Specificul logopediei ca serviciu educaţional

Mihaela Anghel, Centrul Logopedic Interşcolar, Dolj Daniela Iacob, Centrul Logopedic Interşcolar, Dolj

Irina Gană, Centrul Logopedic Interşcolar, Dolj

1. Ce este logopedia ?

Vorbirea cotidiană, cuprinsă în limitele normalului, se remarcă prin diferite particularităţi individuale. Astfel, unii oameni vorbesc expresiv şi agreabil, alţii monoton şi plictisitor, clar sau insuficient de precis articulat, cu un ritm prea grăbit sau prea încetinit, prea sonor sau prea în şoaptă etc. Diferenţe semnificative apar şi datorită mediului social în care trăieşte şi vorbeşte individul. Unele medii sociale (familie, şcoală etc.) pot fi tolerante faţă de vorbirea membrilor lor. Părinţii şi, uneori, chiar şi cadrele didactice care s-au familiarizat cu tulburările de limbaj ale copiilor nici nu le mai sesizează sau le consideră ca fiind insignifiante şi, ca atare, le tratează cu indiferenţă. Pentru cineva din afară, însă, ele sunt mai evidente şi mai supărătoare, făcând mai puţin inteligibil limbajul celor în cauză. În prestaţia profesională propriu-zisă chiar şi pronunţarea defectuoasă a unui singur sunet poate cauza conflicte de adaptare, mai cu seamă la cei a căror activitate este condiţionată de vorbire (actori, cadre didactice, jurişti etc.) Disfuncţiile limbajului, de care se ocupă în principiu logopedia, sunt aşa numitele tulburări de limbaj, care nu sunt altceva decât imperfecţiunile, defectele, ciudăţeniile expresive ale individului şi, prin educţia lor, logopedia este şi îşi doreşte să se facă utilă într-un mod cât mai oportun.

Logopedia poate fi definită ca o disciplină psihopedagogică specifică, care tratează curativ diversele disfuncţii care apar în asimilarea şi utilizarea curentă a limbajului verbal (oral şi scris).

Prin caracterul ei aplicativ, logopedia urmăreşte restabilirea relaţiilor normale ale individului cu societatea.

Prin scopul urmărit, logopedia nu se limitează doar la vindecarea unor boli ale vorbirii, ci ea vizează şi educarea complexă a persoanelor cu tulburări de limbaj, ceea ce o transformă dintr-o ramură medicală într-o ştiinţă psihopedagogică specială. O asemenea orientare este rezultatul influenţelor exercitate de psihologie asupra logopediei, evitându-se, prin aceasta, izolarea artificială a logopediei de educaţie. Psihologia oferă datele fundamentale necesare înţelegerii funcţiilor limbajului, a raportului dintre limbajul oral şi cel scris, dintre limbajul interior şi cel exterior. La rândul ei, logopedia oferă psihologiei date valoroase despre mecanismul limbajului şi îi pune la dispoziţie material de experimentare.

Scopul logopediei transpare în trei domenii: - prevenire; - terapie; - integrare socială.

2. Cine beneficiază de terapie logopedică?

Logopedia se orientează predominant spre vârsta preşcolară şi şcolară mică, vârste la care dezvoltarea şi perfecţionarea limbajului au cea mai mare plasticitate şi susceptibilitate, dar se adresează şi adulţilor cu diferite tulburări de limbaj.

Tratarea timpurie a tulburărilor de limbaj este foarte importantă, asigurând eficienţa sporită a acestei acţiuni, întrucât la copiii mici automatismele psiholingvistice nu sunt consolidate şi pot fi uşor înlocuite cu deprinderi corecte de vorbire.

1

3. Cum sprijină terapia logopedică socializarea copiilor cu tulburări de limbaj? Limbajul este, prin natura sa o modalitate de relaţionare şi integrare socială. Abordarea

logopedică nu poate eluda acest aspect esenţial, ea prevalându-se de relaţionare în terapia specifică şi chiar prelungindu-se finalist în relaţionarea ulterioară, în integrarea lingvistică a individului, pentru a-şi îndeplini cu adevărat menirea.

Gradul de relaţionare al copilului reprezintă, în acelaşi timp, punctul de pornire, fondul instrumental, rezultatul şi gradul de protecţie ulterioară a terapiei pentru acel copil al cărui limbaj a fost corectat şi inserat în mediul socio-lingvistic.

Aplicarea corectă şi la timp a măsurilor de prevenire a tulburărilor de limbaj este de natură să conducă la raporturi normale între subiect şi ceilalţi membri ai mediului social apropiat, precum şi la eliminarea posibilităţilor de agravare şi fixare a unor complicaţii psihice şi neuropsihice a personalităţii copilului.

Atunci când un copil învaţă limbajul, iar noi îl sprijinim în acest proces complex, trebuie să avem permanent în vedere cele două roluri pentru a-l motiva. În achiziţia limbajului există doi factori determinanţi majori şi anume gândirea şi interacţiunea socială. Copilul învaţă limbajul de la ceilalţi prin interacţiune socială şi acest factor are un rol major în dezvoltarea cantitativă a limbajului. În lipsa interacţiunii sociale, limbajul copilului este sărăcăcios sau absent. Al doilea factor major este gândirea. Gândirea este suportul interior care permite limbajului să apară şi să se dezvolte mai ales din punct de vedere calitativ.

Pe parcursul dezvoltării psihologice a copilului un salt calitativ în dezvoltarea gândirii atrage după sine un salt calitativ în dezvoltarea limbajului şi invers.

Educarea complexă a persoanelor cu tulburări de limbaj înseamnă nu numai o muncă logopedică în sensul strict al cuvântului, ci şi o abordare complexă a personalităţii copilului.

Tratamentul logopedic exercită o puternică influenţă asupra întregii personalităţi a copilului, precum şi asupra raporturilor sale cu mediul social în care trăieşte. Copilul trebuie ajutat să se autocunoască pentru a-şi putea elimina complexele de inferioritate, pentru a avea încredere în sine, pentru a-şi cultiva dorinţa de a comunica.

În raport cu ceilalţi, sunt importante relaţiile bi- şi multilaterale normale şi corecte, comunicarea şi participarea la viaţa socială.

4. Care sunt influenţele negative ale tulburărilor de limbaj asupra personalităţii?

Indiferent de momentul instalării tulburărilor de limbaj, ele se repercutează negativ asupra

personalităţii celui în cauză şi asupra sănătăţii lui neuro-psihice. Influenţele tulburărilor de limbaj sunt mult mai grave şi mult mai complexe la vârsta preşcolarităţii şi a micii şcolarităţi.

Efectele tulburărilor de limbaj asupra dezvoltării neuropsihice a individului sunt direct dependente de complexitatea şi gravitatea acestora. Tulburările de limbaj nu sunt - cum s-ar părea la o privire superficială - simple afectări ale modului de exprimare, ci ele reprezintă expresia unor afecţiuni ale unor structuri ample şi complexe, împiedicând vizibil comunicarea celui afectat cu semenii săi.

Sunt situaţii în care copii cu intelect normal au serioase tulburări de limbaj, datorate unor cauze de ordin fizic sau funcţional. Ele provoacă tulburări de comunicare foarte grave şi deosebit de complexe..

Atunci când tulburările de limbaj persistă şi în perioada vârstei şcolare pericolul apariţiei unor tulburări de personalitate se accentuează. Tensiunea interioară a celui în cauză poate spori prin luarea lui în derâdere de către colegii săi, ştiut fiind faptul că vorbirea sa este de cele mai multe ori, inestetică, monotonă şi plictisitoare. În situaţiile în care copilul este admonestat, stresat şi pedepsit, impunându-i-se, cu orice preţ, să vorbească corect, există pericolul real ca la copilul respectiv să apară unele complicaţii psihice şi neuropsihice.

2

Consecinţele unei atmosfere educative neprielnice pentru cel marcat de tulburări de limbaj pot fi izolarea, refuzul acestuia de a mai comunica, de a mai vorbi cu colegii săi, instalarea treptată, dar din păcate sigură, a apăsătorului complex de inferioritate. Cu timpul, copilul va începe să urască şcoala (în care nu se poate bucura nici măcar de un minimum de confort psihic), va refuza să-şi pregătească lecţiile şi, în final, se va ajunge la instalarea unor stări neurotice. Toate aceste transformări în structura personalităţii copilului afectează nu numai comunicarea ci şi evoluţia normală a dezvoltării personalităţii sale şi integrarea socială. Recuperarea copilului cu tulburări de limbaj solicită normalizarea relaţiilor sociale ale copilului atât cu adulţii, cât şi cu copiii.

Tulburările de limbaj afectează chiar şi atmosfera din clasa de elevi, imitarea fiind destul de frecventă la vârstele mici.

Cercetările au evidenţiat faptul că elevii cu tulburări de limbaj obţin rezultate şcolare mai slabe decât colegii lor care nu sunt marcaţi de aceste neajunsuri. Explicaţia este cât se poate de simplă: copiii cu tulburări de limbaj întâmpină reale dificultăţi în a răspunde, a povesti, a citi, a scrie.

5. Ce rol au părinţii şi educatorii în recuperarea copiilor?

Terapia logopedică cu copiii implică şi participarea părinţilor, sau a adulţilor care se ocupă de creşterea şi educarea lor. Ceea ce se lucrează în cabinetul de logopedie trebuie repetat şi acasă. Terapia logopedică se poate aplica şi în cazul copiilor afectaţi de sindromul Down, al copiilor cu tulburări de spectru autist sau suspecţi de autism, în lucrul cu copiii care prezintă întârzieri mentale şi, cel mai frecvent se aplică la copiii cu dificultăţi în pronunţia anumitor sunete, sau cu dificultăţi în scriere. Balbismul (bâlbâiala) este şi ea o afecţiune care se tratează prin terapia logopedică.

În cazul adulţilor cu afazie în urma unor accidente vasculare cerebrale sau ischemice, terapia logopedica are succes numai dacă pacientul depune un efort susţinut, dacă munceşte pentru recuperare şi acasă nu numai la cabinetul de logopedie, în prezenţa logopedului. Logopedul este persoana care aplică terapia logopedică pacienţilor care o solicită, este persoana care lucrează cu ei dar evident, logopedul NU lucrează în locul lor.

6. Ce face logopedul?

Logopedul este specialistul care oferă acest serviciu educaţional, terapia logopedică. Activitatea logopedului presupune următoarele sarcini:

• depistarea, evaluarea şi identificarea tulburãrilor de limbaj şi de comunicare la copii; • acordarea unei atenţii prioritare copiilor preşcolari cu tulburãri de limbaj, în scopul

prevenirii instalãrii dificultãţilor de învãţare a scris-cititului, mai târziu; • corectarea tulburãrilor de limbaj şi comunicare în vederea diminuãrii riscului de eşec şcolar; • corectarea, recuperarea, compensarea, adaptarea şi integrarea şcolarã şi socialã;

La primul contact cu copilul este foarte important ca logopedul să realizeze o relaţie terapeutică (logoped – persoană cu tulburări de limbaj ) cooperantă, deschisă, prietenoasă, încercând pe cât posibil înlăturarea stării de încordare şi frustrare a persoanei, şi inducerea convingerii în ameliorare şi corectare. Pentru aceasta, un rol important îl joacă ambianţa cabinetului, efectuarea primei şedinţe pe fond muzical, activităţile relaxante, dar contează foarte mult şi personalitatea, aptitudinile, posibilităţile de empatizare şi experienţa logopedului. Activitatea logopedică nu se confundă cu o lecţie obişnuită, este mult mai intensă, mai solicitantă şi în acelaşi timp, mai monotonă, mai tehnică, putând deveni stresantă sau lipsită de interes. De aceea, fiecare terapie trebuie organizată şi bine pregătită, desfăşurându-se într-un mod

3

gradual, alternând între aplicarea metodelor recuperatorii specifice cu diverse activităţi distractive, prilejuri de divertisment, pentru a reuşi şi a capta în permanenţă atenţia copilul şi a nu simţi intervenţia logopedică stresantă şi obositoare. Desfăşurarea terapiei logopedice începe cu evaluarea limbajului, pentru a ne face o părere despre nivelul la care se află copilul si de unde să începem recuperarea. Pentru evaluarea limbajului, putem folosi: „Ghidul Portage”, „Setul de probe pentru stabilirea vârstei psihologice a limbajului la copii” (A. Descoeudres), „Înregistrarea timpurie a dezvoltării limbajului (TRAS) etc. După ce am stabilit nivelul de dezvoltare al limbajului copilului vom face un plan de intervenţie în funcţie de diagnosticul stabilit.

Dezvoltarea limbajului va fi urmărită pe 3 niveluri: 1. pronunţie; 2. vocabular; 3. formare de propoziţii şi fraze; Vom lua ca exemplu o tulburare de limbaj şi anume, retardul de limbaj. Retardul de limbaj este un blocaj al ritmului evoluţiei vorbirii, care se abate de la normal. Poate fi considerat ca având întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului copilul care pana

la 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, pe care le pronunţă alterat şi nu poate forma propoziţii simple, deşi are auzul bun şi organele fono-articulatorii normal dezvoltate.

Evoluţia aparatului fonoarticulator stagnează după perioada lalaţiunii, vocalele sunt prezente, însă consoanele dificile sunt omise sau înlocuite, grupurile de consoane fiind înlocuite cu consoane mai uşor de pronunţat, diftongii reduşi la o vocală, silabele reducându-se spre sfârşitul cuvântului. Apariţia cuvintelor are loc după 2 ani şi jumătate, vocabularul fiind format din 20-30 de cuvinte (uneori şi astea pronunţate incorect şi neinteligibil). Copilul nu formează propoziţii, nu diferenţiază sunetele în cuvinte, are dificultăţi la trecerea limbajului intern spre cel extern, nu cunoaşte semnificaţia multiplă a cuvintelor.

Terapia cu un copil cu retard de limbaj va urmări modelul de mai sus: pronunţie – vocabular – formarea propoziţiilor şi a frazelor – dialog

Şedinţele de terapie pot fi structurate astfel: 1. pronunţia unui sunet vizează o serie de paşi: • exersarea motricităţii gurii; • exersarea respiraţiei; • emiterea pe rând a fiecărui sunet izolat (se începe cu corectarea vocalele şi apoi se

corectează consoanele); • după emiterea corectă a unui sunet se trece la exersarea sunetului în silabe şi apoi în

cuvinte (cu sunetul în diferite poziţii); • după ce a fost bine consolidat, se trece la diferenţiere;. 2. vocabularul – pentru dezvoltarea vocabularului se porneşte de la obiecte, acţiuni,

persoane din jurul copilului: părţile corpului uman, haine, jucării, fructe, animale, poze ale membrilor familiei, imagini cu acţiuni;

3. formarea propoziţiilor şi a frazelor – copilul urmează câteva etape: • etapa „holofrazei” (combină un cuvânt cu un gest); • etapa „cuvinte împreună” (copilul alătură două cuvinte, fără ca ele să formeze o

propoziţie gramaticală); • „vorbirea telegrafică” (copilul înşiră cuvinte fără a folosi cuvinte de legătură);

4. dialogul – vizează următoarele aspecte: • intenţia copilului de a interacţiona cu altcineva; • cantitatea dialogului (numărul de replici ); • calitatea dialogului (dacă răspunsul este sau nu adecvat întrebării);

Copilul cu dificultăţi de limbaj are nevoie de un model în însuşirea dialogului. Dialogul poate să fie demonstrat în faţa lui, fără ca el să participe (incluzând un al treilea personaj).

4

Bibliografie

1. Anca, M., Logopedie. Presa Universitară Clujană, 2002. 2. Atkinson, R.L, Atkinson, R.,C. Introduction to Psychology. Harcourt Brace

Jovanovich Publishers,1990. 3. Guţu, M., Curs de logopedie. Presa Universitară Clujană, 1974. 4. Jurcău, E., Jurcău, N., Cum vorbesc copiii noştri. Editura Dacia, 1989. 5. Jurcău. E., Jurcău, N., Învăţăm să vorbim corect. Editura Printek, 1999. 6. Moldovan, I., Corectarea tulburărilor limbajului oral. Presa Universitară

Clujană, 2006. 7. Ungureanu, D., Compendiu logopedic şcolar. Editura Eurostampa, 1998. 8. Vrăsmaş, E., Stănică, C., Terapia tulburarilor de limbaj. Editura Universul,

1994. 9. Verza, E.,Dislalia şi terapia ei, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997. 10. www.corectarealimbajului.ro

5