Luceafarul

LuceafarulMihai Eminescu

Prezentarea tablourilor

In primul tablou (strofele 1-43) este ilustrata povestea de iubire dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite, ceea ce evideniaz atracia contrariilor. Incipitul poemului este reprezentat de o formula specifica basmului ( A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata ), prin care este sugerat timpul mitic. Incipitul poemului reda portretul fetei de imparat, caracterizata prin puritate si frumusete iesita din comun, prin origine aleasa, trasaturi care au rolul de a o scoate din randul oamenilor obisnuiti, deoarece ea este muritoare care aspira la iubirea Luceafarului, dorind sa-si depaseasca, astfel, conditia. Unicitatea fetei este sugerata prin intermediul comparatiei (Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele), iar frumusetea extraordinara printr-o forma de superlativ popular (O prea frumoasa fata). Imaginarul poetic este de factura romantica, fiind ilustrat prin urmatoarele motive: noaptea, castelul, fereastra, visul, oglinda, dorul, zburatorul, marea. Fata contempla Lucefarul de la fereastra dinspre mare a castelului si se indragosteste de acesta. La randul sau, Luceafrul o ndrgeste pe fat, sugerndu-se, astfel, reciprocitatea sentimentelor. Intensitatea sentimentelor pe care le nutrete Luceafrul fa de fata de mprat este redat simbolic prin strlucirea sa i prin metafora o mreaj de vpaie. Semnificaia alegoriei este c fat aspir spre absolut, iar spiritul superior, Luceafrul, simte nevoia compensatorie a materialitii.

Comunicare dintre cele doua lumi, terestr i cosmic, este evideniat prin motivul ferestrei, al oglinzii i al visului: Ea l privea cu un surs,/ El tremura-n oglind,/Cci o urma adnc n vis/ De suflet s se prind.

Cuprinsa de dor, fata il invoca pe Luceafar, chemarea ei fiind patetic, ncrcat de dorin: Cobori, n jos, luceafr bland,/ Alunecnd pe-o raz,/Ptrunde n cas i n gnd/ i viaa-mi lumineaz!Luceafrul se va ntrupa de dou ori, de fiecare dat, din elemente antitetice , evidentiindu-se, astfel, capacitatea sa de a reuni contrariile. Prima intrupare, din mare si cer, st st sub semnul perfecinii sugerate de simbolul cercului (i apa unde-au fost czut/n cercuri se rotete) i corespunde ipostazei angelice, dar i celei neptunice. Luceafrului este realizat dupa canoanele romantice (pr de aur moale , umerele goale, umbra fetei stravezii), iar n contrast cu paloarea feei sunt ochii a cror strlucire (Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scnteie n afar) este interpretat de fat ca semn al morii. La cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, Luceafarul ia chip demonic, imaginea acestuia fiind creat dup canoanele romantismului, prin intremediul epitetelor: negru giulgi, marmoreele bra, trist, gnditor. i de dat se remarca stralucirea ochilor, semn al nemuririi: Dar ochii mari i minunai/ Lucesc adnc himeric. Refuzul fetei de a-l urma pe Luceafr evideniaz incapacitatea omului comun de a se obiectiva, deoarece fata se limiteaz la senzaiile resimite:i ochiul tu m-nghea/ Privirea ta m arde. De fiecare dat, Luceafrul i ofer fetei nemurirea, ns fata se sperie i refuz sa-l urmeze pe Luceafr: Strin la vorb i la port/ Luceti fr de via,? Cci eu sunt vie, tu eti mort/ i ochiul tu m-nghe.

Cele dou refuzuri ale fetei sugereaza ideea ca omul comun nu poate depi limitele condiiei sale de muritor, spre deosebire de geniu, care este gata sa renunte la nemurire pentru o ora de iubire , ntruct pentru acesta iubirea este un ideal tangibil doar prin sacrificiu, druire i devotament. Tabloul al doilea (strofele 44-64) ilustreaza ipostaza iubirii terestre opusa iubirii ideale dintre Luceafar si fata de imparat. Aceasta isi pierde atributele unicitatii , numele Catalina avand rolul de a o integra in randul oamenilor obisnuiti. Asemanarea numelor, Catalin si Catalina, evidentiaza simbolul perechii. In acest tablou atmosfera nu mai este solemna , ci obisnuita, iar limbajul este familiar, marcat de prezena termenilor populari, a expresiilor i a interjeciilor: biat din flori i de pripas, mri, acu-i acu, s-i ncerci norocul. Dac ntlnirea dintre Luceafr i fata de mprat st sub semnul infinitului, (marea, cerul), al eternitii, ntlnirea dintre Ctlin i Ctlina are loc ntr-un ungher, metafor ce simbolizeaz lumea limitat a oamenilor obinuii. Catalin, reprezint ntruchiparea teluricului, a instinctului viclean care guverneaz lumea oamenilor comuni. El este prezentat in antiteza cu Luceafarul, prin termeni usor ironici: viclean copil de casa , baiat din flori si de pripas , ndrzne cu ochii. Ctlin nu face dect s-i ncerce norocul, deoarece oamenii comuni nu sunt stpni pe propriul destin, viaa lor depinde de noroc. Catalin o initiaza pe Catalina in ritualul erotic, sub forma unui joc, iar aceasta descopera asemanarile dintre ei: nc de mic/ te cunoteam pe tine,/ i guraliv, i de nimic/Te-ai potrivi cu mine.

Chiar daca accepta iubirea pamantean, Catalina ramane cu nostalgia Luceafarului: In veci il voi iubi si-n veci / Va ramane departe. Dac Luceafrul i ofer fetei nemurire, Ctlin i propune fuga n lume, care ar putea simboliza pierderea n anonimatul existenei i renunarea la ideal: Vei pierde dorul de prini/i visul de luceferi. Tabloul al treilea (strofele 65-85) este format din trei secvente: zborul cosmic, rugamintea adresata Demiurgului si refuzul dezlegarii de nemurire. Acest tablou incepe cu un inegalabil pastel cosmic. Comparaia Prea un fulger nentrerupt semnific strlucirea Luceafrului i viteza sa uimitoare, cci el are are capacitatea de a depi limitele temporale i spaiale: ci de mii de ani treceau/ n tot attea clipe. Luceafrul se ndreapt ctre originile lumii: Vedea, ca-n ziua cea denti,/Cum izvorau lumine;. Punctul n care ajunge este spaiul demiurgic, atemporal, infinit: Cci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoate/Si vremea-ncearc n zadar/Din goluri a se nate.

Hyperion i cere Demiurgului s-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute. Prin intermeddiul epanadiplozei (repetiia aceluiaasi cuvnt la nceputul i la sfritul unei uniti sintactice) se sugereaz ideea c, dei Hyperion este parte integrant a lumii, a aprut o data cu aceasta, el i dorete starea se repaos, metafor ce simbolizeaz viaa finit, stingerea: Din chaos, Doamne, am aprut/ i m-a ntoarce-n chaos.../i din repaos m-m nscut/ Mi-e sete de reapaos. n acest tablou Lucefrul este numit Hyperion, iar numele are semnificaa cel care merge pe deasupra. Dup Hesiod, Hyperion este fiul Cerului, tatl Soarelui i al Lunii. Demiurgul este cel care rostete pentru prima dat numele lui Hyperion, fiind cel care cunoate cu adevrat identitatea acestuia.

Demiurgul il refuza pe Luceafar, deoarece acesta este parte integrata a Universului, este cuvntul mei denti, iar dezlegarea de nemurire ar echivala cu negarea creaiei, cu dezechilibrul lumii. Prin cuvintele Demiurgului este evidentiata opozitia dintre conditia omului comun si conditia geniului. Astfel, existenta omului comun sta sub semnul efemeritatii , al desertaciunii, al norocului schimbator, in timp ce existenta geniului sta sub semnul eternitatii, al idealurilor nalte: Ei numai doar dureaz-n vnt/ Deerte idealuri/ Cnd valuri afl un mormnt,/Rsar n urm valuri;// Ei doar au stele cu noroc/i prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc/ i nu cunoatem moarte. Neputnd s-l dezlege de nemurire, Demiurgul i ofer lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: savantul, artistul, conductorul, exploratorul.

In al patrulea tablou ( strofele 86-98), Luceafarul isi reia locul pe cer, iar in plan uman cei doi pamanteni isi traiesc povestea de iubire. Acest tablou este construit simetric fa de primul, deoaerce se interfereaz cele dou lumi. Cadrul este romantic, feeric, fiind conturat prin motive romantice precum: asfintitul , noaptea, luna, apa , codrul, teiul, cuplul adamic. Declaraia de dragoste a lui Catalin evideniaz profunzimea pasiunii i unicitatea iubirii: iubirea mea denti /Si visul meu din urm Ctlin este vazut acum drept barbatul unic, innobilat de sentimetul iubirii, iar cei doi indrgostii ntruchiparea cuplului adamic. De data aceasta, fata vede n Luceafr doar o stea a norocului, creia i ncredineaz dorinele sale. Cea de-a treia invocaie a fetei este diferit de primele dou, deoarece fata nu se mai afl singur, n casa, ci n codru, locul unde se mplinete idila terestr. Ultimele cuvinte ale Luceafarului exprima tristetea acestuia generat de incompatibilitatea celor doua conditi . Fata de imparat numita metaforic chip de lut si-a pierdut atributele unicitatii, fiind o fiinta comuna, efemera, a carei existenta depinde de noroc: Ce-i pas, ie, chip de lut,/dac-oi fie eu sau altul/trind n cercul vostru strmt/ Norocul ve petrece.Opoziia dintre cele dou lumi este accentuat prin conjuncia adversativ ci: Ci eu n lumea mea m simt/ Nemuritor i rece. Epitetele nemuritor si rece exprima atributele eternitatii, ale obiectivitatii i contemplarii apolinice.

Concluzia

In concluzie , Luceafarul este un poem romantic, apartenenta la aecst curent fiind evidentiata prin teme si motive, imbinarea speciilor, costructia bazata pe antiteza planurilor universal-cosmic si uman-terestru.