absolvire a liceului sportiv din Timişoara

Profesie -

Religia: ortodoxă

Etnie: român

71

Prezentarea problemei

D.M. este un băiat în vârstă de 17 ani din comuna Slatina-Timiş, care a rămas acasă

doar cu bunicii, părinţii fiind nevoiţi să plece la muncă în străinătate pentru a-l putea ţine în

liceu în Timişoara.

Tatăl a lucrat ca şi tehnician veterinar la cabinetul din sat, dar mai pe urmă nu a

funcţionat şi a rămas fără serviciu. Mama a fost casnică, dar a plecat de aproape 5 ani în

Austria, să îngrijească bătrâni. Tatăl, în urmă cu trei ani, rămânând fără venit, a plecat şi el tot

în Austria să muncească în agricultură. Iar D.M. a rămas doar cu bunicii, bunica fiind foarte

bolnavă, suferind de o bolaă necruţătoare. D.M. fără grija părinţilor şi fără controlul lor, a

luat-o pe urme greşite, cum ar fi nefrecventarea şcolii, ajungând la un pas de repetenţie,

înhăitându-se în găşti de prin Timişoara, nemaiajungând sâmbăta şi duminica acasă, trecând

doar în scopul de a cere bani de la bunici.

Internatul nu a mai dorit să-l ţină pentru neplata cazării şi a cantinei, bunicul fiind

anunţat prin telefon de către pedagog. Acum locuieşte cu un aşa-zis coleg de-al lui în

apartamentul aceluia, acel coleg fiind un fiu de primar dintr-o anume localitate „plin de bani

şi cu maşină, iar ei îmi dau mie doar 2 milioane pe săptămână, ăia sunt bani?!”Neajunsurile

sunt pentru el la ordinea zilei, sâmbăta când vine acasă ia maşina tatălui său şi pleacă cu ea, el

neavând permis şi uneori chiar şi sub influenţa alcoolului. „Nu mai are nimeni ce să-i facă”,

spune bunicul, „l-am luat pe toate părţile şi nu are nicio ieşire, doar de taică-su a avut frică”.

Bani pentru el nu au fost o problemă niciodată, a primit şi de la părinţi şi de la bunici. Dar

totuşi la un moment dat, nu i se mai ajungeau. Jocurile de noroc au ajuns unul din marile lui

vicii de care nu se poate lăsa spune el şi nici nu vreau pentru că vine banul fără să-l

muncească. Voind să-i ofere un viitor fără lipsuri şi fără griji, părinţii i-au oferit bani la

discreţie, iar D.M. a uitat limita la ceea ce înseamnă bani şi cum se câştigă de greu.

Istoricul familiei

D.M. este singurul copil la părinţi, mama sa D.I., a fost casnică, în prezent lucrând în

Austria, iar tatăl D.M. a fost angajat ca şi tehnician veterinar, iar mai apoi şomer, iar în cele

din urmă a plecat şi el în Austria să lucreze în agricultură.

Bunicii pe lângă casă cu câmpul.

Consecinţele plecării părinţilor în străinătate

72

Ca să-i poată procura un viitor mai bun, să poată urma un liceu într-un oraş de viitor,

au ales să îşi părăsească ţara, pentru a produce un venit să poată avea de toate singurul lor fiu

D.M. Iar în schimb, au primit doar eşecuri, D.M. este la un pas de repetenţie, acasă nu mai

ajunge decât când e vorba de bani, băieţii, ieşirile, băuturile sunt la ordinea zilei, iar

neajunsurile şi banii cât mai mulţi sunt singura prioritate.

Situaţia financiară

Venitul financiar provine din ceea ce trimit cei plecaţi, iar mai apoi contribuie şi

bunicul cu pensia lunară.

Condiţii de locuit.

D.M. locuieşte împreună cu bunicii, într-o casă, proprietate privată a familiei, alcătuită

din 4 camere dotate şi întreţinute corespunzător, plus anexele gospodăreşti.

Recomandări din perspectiva asistenţei sociale:

– verificarea din partea altor rude dacă bunicii nu mai pot parcurge drumul până la Timişoara

pentru analizarea situaţiei şcolare

- comunicare şi consiliere individuală cu clientul pentru a explica situaţia venirii banilor, la

nesfârşit şi fără număr pentru că la un moment dat se poate întrerupe şi atunci ce se poate

face pentru bani?

- oferirea unei explicaţii clientului, că fericirea nu constă întru totul doar în bani.

- părinţii să nu îi mai trimită banii pe care îi solicită el pentru că numărul acestora va creşte de

la o zi la alta şi nu va fi niciodată îndeajuns.

Componenţa familiei

1. Tatăl: D.M.

Data şi locul naşterii: 11 aprilie 1964, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 44

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: ortodoxă

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorit

Studii: Liceul Agricol din Lugoj

Ocupaţia actuală: lucrător la câmp (Austria)

73

2. Mama: D.I.

Data şi locul naşterii: 9 mai 1968, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 44

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: ortodoxă

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorită

Studii: 10 clase absolvite

Ocupaţia actuală: menajeră bătrâni (Austria)

3. Fiul: D.M.

Data şi locul naşterii: 28 iulie 1992, Caransebeş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 44

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: ortodoxă

Cetăţenie: română

Starea civilă: necăsătorit

Studii: în curs de absolvire a liceului sportiv din Timişoara

4. Bunicul: D.M.

Data şi locul naşterii: 21 iunie 1936, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 44

Localitate: comuna Slatina-Timiş

Religia: ortodoxă

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorit

Studii: şcoala profesională

Ocupaţia actuală: pensionar

5. Bunica: D.A.

Data şi locul naşterii: 17 mai 1940, Slatina-Timiş

Domiciliu: comuna Slatina-Timiş nr. 44

Localitate: comuna Slatina-Timiş

74

Religia: ortodoxă

Cetăţenie: română

Starea civilă: căsătorită

Studii: 4 clase

Ocupaţia actuală: casnică

Venitul familiei: venit net – 9000 lei

Sursele venitului: bunicul pensionar.

Alte persoane care suplimentează venitul: părinţii trimit săptămânal bani.

Locuinţa: proprietate privată.

Număr camere: 4 camere

Număr persoane: 3 persoane

Observaţii medicale

Problemele medicale semnificative sau cronice: inexistente. Contactul cu sistemul de

sănătate mintală: inexistent. Judecată practică (rezolvarea problemelor şi abilităţilor de a se

descurca)

Concluzii

D.M. a scăpat cu totul din mâna bunicilor şi a părinţilor care sunt plecaţi în străinătate.

Dar în cazul lui nu mai trebuia să spun că a scăpat că este un copil în vârstă de 17 ani este

aproape un major, dar totuşi pot să mă pronunţ şi aşa pentru că a scăpat un pic de la drumul pe

care ar trebui să-l urmeze un băiat de vârsta lui. Şi unde e problema, banii, în număr mult prea

mare şi de la o vârstă mult prea mică iau curs în număr mare, părinţii şi bunicii nu au ştiut

niciodată cât e cazul să primească, el cât a cerut atât a primit. Se afla la liceu în Timişoara, un

oraş cu foarte multe găuri negre pentru un băiat cu mulţi bani în buzunar şi fără o

supraveghere părintească.

Distracţiile cu prieteni, băuturile alcoolice şi jocurile de noroc au ajuns un program

zilnic pentru el. Şcoala nemaiavând niciun interes, doar pentru părinţi a fost şi a rămas unul

din interesele majore ale lor pentru care au ales să şi plece la muncă în străinătate, pentru a-l

putea ţine pe D.M. în şcoală. Drumul ales de D.M. nu este deloc unul bun, pentru că

problemele la şcoală nu întârzie să apară, alcoolul îi dă curajul să ia maşina noaptea şi să

conducă fără permis, riscându-şi viitorul şi chiar viaţa, putând să facă un accident din lipsă de

experienţă sau să i se facă dosar, fiind prins la volan fără permis. Părinţii au vrut să facă un

75

lucru bun din el, dar nu a ieşit, dar nu este prea târziu niciodată pentru a se îndrepta unele

lucruri. Doar că trebuie stat de vorbă D.M. cu un consilier, şi explicat că ceea ce face el cu

banii şi din el nu este un lucru tocmai bun. Şi părinţii ar trebui să vorbeasca cu el, chiar şi cu

un consilier pentru a le explica că nu doar banii fac totul pe lume şi nu ţin locul şi de părinţi

atunci când este nevoie de ei.

Capitolul 5

Plan de consiliere pentru adolescenții cu părinți plecați la lucru în străinătate

Planul de consiliere pentru copiii cu părinți plecați la lucru in străinătate a fost realizat

la o școală cu clasele I – VIII, la clasele a VII-a și aVIII-a.

Prezentul plan isi propune sa previna instalarea si dezvoltarea unor potentiale tulburari

psihice, situatiile de esec scolar, supraincarcarea cu sarcini, abandon scolar si implicarea

adolescenților in grupuri cu norme inadecvate.

Durata: Semestrul II

Coordonator: consilier scolar

Echipa de lucru: consilier scolar, cadre didactice.

Pentru a putea ameliora sau preveni o serie de probleme ce pot aparea, este necesara

implicarea adolescenților cu părinți plecați in străinătate intr-un program de consiliere si

socializare, avand in vederea problemele lor de dezvoltare cu care se confrunta, precum si a

integrarii lor scolare si sociale optime, ei trebuie sa fie ajutati sa inteleaga realele motive ale

plecarii acestora fara a-si insusi vre-o vina, astfel sa poata accepta mai usor plecarea

părinților.

Prin consilierea psihologica (individuala si de grup) a beneficiarilor se vor obtine

urmatoarele beneficii: clarificarea situatiilor de criza; sa li se dezvolte abilitatile sociale ale

elevilor; cum ar fi capacitatea de a rezolva probleme, de a lua decizii etc. Acest gen de

programe ofera diverse oportunitati ca elevii sa-si dezvolte abilitatile de comunicare; sa

foloseasca feedback-ul; sa clarifice valorile care sunt implicate intr-o situatie sociala si sa

invete strategii de adaptare; invaratrea unor abilitati de adaptare pentru a face fata cat mai bine

la schimbarile legate de varsta si la problemele cu care se confrunta; rezolvarea tensiunilor si

a conflictelor interne si asistarea copiilor in rezolvarea problemelor

76

emotionale/comportamentale cu care se confrunta in vederea solutionarii lor adecvate.

Responsabilitatea acestor activitati revine consilierului.

Scop:

Diagnosticarea elevilor ai caror părinți sunt plecați in străinătate in vederea rezolvarii

problemelor cu care se confrunta; consilierea lor cat si a celor care ii au sub directa indrumare

pentru a preveni aparitia comportamentelor deviante.

Obiectivele programului:

- intocmirea bazei de date cu elevi ai caror părinți sunt plecați in străinătate;

- consilierea elevilor ai caror părinți sunt plecați in străinătate;

- consilierea tutorilor legali care se ocupa de elevii cu părinți plecați in străinătate;

- identificarea elevilor care prezinta simtome ale abandonului (somatice: imbolnaviri mai

frecvente);

- identificarea elevilor care prezinta inadaptare si dezadaptare scolara: absenteism, scaderea

performantei scolare;

- identificarea elevilor cu probleme comportamentale: cresterea numarul actelor

agresive/violente in limbaj (cu adultii si semenii), comportament explicit violent asupra

persoanelor, obiectelor, asupra lor insisi);

- diminuarea sentimentului de abandon, constientizarea faptului ca nu sunt singuri si fara

sprijin;

- includerea elevilor cu părinți plecați in străinătate in activitati extracurriculare in care sa

simta ca fac parte din comunitatea in care invata si locuiesc.

Rezultate asteptate:

- ameliorarea tulburarilor socio-afective;

- dezvotarea abilitatilor de rezolvare a problemelor si a abilitatilor de decizie;

- dezvoltarea capacitatilor de autocontrol personal emotional si comportamental;

- constientizarea resurselor personale pentru a determina cresterea stimei de sine;

- formarea abilitatii de a lucra in echipa, in cooperare;

- dezvoltarea relatiilor de colaborare intre cadrele didactice si colectivele de elevi pe care le

indruma;

- imbunatatirea relatiilor de cooperare dintre scoala si persoanele ce au in ingrijire copiii cu

părinți plecați;

Grupul țintă: 20 elevi din clasele VII-VIII care au unul sau ambii părinți plecați la

lucru in străinătate.

Beneficiari:

77

- institutia scolara: este prevenit absenteismul, esecul scolar, violenta;

- familia elevului;

- comunitatea locala.

Resurse necesare programului la nivelul de scoala:

- spatiu adecvat;

- metode si tehnici;

- materialele consumabile;

- resurse umane:

- grupul tinta,

- colectivul programului din scoala (consilieri CJRAE, diriginti/profesori, medici

scolari).

Desfasurarea programului:

Se realizeaza sedinte de consiliere individuala si de grup cu elevii dar si cu persoanele

care ii au in ingrijire.

Profesorii participa in special la activitatile extrascolare de integrare a copiilor in

comunitate si la relationarea cu familiile elevilor. Ei colaboreaza pentru colectarea anumitor

date referitoare la elevi.

Tutorii elevilor vor participa la sedinte de consiliere de grup pentru a li se face

cunoscute posibilele probleme ce pot aparea in dezvoltarea socio-psiho-fizica a elevilor ca

urmare a plecarii unuia sau ambilor părinți si la sedinte individuale la solicitare.

ETAPA 1 – identificarea si clarificarea problemei grupului.

Scopul acestor sedinte este: clarificarea problemei grupului de catre fiecare membru al

acestuia; stabilirea unei relatii terapeutice caracterizate prin empatie, congruenta, acceptare;

motivarea participantilor pentru a-si asuma un rol active in schimbare; crearea unui sentiment

de comuniune care sa ajute la elucidarea trebuintelor, optiunilor si dorintelor.

Sedinta 1:

Durata: 2 ore.

Tema: „Sa ne prezentam !.”- autocunoastere/intercunoastere.

Obiective: sa identifice caracteristicile personale; sa impartaseasca grupului date despre

propia persoana; sa comunice celorlalti informatii despre propria-i persoana; sa-si formeze

abilitati de a lucra in echipa.

78

Aceasta intalnirea a oferit in primul rand posibilitatea cunoasterii de catre membrii

grupului a programului de consiliere, a proceselor de grup si s-a avut in vedere informarea

acestora in privinta intalnirilor, durata acestora, modalitati de realizare si obiectivul general.

In prima sedinta scopul urmarit a fost cel de a initia relatii de comunicare deschise intre

participanti si totodata pregatirea membrilor pentru a-i determina sa a se implice activ in

actiunile grupului, astfel sa se poata stabili un climat de grup pozitiv. Grupul a fost cel care a

stabilit si a negociat regulile cu privire la activitatile desfasurate.

Metode si tehnici: exercitii de cunoastere pentru spargerea ghetii, acceptare

neconditionata, conversatia, explicatia, colaborare si chestionarele de culegere de date la

inceputul programului.

Tabelul „ Bine ati venit!“ – consta in regasirea de catre participanti a unor

caracteristici inscrise in tabel, rezultand in final o imagine de ansamblu a grupului, in care

exista elemente comune membrilor, acesta putand fi un punct de plecare pentru respectarea

regulilor in sensul acceptarii diferentelor, dar si a ceea ce au comun.

Exercitiul de prezentare: „ De aceeasi parte a drumului „ – este un joc de

intercunoastere care are ca scop cunoasterea caracteristicilor comune ale participantilor pe

baza unor intrebari. Subiectul se autovalorizeaza, se simte ascultat si implicit, valorizat de

catre ceilalti.

„Bomboane” – toti participanti sunt rugati sa serveasca bomboane dintr-un bol, dupa ce

s-au servit toti, fiecare trebuie sa spuna apoi tot atatea lucruri pozitive despre el in functie de

numarul de bomboane luate. „Mesaj pentru părinți” – au fost rugati sa scrie o scrisoare

adresata părinților, scopul urmarit fiind identificarea dorintelor si nevoilor adolescenților.

Prin tehnicile de autocunoastere folosite participantii au fost incurajati sa isi exploreze

propria persoana dand astfel posibilitatea fiecaruia de a-si contura mai bine propiile dorinte

si nevoi, in acelasi timp sa-si puna intrebari legate de propria persoana si sa faca cunoscut si

celorlalti propriul sentiment in ce priveste aceasta experienta de cunoastere a sinelui.

La sfarsitul primei sedinte s-a evaluat impactul pe care il are o astfel de activitate

asupra participantilor din perspectiva noutatii in invatare si a castigurilor dobandite in plan

personal. S-a constatat ca prima sedinta a fost o experienta noua si constructiva pentru toti

participantii, dand posibilitatea fiecaruia sa cunoasca si alte situatii personale asemanatoare

lor, ale altor tineri de aceeasi varsta. Sedinta s-a incheiat cu exprimarea de catre participanti

a unei dorinte legata de propria persoana, de propria-i familie si de reintregirea acesteia.

Sedinta 2:

79

Durata: 2 ore.

Tema: „Calitatile noastre.” - autocunoastere si acceptare de sine si a celorlalti.

Obiective: identificarea aspectelelor fizice, intelectuale, spirituale, emotionale si sociale ale

sinelui; sa inteleaga relatia dintre acceptarea de sine, comportament si sentimente; cresterea

sentimentul puterii interioare a tanarului; sa isi dezvolte capacitatea de a utiliza limbajul intern

pozitiv.

Metode si tehnici : - conversatia, explicatia, discutia, dezbaterea.

”Cercurile sinelui” - procedura: Participantilor li s-a explicat ca activitatea va fi

centrata pe problema identitatii, apoi li s-a cerut sa se descrie prin identificarea a trei cuvinte

sau fraze pentru fiecare dintre categoriile foii de lucru. O data ce a completat cercurile, acesta

sa impartaseasca exemplele unui coleg. Identitatea unei persoane include mai multe aspecte

diferite: fizice, intelectuale, spirituale, emotionale si sociale.

S-a discutat conceptul „Imagine de sine” urmarind modul in care fiecare isi percepe

propriile caracteristici fizice, cognitive, emotionale, sociale si spirituale. S-a discutat

componentele „Eului actual” fiecare prezentand: Eul fizic (ce crede despre corpul sau); Eul

cognitiv (ce crede despre modul in care gandeste, memoreaza, etc); Eul emotional (ce crede

despre emotiile si sentimente sale); Eul social (cum crede ca il percep ceilalti); Eul spiritual

(ce crede ca e important si reprezinta o valoare pentru el).

Intrebarile referitoare la continut au fost: cat de dificil a fost sa gasiti cuvinte sau fraze

pentru a va descrie? exista vreo relatie intre aceste categorii? daca ati incerca sa descrieti

cuiva cum sunteti, in ce fel ati face-o?

Concluzie: - participantii au inteles ca ca toate aceste aspecte compun identitatea unei

persoane si doar pentru ca ei se simt slabi sau puternici intr-un anumit domeniu nu inseamna

ca sunt la fel in toate.

„Surpriza” - participantii au fost dirijati explicandu-se regulile pentru realizarea

jocului „Surpriza”, materialele folosite fiind cutie cu o oglinda in interior. Adolescenții au fost

asezati in cerc, iar in mijlocul cercului s-a pus o cutie in care li s-a spus ca se afla un lucru

deosebit (o surpriza), fiecare a fost invitat sa vada acel lucru secret astfel incat, fiecare si-a

vazut propia reflexie in oglinda asezata in cutie, acesta nu trebuia sa spuna ce a vazut decat

dupa ce au vazut si toti ceilalti participanti. Cei care nu ajunsesera prin fata cutiei sa vada

continutul, incercau sa ghiceasca care e lucrul secret. Dupa ce toti au vazut “surpriza” fiecare

a fost rugat sa spuna si grupului ceea a vazut. S-a insistat pe trasaturile fizice, accentuandu-se

deosebirile dintre persoane, dar s-a discutat si despre emotiile pe care le-au trait in momentu

dezvaluirii secretului.

80

La sfarsitul sedintei participantii au constientizat cat de importante sunt parerile proprii

si modul in care acestea sunt transmise celorlalti, sa fie constienti de valorile lor

imbunatatindu-si stima de sine care a ajutat la intareirea vointei, au invatat sa faca diferenta

intre dorinte si nevoi; parerea care o au despre propia persoana, acceptarea neconditionata a

celuilalt, valoarea propiilor sentimente si importanta increderii manifestate intr-o relatie.

Consilierea individuala - 3 sedinte de o ora

Primele sedinte de consilierea individuala a adolescenților (dar si a tutorilor acestora

care au colaborat) s-au concentrat in mod special pe identificarea asteptarilor pe care le au

acestia dar si problemele lor emotionale, probleme specifice adolescentei, dificultatile de

relationare si comunicare atat in grupul de colegi cat si in mediul familial.

S-a urmarit familializarea cu procesul de consiliere si informarea cu privire la

strategiile de consiliere si motivarea fiecaruia pentru a stabili o relatie terapeutica

caracterizate prin empatie, congruenta, acceptare neconditionata, respect si colaborare,

determinandu-l sa isi asume un rol activ in schimbare.

Aplicand o serie de metode de evaluare pentru identificarea resurselor proprii si pentru

a aprofunda problemele personale cu care se confrunta adolescetul si pentru a obtine datele de

anamneza necesare formularii unui plan de interventie.

Metodele si tehnicile folosite in cadrul sedintelor individuale au fost: interviu

nondirectiv, chestionarele de culegere de date la inceputul programului, genograma,

ascultarea activa, studiul de caz, comunicarea empatica, dezbaterea, interviu focalizat, teme si

metode activ participative, explicatia.

ETAPA 2 – interventia propriu zisa:

- autocontrol emotional ;

- dezvoltarea autonomiei personale a elevilor cu părinți plecați in străinătate;

Sedinta 3:

Putem face fata emotiilor doar daca le exprimam intr-un mod constructiv, adica sa nu

ne faca rau nici noua, nici altor oameni. Si depasim dificultatile doar daca ne concentram nu

asupra problemelor, ci asupra solutiilor.

Tema: „Curcubeul emotiilor.” - autocontrol emotional

Durata: 2 ore.

Obiective: sa constientizeze si sa invete ca ceilalti nu ne controleaza sentimentele sau

emotiile; sa constientizeze si sa invete ca unele emotii ajuta, iar altele nu; sa constientizeze si

81

sa invete ca furia poate fi evitata si controlata; sa constientizeze si sa invete sa identifice care

sunt emotiile celorlalti, sa analizeze consecintele emotionale, schimbarea emotiilor cand se

schimba convingerile.

Metode si tehnici: - conversatia, discutia, exercitiu, dezbaterea.

„Roata emotiilor exprimate” – se realizeaza dintr-un carton o roata (disc) impartita in 6

parti egale pe care sunt desenate cele sase emotii de baza (imagini cu fete): mania, dezgustul,

tristetea, bucuria, teama si surpriza. (am numerotat figurile si cu un zar s-a decis care e emotia

indicata). Participanti au discutat despre emotiile lor in ordinea in care s-a oprit indicatorul

rotii, (pentru a nu discuta aceeasi emotie, s-a invartit din nou roata), fiecare a fost rugat sa

identifice si explice emotia si de asemenea sa descrie un moment din viata sa in care a simtit

acel sentiment. Fiecare si-a exprimat opiniile, in ce situatii isi manifesta anumite sentimente

expuse pe disc si fata de ce persoane au aceste sentimente. S-a distribuit apoi cate o punga

mica de hartie si 5 fasii de hartie fiecarui, li s-a spus ca uneori avem anumite sentimente in

unele situatii pe care nu le putem spune nimanui, ca le ascundem la fel cum ascundem ceva

intr-o punga de hartie si nu lasam pe nimeni sa vada ce este in ea. Fiecare s-a gandit la o

situatie in care a procedat asa, au desenat emotia pe o fasie de hartie si au introdus-o in punga.

Astfel au avut posibilitatea sa dea exemple de emotii pe care au avut tendinta sa le tina pentru

ei si exemple de emotii pe care le pot impartasi si celorlalti. Au constientizat astfel importanta

emotiilor celorlalti si faptul ca ele trebuiesc respectate.

Participantilor li s-a dat foi indiviuale pe care au fost trecute cuvinte care desemneaza

emotii. Cuvintele trecute pe foi fiind: iubit, speriat, ingrijorat, trist, rabdator, confuz, nervos,

jignit, jenat, gelos, speriat, rusinat, inspaimantat, fericit, vinovat, rau, confortabil, schimbator,

descurajat, frustrat, curajos, groaznic, sensibil, teribil, mahnit, neajutorat, diferit, bucuros,

plin de ura, deprimat. Si s-a imnanat cate un set complet pentru fiecare grup format din 4

persoane. S-a discutat conceptul de emotie care ne ajuta (ne fac placere, dau energie, conduc

la lucruri pozitive) versus emotie care nu ne ajuta (relatii negative, sentimente negative fata de

noi insine, proasta dispozitie, comportamente nepotrivite). S-a cerut grupurilor sa sorteze

cuvintele in Ajuta si Impiedica. Cand participantii au crezut ca o emotie nu se incadreaza

nicaieri, s-a realizat a treia categorie: Ajuta si Impiedica. Toti participantii au fost incurajati

sa-si impartaseasca experientele pe masura ce sorteaza cuvintele. In final, s-a trecut pe

flipchart, sub cele 2 titluri (ajuta si impiedica), toate cuvintele asupra carora a existat consens,

celelalte fiind trecute intr-o a treia categorie. S-a discutat punandu-se intrebari: referitoare la

continut: - care lista are mai multe cuvinte, care sunt diferentele dintre emotiile care ne ajuta

82

si care nu ne ajuta? de personalizare: ce fel de emotii ai de obicei, ce fel de emotii ti-ar placea

sa ai, ce poti face sa nu ai emotii care nu te ajuta?

S-a discutat despre emotii: emotii pozitive, care apar atunci cand exista congruenta

motivationala, adica evenimentele concrete sunt in concordanta cu scopurile persoanei; emotii

negative, care apar atunci cand situatia concreta este in contradictie cu scopurile persoanei,

blocandu-le sau ingreunand atingerea acestora.

La finalul sedintei s-a constatat ca tinerii au invatat sa faca deosebirea intre diferitele

tipuri de emotii si au constientizat ca adeseori pot evita si pot face fata acelor emotii care nu ii

ajuta. Au inteles ca nu ceilalti le contoleaza sentimentele si ca nu ei sunt cauza nefericirii

personale, ca prin utilizarea dialogului cu sine poate anticipa si detine controlul emotional, ca

emotiile negative atrag in general acelasi gen de emotii din partea celorlalti si in acest caz este

indicata o exprimare emotionala pozitiva.

Sedinta 4:

Durata: 2 ore

Tema: „Parerile si atitudinile noastre.” - convingeri si comportamente:

Obiective: sa recunoasca consecintele pe termen lung si scurt ale propriilor comportamente;

sa inteleaga caracteristicile si consecintele comportamentelor: pasiv, agresiv, asertiv precum

si a relatiei dintre aceste comportamente; sa faca distinctia intre convingerile rationale si

cele irationale; sa identifice exemple de generalizari excesive si efectele lor (gandirea

absolutista – intotdeauna, trebuie); sa dezvolte unele strategii de disputare a gandirii

irationale proprii sau a celorlalti.

Metode si tehnici: - explicatia, conversatia, exercitiul, dezbaterea.

„Comportamentele asertiv, pasiv, agresiv” - (materiale -fisa de lucru

„Comportamentele asertiv, pasiv, agresiv”). Participantilor li s-a explicat ca vor face un

exercitiu in cadrul caruia vor invata sa diferentieze comportamentele pasiv, agresiv, asertiv,

precum si relatiile dintre ele. Li s-a cerut sa isi imagineze o situatie in care - „un prieten

apropiat ii inseala increderea spunand lucruri neadevarate despre el intr-un cerc de cunoscuti”

si li s-a cerut sa isi exprime propiile reactii sau a altor persoane intr-o astfel de situatie,

notandu-se pe flipchart ce a raspuns fiecare. Au fost prezentate succint caracteristicile

comportamentelor asertiv, pasiv, agresiv, apoi si li s-a cerut sa noteze pe fisa de lucru

clasificand raspunsurile notate anterior in una din categoriile comportamentale prezentate.

Apoi au fost invitati sa prezinte in fata participantilor clasificarile realizate si sa justifice

includerea fiecarui raspuns in una dintre cele trei categorii. Impreuna cu participantii s-au scos

83

in evidenta caracteristicile verbale si non verbale ale celor trei categorii apoi caracteristicile

verbale si non verbale ale celor trei tipuri de comportamente, asemanarile si deosebirile dintre

ele. Discutiile purtate au fost: exista asemanari si deosebiri intre comportamentului nonverbal

asertiv, agresiv, pasiv? Daca da, care sunt acestea ? exista asemanari si deosebiri intre

comportamentul verbal asertiv, agresiv, pasiv? Daca da, care sunt acestea ? este usor de

diferentiat intre cele trei tipuri de comportamente ? De ce? care sunt posibilele consecinte ale

celor trei tipuri de comportamente? care dintre aceste consecinte sunt de dorit si care nu ?

„Sterge irationalul” - (material - foi de lucru „Sterge irationalul”). Participantilor li s-a

aratat o radiera si li s-a spus ca ea poate sterge ceva ca apoi acel loc sa fie inlocuit cu altceva

mai apropiat de dorintele propii(ca ajuta sa scapi de ceva, sa poti inlocui cu altceva).

Participantii fiind grupati in perechi si citind de pe foaia de lucru ei trebuiau sa stearga

convingerea irationala si sa o inlocuiasca cu una rationala. Discutiile au constat in: intrebari la

continut: care crezi ca este diferenta intre convingerile rationale si cele irationale, ce trebuie sa

faci pentru a sterge si inlocui convingerile irationale? intrebari de personalizare: ai incercat

vreodata acest procedeu, cum ti s-a parut, ai vrea sa incerci de acum, cum o sa faci?

La sfarsitul sedintei s-a constatat ca exemplele prezentate i-a ajutat pe participanti sa-si

redirectioneze pozitiv modul de a gandi, ca participantii au invatat sa clasifice reactiile la o

situatie negativa in functie de cele trei categorii comportamentale prezentate, sa fie constienti

de valorile lor si sa isi dea seama ca nu intotdeauna ceea ce spun ceilalti e si adevarat, sa

gaseasca deosebiri si asemanarile intre cele trei tipuri de comportamente si sa identifice

consecintele pozitive si negative ale celor trei tipuri de comportamente. Au invatat sa faca

diferenta intre dorinte si nevoi, care sunt efectele unui mod irational de a gandii, sa

constientizeze consecintele unei gandiri absolutiste sau a unui comportament relativ la

propriile interese.

Sedinta 5:

Durata: 2 ore

Tema: „Dezvoltarea autonomiei” - rezolvarea problemelor si luarea deciziilor

Obiective: sa invete sa diferentieze strategiile de rezolvare de probleme sau de decizii de

abordare sau de evitare; sa exploreze efectele emotiilor asupra rezolvarii problemelor si luarii

deciziilor; sa isi dezvolte abilitatea de a descompune situatiile problematice complexe in

subprobleme; sa isi dezvolte abilitatea de a stabili scopuri pe termen scurt si mediu;

84

Metode si tehnici: - lucru in echipa, conversatia, discutia, argumentarea, dezbarerea si

brainstorming.

„Brainstorming-ul” - participantilor li s-a dat sa gaseasca solutiile optime la tema

propusa „Cum sa comunici cu părinții?”, avand ca obiectiv identificarea celor mai bune

modalitati de a imbunatati relatia parinte copil si alternative prin care sa-i determine si pe

acestia sa se implice si mai mult (telefon, internet, scrisori). Pe parcursul sedintei s-a avut in

vedere: ca fiecare sa inteleaga ce are de facut; sa nu devieze de la sarcina; sa nu apara

conflicte; observarea atitudinii fiecaruia fata de ceilalti; gradul de implicarea al fiecaruia;

alegerea observatorului (cel care noteaza solutiile gasite) si a specialistilor (cei care au

elaborat cele mai multe solutii). Astfel li s-a stimulat creativitatea, fiecare prezentand un

interes major in a gasi cele mai bune si la indemana solutii. Fiecare participant al grupului

poate sa spuna tot ce-i vine in minte, cu privire la tema pusa in discutie, poate sa preia ideile

colegilor, sa le dezvolte, valorificandu-le pana la capat. La sfarsitul sedintei specialistii au

selecta cele mai bune idei pentru a le prezenta.

„Discutie focus-grup” - participantilor li s-a prezentat cele 3 teme din cadrul discutiilor

focus-grup care s-au desfasurat in baza ghidului de intrebari elaborat. La discutiile focus-grup

toti au manifestat interes fata de problematica studiata si au contribuit la elucidarea diferitelor

situatii de viata cu care se confrunta. „Toti ne spun «CE» trebuie sa facem. Dar «CUM» sa

facem?”- cum sa-ti folosesti timpul? cum sa fii in siguranta?cum sa-ti administrezi banii?La

sfarsitul sedintei participantii au constientizat: diferentele intre o decizie buna si una mai putin

buna, importanta planificarii timpului personal, faptul ca sunt o serie de factori ce nu pot fi

controlati in anumite situatii, importanta normelor grupului de prieteni la care adera,

potentialele pericole existente in cazul tinerilor cu părinți plecați (exploatarea prin munca,

exploatarea sexuala, traficul de persoane, etc.), importanta administrarii in functie de prioritati

a resurselor financiare, impactul determinat de presiunea celorlalti in ce priveste rezolvarea

problemelor personale si si-au dezvoltat abilitati de a face fata amanarilor pe care le presupun

anumite situatii, au invatat sa fie constienti de valorile lor pentru a-si imbunatati stima si ajuta

la intareirea vointe/motivatieii, au invatat sa faca diferenta intre dorinte, nevoi si sa determine

prioritatile in anumite situatii.

O propunere care a fost unanim acceptata a fost ca dirigintii si consilierul sa

stabileasca si sa pastreze pe cat posibil relatii de colaborare cu părinții lor. (internet si telefon)

Sedinta 6:

Durata:2 ore

85

Tema: „Eu si ceilalti” – stabilirea de relatii interpersonale.

Obiective: sa invete sa faca distinctia intre situatii rezonabile, respectiv nerezonabile fata de

ceilalti; sa invete unele deprinderi asertive ca raspuns la presiunea celorlalti; sa recunoasca

avantajele si dezavantajele realizarii unei anumite actiuni in vederea obtinerii aprobarii

sociale; sa constientizeze ca ceilalti se comporta diferit si sa accepte modul acestora de a fi;

Metode si tehnici: - conversatia, discutia, explicatia, dezbaterea, joc de interactiune.

„Panza de paianjen” - participantii sunt asezati in cerc, unul dintre ei primeste un ghem

de ata, tinand firul in mana el da ghemul si celorlalti, astfel incat firul sa fie tinut de fiecare

asemenea unei panze de paianjen. Unui participant i s-a cerut sa lase firul din mana, si li s-a

explicat ce se intampla dupa ce colegul lor a facut acest lucru. Apoi fiecare participant a lasat

rand pe rand ata din mana pana cand aceasta a fost tinut doar de o singura persoana. Din

discutiile purtate, participantii au constientizat cat de important este sa ai o relatie buna si

stabila cu membrii grupului din care fac parte si faptul ca fiecare membru al grupului trebuie

sa se implice si sa-si faca partea sa pentru a mentine echilibrul grupului, in caz contrar, rand

pe rand si ceilalti nu vor mai dori sa intretina relatii, asflel grupul nu va mai exista.

Participantilor li s-a cerut sa se gandeasca la diverse persoane care ii enerveaza si sa

scrie exemple de elemente care ii deranjeaza cel mai mult in relatiile cu ceilalti. S-au purtat

discutii cu participantii in functie de continutul prezentat de acestia, fiecare situatie fiind

tratata atat din punctul de vedere personal cat si din perspectiva celorlalti. Concluzia la care s-

a ajuns fiind aceea ca nu putem schimba oamenii, ci doar modul in care relationam cu acestia.

La sfarsitul sedintei s-a constatat ca participantii au inteles ca atitudinea proprie in

relatia cu celalalt/ceilalti este foarte importanta, ca este important sa inteleaga ca fiecare

persoana e diferita (unica) si sa ii accepte pe ceilalti asa cum sunt si nu in functie de cum ar

vrea ei sa fie. Pe parcursul sedintei si-au insusit modalitati de imbunatatire a relatiilor cu

ceilalti, s-au discutat diferite stiluri de viata fiecare aducand argumente pro si contra.

Sedinta 7:

Durata: 2 ore

Tema: „Eu si familia mea” – intercunoastere si acceptarea de sine a celorlalti

Obiective: Pe parcursul sedintei, atat participantii din grupul tinta cat si persoanele care ii au

in ingrijire (matusi/bunici) vor reusi sa: identifice efectele aparute ca urmare a plecarii

părinților in străinătate la nivelul grupului familial; isi insuseasca modalitati de armonizare al

relatiilor reciproc suportive; isi faca cunoscute expectatiile reciproce.

86

Metode si tehnici: - conversatia, exercitiul, dezbaterea, argumentarea, interviul de

grup structurat. Din grupul tinta – 11 elevi locuiesc cu unul dintre părinți, 9 se afla in grija

bunicilor sau a matusilor.

„Interviul de grup structurat” - aceasta metoda a fost aplicata participantilor pentru a

sonda opiniile persoanelor care ii ingrijesc, a modului cum se percep unii pe altii, asteptarile

lor si schimbarile determinate de placarea părinților in relatiile lor. Cei care ii au in ingrijire

pe cei din grupul tinta considera ca rolul pe care il au consta in a oferi copiilor conditii de trai

adecvate, a supraveghea reusita scolara si a evita eventualele comportamente social

indezirabile. Majoritatea au mentionat ca cea mai dificila a fost prima perioada dupa plecarea

părinților, cand suferinta copiilor a coincis cu procesul de acomodare la prima experienta de

acest gen. Din perspectiva adolescenților, in ce priveste relatiile cu celalalt parinte/ingrijitori,

a reiesit ca acestia nu reusesc sa raspunda necesitatilor copiilor de suport moral.

„ Desenul familiei” - participantii au fost rugati sa reprezinte printr-un desen felul in

care plecarea părinților le-a schimbat viata. Pentru aceasta li s-a propus sa-si aminteasca,

individual, cum era viata lor atunci cand locuiau impreuna cu părinții si cum este acum, sa

mediteze asupra schimbarilor care s-au produs in aceasta perioada si sa le prezinte pe o foaie.

Participantii au fost rugati sa comenteze cele desenate. In acest caz tehnicile de

autocunoastere folosite sunt provocative, dand posibilitatea subiectului de a se intoarce spre

sine insusi, de a-si pune intrebari legate de propria persoana si de a impartasi cu ceilalti

propria experienta de cunoastere a sinelui.

La sfarsitul sedintei s-a constatat ca participantii au reusit sa-si faca cunoscute

asteptarile pe care le au unii de la ceilalti, sa identifice modalitati de ameliorare a relatiilor

dinte ei. Aceasta sedinta s-a dovedit a fi de un real ajutor atat pentru participanti cat si pentru

cei care ii au in ingrijire.

Consilierea individuala - 5 sedinte de o ora

Consilierea individuala in aceasta etapa s-a desfasurat in functie de problemele

identificate la nivelul fiecaruia, modul de abordare al problemelor fiind stabilit de catre

adolescent. In aceasta etapa s-a urmarit sa li se dezvolte abilitatile de comunicare si

relationare cu alti copii si adulti, autocontrol emotional, invatarea unor abilitati de adaptare

pentru a face fata cat mai bine la schimbarile legate de varsta si la problemele cu care se

confrunta, formarea si consolidarea unei imagini de sine realiste si a unei stime de sine

pozitive, sa foloseasca feedback-ul, dezvoltarea autonomiei personale, sa clarifice valorile

care sunt implicate intr-o situatie sociala si sa invete strategii de adaptare, intelegerea

87

propiilor emotii si invatarea unor strategii de autocontrol, formarea de deprinderi de invatare

si dezvoltare personala si dezvoltarea unor aptitudini si abilitati personale.

S-a avut in vedere monitorizarea (grile de evaluare) si auto-monitorizarea schimbarilor

aparute pe parcursul sedintelor, re-evaluarea scopurilor pentru a se observa modificarile

aparute intre timp. Tinandu-se cont de particularitatile fiecaruia, s-au folosit o serie de metode

activ participative si s-a avut in vedere abordarea unor aspecte ale problemei lor si prin

realizarea unor teme date pentru acasa. Totodata s-a urmarit mentinerea schimbarilor

pozitive aparute si modificarea factorilor care au declansat sau au mentinut problemele prin

stilul cognitiv, stilul de viata dezaptativ, modul de relationare conflictual.

Metodele si tehnicile folosite in cadrul sedintelor individuale au fost: interviu

nondirectiv, teme si metode activ participative, exercitii de invatare, jocul de rol, ascultarea

activa, comunicarea empatica, comunicare asertiva, interviul motivational, interviu focalizat,

conversatia, dezbaterea, explicatia, prescriptii comportamentale, problematizare, chestionarul.

Etapa a III-a - evaluarea eficacitatii interventiei;

Sedinta 8:

Durata: 2 ore

Tema: „Evaluare”

Obiective: analiza finala; impresiile subiectilor; feedback participantilor.

Metode si tehnici: exercitii de inter-evaluare si autoevaluare, conversatia, feed-back-ul

si scala de notare. Participantilor li s-a administrat un chestionar de evaluare prin care s-a

urmarit obtinerea informatiilor legate de impactul pe care l-au avut intalnirile de grup la

nivelul vietii personale a fiecarui participant.

Discutiile purtate au fost: ce au insemmnat pentru tine sedintele de grup? care

considerati ca sunt castigurile tate personale? in ce masura au contribuit la clarificarea

problemei de identificare a nevoilor social-afective ale copiilor cu părinți plecați in

străinătate?

La sfarsitul sedintei s-a constatat ca intalnirile de grup au avut un impact pozitiv atat in

viata personala a fiecarui participant cat si la nivelul grupului participant. Ca aceste intalniri s-

au dovedit a fi o ocazie de autocunoastere si de formulare de probleme, in care fiecare

participant s-a bucurat de relatiile stabilite cu ceilalti, remarcand mediul favorabil, deschis,

tolerant, climatul de incredere care au determinat ca schimbul de experienta si impartasirea

personala sa decurga intr-un mod cat mai natural. Inca de la prima sedinta s-a remarcat

siguranta pe care o ofera grupul, fiecare participant simtindu-se securizat, valorizat. Acum ei

88

se simt mai increzatori, intelesi si nu mai sunt atat de nesiguri ca la inceput, au cunoscut si alti

tineri care au in comun aceleasi nevoi si pot lega noi prietenii.

Consilierea individuala - 2 sedinte de o ora

Consilierea individuala in aceasta etapa au avut in vedere stabilirea gradului de

eficacitate al intregului proces de consiliere si totodata, extrapolarea si generalizarea noilor

achizitii, a experientelor acumulate, astfel incat aceste structuri cognitive achizitionate sa il

ajute pe adolescent la analiza si intelegerea si altor cazuri.

Atat pe plan personal ca si in relatiile cu familia sau cu colegii s-au evidentiat

schimbari pozitive, fiecare implicandu-se activ in rezolvarea sarcinilor pe tot parcursul

procesului de consilierel. Aceste sedinte si implicarea familiei au oferit suportul necesar

adolescenților pentru a putea depasi o serie de situatii dificile cu care se confrunta. S-au

stabilit o serie de intalniri din doua in doua luni, pentru a se putea urmari evolutia lor si dupa

incheierea programului.

Metodele si tehnicile folosite in cadrul sedintelor individuale au fost: interviu

nondirectiv, discutia, ascultarea activa, comunicare asertiva, studiul de caz, conversatia,

dezbaterea, explicatia, prescriptii comportamentale, chestionarul, scala de notare.

In cazul parintelui sau a persoanelor cu care au ramas adolescenții, nu toti au cooperat,

insa in cazul celor care au participat la consilierea individuala metodele si tehnicile folosite au

fost, chestionarul pentru a obtine mai multe informatii a relatiilor adolescenților cu familia,

conversatia, explicatia, ascultarea activa, interviu focalizat. Aceste sedinte determinandu-i sa

le ofere adolescenților suportul necesar pentru a depasi momentele dificile cu care se

confrunta.

Pe parcursul procesului de consiliere cu adolescenții s-a evidentiat nevoia acestora de

apartenenta, comunicare si protectie, o parte din acestea au fost satisfacute prin contactul

interpersonal, prin comunicarea directa si deschisa i-a invitat pe participanti la impartasirea

sincera a experientelor, fara teama ca vor fi judecati sau evaluati. Intalnirile de grup oferindu-

le suport afectiv, legaturile emotionale dintre acestia fiind determinate de trairile comune.

Ca urmare a dezvoltarii relatiilor dintre participanti si a faptului ca ei au nevoie de o

atentie aparte pentru a fi ajutati sa depaseasca momentele dificile, au fost propuse o serie de

activitati de grup prin organizarea de excursii in care tinerii sa intre in contact cu alte grupuri

si cu care sa poasta negocia strategii de actiune, sa gaseasca modalitati de a petrece timpul

intr-un mod creativ si impreuna sa experimenteze lucruri noi, sa ia initiativa isi depaseasca

anumite limite.

89

In urma chestionarelor date in cursul sedintelor, a reiesit ca dragostea si grija

parinteasca nu pot fi inlocuite foarte usor. Pentru ca sa duca un trai mai bun, intreaga familie

se sacrifica, părinți si copii deopotriva. Ca toti copiii/adolescenții au nevoie sa fie indrumati,

ocrotiti, puterea lor de decizie in situatii complexe de viata fiind „imatura”. Starea sufleteasca

pe care o nutresc din cauza absentei părinților „sufera de dor”, fiind cea care ii diferentiaza de

ceilalti copii. Este esential ca acesti copii trebuie sprijiniti cand au nevoie, chiar daca nu ii

putem inlocui pe cei dragi, ei au nevoie de cineva matur care sa le ofere suportul necesar.

Toate cadrele didactice trebuie sa sa cunoasca si sa inteleaga problemele cu care se

confrunta acesti copii: lipsa părinților, in special a mamei este mai des si mai intens resimtita

de majoritatea grupului tinta, atat pentru ca aceasta este cea care se ocupa de majoritatea

treburilor gospodaresti, care in lipsa acesteia, revin in grija copilului, cat si pentru ca mamele

reusesc mai bine sa aiba o relatie apropiata si o comunicare deschisa cu copiii; probleme de

relationare intre copii si matusi/bunici, cauzate de intelegerea diferita a prioritatilor si

responabilitatilor in familie si societate, de diferentele de mentalitate sau lipsa de

comunicare; un aspect foarte important este comunicarea si intelegerea care se stabileste intre

copii si adultii cu care locuiesc, adolescenții resimt nevoia unei comunicari constante si

apropiate cu un parinte sau cu o ruda in care sa gaseasca un sprijin in cazul in care trebuie sa

ia anumite decizii considerate a fi foarte importante pentru viata lor; problemele de

comunicare devin si mai accentuate in cazul tinerilor adolescenți, asupra carora rudele nu mai

au nici un control; scadere a interesului acordat scolii si temelor pentru acasa pe fondul unei

lipse de control si supraveghere din partea unui adult cu autoritate asupra lor; in familiile unde

mama este cea plecata, fetele consuma o mare parte din timpul lor cu activitatile gospodaresti,

uneori in detrimentul programului scolar si pregatirii temelor; la nivel social si in mass-media

se pune mai degraba accent pe suferinta si situatia dezavantajata in care acesti copii se afla si

mai putin pe modul in care sunt respectate drepturile acestor copii sau pe solutiile la

problemele lor , pe serviciile concrete la care acestia se pot adresa . In acest context , copiii se

simt mai degraba „ victime ale excluziunii sociale „ accentuandu-se efectele negative ale

plecarii părinților de acasa.

Recomandarile vizeaza atat prevenirea prin reducerea efectelor negative (absenteism,

abandon scolar, violenta, etc.) datorate lipsei temporare a părinților cat si interventia pentru

cazurile care necesita acest lucru cu scopul de a identifica impreuna cele mai potrivite solutii

si servicii destinate copiilor ai caror părinți sunt plecați la munca in străinătate: campanii de

informare si constientizare adresate părinților; dezvolatrea servicilor de consiliere pentru

persoanele care au in ingrijire copii cu ambii părinți plecați la munca in străinătate; implicarea

90

elevilor cu părinți plecați in activitati extracurriculare de cunoastere si sprijin reciproc;

programele si activitatile extrascolare au un impact pozitiv aupra copiilor ( in special din

ciclul primar si gimnazial ) in ceea ce priveste motivatia de a veni la scoala; extinderea retelei

de consilieri scolari; dezvoltarea mai multor cluburi destinate copiilor cu scopul de a oferi

acestora modalitati benefice de petercere a timpului liber;

Pentru a-i sustine si a-i ajuta sa depaseasca situstiile cu care ei ce confrunta, este

necesara sensibilizarea si colaborarea cu mai multi actori sociali – atat ONG-urile, autoritatile

locale cat si cadrele didactice. Corelarea si unificarea eforturilor reprezinta un pas esential in

asigurarea respectarii drepturilor care le sunt garantate, prin curriculum la decizia scolii,

tuturor copiilor indiferent daca acestia beneficiaza sau nu de prezenta părinților.

Concluzii

Ideea, că datorită unor forme de depresie, a singurătăţii sau a unei spaime cumplite,

mii de copii – care par la prima vedere extrem de fericiţi – suferă în tăcere adevărate chinuri

emoţionale, este des întâlnită în literatura de specialitate, în cadrul media etc.

Asistentul social, psihologul, consilierul şcolar ar trebui să identifice modalităţi prin

care, discret, copilul să poată cere ajutor atunci când are nevoie. Pentru acest lucru, şcoala ar

trebui să încadreze cel puţin un profesionist din cei enumeraţi mai sus care împreună cu

dascălii să elaboreze şi să dezvolte proiecte cu adresabilitate tuturor copiilor şi în special celor

care sunt despărţiţi de familii, chestionare pentru identificare problemelor pe care le au,

greutăţi cu care se confruntă, să organizeze împreună cu aceştia petrecerea timpului liber etc.

Oricare dintre aceşti specialişti prezenţi într-o comunitate de elevi trebuie să facă

echipă cu cadrele didactice pentru a proiecta conţinuturi potrivite pentru orele de diregenţie, şi

mai ales, ca acestea să se desfăşoare, să fie eficiente.

91

Dezvoltarea de parteneriate între poliţie - şcoală – asistent social /psiholog /consilier

şcolar care să constea în cunoaşterea rolului acestei instituţii în viaţa comunităţii, în viaţa

familiei şi a copilului, ar încuraja denunţarea unor situaţii care pun în pericol copilul ca

persoană.

,,Fără îndoială că în România există un sistem configurat de asistenţă socială ce deţine

toate elementele structurale, dar rămâne în discuţie modalitatea de organizare şi funcţionare,

inerţia factorilor de decizie de la nivel central, managementul uneori defectuos al instituţiilor,

numărul mic de asistenţi sociali cu pregătire universitară, lipsa de motivaţie financiară a

specialiştilor cu studii superioare, întrucât salariile sunt extrem de scăzute, iar de aici şi

calitatea deseori inferioară aserviciilor oferite.”48

Sistemului de asistenţă socială îi revin sarcini importante legate de soarta copilului şi

familiei sale. Asistentului social, alături de psiholog, cadre didactice, consilier şcolar, etc., îi

revine sarcina de a supraveghea şi interveni asfel încât pentru orice copil familia să constituie

un mediu afectiv protector care îi asigură acestuia îngrijirea, securitatea, subzistenţa şi

sprijinul moral şi material pentru a se dezvolta normal. Familiile care hotărăsc să plece la

muncă în străinătate trebuie să aibă în vedere nu doar asigurarea trebuinţelor de bază ale

copiilor ce rămân în ţară, cât, mai ales, asigurarea unui climat socioafectiv propice dezvoltării

acestuia.

Bibliografie:

1. Abraham, P., Fîrţală, V., Legislaţie în domeniul protecţiei copilului. Note de curs. –

Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Naţional, 2002

2. Adumitrăcesei, I.D., Niculescu, N. G. (coord), Piaţa forţei de muncă, Editura Tehnică,

Chişinău, 1995

3. Anghel, P., Tehnici de redactare, Bucureşti, Editura Eita, 2005

4. Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Rolul şi

responsabilităţile asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului,

Bucureşti, Editura Trei, 2006

5. Băduleşeu, A., Şomajul în România, Editura Treira, Oradea, 1997

6. Bulai T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006.

48 Buzducea, D., Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinţe globale şi practici sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 164

92

7. Burloiu, P. Economia muncii - Probleme actuale, Lumina Lex, Bucureşti, 1993

8. Buzărnescu, Şt., Introducere în sociologia organizaţională şi a con ducerii, Editura

Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1998

9. Buzărnescu, Şt., Practica managerială în învăţământul superior, Editura Univers

Enciclopedia, 2004

10. Buzărnescu, Şt., Sociologia civilizaţiei tehnologice, Editura Polirom, Iaşi, 1999

11. Buzducea, D., Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinţe globale şi practici

locale, Iaşi, Editura Polirom, 2009

12. Canfield, J., Hansen, M.V., Supă de pui pentru suflet, a 3-a porţie, Bucureşti, Editura

Amaltea, 2003

13. Călin, R., Umbreş R.G., Efectele migraţiei asupra tinerilor, Editura Lumen, Iaşi,

2006.

14. Ciofu, C., Interacţiunea părinţi –copii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1989

15. Ciupercă, C., Cuplul modern: între emancipare şi disoluţie, Alexandria, Editura

Tipoalex, 2000.

16. Cojocaru, M, Probleme ale -asistenţei sociale a şomerilor m România, în Acţiunea

socială perspectivă inter disciplinară, coord. Miftode, V., Rahmania, N., Editura

Proema, Baia Mare, 1998

17. Cojocaru, M., Dimensiunea socio-psihologică a managementului industrial,

Moldavia-Bacău, 1999

18. Cojocaru, M., Şomajul Protecţia şi Asistenţa Socială a şomerilor în România, Editura

Moldavia-Bacău, 2000

19. Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I, Tănăsescu, E.S., Constituţia României

revizuită - comentarii şi explicaţii, Bucureşti, Editura All Beck, 2004

20. Costin, A.E., Tufan, M., Garcea, G., Centrul de mediere a muncii, FIMAN; Bucureşti

1996

21. Costin, A.E., Tufan, M., Garcea, G., Medierea muncii, Fiman, Bucureşti, 1996

22. Creiţoiu, Gh., Cornescu, V., Economie politică, Editura Tempus, Bucureşti, 1992

23. Dumitru, S., Fluxul de migraţie în România, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,

1984

24. Epureanu, V., Mănoiu F., Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti

25. Feraru, D. P., Costurile sociale ale migraţiei externe din România, Editura Lumen,

Iaşi, 2007

93

26. Filipescu. P; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, Bucureşti, Editura ALL Beck,

2001

27. Hâncu, D.I, Dicţionar şcolar, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1980

28. Iluţ, P., Sociopsihologia şi antropologia familiei, Iaşi, Editura Polirom, 2005

29. Imbrescu, I., Tratat de dreptul familiei, Editura Luminalex, Bucureşti, 2006

30. IOM International Organization for Migration / OIM Organizaţia Internaţională pentru

Migraţie – Suport de curs adresat participanţilor la proiectul ,,Irregular Migration and

Traffiking in Unaccompanied Minors : Urgent Measures for Minors in Situations of

Extreme Vulnerability./ Migrarea şi traficul minorilor neânsoţiţi: măsuri urgente

pentru minorii aflaţi în situaţie de vulnerabilitate extremă”, componenta Migrarea şi

Efectele ei în Plan Familial

31. Irimescu, G., Singur Acasă!, Iaşi, Asociaţia Alternative Sociale, 2006

32. Jiga, I., Negreţ, I., FAMILIA acest miracol înşelător, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1999

33. Keynes, J.M., Teorie generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor,

Editura Ştiinţifică, 1970

34. Lomacă, S., Lomacă C., Emigrarea (foaie de parcurs), Editura Enciclopedia,

Bucureşti, 2004

35. Lucuţ G., Rădulescu M. Sorin, Calitatea vieţii şi indicatori sociali, Editura Luminalex

36. Lupşan, G., Dreptul familiei, Iaşi, Editura Junimea, 2001

37. Mănoiu, FI., Epureanu, V., Asistenţa socială în România, Editura ALL, Bucureşti,

1996

38. Mărginean , Ioan – Proiectarea cercetării sociologice, Bucureşti, Editura Polirom,

2000

39. Miftode, V., Dimensiuni ale Asistenţei Sociale, Editura Eides, Botoşani, 1995

40. Miftode, V., Fundamente ale Asistenţei Sociale, Editura Eminescu, Iaşi, 1999

41. Miftode, V., Metodologia sociologică, Porto-Franco, Galaţi, 1995

42. Miftode, V., Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iaşi 2003

43. Miftode, V. (coord ), Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare, Editura

Lumen, Iaşi 2002

44. Mihăilescu, I., Sociologie generală –Concepte fundamentale şi studii de caz,

Bucureşti, Editura Polirom, 2003

45. Neamţu, G., Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003

46. Paşa, F., Asistenţa socială în România, în Raporturi de muncă, nr. 6, 1999

94

47. Prelici, V., Aspecte metodologice şi abordări în asistenţa socială, Editura Mirton,

Timişoara, 2002

48. Smărăndache, F., America-Paradisul diavolului, Editura Aius, Craiova, 1994

49. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1997

50. Todorov, Ţ., Omul dezrădăcinat, Institutul European, Iaşi, 1999

51. Toth, G., Toth, A., Voicu, O., Ştefănescu, M., Efectele migraţiei: copiii rămaşi

acasă, Fundaţia Soros, Bucureşti, 2007.

52. UNICEF. REPREZENTANŢA ÎN ROMÂNIA – Analiză la nivel naţional asupra

fenomenului copiilor rămaşi acasă prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate,

Buzău, Editura Alpha MDN, 2008

53. Voinea, M., Sociologia familiei, Bucureşti, Editura TUB, 1993.

54. Wallraff, G., La marginea societăţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

55. Zamfir, C., Stănescu, S. (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Bucureşti, Editura

Polirom, , 2007

56. Zamfir, C, Vlăseeanu, L. (coord), Dicţionar de sociologie, Editura Babei, Bucureşti,

1993

57. Zamfir, C. (coord.) - Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti 1999

95