LuceafărulMihai Eminescu

I.GenezaEminescu începe să lucreze la Luceafărul în 1873 → revizuiri, intervenţii ale lui MaiorescuÎn 1883 – apare într-o revistă editată de o societate culturală vieneză a tinerilor români ce-şi făceau studiile la Viena: România jună, preluată apoi de Convorbiri literare (şi publicată)Tot în 1883 – în Almanahul Societăţii AcademicePunctul de plecare îl constituie un basm: „Fata în grădina de aur” – citit dintr-o culegere de folclor elaborată de Richard Kunisch.

Schimbări:a). Eminescu versifică basmulb). Elaborează patru variantec). 1883 – elaborează forma definitivă – păstrează schema basmului, dar conferă basmului un profund caracter filozofic → poem filozofic

Schema basmului:Personajele:

Fata de împărat – fără nume Zmeul – Hyperion Fiul de împărat – Florin Dumnezeu

II.Structura: 4 părţi:1). Dragostea dintre Luceafăr şi Cătălina Metamorfozele Luceafărului Hotărârea de a face sacrificiul suprem – renunţarea la nemurire2). Idila dintre Cătălin şi Cătălina3). Călătoria cosmică a lui Hyperion4). Dragostea dintre cei doi, deci renunţarea la Hyperion Întoarcerea la singurătate

III.Comentariu literar

Tema: caracteristică literaturii romantice europene (Byron, Lermontov, Shelley, Alfred de Musset): filozofic - drama omului de geniu

„În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moartea şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” - Mihai Eminescu

În aparenţă, poemul este un basm.În esenţă, este o poezie cu caracter alegoric.

Simboluri: Hyperion – simbolul omului de geniu – gr. Hyper-ion = a merge pe sus, a fi deasupra tuturor Cătălin şi Cătălina – simboluri ale mediocrităţii – nume obişnuite, comune în onomastica românească – aparţin unei lumi obişnuite Demiurgul (Demiurgos):- creatorul Universului

- simbol al armoniei, al echilibrului universalHyperion aparţine lumii siderale – este luceafăr – lume opusă celei a lui Cătălin şi a Cătălinei. Aspiră spre o dragoste absolută, ideală.El încearcă să o atragă pe Cătălina în lumea lui, lumea spiritului, oferindu-i palate de mărgean, împărăţia din lumea apelor, o cere în căsătorie, îi oferă lumea cosmosului – simboluri ale spirituluiÎn chemarea lui Hyperion apar două cuvinte antitetice: lume (Pământ) – sferă (Cosmos) – sugerează opoziţia dintre lumea spiritului şi lumea trăirilor imediate, simbolizate de pământ. În plus, cele două noţiuni care apar în poezie – cerc / sferă – sugerează simplitatea / complexitatea lumilor celor doi (sfera simbolizează şi perfecţiunea)Drama omului de geniu e complexă – aspecte:1). O dramă a neînţelegerii de către cei din jur – dramă a izolării, a solitudinii2). O dramă a inadaptabilităţii – el nu poate şi nici nu vrea să se adapteze lumii mediocre.Tema provine dintr-o teorie filozofică a unui filozof german foarte îndrăgit de romantici: Schopenhauer. Eminescu preia aproape integral această teorie. Dar, dacă la Schopenhauer geniul este o fiinţă rece şi dispreţuitoare care refuză umanitatea, la Eminescu, geniul doreşte apropierea de oameni → dorinţa de a renunţa la nemurire. Geniul doreşte să se apropie, dar omenirea îl refuză. De aici3). O dramă a refuzului 4). O dramă a izolării acceptate („...eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”)5). O dramă a răzvrătirii („Ce-ţi pasă ţie, chip de lut?”)

Motive romantice: motivul visului, motivul castelului, motivul metamorfozei

Obs. Cătălina îi este superioară lui Cătălin, prin faptul că trăieşte o dramă interioară din cauza aspiraţiei către iubirea ideală (şi datorită condiţiei sale de fiinţă mediocră): „ Mă dor, de crudul tău amor, / A pieptului meu coarde / Şi ochii mari şi grei mă dor / Privirea ta mă arde.”În acest context, cele trei personaje simbolizează două ipostaze ale iubirii:Hyperion: ipostaza iubirii absolute, spiritualizateCătălin, Cătălina: iubirea mediocră, telurică

Antiteza dintre SPIRITUAL ŞI TELURIC IDEAL ŞI REALITATE sunt CARACTERISTICE POEZIEI EMINESCIENE

Hyperion = simbol al omului de geniu prin onomastică, aspiraţia către absolut, spiritul de sacrificiu, retragerea în singurătate, spiritul de răzvrătire.

Tudor Vianu a remarcat că poezia este o sinteză a temelor şi motivelor caracteristice creaţiei eminesciene.Alături de tema principală, apar şi altele: tema naturii, cu motivele specifice: motivul teiului: „Sub şirul lung de mândri tei...”, „Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie.”, motivul serii, al nopţii şi al lunii: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă / Răsare luna liniştit”, motivul codrului: „Pătrunde-n codru...” etc., apoi tema filozofică şi motivele specifice: memento mori: „Părând pe veci a răsări / Din urmă moartea-l paşte / Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte”, motivul vanitas vanitatum: „Ei numai doar durează-n vânt / Deşerte idealuri...”Motivul visului (oniricul): „Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă...” (visul este singura cale de comunicare dintre două fiinţe care aparţin unor lumi total diferite, incompatibile), motivul metamorfozei, specific romantic (metamorfozele Luceafărului: după prima metamorfoză, se întrupează sub înfăţişarea lui Neptun, iar a doua oară îl întruchipează pe Apollo → model antic – clasic. Cele două portrete au caracter romantic prin impresia de straniu şi melancolic, în acelaşi timp, şi pentru că ele reflectă cele două ipostaze ale titanului în poezia eminesciană: cea de înger şi cea de demon: „O, eşti frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”, „O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată...” Acestea ilustrează dualitatea umană. În acelaşi om există şi binele, şi răul, şi lumina, şi întunericul.Hyperion aspiră către dragostea ideală, dar vrea să se coboare la dragostea telurică a Cătălinei → contradicţie.Tema cosmogoniei – partea a III-a: călătoria lui Hyperion. Remarcabilă este transpunerea în versuri a unor adevăruri cu caracter ştiinţific: infinitatea Universului „Căci unde-ajunge nu-i hotar...”, comprimarea timpului cosmic: „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”, necesitatea unui zbor cu o viteză foarte mare pentru a străbate spaţiul: „Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele”, veşnicia Universului: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte.” Subordonată temei filozofice – antiteza dintre efemeritatea omului şi veşnicia Universului: „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte”, „Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte” (antiteza este, ea însăşi, un procedeu romantic).

Cătălina e un simbol al făpturilor pământeşti, limitate şi muritoare, iar Hyperion simbolizează fiinţa fără moarte, geniul. Cele două sunt în opoziţie. Cătălina încearcă să se înalţe, să îşi depăşească condiţia. Aspiraţia ei şi dorinţa de sacrificiu a Luceafărului fac posibilă această întâlnire – în plan oniric (poetul sugerează de la început că totul se petrece în vis) sau în imaginaţie. Este o experienţă spirituală fără urmări pentru omul obişnuit (reprezentat de Cătălina), pentru că acesta recade în viaţa mundană, renunţând la aspiraţia de moment. Pe de altă parte, Hyperion, nemuritorul, nelimitatul, este pătruns de amărăciune, constatând că experienţa dragostei îi este refuzată, că fiinţa pentru care este gata să sacrifice totul nu este capabilă să aprecieze sacrificiul, deoarece nu se poate ridica îndeajuns la gândirea lui. Cătălina îl respinge („...Şi ochiul tău mă-ngheaţă”) şi renunţă la

dragostea lui, cerându-i, în schimb, să vegheze asupra realizării dragostei ei telurice: chemările iniţiale – „Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează!” – lasă loc chemării din final: „Pătrunde-n codru şi în gând / Norocu-mi luminează!”.Opoziţia apare în toată poezia: este o opoziţie între cer şi pământ, între lumină şi întuneric, cele două metamorfoze ale Luceafărului se realizează din elemente aflate în opoziţie (cer şi mare, lumină şi întuneric), există, apoi opoziţia dintre vis şi realitate, dintre pasiune şi renunţare. Aceste opoziţii creează şi simetrii în poezie: apariţiile Luceafărului sunt în număr de două, la fel ca invocaţiile, Hyperion se întrupează, de fiecare dată, din câte două elemente.Această simetrie este ruptă în final: la a treia chemare a Cătălinei (diferită, şi ea, de cele anterioare), Hyperion răspunde printr-un refuz amar – amestec de tristeţe şi revoltă – „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?” Întrebarea (retorică) este urmată de conştientizarea deosebirii dintre cele două lumi. „Cercul vostru” devine un simbol al limitării, al împrejmuirii – faţă de „sfera” din care vine Hyperion, idee potenţată de folosirea adjectivului „strâmt”. „Norocul vă petrece” ilustrează ideea, filozofică, a fiinţei umane care este o jucărie în mâna destinului, este incapabilă să îşi făurească destinul.Din faţa acestei lumi, geniul se retrage: „Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”

GATA!!!

Scheme de reţinut:

Luceafărul este superior lumii lui Cătălin şi a Cătălinei prin:

1). Onomastică: Hyper-ion = (<lb. greacă ) cel care merge pe sus, e deasupra tuturor2). Aspiraţia spre ideal – pentru el, idealul este iubirea absolută – aspiră spre dragostea Cătălinei3). Spiritul de sacrificiu: nu ezită să renunţe la nemurire pentru dragostea cu Cătălina (Cătălina ezitase!)4). Spiritul de răzvrătire: nu îşi acceptă condiţia. Prima dată se răzvrăteşte împotriva condiţiei lui de nemuritor – vrea să-şi schimbe condiţia în muritor, ca să poată să iubească; a doua oară se răzvrăteşte împotriva lumii Cătălinei: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?”Aceste trăsături sunt specifice unui personaj de mare circulaţie în literatura universală: TITANUL. (Prometeu, de exemplu, se răzvrăteşte împotriva zeilor şi se sacrifică pentru a le aduce oamenilor focul pe pământ.) → existenţa acestui personaj presupune motivul titanismului.

Drama omului de geniu e complexăAspecte:

Dramă a neînţelegerii (de către omenire) Dramă a inadaptabilităţii Dramă a refuzului (omenirea îl refuză) Dramă a izolării acceptate („ ...eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”)

Dramă a răzvrătirii („Ce-ţi pasă ţie, chip de lut?”)

Idei de natură ştiinţifică transpuse în versuri (în partea a III-a – călătoria cosmică a lui Hyperion)

1). Infinitatea Universului „Căci unde-ajunge nu-i hotar...”2). Comprimarea timpului cosmic: „Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe”3). Necesitatea unui zbor cu o viteză foarte mare pentru a străbate spaţiul: „Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele”4). Veşnicia Universului: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte”