Liderul - factor decizional al politicii externe

1. Introducere

Lucrarea “Foreign Policy Analysis – A Comparative Introduction” plasează

factorul de decizie individual în centrul procesului de adoptare a deciziilor în ceea ce

priveşte politica externă a unui stat. Astfel, textul începe cu prezentarea rolului liderului,

după care îl integrează în cadrul consilierilor, al birocraţiei şi al constrângerilor interne şi

internaţionale.

Totuşi, pe parcursul acestui referat eu voi prezenta doar importanţa liderului

politic în conturarea politicii externe şi elementele care îl influenţează în adoptarea

deciziilor.

2. Importanţa politicii externe

Analiza politicii externe este motivată de dorinţa de a înţelege interacţiunile dintre

ţări. Ea presupune că decidenţii politici, singuri sau într-un grup, iau deciziile de politică

externă. De asemenea, presupune că politicile externe sunt determinate de obicei de

contopirea mai multor factori.

Necesitatea de a studia politica externă este derivată din dorinţa de a înţelege

comportamentul şi acţiunile statelor în interacţiunea lor cu altele şi sistemul

internaţional în general. Politica externă este definită ca totalitatea politicilor unei ţări în

ceea ce priveşte interacţiunile pe care le are peste graniţe1. În principiu, ea ţine de modul

în care o ţară îşi poate asigura puterea şi securitatea, centrându-se pe evitarea războiului

când se poate, intrarea în luptă dacă este nevoie şi mai ales asigurarea integrităţii şi a

graniţelor ţarii. Din ce în ce mai importante au început să fie şi relaţiile economice, fiind

influenţate masiv de globalizare.

Politicile externe ale statelor – fie ele mari şi puternice sau mici şi slabe,

determină cursul istoriei globale. Uneori, ţările şi liderii lor au condus o politică de

pace şi prosperitate. Alteori, aceştia au făcut alegeri distructive pentru ambii,

precum în exemplele prezentate. Ceea ce defineşte studiul politicii externe este

necesitatea de a înţelege de ce liderii iau deciziile pe care le iau, dar şi cum

constrângerile interne şi internaţionale le afectează alegerile. Pe de altă parte, trebuie

să ţinem cont că liderii nu există într-un vacuum; ei sunt înconjuraţi de consultanţi şi

de birocraţie, trebuie să ţină cont de constituţie, legi şi sunt dependenţi de puterea

pe care statele lor o deţin în arena internaţională.

Adeseori, cei care adoptă deciziile sunt blamaţi, consideraţi „iraţionali”,

nebuni sau chiar nechibzuiţi. Totuşi, pentru a putea explica este mai bine procesul

decizional trebuie să pornim de la premisa că liderii sunt persoane raţionale, care au

încercat să facă ceea ce este bine pentru propriile ţări2. Odată ce presupunem

aceasta, trebuie, de asemenea, să luam în considerare ce îi motivează pe aceşti lideri,

ce înţeleg ei din situaţiile cărora trebuie să le facă faţă şi ce factori le-au influenţat

deciziile, transformându-le în unele corecte sau greşite.

3. Explicarea conceptelor

Înainte de a continua, trebuie clarificate mai multe noţiuni.

Voi începe cu legătura dintre raţionalitate şi decizie corectă. Raţionalitatea

este strâns legată de perspectiva liderului, de ceea ce ştie la un moment dat şi ţinând

cont de atitudinile, preocupările şi interesele lui, astfel încât nu asigură neapărat finalul

1 Breuning, M., Foreign Policy Analysis, ed. Palgrav Macmillan, 2007, p. 5; 2 Tetlock, E. Philip, „Good Judgment in International Politics: Three Psychological Perspectives” în Political Psychology, Ed. Wiley-Blackwell, vol 13, nr. 3, 1992, p.518

dorit, deoarece acesta este dependent de reacţiile celorlalţi actori. Totuşi se poate spune

că raţionalitatea există, având în vedere că ea constă în simplul fapt ca mijlocele şi

alegerile politice să fie conectate logic cu scopurile finale. Pe de altă parte, pentru

atingerea aceloraşi obiective se pot folosi mai multe mijloace, iar unele pot determina

efecte pozitive, iar altele efecte negative.

În ceea ce priveşte deciziile de politică externă, ele sunt catalogate ca fiind

corecte sau greşite în funcţie de urmările pe care le-au produs. Însă, acestea nu se

includ una pe alta: deciziile corecte nu garantează rezultate corecte, aşa cum deciziile

proaste nu duc implicit la finale dezastruoase3. Astfel, nu există o cale sigură prin care

putem defini decizia corectă de politică externă.

Scopul analizei de politică externă este de a cunoaşte cum sunt luate deciziile, de

ce sunt adoptate anumite decizii, de ce statele se angajează în anumite feluri de politică

externă, precum şi cum se comportă în faţa oportunităţilor şi constrângerilor din partea

mediului internaţional. Pe scurt, obiectivul este înţelegerea relaţiei cauză-efect.

Cauzele sunt factori care contribuie la luarea în considerare într-un proces a mai

multor opţiuni din care un factor de decizie o alege pe cea mai potrivită pentru a atinge

rezultatul dorit. În analiza politicii externe, cauzele sunt numite variabile independente.

Efectul (sau setul de opţiuni luate în considerare, decizia, comportamentul, rezultatul) pe

care încercăm sa îl explicăm este numit variabilă dependentă. Efectul, sau variabila

dependentă nu ar fi avut loc în absenţa variabilei independente.

Aşadar, liderii au tot timpul mai multe opţiuni, mai multe posibilităţi prin care să

îşi atingă scopurile propuse. Astfel, dintr-o serie de alegeri posibile ei adoptă decizia care

li se pare cea mai potrivită. Pentru a înţelege cum evaluează opţiunile, pe care le

exclud din start şi de ce acţionează într-un anumit sens, trebuie să învăţăm mai mult

despre cum văd liderii lumea la un anumit moment şi rolul ţării pe care o conduc,

precum şi factorii interni – ce obiective i-au determinat politica externă, cu alte

cuvinte. De asemenea, este de ajutor să învăţăm despre personalitatea sa pentru a

cunoaşte percepţiile sale asupra sistemului internaţional şi motivaţiile din spatele

acţiunilor.

3 Breuning, M., Foreign Policy Analysis, ed. Palgrav Macmillan, 2007, p. 4

Comportamentul de politică externă este acţiunea deciziei şi poate fi descris ca

preponderent ofensiv, constând în acţiunea de a influenţa un actor extern sau de a asigura

un beneficiu pentru propria ţară. Mai ales factorii de decizie politică a statelor mai mici

pun accent pe asigurarea de benificii tangibile pentru statele lor (asistenţă militară) şi nu

pe obţinerea unei influenţe politice pe glob (prin, spre exemplu, comerţ liber sau

democraţie). Pentru a ne da seama de ce unele state adoptă anumite atitudini este necesar

de multe ori să săpăm în procesul de luare a deciziei.

În altă ordine de idei, trebuie să avem în vedere că la nivelul unei decizii pot

apărea probleme care nu ţin neapărat de lider. De exemplu, cei care implementează

deciziile pot înţelege greşit sarcinile date, pot să nu fie de acord cu ordinul dat şi să nu îl

îndeplinească întocmai sau să îl ignore sperând că nici un superior nu îşi va da seama.

Astfel, multe se pot întâmpla de la luarea unei decizii până la implementarea ei, ceea ce

înseamnă ca politica externă observată din exterior nu este întotdeauna ceea ce factorii de

decizie au intenţionat să facă.

Este clar ca efortul de a înţelege cum, de ce, de cine şi pe ce bază şi în ce context

sunt luate deciziile, merită: cu cât înţelegem mai bine acţiunile liderilor, cu atât cresc

şansele să realizăm cum pot factorii de decizie să îşi depăşească aspiraţiile.

4. Importanţa liderilor politici

Pentru a înţelege deciziile şi comportamentele în ceea ce priveşte politica

externă a ţărilor, trebuie mai întâi să le înţelegem liderii – personalităţile, percepţiile

şi motivaţiile lor.

Pe lângă înţelegerea liderilor, este necesară şi corelarea acestuia cu

circumstanţele, cu contextul, mediul în care sunt prezentate probleme, oportunităţi

şi constrângeri.

Distincţia dintre circumstanţe şi individ este surprinsă în conceptul niveluri de

analiză, şi anume: nivelul individual, statal şi internaţional. Cele trei niveluri corespund

şa deferite stagii de politică externă: individul cântăreşte şi ia decizii, statul se angajează

în comportamente de politică externă, iar interacţiunea dintre state în sistemul

internaţional generează rezultate. Pentru moment însă, mă voi opri la nivelul individual.

Nivelul individual al analizei se centrează pe lideri şi pe cei care iau decizii pentru

a explica politica externă. Aceasta presupune că indivizii creionează istoria lumii

deoarece alegerile şi deciziile lor determină cursul evenimentelor. Analiza indivizilor

poate pune accent pe personalităţile şi percepţiile lor – cum privesc lumea lor şi

evenimentele care apar. Astfel, se ajunge la studiul trăsăturilor de personalitate,

credinţelor şi valorilor ca factori care explică deciziile de politică externă.

Cunoaşterea acestora sporeşte abilitatea noastră de a măsura ce îl motivează pe

respectivul factor de decizie. Cunoaşterea percepţiilor individului sau a procesului

după care cineva interpretează un eveniment sau o situaţie definesc respectiva

situaţie sau eveniment.

Indivizii nu lucrează singuri, ci împreună cu alte persoane într-un grup sau într-un

sistem democratic. În această situaţie, personalităţile şi percepţiile indivizilor

interacţionează şi determină împreună definirea unei probleme. Ei sunt clasaţi tot la

nivelul individual deoarece se urmăreşte înţelegerea dinamicii interacţiunilor

interpersonale.

5. Personalitatea liderilor politici – amprentă asupra deciziilor

acestora

Liderii sunt diferiţi, au motivaţii diferite, au un impact mai mare sau mai

mic asupra unei ţări, dar toţi au mai multe opţiuni când iau o decizie. Totuşi, de ce

unii decidenţi au un impact mai mare asupra celorlalţi? De ce unii lideri sunt

mulţumiţi cu modelarea moderată a mediului lor, în timp ce alţii caută să aibă un

impact cât mai important?

Deşi deciziile lor trebuie înţelese în contextul intern şi internaţional în care se

regăsesc, ei nu reacţionează numai la presiunile exercitate de mediu. Dimpotrivă, ei sunt

văzuţi ca agenţi cu scopuri care încearcă activ să influenţeze lumea din care fac parte.

Succesul lor depinde într-o mare măsură de personalitatea lor, aceasta influenţând

luarea deciziilor în două moduri: conturează percepţiile liderilor asupra unor

evenimente specifice şi a lumii în general şi afectează utilizarea şi organizarea

echipei pe care se vor baza pentru informaţii şi sfaturi.

Centrarea pe personalitatea sau caracterul liderului este motivată de multe ori de

întrebări precum: ce fel de personalitate trebuie să aibă un lider bun? Ce personalitate are

liderul ţării?4 Nu sunt uşor de definit calităţile unui bun lider; este mai facilă

determinarea personalităţii unui lider şi stabilirea tipului de conducere la care ne

putem aştepta de la el.

Studiul liderilor împrumută concepte din psihologie, care are multe instrumente

pentru studierea indivizilor şi a motivaţiilor lor, a abordărilor în rezolvarea unei probleme

şi luarea unei decizii şi percepţia principală a lumii din jurul lor. Psihologii evită să facă

predicţii definitive în legătură cu comportamentul singular al unui individ, ci fac

conexiuni între un model comportamental şi un tip de personalitate cu care poate fi

asociat. Analiştii de politică externă care studiază liderii au ceva în comun cu psihologii,

şi anume faptul că şi ei au concluzii bazate pe posibile modele de comportament asociate

cu tipuri de personalităţi. Diferenţa dintre cele două constă în faptul că psihologii sunt

interesaţi in principal de comportamentul uman, în timp ce analiştii de politică externă

sunt interesaţi de evaluarea anumitor indivizi – lideri interni şi străini. Spre deosebire de

psihologul terapeut care se ocupă de indivizi din punct de vedere terapeutic, analiştii de

politică externă încearcă să determine ce fel de lider un anumit individ este sau ar fi. O

altă diferenţă este faptul că psihologii au acces direct la subiecţi, în schimb analiştii

politici nu.

Atfel, analiştii politici care sunt interesaţi de viziunea liderilor asupra lumii,

de motivaţiile lor, de modul în care adoptă hotărâri trebuie să citească printre

rânduri persoana publică pentru a găsi indicii referitoare la persoana din spatele

imaginii. Pentru a realiza acest lucru, au fost propuse mai multe strategii, printre

care biografia, discursurile şi acţiunile publice ale liderilor; discursuri oficialele şi

comentarii mai puţin formale făcute în timpul interviurilor sau a conferinţelor de

presă.

4 Breuning, M., Foreign Policy Analysis, ed. Palgrav Macmillan, 2007, p. 33

Un element important în studierea liderilor politici este necesitatea de a lua

în considerare atât imaginea publică pe care aceştia şi-o creează cât şi cea privată .

Niccolo Machiavelli considera că este mai important ca un lider să aibă o imagine bună,

decât să fie cu adevărat bun5. El se baza pe faptul că majoritatea oamenilor judecă o

persoană după cum se prezintă, după cum apare şi nu îi percep adevăratul caracter, cel

din spatele imaginii.

Există mai multe strategii de conturare a personalităţii liderului, printre ele se

numărându-se şi caracterul prezidenţial. Aceasta a fost aplicată preşedinţilor americani,

se bazează pe două întrebări: „cât de activ sau pasiv este liderul?” – ceea ce reflectă

energia pe care o investeşte în politică – şi „liderul percepe aparatul politic în mod pozitiv

şi îi aduce satisfacţie sau negativ în ceea ce priveşte munca?” Răspunsurile la aceste două

întrebări generează patru tipuri de lideri, şi anume: liderul activ-pozitiv, liderul activ-

negativ, pasiv-pozitiv, pasiv-negativ.

Liderii activi-pozitivi investesc multă energie şi sunt foarte mulţumiţi de job.

Exemple ar fi Harry S. Truman, John F. Kennedy sau George H.W.Bush. toţi aceşti lideri

au căutat să fie cât mai informaţi. Ei erau deschişi sfaturilor consilierilor şi luau decizii

dificile după evaluarea informaţiilor prezentate. Preşedinţii activi-negativi investesc

multă energie în muncă, însă o percep ca pe o povară/sarcină/îndatorire. Aceştia sunt

interesaţi în principal de luarea şi păstrarea puterii. În această categorie s-ar putea încadra

Lyndon Johnson şi Richard Nixon. A treia categorie – pasiv-pozitivii - cuprinde

preşedinţi mai puţin energici, dar care sunt satisfăcuţi de muncă. Cel mai relevant

reprezentant ar fi Ronald Reagan. El se axa pe discursuri şi acţiuni, displăcându-i să

citească hârtii şi să participe la negocieri. Pasiv-negativul percepe munca ca pe o

corvoadă şi este motivat de principiul de a îşi face datoria. Un exemplu ar fi Dwight D.

Eisenhower.

Deşi primul tip, respectiv preşedintele activ-pozitiv, pare cel mai dezirabil,

niciuna dintre aceste categorii nu sunt total de preferat sau problematice – fiecare are

propriile puncte slabe. Principala problemă a pasivităţii este evidentă: dacă un preşedinte

5 Machiavelli (The prince, 135) apud Breuning, M., Foreign Policy Analysis, ed. Palgrav Macmillan, 2007, p. 35

nu este implicat în subiectele care privesc problemele politice din vremea sa, poate fi

manipulat de către consilieri, pierzând controlul procesului de luare a deciziilor.

Personalitatea activ-pozitivă, fiind prea centrată pe rezolvarea raţională a problemelor

poate ignorarea neprevăzutul.

Această clasificare este relativ simplă. Se înţelege că şi indivizii din aceeaşi

categorie ai totuşi trăsături de personalitate diferite, dar un comportament politic

asemănător.

După cum am mai amintit pe parcursul lucrării, un rol important în viaţa politică a

liderilor îl au emoţiile şi percepţiile lor. În continuare voi dezvolta această idee.

Impactul emoţiilor asupra luării deciziilor nu este separat de impactul

personalităţii. Spre exemplu, una dintre caracteristicile măsurate de metoda analizei

stilului de conducere al liderilor este predispoziţia liderilor de a nu avea încredere în alţii

(scepticismul); în plus, se poate lua în considerare şi atitudinea generală a individului,

respectiv optimismul sau pesimismul. Un lider optimist va avea mai multă încredere în

acţiunile sale şi poate fi mai ofensiv decât unul pesimist.

Emoţiile nu influenţează numai procesul de luare a deciziilor, ci şi judecarea

obiectului aflat în atenţie. Deşi oamenii care fac parte din culturi diferite

experimentează acelaşi tip de emoţii, societăţile au norme diferite în ceea ce priveşte

exprimarea lor. Ca urmare, este dificil pentru factorii de decizie să interpreteze emoţiile

omologilor lor din alte ţări, mai ales dacă normele lor sociale şi cultura lor este foarte

diferită. De exemplu, negocierile dintre SUA şi Japonia privind comerţul au avut de

suferit din cauza neînţelegerilor dintre reprezentanţii celor două părţi. Americanii au

plecat de la negocieri crezând că au încheiat o afacere, iar japonezii au interpretat

răspunsurile lor ca fiind politicoase doar, fără să îşi asume angajamente. Diferenţele

sociale majore dintre aceste două culturi au afectat interpretarea acurată a motivelor şi

intenţiilor celuilalt.

Se poate spune că emoţiile afectează concepţiile. Sentimente preexistente,

pozitive sau negative, la adresa unor ţări sau lideri influenţează părerea despre

politica lor externă.

Modul de percepţie al lumii este dependent de context, pe de-o parte, dar şi

rezistent la schimbare. Percepţiile care au fost corecte la un moment dat devin stabile. Ele

devin perspectiva din care privim lumea, chiar dacă circumstanţele s-au schimbat. Acea

imagine ne ghidează interpretarea de noi informaţii despre mediu şi actorii din el.

Acest lucru se aplică atât cetăţenilor de rând, cât şi factorilor de decizie.

Percepţiile lor sunt ghidate pe de-o parte de personalitatea lor, de convingeri, valori,

experienţe şi expertize, dar şi de felul cum le este prezentată informaţia, în ce context, de

cine. Aceste perspective sunt de altfel şi parte a culturii şi istoriei societăţii în care trăiesc.

Unii lideri încearcă să se menţină în tandem cu evoluţia sistemului internaţional, însă nu

toţi reuşesc; aceştia sunt liderii care au luat decizii pe care ceilalţi le-au privit ca fiind

iraţionale.

Dezvoltându-ne abilitatea de a vedea lumea aşa cum o vad diferiţi lideri,

putem să înţelegem mai bine logica din spatele deciziilor lor. Ceea ce nouă ne poate

părea iraţional, poate fi perfect logic şi rezonabil în perspectiva liderului care a luat

respectiva decizie. Acest lucru nu înseamnă că decizia a fost bună sau că liderul nu ar fi

trebuit să privească situaţia din mai multe perspective. Putem crede în continuate că ar fi

putut fi mai înţelepţi. Totuşi, primul pas nu îl constituie interpretatea deciziei ca fiind

bună sau proastă, raţională sau iraţională, ci înţelegerea modului în care un factor de

decizie s ajuns la ea.

6. Concluzii

În concluzie voi relua motivele pentru care este importantă cunoaşterea liderilor

din spatele persoanelor publice şi să învăţăm despre personalităţile lor. Acest lucru ne va

ajuta să evaluăm ce fel de lider o persoană este sau ar putea fi, să îi înţelegem motivaţiile

astfel încât să determinăm lucrurile pozitive pe care le poate aduce din poziţia de lider şi

slăbiciunile pe care echipa de consultanţi trebuie să le acopere. O astfel de informaţie

serveşte interesului public.

În plus, cunoaşterea personalităţilor liderilor pot facilita negocierile diplomatice.

Poate ajuta liderii să înţeleagă de ce omologii lor din alte ţări iau anumite decizii. De

asemenea, le poate fi şi lor de folos în structurarea propriilor politici externe astfel încât

să aibă cât mai multe şanse să îşi atingă scopurile dorite. Pe scurt, putem spune că

informaţiile cât mai exacte despre lideri asigură cunoştinţe folositoare.