Locul sociologiei în sistemul ştiinţelor socio-umanePentru sociologie este caracteristic faptul că, în general, ea se preocupă de societate ca întreg, ca totalitate, adică de realitatea socială în toată complexitatea ei. Celelalte ştiinţe sociale izolează de regula unele aspecte sau componente ale societaţii (economia, politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa etc.) şi le studiază în structurile, mecanismele şi legităţile lor specifice sau, cazul istoriei, geografiei, folcloristicii etc.,se orientează preponderent spre concret, spre individual şi unic”.A. Comte sesizează că matemaica este ştiinţa cea mai veche iar sociologia cea mai recentă, fapt ce explică impreciziile şi incertitudinile ei. In clasificarea ştiinţelor realizată de sociologul pozitivist H. Spencer, sociologia ocupa un loc modest. Spencer susţine că sociologia se mulţumeşte cu studiul socialului în manifestarile lui concrete, fiind “ştiinţa” doar a unei parţi a socialului şi nu a socialului ca totalitate. El împarte ştiinţele dupa un criteriu logic, în abstracte (logica şi matematica), abstract-concrete (mecanica, fizica, chimia) şi concrete (astronomia, geologia, biologia, psihologia, sociologia). Putem conchide, deci, că “Spencer a redus sociologia la studiul socialului sub manifestarea lui concretă, contestîndu-i în acest fel orice pretenţii de abordare a generalului”.Pornind de la aceasta dubla semnificaţie a obiectului sociologiei, sociologul francez M. Duverger susţine că există două posiblitaţi de clasificare a ştiinţelor sociale : a) una verticală, ce are drept criteriu studierea diverselor aspecte ale vieţii sociale în interiorul unuia şi aceluiaşi grup (demografie, economie, sociologie religioasă, ştiinţa politică, sociologia dreptului, estetica etc.) b) una orizontală, care se referă la acele ştiinţe sociale care studiază diverse categorii de grupuri sociale (etnografia, istoria, antropologia, sociologia generală etc.). Din sociologia generală, putem concluziona că sociologia este o ştiinţă socială care intră într-o mulţime de conexiuni cu toate celelalte ştiinţe sociale.In istoria sociologiei exista două mari poziţii în privinţa raportului care există între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale.       Un prim punct de vedere susţine distincţia absolută dintre ele, sociologia studiind formele sociale ale activitaţii umane (caracteristicile generale ale relaţiilor sociale, grupurilor), în timp ce ştiinţele sociale particulare (politologie, ştiinţele economice etc.) au ca obiect diferitele conţinuturi ale activitaţii umane.       Celălalt punct de vedere, în opoziţie cu primul, consideră că distincţia dintre sociologie si celelalte ştiinţe sociale este relativă şi istorică. În această perspectivă, sociologia este atît o ştiinţa a formelor sociale cît şi a societaţii ca sistem şi a subsistemelor care o compun şi întere relaţiilor dintre ele. Cu alte cuvinte, sociologia are o poziţie privilegiată în rapot cu ştiinţele sociale, fiind structurată pe mai multe nivele : a) o teorie generală a socialului (teorie a organizării sociale), în cadrul căreia fenomenele sociale sunt tratate doar sub aspectul primei categorii, fac parte sociologiile de ramură şi din cea de a doua, caracteristicilor lor sociale facîndu-se abstracţie de conţinutul lor concret (politic, economic, juridic) ;

b) o teorie a societaţii globale (macrosociologia, în care sunt vizate marile tipuri de societate). Cercetarea macrosociologică îşi aduce o contribuţie considerabilă la înţelegerea fiecărui subsistem social, a fiecărui fenomen social ; c) o teorie a componenetelor, subsistemelor societaţii globale, atît în calitatea lor de fenomene sociale cît şi în aceea de subsisteme ale sistemului social global (sociologii de ramură ca spre exemplu, sociologia industrială, sociologia familiei, sociologia economică etc.).Sociologie si psihologie. Roger Bastide în Tratat de sociologie (1962), constatat că iniţial raportul dintre psihologie si sociologie a fost gîndit prin prisma raportului dintre conştiinţa individuală şi determinările sociale (dintre individ şi societate). Apariţia ideii de «conştiinţa colectivă» în sociologie a generat punerea problemei în noi termeni, aruncînd în desuetudine viziunea anterioară.Din păcate, însă, conştiinţa colectivă era înţeleasă ca o realitate exterioară, străină omului, transcendenţa ce juca un rol important în modelarea lui . Cu acest înţeles, ea nu a mai putut duce la colaborarea psihologiei cu sociologia, ci la accentuarea conflictului. Psihologia nu putea accepta ideea unei conştiinţe colective transcendente. Conflictul între cele două ştiinţe a îmbrăcat în timp două forme :a) Teoriile psihologizante, care proclamă rolul determinant al individului în grup şi care contestă rolul societaţii ca realitate de sine stătătoare (G. Tarde, G. Simmel). Astfel, Gabriel Tarde precizează ca la baza formării şi menţinerii grupului social stă imitaţia, respectiv contagiunea mentală de la individ la individ, aceasta fiind de aceeaşi natură cu sugestia hipnotică. Accentul pe care sociologul francez îl pune pe factorii psihologici, în explicarea realitaţii sociale este evident : faptele sociale sunt în primul rînd, psihice.b) Teoriile sociologizante care acorda societaţii o putere absolută în explicarea conduitelor umane, care încarcă explicarea elementelor, subsistemelor, exclusiv prin ansamblu (sistem).Sociologismul caracterizează concepţia sociologică a lui E. Durkheim şi a discipolilor săi : Marcel Mauss, Paul Fauconnet, Robert Hertz etc. În viziunea lor, la baza ordinii lumii stă ansamblul reprezentărilor colective, un fel de “conştiinţă a conştiinţelor” care, ca sinteză, îşi pierde caracterul psihic şi devine o realitate supraorganică (prexistenţa conţtiinţelor individuale).Mulţi sociologi consideră că deviza sociologismului a fost lansată de Durkheim atunci cînd a afirmat că “orice fapt social îşi are cauza întotdeauna într-un fapt social”.Cel care a sesizat exagerarile celor doua poziţii mai sus prezentate şi care a încercat să le depaşească a fost Georges Gurvitch. El prezintă raportul dintre cele două ştiinţe sub forma a două cercuri care se întretaie şi al căror domeniu comun se lărgeste continuu în detrimentul părţilor exterioare.În planul practicii, confruntarea dintre cele două ştiinţe are cel puţin două urmări demne de luat în seama.     prima consecinţă, constă în faptul că sociologia contestă pretenţiile psihologilor de a elabora o psihologie generală şi abstractă în cadrul căreia toate formele sociale ar avea ca element comun natura umană. Sociologia avertizează

psihologia experimentală şi psihologia fiziologică ca încercănd să surprindă legile generale ale percepţiei, memoriei, activitaţii “ riscă sa generalizeze ceea ce nu este valabil decît în interiorul unei singure civilizaţii sau al unui moment al duratei istorice”.      Cea de a două consecinţă o reprezintă complementaritatea în care se află cele două ştiinţe. Sociologii se văd nevoiţi să pună întrebări psihologilor, să se inspire şi să utilizeze rezultatele cercetării psihologice pentru a putea completa şi aprofunda analiza fenomenului social. De exemplu, Marcel Mauss pentru a sesiza si explica mai bine fenomenul social al magiei, avea nevoie de o psihologie a aşteptării (de care nu a putut beneficia, însa, la acea data). Psihologul, la rîndul lui, daca nu vrea să rămînă cantonat în abstract, daca nu se mulţumeşte cu explicaţii parţiale şi jumătăţi de adevăruri, trebuie să pună întrebări sociologilor, sa faca apel la cercetarea sociologică. Putem spune ca raportul de complementaritate dintre cele două discipline are o conotaţie pozitivă : sociologia furnizeaza date, informaţii psihologiei, ajutînd-o să evolueze ca ştiinţă şi invers. (Raportul dintre psihanaliza si sociologie este tipic în aceasta privinţă).Psihanaliza şi sociologie. Psihanaliza (numita şi “psihologie abisală”) este percepută astăzi atît ca “teorie a structurii şi dezvoltării personalitaţii umane, cît şi ca metoda de psihoterapie, elaborată pentru tratamentul nevrozelor”.Ea a influenţat evoluţia sociologiei, antropologiei, psihologiei. Unele din temele abordate de S. Freud prezintă mare inters şi pentru sociolog. Astfel, complexul lui Oedip, prin universalitatea lui, poate constitui un model pentru clarificarea unor noţiuni ca : “interzis”, “culpabilitate”, “civilizaţie”. De asemenea, F. H. Allport, în “Social Psychology” (1924), aprecia că conflictul dintre Eros si Thanatos (impulsurile universale care modelează comportamentul uman) oferă explicaţii cu privire la fenomenele sociale paradoxale sau paroxistice.Dezvoltările contemporane ale psihanalizei au adus teme noi în spaţiul cercetărilor ştiinţifice, care merită să fie reţinute şi valorificate şi de sociologi (ex., studiul influenţelor înconştientului asupra activităţilor creative şi a relaţiilor sociale).Unii psihanalişti au facilitat transbordarea procedeelor specifice psihanalizei dinspre psihicul individual spre mediul cultural (care socializeaza individul). Nu întotdeauna psihanaliza a fost corect utilizată în explicarea socialului. Aşa, de exemplu, după cercetările efectuate de Freud numeroşi etnografi şi sociologi au utilizat psihanaliza ca instrument de cercetare considerînd-o “cheia ce le deschidea porţile simbolismului social”. Acest lucru nu trebuie sa impieteze asupra utilizării ei legitime spre beneficiul,însă deopotrivă a tuturor ştiinţelor sociale.Sociologie si antropologie. Din punct de vedere etimologic, termenul de antropologie vine din limba greaca (anthropos, “om” + logos, “cuvant”, “vorbire”) avînd semnificaţia de discurs despre om, antropologie este utilizat în 1501 de Magnus Hundt într-o lucrare de anatomie şi fiziologie. In 1798, Kant consideră că antropologia este posibilă din două perspective : una fiziologică

(ce-şi propunea să studieze ceea ce natura face din om) şi alta practica (obiectul ei fiind ceea ce omul face din sine însuşi).Astăzi cuvîntul este folosit în două sensuri. În sens impresionist, speculativ ea desemnează tot ceea ce se referă la om sau are ca finalitate omul. În sens riguros ştiinţific, antropologia este o ştiinţă complexă a omului, cu o largă sferă de cuprindere vizînd atît structura cît şi comportamentele ipostazelor omului (omul ca individ, ca grup, ca specie). În conformitate cu cele doua dimensiuni fundamentale ale fiinţei umane : natura şi cultura, antropologia generală cuprinde două ramuri principale : antropologia fizică şi antropologia culturală. Sociologia şi istoria. În viziunea lui Fernand Braudel, istoria şi sociologia sunt două ştiinţe care se întalnesc şi, mai mult decît atît, ele se identifică chiar “constituind o singură aventură a spiritului”. Ele constituie “singurele ştiinţe globale susceptibile de a-şi extinde curiozitatea asupra oricarui aspect al socialului”.Istoria, în sens de istoriografie, relatează întamplări, fapte culese prin viu grai de la martori şi au fost înregistrate în documente scrise (sau de alt gen). În timp ce istoria apare odata cu scrierea, odata cu primele regate, sociologia este o ştiinţă care apare relativ recent (secolul XIX).Mulţi teoreticieni susţin ca istoria se ocupa de individual, concret, de aspectele unice, irepetabile ale fenomenelor în opoziţie cu sociologia care este interesată de general, de ceea ce este constant, repetabil, comun diferitelor fenomene sociale.Deşi nu este împotrivă acestui punct de vedere, considerînd ăa ar avea un oarecare temei, Traian Herseni îl abordează într-o maniera mai pronunţată. El consideră că această distincţie are caracter relativ deoarece azi istoria a inceput “sa se dezvolte în sensul unor generalizări ale fenomenelor istorice” iar sociologia “dezvoltă cercetari tot mai ample cu privire la fenomenele sociale concrete (etnosociologia, sociologia monografica etc.)”. Tot ceea ce se poate afirma – conchide T. Herseni – este că tendinţa predominantă a istoriei este spre individual, spre particularizare (ea este, cum s-a spus, o ştiinţă ideografică), pe cînd sociologia năzuieşte spre universal, spre generalizare (ea este o ştiinţă nomotetica)”.Acelaşi autor se delimitează şi de punctele de vedere care susţin că  sociologia este o ştiinţă a prezentului în timp ce istoria se dedică exclusiv trecutului. Argumentele lui sunt ca, pe de o parte, se poate vorbi şi despre o istorie a evenimentelor prezente, în curs de desfaşurare, iar pe de altă parte, sociologia nu se rezumă la cercetarea prezentului, ea dezvoltînd chiar şi o ramura de factură istorică, respectiv, sociologia istorică.Istoria şi sociologia se aseamană şi prin faptul că analizează fenomenele sociale în mod critic şi selectiv. Istoria, însă, urmărind exclusiv succesiunea evenimentelor şi descrierea acestora are, în principal, o funcţie teoretică, informativă. Sociologia (deşi se poate opri şi la nivel descriptiv), de cele mai multe ori ajunge la explicaţii şi în anumite cazuri, poate oferi chiar şi soluţii, fapte ce ne îndreptăţesc să susţinem că ea are, în principal, o funcţie explicativ-aplicativă.În încheiere, trebuie să precizăm că natura circumstanţelor fac din faptul social un fapt istoric sau un fapt sociologic. Pentru ca un fapt social să

devină istoric, el trebuie să aibă o importanţă deosebită în epocă, să constituie un eveniment reprezentativ pentru respectiva epocă. Pentru ca faptul social să devină sociologic, el trebuie să se caracterizeze prin repetabilitate, constanţă, generalitate. În acelaşi timp, însă, faptul sociologic poate fi abordat istoric iar faptul istoric poate fi tratat din punct de vedere sociologic.Sociologia şi economia. La începuturile ei, sociologia a incercat să includă în interiorul ei si probleme de economie politică. Ca ştiinţă în sine, economia politică era renegată. A. Comte acuză economia politică abstractă de “sterilitate”, de încapacitatea de a studia “pozitiv” fenomenele sociale, aflate într-o profundă conexiune. Pe de altă parte, Stuart Mill, filosof şi economist contemporan cu “părintele” sociologiei, susţinea existenţa unei opoziţii metodologice între sociologie şi economie şi a imposibilităţii reconcilierii lor, prima fiind o ştiinţă generală a societăţii, cealaltă studiind doar un domeniu al socialului şi înregistrînd progrese remarcabile.În secolul XX, economia se caracterizează printr-o tendinţă de lărgire a domeniului său de analiză. Necesitatea extinderii orizontului analizei economiei este sesizată şi de F.A. Hayek, atunci cînd susţine că “un economist trebuie să înteleagă logica întregii societaţi, altfel el nu poate fi un mare economist şi, mai mult decît atît, el riscă să devină dăunător, chiar periculos”.Astăzi, numeroase metode şi tehnici de cercetare sunt utilizate deopotrivă de sociologi şi economişti (experimentul, testul sociometric, sondajul de opinie, etc.), fapt ce demonstrează caducitatea opoziţiei metodologice (dintre cele două discipline) susţinute de S. Mill. De altfel, sociologii clasici germani G. Simmel şi M. Weber sugerau că şi sociologii pot învăţa lectii de metode de la economişti.Conexiunea dintre economie şi sociologie se reflectă şi în faptul că mulţi sociologi sunt şi economişti în acelaşi timp (ex. V. Pareto, K. Marx etc.). Pe de altă parte, domeniul economic reprezintă un subsistem important al societaţii şi, de aceea, cercetarea sociologică nu-l poate ignora. Chiar şi apariţia sociologiei este legată de necesitatea soluţionării problemelor economice şi sociale create de industrializare (şomaj, inflaţie, crize economice etc.). La rîndul ei, cercetarea economică oferă sociologului informaţii utile despre fenomenele economice, evoluţia, consecinţele, implicaţiile lor sociale.Activitatea economică face, în principal, obiectul sociologiei economice şi a subramurilor sale : sociologia industrială, agrară, comercială, financiară etc.Acest fapt nu înseamnă, însă, ca obiectul celor două discipline se confundă. Obiectul sociologiei îl constituie socialul şi doar în particular economicul iar scopurile celor două ştiinţe sunt diferite. Pe de altă parte, extrapolarea modelului clasic al lui homo oeconomicus la analiza tuturor fenomenelor sociale (“care presupune dirijarea comportamentului persoanei de o raţionalizare definită în mod strict”), este nepermisă şi eronată. Încercările economiştilor de a aplica acest model în cazul divorţurilor, casatoriei sau crimei au condus la rezultate discutabile, deoarece în destule cazuri indivizii s-au aflat în imposibilitatea de a stăpîni prin proceduri raţionale complexitatea faptelor sociale.