LICENTA Medicina
125
CUPRINS PARTEA I. DATE GENERALE 1. Date de anatomie şi histologie. Funcţiile ficatului.................................................. ..2 2. Implicaţii metabolice generale................................................... ..............................15 2.1 Metabolismul glucidic................................................... .......................................15 2.2 Metabolismul protidic................................................... .......................................24 2.3 Metabolismul lipidic.................................................... .........................................25 3. Funcţia protectivă faţă de stresul oxidativ................................................... ............34 1
Transcript of LICENTA Medicina
CUPRINS
PARTEA I. DATE GENERALE
1. Date de anatomie şi histologie. Funcţiile ficatului....................................................2
2. Implicaţii metabolice generale.................................................................................15
2.1 Metabolismul glucidic..........................................................................................15
2.2 Metabolismul protidic..........................................................................................24
2.3 Metabolismul lipidic.............................................................................................25
3. Funcţia protectivă faţă de stresul oxidativ...............................................................34
4. Funcţia de detoxifiere a ficatului; Xenobiochimia..................................................39
5. Metabolizarea hepatică a alcoolului etilic. ..........................................................
6. Hepatitele virale. Etiologie. Fiziopatologia biochimică. ....................................
PARTEA a-II-a
7. Material şi metodă...............................................................................................
8. Determinări biochimice.........................................................................................
8.1 Determinarea activităţii transaminazelor...........................................................
8.2 Determinarea activităţii lactatdehidrogenazei......................................................
8.3 Determinarea activităţii glutaminazelor.....................................................
8.4 Determinarea activităţii glutamat-dehidrogenazei..................................................
9. Interpretarea datelor de laborator..........................................................................
10. CONCLUZII.....................................................................................................
BIBLIOGRAFIE
Capitolul 1.
1
DATE DE ANATOMIE ŞI HISTOLOGIE. FUNCŢIILE FICATULUI.
Ficatul este un organ parenchimatos care are in acelasi timp functii metabolice si
de glanda exocrina. Este cea mai mare glanda din organism aflata in loja subfrenica
dreapta, in etajul supramezocolic.
Prezinta doua fete: superioara (facies diaphragmatica) si inferioara (facies visceralis),
despartitein portiunea lor anterioara printr-o margine inferioara (margo acutus).
Posterior , cele doua fete se continua una cu cealalta, fara o limita clara printr-o margine
rotunjita (margo obtusus).
Fata superioara este convexa si este impartita in doi lobi de un ligament peritoneal
antero-posterior denumit ligamentul falciform. Delimitarea celor doi lobi este intregita
pe fata inferioara de santul sagital stang. Fisura segmentara dreapta imparte lobul drept
intr-un segment anterior si unul posterior iar lobul stang intr-un segment median si altul
lateral.
Din punct de vedere histologic ficatul este alcatuit din:
Celule in majoritate de origine epiteliala -numite hepatocite care intra in structura
lobulului hepatic. Ele sunt dispuse sub forma de lame sau placi celulare perforate,
ramificate si anastomozate.
tesut conjunctiv in proportie redusa.
Cu privire la structura lobulului hepatic s-au emis mai multe teorii :
lobulul hepatic clasic
lobulul portal Sabourin
acinul hepatic Rappaport
Lobulul hepatic clasic
Lobulul clasic reprezinta aria din parenchim a carui sange este drenat de
aceeasi vena centrolobulara (venula hepatica terminala).
Lobulii sunt in numar de aproximativ 1 mil. Ei au forma poliedrica, fiind
frecvent hexagonali, o inaltime de 2 mm si o latime de 0,7 mm. In alcatuirea lobulului
2
intra placile de hepatocite cu dispozitie radiara si anastomozate. Intre placi exista
capilarele sinusoide care sunt si ele anastomozate.
Pe o sectiune transversala, lobulul are forma de poligon, de regula cu 6 laturi. In
colturile sale, la locul de vecinatate cu ceilalti lobuli exista un spatiu interlobular redus
numit spatiu portal Kiernan. In sectiunea transversala, placilor celulare le corespund
cordoane celulare al caror aspect variaza cu varsta individului. La adult grosimea unui
cordon este egala cu diametrul unui hepatocit cu exceptia locurilor de anastomoza.
Pe sectiune longitudinala fiecare cordon este gros de cel putin 2 randuri de
celule, intre celule existand canaliculii biliari.
La periferie exista placa terminala care corespunde hepatocitelor de la periferia
lobulului. Hepatocitele din placa terminala vor forma un perete aproape continuu,
strabatut doar de vasele sangvine si de ductele biliare.
Spatiile interlobulare, portale Kiernan contin 3 elemente care alcatuiesc triada
portala:
1. o vena interlobulara, ramura terminala a venei porte
2. o artera interlobulara, ramura terminala a a. hepatice
3. un canal biliar interlobular
Lobulul portal Sabourin
Lobulul portal repreazinta aria din parenchim a carei bila este tributara aceluiasi
canalicul biliar interlobular. El are forma de triunghi, avand in centru spatiul portal si in
varfuri trei vene centrolobulare de la trei lobuli clasici diferiti.
Acinul hepatic Rappaport
Acinul hepatic este aria de parenchim ce este tributara aceleiasi vascularizatii si
aceluiasi canalicul biliar. El are forma de romb, alcatuit din doua triunghiuri adiacente,
unite prin marginile lor. Axul lung al rombului este dat de doua vene centrolobulare iar
axul scurt este dat de 2 spatii portale. In el se descriu trei zone functionale cu dispozitie
concentrica:
1. in apropiera axului scurt
2. spre a. hepatica
3. spre vena centrolobulara
De fapt, toate hepatocitele au din punct de vedere metabolic acelasi potential
insa caracteristicile lor difera doar din cauza alimentarii cu sange cu concentratii diferite
de oxigen.
3
In zona 1 se afla hepatocitele care primesc sangele cu cel mai mare procent de
oxigen, fiind aproape de artera perilobulara. Aceste hepatocite au urmatoarele
caracteristici:
sunt cele mai active metabolic
sunt primele care vor depune glicogen postprandial
sunt primele care se vor activa in hipoglicemie si vor produce glicogenoliza si
gluconeogeneza
sunt primele care vor semnala aparitia semnelor de regenerare in caz de leziuni
hepatice
fiind localizate cel mai aproape de vasul sangvin sunt primele supuse actiunii
toxinelor absorbite din tubul digestiv
In zona 3 hepatocitele sunt supuse si ele actiunii toxinelor insaintr-o proportie
mai mica. Aici ajunge sangele cu continutul cel mai mic de oxigen. De aceea in
ischemie, primele care sufera sunt celulele din zona 3 (celulele din vecinatatea venei
centrolobulare).
In zona 2 celulele au caracteristici intermediare celorlalte doua zone.
Hepatocitele
Reprezinta 80% din totalitatea celulelor de la nivelul ficatului. Ele au forma
poliedrica si diametru de 20-30 m. Durata de viata este de aprox. 150 de zile.
Examinarea la MO arata:
Nucleul este mare, rotund, situat central, eucromatic, avand 1-2 nucleoli.
Hepatocitele pot fi uni- sau binucleate, cele mai multe fiind uninucleate. Frecvent (la
80% din hepatocitele uninucleate) se observa poliploidia, cea mai frecventa fiind
diploidia insa. Prin urmare si volumul nucleului variaza.
25% din hepatocite sunt binucleate. Raportul intre celulele uninucleate si
binucleate se modifica cu varsta (se mareste o data cu inaintarea in varsta) si in timpul
proceselor de reparare dupa agresiuni.
Citoplasma este eozinofila, fin granulara cu granule bazofile care alcatuiesc
corpii Berg (ce se vad in ME) si care sunt aglomerari de RER.
Au un continut mare de incluziuni de glicogen si de lipide, prin urmare, in HE,
au un aspect vacuolar.
Cu albastru de toluidina citoplasma se coloreaza albastru iar granulele de
glicogen se coloreaza metacromatic in grena.
4
Lipidele se gasesc la periferie si se evidentiaza cu osmiu, cand apar negre.
Examinarea la ME
La ME, hepatocitul apare ca o celula polarizata.
Hepatocitul are trei tipuri de suprafete:
suprafata care vine in contact cu capilarul sinusoid, numita suprafata sinusoidala
sau pol vascular
suprafata care vine in raport cu alte hepatocite si delimiteaza pe o anumita distanta
un spatiu intercelular (canaliculul biliar intralobular), numita suprafata biliara sau
pol biliar
suprafata care vine in raport cu celelalte hepatocite dar nu delimiteaza nici un spatiu
intre ele, celulele fiind unite prin jonctiuni. Aceasta suprafata se numeste suprafata
intercelulara.
Reticulul endoplasmic rugos sau granular
Tinde sa se localizeze la polul vascular. El asigura procesele de sinteza a
proteinelor de export hepatice - majoritatea proteinelor din plasma: factori ai coagularii,
lipoproteine, albumine, globuline.
Reticulul granular se caracterizeaza prin prezenta de granule electrono opace de
suprafata, vare sunt de fapt particule de ribonucleoproteine, numite ribozomi. Ribozomii
pot aparea liberi in citoplasma , grupati cate 5, 6 pana la 20. Unii dintre ei participa la
sinteza tuturor proteinelor intramembranare sau de export.
Reticulul granular este format din cisterne , acoperite de o membrana de
grosimea 80Å, mai numeroase in vecinatatea nucleului, aparatului Golgi, zonele
pericanaliculare si sinusoidale. Reticulul endoplasmic granular intervine in sinteza si
secretia materialelor proteice, inclusiv albumina si lipoproteinele cu densitate foarte
joasa. Pe langa functia de sinteza proteica reticulul endoplasmic granular este sediul
unei activitati enzimatice.
Dupa sinteza proteinele trec prin aparatul Golgi iar apoi sunt exocitate direct,
deoarece secretia este continua la nivelul hepatocitului. Prin urmare nu exista granule de
secretie.
Reticulul endoplasmic neted
Este dispersat in toata citoplasma. El contine seturi enzimatice necesare pentru
procesele de catabolism si pentru procesele de sinteza. REN participa in:
metabolismul glicogenului
5
sinteza colesterolului
procesele de detoxifiere si inactivare.
Procesele de detoxifiere si inactivare se bazeaza pe reactiile de oxidare si de
conjugare. Aici se inactiveaza o mare parte din medicamente: anticonvulsive, h. steroizi,
chimioterapice, antihistaminice. Atunci cand creste cantitatea de medicamente creste si
activitatea enzimatica de la nivelul REN si prin urmare forma organitelor variaza in
functie de necesitatile metabolice ale organismului. Aceste modificari sunt de aspect si
sunt reversibile datorita interventiei lizozomilor.
REN participa la formarea bilei prin:
enzimele care realizeaza conjugarea acizilor biliari: acidul glicocolic si acidul
taurocolic
enzimele care realizeaza conjugarea bilirubinei cu acidul glucuronic.
Mitocondriile
Sunt rotunde sau ovale, in numar de peste 1.000 mitocondrii / celula. Continutul
in mitocondrii difera, la periferia lobulului hepatocitele avand mai multe mitocondrii.
Sunt organitele celulare cu cea mai mare importanta. Acestea au un bogat
echipament enzimatic, la acest nevel fiind localizata activitatea metabolica. Matricea
mitocondriala dispune de cca 16 enzime printre care enzimele ciclului acizilor
tricarboxilici, enzime de oxido reducere, enzime implicate in oxidarea acizilor grasi, etc.
Pe fata externa a membranei interne este localizata glutamic –oxalat transaminaza; tot
pe membrana interna exista si citocromul c si enzimele respiratorii. La nivelul
membranei externe sunt localizate citocromul b5 si monoaminoxidaza; in spatiul
intermembranar exista adenilat kinaza iar glutamic dehidrogenaza se afla localizata la
nivelul matricei.
Aparatul Golgi
Se acumuleaza la nivelul polului biliar al hepatocitului. Acesta pare ca un
organit multiplu. Exista de fapt un singur aparat Golgi care se ramifica si da nastere la
50 de aparate Golgi in fiecare celula. El are mai multe roluri:
definitivarea sintezei si excretia proteinelor plasmatice
formarea lipoproteinelor
formarea lizozmilor din hepatocit
Lizozomii
6
Sunt localizati spre polul biliar. De aceea se mai numesc si corpi peribiliari.
Exista lizozomi primari, secundari si tertiari. Ei contin enzime prin care catabolizeaza
diverse substante exogene si organite celulare perimate pana la molecule mici care vor
fi utilizate pentru noi sinteze. Prin urmare lizozomii participa la mentinerea integritatii
parenchimului hepatic.
Peroxizomii
Peroxizomii apar rar in hepatocit comparativ cu celelalte organite, cu precadere
la polul biliar, in apropierea incluziunilor de glicogen. Ei contin enzime oxidative,
enzima marker a acestora fiind catalaza. Sunt implicati in mai multe procese:
procesul de gluconeogeneza
metabolismul purinelor - metabolizeaza adenina si guanina la acid purinic
metabolismul alcoolului - oxideaza etanolul la acetaldehida
in -oxidarea acizilor grasi cu lant lung de atomi de carbon.
Incluziunile de glicogen
Sunt mai numeroase in hepatocitele de la periferia lobulului hepatic. Aspectul
lor variaza in functie de ritmul diurn si de starea de nutritie a individului: dupa o masa
bogata in glucide numarul lor creste. Au caracter tranzitoriu: apar dupa mese si dispar
dupa un anumit timp.
Incluziunile lipidice
Numarul lor creste in trimestrul al II-lea de sarcina, in lactatie. In etilism cronic,
hepatocitele se incarca cu picaturi lipidice, mai ales cele din zona centrolobulara. Mai
apoi se incarca toate hepatocitele.
Pigmenti
In hepatocitul in stare normala se gasesc rareori pigmenti endo- sau exogeni:
- lipofuscina = pigment fluorescent brun galben care apare in hepatocit in urma uzurii
si procesului senescentei se acumuleaza in ficat in conditiile unei malnutritii sau ale
bolilor casectizante;
- hemofuscina = pigment cu structura apropiata lipofuscinei care se depune sub forma
de granule galben clare, atat in celulele Kupffer, cat si in hepatocitele ficatului bogat in
hemosiderina. Hemofuscina nu da reactie pozitiva pentru fer.
- ceroidul este un pigment granular brun portocaliu, fluorescent colorabil in rosu aprins
cu Sudan. Este prezent in necroza ischemica si ciroza hepatica. E localizat in celulele
mezenkimale.
7
Membrana celulara a hepatocitului
La periferie hepatocitul e invelit de o membrana dublu lipoproteica, care emite
niste pseudopode numite microvilozitati, care maresc suprafata de membrana. Grosimea
membranei este de aproximativ 100Å. Din punct de vedere enzimatic membrana
hepatocitului e prevazuta pe toata suprafata cu activitate 5- nucleotidazica; alti markeri
enzimatici prezenti mai sunt: adenilciclaza, leucinaminopeptidaza. Pe langa enzime
membrana hepatocitului contine si receptori pentru hormoni si alte molecule active.
In general receptorii de suprafata sunt proteine membranare implicate in urmatoarele
functii:
- medierea efectelor metabolice ale unor hormoni polipeptidici;
- transportul ionilor organici si anorganici;
- captarea unor hematine;
- captarea unor glico-si lipoproteine modificate;
- indepartarea particulelor invelite in molecule imunologice specifice, active;
- interactiunea dintre ficat si anumiti agenti exogeni.
Membrana contine doua domenii specializate:
1. domeniu orientat spre polul vascular
2. domeniu orientat spre polul biliar
Domeniul de la polul vascular reprezinta 70% din totalul suprafetei
hepatocitului. Acest domeniu este in raport cu capilarul sangvin. Membrana de la acest
nivel formeaza microvili care maresc suprafata de contact cu sangele. Membrana de la
acest nivel este separata de peretele capilarului sinusoid prin spatiul perisinusoidal
Disse in care se gasesc microvilii hepatocitelor si fibre de reticulina.
Domeniul de la polul biliar reprezinta aproximativ 15% din suprafata totala a
membranei hepatocitului. Acest domeniu formeaza canaliculul biliar, care are diametrul
de aprox. 1 m. Membrana formeaza spre lumen microvili. Celulele formeaza jonctiuni
stranse cu celulele invecinate, fapt pentru care produsii de secretie nu pot difuza in
spatiul extrabiliar. La acest nivel exista o activitate enzimatica crescuta datorita
glicoproteinelor de membrana. In citoplasma din apropierea polului biliar exista
microfilamente de actina care circumscriu canalicului bilar si asigura prin contractie
modificarea diametrului acestuia.
Celulele perisinusoidale sunt:
celula Ito
8
celula “pit”
Ambele celule sunt asemanatoare cu celulele hematopoietice. Ele au acest rol
(hematopoietic) in viata fetala si in caz de anemii cronice la adult.
Celulele Ito (lipocitele, celulele striate, celulele interstitiale)
Se intalnesc relativ rar (o celula Ito la 20-25 hepatocite). Au numeroase picaturi lipidice.
Ele au raport strans cu fibrele conjunctive din spatiul Disse. De asemenea, o parte din
ele inconjura capilarele sinusoide. Ele vin in contact cu hepatocitelel dar fara sa faca
jonctiuni. Rolurile lor sunt:
secreta colagen II care se organizeaza in fibre de reticulina. La nivelul ficatului,
daca au loc colagenizari excesive la nivelul spatiului Disse este afectat raportul
dintre capilarul sangvin si polul vascular al hepatocitului si apar tulburari de
troficitate.
secreta factorii de crestere ai hepatocitelor
depoziteaza lipide si vitamina A de natura exogena
in timpul vietii fetale intervin in hematopoieza.
In conditii patologice apar modificari ale fenotipului celulelor Ito: se transforma
in fibroblaste, adipocite, celule stem hematopoietice.
Celulele “pit”
Se pot identifica doar la ME. Sunt mai rare. Ele sunt asemanatoare cu celulele
endocrine: in citoplasma au numeroase granule electronodense cu diametrul de 300 nm.
De aceea, initial s-a considerat ca au rol endocrin. Acum sunt considerate o varietate de
limfocite circulante, fiind niste limfocite mari, cu granulatii si activitate de killer.
Tesutul conjunctiv
La un ficat normal, tesutul conjunctiv este in cantitate mica. El se gaseste in
capsula organului si in hil de unde trimite prelungiri care insotesc vaselel si ductele
biliare pana in spatiile interlobulare Kiernan.
9
Tesutul conjunctiv se continua in lobulul hepatic sub forma fibrelor de reticulina
din spatiile Disse. Ele pot forma la nivelul lobulului hepatic stroma conjunctiva care
asigura mentinerea deschisa a capilarelor sinusoide.
Ficatul are o mare putere de regenerare. Are loc atat hiperplazia (cresterea in
numar) cat si hipertrofia (cresterea in volum) a celulelor restante. La sobolan, ficatul
este regenerat in proportie de 75% in decurs de o luna.
Daca agresiunea la nivelul ficatului creste, creste si cantitatea de tesut conjunctiv
si apare fibroza hepatica care debuteaza la nivelul spatiilor portale. Se vor forma in
acest caz noi septuri conjunctive cu o orientare aleatorie fata de componentele
parenchimului hepatic care vor impiedica raportul normal al hepatocitelor cu capilarele
sinusoide si cu canaliculii biliari. De asemenea, aceste septuri conjunctive vor diminua
hiperplazierea hepatocitelor care vor fi comprimate si se vor forma niste pseudonoduli.
Tulburari ale nutritiei hepatocitului pot fi cauze ale cresterii cantitatii de tesut
conjunctiv. Prin modificarea raportului normal intre hepatocit si capilarul sangvin se
produce dezorganizarea parenchimului hepatic.
Vascularizatia ficatului
La nivelul ficatului ajunge aproximativ 25% din debitul cardiac de repaus.
Ficatul beneficiaza de o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala. Circulatia
functionala aduce 75% din sangele din ficat si provine din vena porta. Circulatia
nutritiva contine 25% din volumul de sange din ficat si provine din artera hepatica.
Vena porta aduce:
substante absorbite din digestiv
toxine care trec de bariera digestiva
produsi de degradare ai hemoglobinei (de la splina)
produsi de secretie endocrina a pancreasului
Vascularizatia nutritiva se face prin ramurile a. hepatice proprii.
Ultimele ramificatii ale v. porte sunt capilarele sinusoide care se gasesc intre
hepatocite in timp ce ultimele ramificatii ale arterei hepatice sunt capilarele a. hepatice
ce se gasesc in spatiile portale. Ele se vor deschide in capilarele sinusoide, deci
capilarele sinusoide vor contine sange venos amestecat cu sange arterial. Circulatia
sangelui in capilarele sinusoide se face de la periferia lobulului spre centru si apoi ale se
varsa in vena centrolobulara.
10
Capilarele sinusoide prezinta un endoteliu discontinuu care are raport cu lamina
bazala, ce contine fibre de reticulina care formeaza o retea laxa in jurul endoteliului
capilar. Peretii capilarului sinusoid nu formeaza o adevarata bariera morfologica intre
hepatocit si sange, existand si raporturi directe intre cele doua compartimente, fapt care
face ca schimburile sa fie foarte usoare.
Capilarele sinusoide au un diametru mare, de 30-40 m. Celulele capilarelor
sinusoide sunt:
celulele endoteliale - sunt celule alungite, cu nucleu turtit, care proemina spre
lumen. Celulele au putine organite insa au fenestre care sunt grupate, neacoperite de
diafragme, vezicule de pinocitoza, ceea ce denota o activitate intensa pentru
enzimele de transport.
celulele Kupffer - deriva din monocitele circulante se pot insa divide. Sunt localizate
la jonctiunea dintre doua capilare sinusoide si proemina spre lumen. Nu realizeaza
jonctiuni cu celulele endoteliale. Au forma stelata, au nucleu eucromatic si prezinta
mai multe organite decat celulele endoteliale. Au urmatoarele caracteristici:
Au organite implicate in sinteze (RER, mitocondrii) deoarece aceste celule
sintetizeaza o parte din proteinele de export ale ficatului
Celulele Kupffer intervin si in imunitate prin capacitatea lor de a fagocita.
Ele fagociteaza pigmenti, eritrocite imbatranite sau denaturate care nu au
fost distruse in splina. In caz de splenectomie, aceste celule devin foarte
importante.
Au receptori pentru imunoglobuline si complement
Secreta citokine: IL-1
Vascularizatia limfatica
Este foarte bine dezvoltata extralobular. Vasele limfatice se gasesc:
in capsula ficatului (foarte multe)
in septurile conjunctive
nu se vad capilare limfatice la nivelul lobulului hepatic.
Originea limfei este in spatiile Disse. O parte din substantele de la acest nivel,
care nu patrund in capilarele sinusoide trec in spatiul Mall (spatiul dintre hepatocitele
11
din placa limitanta si tesutul conjunctiv portal) si de aici ajung in spatiul Kiernan unde
vor forma capilarele limfatice.
Circulatia bilei
La acest proces participa hepatocitele si celulele Kupffer. Bila circula de la
centrul lobulului spre periferie. Canalele prin care circula bile pot fi:
intrahepatice:
intralobulare
canaliculele biliare
canaliculele (pasajele) Hering
extralobulare
canalele biliare perilobulare
canalele biliare interlobulare
canalele hepatice lobare (drept si stang)
extrahepatice
canalul hepatic comun
canalul cistic
canalul coledoc (format din unirea canalului hepatic comun cu canalul cistic)
Canaliculii biliari
Reprezinta componenta initiala a sistemului canalicular. Nu au pereti proprii ci
sunt delimitate de membranele a doua hepatocite invecinate. La MO apar ca niste mici
cavitati. Folosind impregnarea argentica Gomori, se vede ca aceste canalicule alcatuiesc
o retea.
Pasajele Hering
Fac jonctiunea intre canaliculii biliari si canalele extralobulare. Reprezinta
portiunea de canalicul biliar aflata la nivelul placii limitante. Ele au perete propriu
format dintr-un epiteliu simplu cubic inconjurat de fibre de reticulina.
Caile biliare extralobulare
Au un perete format dintr-un epiteliu asezat pe o MB care este inconjurata de un
strat de tesut conjunctiv bogat in fibre elastice. Epiteliul poate fi simplu cubic sau
simplu cilindric cu microvili.
12
Caile biliare extrahepatice
Prezinta un perete format din mucoasa, musculara si adventice.
Mucoasa contine un epiteliu simplu cilindric cu celule secretoare de mucus si un
corion in care se gasesc fibre elastice, infiltrat limfoid si glande tubuloacinoase de tip
mucos.
Canalul cistic prezinta in mod particular numeroase pliuri spiralate ale mucoasei
care au un ax muscular. Acestea se numesc valvele spiralate Heister.
Canalul coledoc prezinta si el cateva particularitati:
in epiteliu contine celule care secreta somatostatina.
musculara este initial discontinua. Musculara devine apoi continua si se ingroasa
pentru a forma sfincterele Boyden si Oddi. Musculara se ingroasa deci inainte de
unirea cu canalul Wirsung si formeaza aici sfincterul Boyden. Musculara se ingroasa
din nou la varsarea ampulei Vater in duoden si formeaza aici sfincterul Oddi.
Ficatul este supranumit si uzina chimica a organismului datorita faptului ca aici se
sintetizeaza majoritatea produsilor folositori.
Are urmatoarele functii:
a) functia hematopoietica manifestata in perioada intrauterine din prima luna pana la
nastere. Aceasta functie se poate reactiva la adult in conditiuni patologice;
b) functia de homeostazie circulatorie
ficatul intervine in doua moduri: modificarea intrahepatica a diametrelor arteriovenoase
si a spatiilor Disse, retinandu-se astfel surplusul la un moment dat si moduleaza sinteza/
degradarea unor factori de reglare a circulatiei;
c)functia de depozit
Ficatul depoziteaza molecule de tipul glicogenului, lipide complexe, unele proteine”de
rezerva”, fer sub forma de feritina, cupru sub forma de hepatocuprina vitamina B12,
vitaminele liposolubile A,D,E,K;
d) functia antitoxica
Mecanismele antitoxice cuprind in special conjugarea si modificare structurii diferitelor
molecule endo-sau exogene prin oxido-reducere, hidroxilare;
e)functii legate de metabolismul intermediar
f)functia de aparare antiinfectioasa si proimunologica
g) functia de regenerare
h) functia de termoreglare
13
i) functia de biliogeneza.
Capitolul 2.
IMPLICATII METABOLICE GENERALE
14
2.1 Metabolismul glucidic
Ficatul si pancreasul sunt principalele organe implicate in metabolismul glucidic
jucand fiecare un rol diferit. Pancreasul prin intermediul insulinei asigura accesul
moleculei de glucoza in celulele organelor insulinodependente si mentine homeostazia
glicemiei. Deasemenea numeroase enzime hepatice implicate in metabolismul glucidic
sunt modulate de insulina. Ficatul este principalul loc de depozit al glucidelor si sediul
in care se petrec marea parte a reactiilor metabolismului glucidic (atat sinteza cat si
„arderea” glucidelor).
In hrana omului intra un numar mare de glucide: glucide simple (monozaharide),
dizaharide, polizaharide, precum si sub forma de grupari atasate unor proteine sau lipide
complexe. Cele mai frecvente sunt: glucoza, fructoza, zaharoza, galactoza -de
importanta deosebita in alimentatia sugarului, lactoza, amidonul si celuloza (asa
numitele fibre cu rol in tranzit, fara rol energetic datorita faptului ca omul nu poseda
echipament enzimatic necesar scindarii acestor molecule).
Trebuie deasemenea precizat ca termenii de «glucide» si «gust dulce» nu se suprapun
perfect
Astfel exista:
glucide care nu sunt dulci - polizaharidele cum ar fi celuloza sau amidonul(dar dupa
o masticatie indelungata apare gustul dulce datorita actiunii amilazei salivare)
numerosi compusi (artificiali dar si naturali) care au gust dulce fara a fi glucide.
Acestia constituie grupul indulcitorilor artificiali sau edulcoranti. Acestia au o
denumire chimica (IUPAC), una biochimica (comuna, frecvent folosita) precum si
una apartinand nomenclaturii aditivilor alimentari (asa zisele E-uri). Indulcitorii
artificiali sunt denumiti E900-E999.
Compusi toxici cu gust dulce ca de exemplu acetatul de plumb Pb(C2H3O2)2 . Acesta
a fost folosit o perioada indelungata in istorie ca indulcitor artificial. Romanii
fierbeau mustul in vase de plumb pentru a obtine un sirop in a carui compozitie e
posibil sa se fi gasit si acetat de plumb. In prezent este interzis datorita efectelor
neurotoxice si posibil carcinogene.
15
Edulcorantii artificiali ca si cei naturali prezinta avantajul major de a fi libere de calorii
sau au foarte putine putand fi folosite de catre persoanele cu diabet, obezitate,
predispozitie genetica spre cariogeneza etc.
Unele dintre ele sunt substante potential toxice (dozajul trebuie foarte atent controlat)
sau insuficient studiate sub prisma efectelor carcinogene sau teratogene. Efecte adverse
apar la consum exagerat.
Principalii edulcoranti artificiali sunt: acesulfam K(E 950), aspartam (E951),
ciclamatii (E952) si zaharina (E954).
Figura 2.1.1 - Formulele principalilor edulcoranti
Exista insa si edulcoranti naturali extrasi din diverse plante. Statutul acestora
difera de la tara la tara ( indulcitori/aditivi sau suplimente alimentare). Principalii
indulcitori naturali sunt:
• Osladina - este extrasa din rizomii plantei Polypodium vulgare
• Steviozinul - este extras din frunzele plantei Stevia Rebaudiana
• Taumatina (E 957) - este extrasa din fructul plantei Thaumatocus Danielli ("fructul
miraculous de Sudan"),
• Curculina - este o proteina extrasa din fructele de Curculigo latifolia si are putere de
indulcire aprox. 550,
• Glicirizina - se extrage din radacina plantei Glycyrrhiza glabra (lemn dulce) si are
putere de indulcire aprox. 50
16
• Brazeina - substanta de natura proteica, extrasa dintr-o planta care creste in vestul
Africii si are putere de indulcire aprox. 2000 si numeroase altele.
Figura 2.1.2 Steviolul - sta la baza celor doi glicozizi din Stevia: steviozidul si
rebaudiozid
Oricare ar fi ei, edulcorantii nu copie fidel gustul zaharozei de aceea in unele cazuri se
folosesc impreuna cu aceasta.
Glucoza este glucidul cu cea mai mare importanta in alimentatia omului. In
afara rolulului energetic mai este folosita pentru sinteza mai multor compusi deosebit
de importanti ca de exemlu:
- acizii uronici folositi in sinteza proteoglicanilor si eliminare a unor compusi toxici
endogeni sau exogeni
- fructoza utilizata in sinteza nucleotidelor si ulterior a acizilor nucleici,
- NADPH necesar sintezelor reductive;
- acetil Co A si gliceroluul utilizati pentru sinteza lipidelor;
- amioacizi neesentiali, purine, pirimidine si porfirine.
Utilizarea glucozei drept substrat energetic presupune parcurgerea glicolizei
(degradare anaeroba incompleta pana la lactate sau piruvat) si a ciclului Krebs
(degradare completa a acestor produsi intermediari pana la CO2, apa si ATP ).
Postprandial, moment caracterizat de abundenta substratelor energogene,
glucoza va fi transformata in piruvat si apoi oxidata terminal in ciclul Krebs, pentru
asigurarea resurselor energetice ale organismului. Cu precadere in ficat glicoliza se
poate desfasura exclusiv in vederea obtinerii elementelor de constructie a
trigliceridelor care vor fi depozitate in tesutul adipos.
Transformarea glucozei in triacilgliceroli, fosfolipide si glicerol are loc atunci cand este
depasita capacitatea de depozitare a acesteia in ficat sub forma de glicogen.
17
In perioada interprandiala sau in timpul unui efort intens fizic sau intelectual
glucoza continua sa reprezinte principalul substrat energetic doar pentru tesuturile
glucodependente; in acest caz glucoza este asigurata prin glicogenoliza si
gluconeogeneza hepatica.
Orice cale de metabolizare ar urma glucoza necesita in mod obligator un proces
de fosforilare, conditie necesara ramanerii in celula.
Acest proces este o reactie ireversibila, catalizata de hexochinaze care se desfasoara in
prezenta ATP-ului ca donor de grupare fosfat.(reactie 1)
Glucokinaza este izoenzima majora in ficat si actioneaza exclusiv asupra
glucozei. Ea este activa doar in conditiile unui aport masiv de glucoza, care depasind
nevoile de moment ale organismului, va fi depusa dupa conversia la glucozo-6-fosfat
ca glicogen, mentinandu-se astfel glicemia la valori normale.
Glucozo-6-fosfatul este metabolizat in ficat pe urmatoarele cai:
- 55% este hidrolizat la glucoza,
- 25% este catabolizat pe cale Embden-Meyerhoff (glicoliza)
- 18% contribuie la sinteza glicogenului,
- 2 % este metabolizat pe calea pentozo- fosfatilor.
Hidroliza glucozo-6-fosfatului este catalizata de glucozo-6-fosfataza, enzima
care controleaza cantitatea de glucoza eliberata din ficat. Scaderea activitatii acestei
enzime la jumatate din valoarea normala provoaca hipoglicemie si coma. Absenta
ereditara a acesteia duce la incarcarea cu glicogen a ficatului.
Corticoizii au un efect inductor asupra enzimei.
Oxidarea glucozei la piruvat presupune parcurgerea glicolizei (calea Embden-
Meyerhoff).
18
Figura 2.1.3 Glicoliza – reactii si reglarea procesului
In conditii aerobe piruvatul rezultat este convertit la acetil CoA antrenata ulterior
inciclul Krebs si oxidat pana la CO2.
19
Figura 2.1.4 Ciclul Krebs (al acizilor tricarboxilici) constituie calea comuna de
degradare a pricipalelor substrate energetice (gucide, lipide, protide)
20
In conditii de anaerobioza piruvatul este redus la lactat.
Glicogenul reprezinta forma de depozitare a excesului de glucoza la care se
apeleaza in momentul in care nevoile o cer. Glicogenul se depoziteaza in ficat 6% din
greutatea corporala si in muschi 1% din greutatea corporala. Doar rezervele hepatice
pot fi folosite in scopul eliberarii glucozei si mentinerii glicemiei la valori normale,
pe cand cel muscular este folosit doar pentru obtinerea de energie in muschi.
Rezervele hepatice scad dramatic dupa o perioada de 12-20 de ore de post. Rezervele
se refac in faza anabolica.
Intrarea glucozo-6-fosfatului in glicoliza este exclusa in faza catabolica, datorita
glucagonului care produce scaderea concentratiei fructozo2, 6 bifosfatului activator al 6
fosfo- fructo- 1 kinazei si inactivarea piruvat kinazei prin transformarea acesteia in
forma fosforilata inactiva.
Calea pentozofosfatilor prezinta o importanta deosebita deoarece duce pe de o
parte la sinteza purinelor folosite ulteriorla sinteza acizilor nucleici si pe de alta parte la
obtinerea de NADPH molecula cu rol protector antioxidativ cat si in sinteza altor
compusi.
21
Figura 2.1.5 Calea pentoz fosfatilor- Schema
Exista posibilitatea ca nevoia de glucoza a tesuturilor glucodependente sa nu fie
satisfacuta (inanitie, regim alimentar sarac in glucide dar bogat in lipide si/sau proteine,
efort prelungit). In acest caz are loc sinteza ,, de novo” a glucozei din compusi
nonglucidici piruvat, lactat, aminoacizi, glicerol in procesul degluconeogeneza hepatica.
22
Figura 2.1.6 Gluconeogeneza hepatica- schema
Satisfacerea nevoilor de glucoza a acestor tesuturi nobile glucodependente exclusiv pe
seama gluconeogenezei se petrece in conditiile epuizarii rezervelor de glicogen din
ficat. In mai mica parte gluconeogeneza se produce si in perioadele interprandiale mai
lungi de 8 ore. Procesul are loc in ficat si cortexul renal. Procesul de gluconeogeneza
23
foloseste substrat aminoacizi glucoprimatorri, lactat, glicerol si- dupa date mai recente –
chiar si acetona. Procesul consta in principiu in parcurgerea in sens invers a etapelor
glicolizei cu mentiunea ca trei dintre acestea sunt catalizate de enzime unidirectionale
proprii. Prin urmare ficatul contribuie la homeostazia glicemica prin intermediul acestor
doua procese de glicogenoliza si gluconeogeneza.
2.2 Rolul ficatului in metabolismul proteic
Dintre toti nutrientii introdusi zilnic prin alimentatie, proteinele (in special cele
bogate in aminoacizi esentiali) sunt cele mai importante îndeosebi în perioada de
creştere. Ficatul joacă un rol important in metabolismul proteic, fiind sediul principal de
degradare a aminoacizilor precum si locul de biosinteza a proteinelor. Rolul crucial
jucat de ficat in metabolismul proteic este dovedit şi de faptul că în stările patologice
caracterizate de alterarea severa a funcţiei hepatice (ciroza ) celelalte metabolisme
(lipidic si glucidic ) nu sunt atât de puternic perturbate. Cantitatea de aminoacizi liberi
existentă la un moment dat in organism constituie fondul de aminoacizi.
Enzimele implicate in metabolismul proteic sunt:
- ornitincarbamil transferaza (O.C.T)
- d-aminolevulinat sintetaza
- ARN polimeraza
- triptofan oxigenaza
- serindehidrataza
- glucokinaza
- glucozo-6 fosfat dehidrogenaza
Proteinele alimentare sunt hidrolizate la aminoacizi sub actiunea enzimelor din
sucurile gastric, pancreatic si intestinal. Absorbtia aminoacizilor are loc la nivelul
intestinului subtire; dupa absorbtie sunt preluati in forma libera de segmentul portal
care-i transporta la ficat. Ficatul foloseste o mare parte din acestia pentru sinteza
proteinelor proprii si a proteinelor serice, restul fiind distribuit celorlalte tesuturi.
Aminoacizii nu pot fi depozitati in organismul uman in exces ci sunt folositi ca
materie prima in procesele de gluconeogeneza si/sau lipogeneza. Mai intai sunt
degradati la produsi precum acetil Co A, fumarat, a - cetoglutarat, etc.
Catabolismul aminoacizilor cuprinde urmatoarele etape:
24
1. Dezaminarea
2. Incorporarea NH3 in uree in vederea eliminarii acestuia din organism prin procesul
de ureogeneza
3. Descompunerea scheletului de carbon al aminoacizilor la intermediari metabolici
comuni.
Dezaminarea oxidativa se face printr-o reactie de transaminare urmata de una de
dehidrogenare, in care intervine enzima glutamat dehidrogenaza NADH dependenta.
Amoniacul rezultat este transformat in uree, produs hidrosolubil care este preluat de
sange si eliminat prin urina.
Ureea se formeaza in urma unei succesiuni de reactii (mitocondriale si citosolice)
cunoscute sub numele de Ciclul Krebs- Henseleit sau ciclul ureogenetic.
Aminoacizii sunt folositi la sinteza a numerosi compusi cu functii variate ca de
exemplu:
- sinteza hemului
- nucleotide si sinteza ADN
- compusi de conjugare
- amine endogene (histamina,serotonina, GABA, etc) cu rol de neuromediatori
- hormoni peptidici
- enzime.
Biosinteza hemului are loc cu precadere in celulele sistemului eritroformator din
maduva, ficat, splina. Procesul cuprinde urmatoarele etape:
- sinteza acidului delta aminolevulinic din succinilCoA- etapa mitocondriala
- sinteza porfobilinogenului - in citosol
- formarea protoporfirinei IX,
-coordinarea ionului la molecula de protoporfirina IX, cu formarea hemului.
2.3 Rolul ficatului in metabolismul lipidic
Ficatul joaca un rol major in metabolismul lipidic fiind sediul sintezei si
degradarii acizilor grasi, colesterolului , altor steroli si reprezinta sursa pricipala de
fosfolipide, lipoproteine si corpi cetonici. Lipidele continute in ratia alimentara sunt
trigliceridele, fosfolipidele, colesterolul liber si acil colesterolii. Trigliceridele , prin
hidroliza formeaza acizi grasi care elibereaza energia chimica inmagazinata in catenele
hidrocarbonate prin ardere completa la si .Acizii grasi reprezinta sursa
25
preferata de energie a unor organe ca miocard si mushi scheletici. In anumite conditii
patologice (diabet zaharat, inanitie) creierul poate folosi ca sursa de energie corpii
cetonici proveniti din acizii grasi.
Degradarea oxidativa a acizilor grasi
Oxidarea completa cuprinde trei etape:
Prima etapa, ß oxidarea (ciclul lui Lynen) este specifica catabolismului acizilor grasi.
Urmatoarele doua etape, ciclul Krebs si lantul respirator sunt cai oxidative comune
pentru toti compusii energogeni.
Ciclul acizilor tricarboxilici:
8 CH3-CO-S-CoA + 24 H2O ------------- >16 CO2 + 8 CoA-SH +64[H]
Lantul respirator
92 [H] + 23 46 H2O
Pe fata citosolica a mitocondriilor, sub influenta tiokinazelor de tipul acilCoA
sintetazei, are loc formarea esterilor coenzimei A ( acilCoA sau R- CO- S- CoA). Acizii
grasi participa sub aceasta forma la totalitatea proceselor metabolice. Bioxidarea are loc
in matricea mitocondriala. Membrana interna a mitocondriilor impermeabila pentru
acilCoA constituie o bariera intre cele doua compartimente. Resturile acil sunt
transferate in matrix cu ajutorul unei navete la care participa carnitina si 2-acil
transferaze localizate pe fata interna si alta pe fata externa a membranei. Membrana
mitocondriala cuprinde o proteina transportoare care transporta cuplat acil-carnitina in
matrix si carnitina in sens invers.
Acizii grasi din sange au doua surse de provenienta: din intestin sub forma de
acizi grasi cu lanturi scurte si din tesutul adipos sub forma de acizi grasi cu lanturi lungi.
Ponderea acestor doua surse variaza in functie de starea organismului: in stare de post
predomina acizii grasi mobilizati din tesutul adipos iar in timpul alimentatiei predomina
acizii grasi din dieta.
In afara ß-oxidarii mitocondriale, acizii grasi cu catena lunga pot fi oxidati si in
peroxizomi, organite celulare prezente in toate tipurile de celule eucariote. Acest proces
difera de oxidarea mitocondriala prin reactia de oxidare a acilCoA la enoilCoA.
Amploarea b- oxidarii in peroxizomi in special la nivelul ficatului variaza in raport cu
factorii nutritionali, hormonali, medicamente. Acest proces se intensifica dupa ingestia
26
unui pranz bogat in lipide, acizi grasi superiori , in diabet, inanitie si dupa administrarea
unor medicamente.
Cetogeneza
O cale alternativa de utilizare energogena a acizilor grasi are loc prin
intermediul corpilor cetonici. Corpii cetonici sunt:
- acidul aceto acetic
- acidul b -hidroxi-butiric
- acetona
Aceto-acetatul este produsul primar care de prin hidrogenare b hidroxi-butirat
sau prin decarboxilare acetona.
Sinteza de aceto acetat are loc in mitocondriile hepatice, din acetil CoA provenita din b
oxidarea acizilor grasi. Procesul decurge astfel:
- condensarea a doua molecule de acetilCoA sub actiunea tiolazei si a ATP care trece in
AMP si cu eliberarea a doua legaturi macroergice
- condensarea aceto acetilului cu o noua molecula de acetil CoA sub actiunea unei
sintaze
- sub actiunea unei liaze (HMG-CoA liaza) are loc reactia inversa cu eliberarea
acetoacetatului si acetilCoA. Aceto-acetatul ca atare neactivat reprezinta pentru ficat un
metabolit inert, deorece hepatocitul nu are posibilitatea activarii lui la acetoacetil-CoA.
El difuzeaza in sange, de unde este captat de diferite tesuturi si ars la Pentru aceasta
este mai intai activat la acetoacetilCoA printr-o reactie cu succinil CoA. Acetoacetilul
este scindat in acetil CoA :
CH3-CO-CH2-CO-SCoA + CoA-SH 2CH3CO~ ScoA
Acetil CoA intra apoi in ciclul Krebs si lantul respirator. Acidul aceto acetic nu
poate fi metabolizat in ficat deoarece acesta nu poseda echipamentul enzimatic necesar
(lucru care se intampla in miocard, muschi scheletici, rinichi, creier, diafragma). In
conditii de alimentatie normala cetogeneza este redusa, cetonemia nedepasind 1 mg/dl.
Procesul se intensifica in conditiile aparitiei unui deficit de glucoza (post prelungit,
foamete, diabet zaharat) prin mobilizarea acizilor grasi liberi din tesutul adipos care
ajung in ficat si sunt activati in acetilCoA.
27
Biosinteza acizilor grasi
Sinteza de acizi grasi si incorporarea lor in trigliceride constituie mijlocul principal de
stocare a excesului de glucide alimentare. Atomii de C folositi pentru sinteza de acizi
grasi provin din acetilCoA format din glucoza prin glicoliza la piruvat, urmata de
carboxilarea oxidativa a acestuia.
Biosinteza acizilor grasi cuprinde urmatoarele etape:
- sinteza ,, de novo” cu formare de acid palmitic
- elongarea acidului palmitic sau a unor acizi grasi endogeni sau exogeni
- introducerea de legaturi duble in acizii grasi endogeni sau exogeni
Sinteza acidului palmitic are loc in citosol cu participarea unei proteine-
multienzimatice acid gras sintaza. AcetilCoA rezulta din glucoza. Procesul este intens
reductiv (necesita NADPH) si endergonic (necesita ATP).
Ecuatia globala a biosintezei acidului palmitic este:
8CH3-CO-ScoA + 14 NADPH + 14 H +7 ATP +H2O CH3-(CH2)14-COOH + 8
CoASH + 14 NADP +7 ATP + 7 Pi
Transformarea glucozei in acetil CoA are loc in matrixul mitocondrial, iar sinteza de
acid gras este un proces citosolic. (Schema)
Membrana interna a mitocondriilor e nepenetrabila pentru acetil CoA si traversarea
acestei bariere implica urmatoarele reactii:
- in mitocondrii, acetil CoA se condenseaza cu oxalacetat si rezulta citrat
- citratul este translocat in citosoli si apoi scindat in acetil CoA si oxalacetat intr-o
reactie ATP dependenta
- oxalacetatul este redus la malat sub actiunea malat dehidrogenazei citosolice.
- malatul poate urma doua cai: trece in mitocondrie si prin dehidrogenare regenereaza
oxalacetatul sau in citosol sufera o decarboxilare reductiva sub actiunea enzimei malice
formand piruvat care trece in mitocondrii si prin decarboxilare formeaza oxalacetat.
28
Figura 2.3.1 Complexul multienzimatic al sintetazei acizilor grasi
Reactiile care au loc sunt:
1) un rest acetilic din acetil CoA e transferat pe gruparea cys-SH sub actiunea unei
transacilaze.
2) un rest malonil din malonil CoA e transferat pe gruparea tiolica a fosfopanteteinei
sub actiunea aceleiasi transacilaze.
3) gruparea acetil in faza de initiere sau o grupare acil a acidului gras intermediar in
fazele de elongare ataca gruparea metilen activa din restul malonil. Simultan are loc o
decarboxilare si formare a unui derivat b cetoacil.
4) reducerea derivatului b cetoacil la b hidroxi acil este o reactie NADPH dependenta.
5) derivatul b hidroxi acil prin eliminarile de apa trece intrun derivat tiolesteric al
acidului alfa beta nesaturat( enoil-)
6) hidrogenarea, NADPH dependenta a derivatului enoil duce la formarea unui acid gras
saturat, ca derivat tiolesteric. In prima faza se formeaza acid butiric si apoi acizi grasi cu
6,8,.........16 atomi de carbon.
7) acizii grasi cuprinzand 4- 14 atomi de C nu sunt eliberati de pe acid gras sintaza.
Numai acidul palmitic este detasat hidrolitic din legatura sa tiolesterica la Pant-SH.
Gruparile acil ale acizilor grasi intermediari sunt transferati de pe gruparea tiolica a
29
panteteinei la gruparea cys- SH vecina. Gruparea Pant-SH este incarcata cu o noua
grupare malonil si sunt reluate reactia de condensare si celelalte reactii formandu-se un
alt acid gras intermediar. Ciclul de elongare se repeta pana la formarea acidului
palmitic.
8) eliberarea prin hidroliza, sub actiunea tioesterazei, a acidului palmitic care printr-o
inhibitie feed-back inchide procesul.
Biosinteza colesterolului
Ficatul este atat furnizorul major de colesterol pentru tesuturile extrahepatice cat si locul
de tranzit al colesterolului in vederea excretiei.
In sinteza colesterolului se porneste de la acetil CoA ce poate fi obtinuta din glucoza,
acizi grasi si din catenele anumitor aminoacizi. Biosinteza colesterolului are mai multe
etape:
1) formarea de hidroxil-metil-glutaril-CoA (HMG-CoA) din acetil coA
2) transpunerea HMG-CoA in izopren biologic activ
3) condensarea a 6 unitati izoprenice cu formarea unee molecule cu 30 at de C numita
scualen.
4) ciclizarea scualenului si formarea primului compus stersidic, lanosterol.
5) transformarea lanosterolului in colesterol.
30
Figura 2.3.2 Reglarea sintezei colesterolului de catre HMG-CoA reductaza.
Calea principala de excretie a colesterolului este bila care cuprinde colesterol si acizi
biliari.
O cale alternativa de excretie este descuamarea pielii si a epiteliului intestinal.
Bila cuprinde relativ mult colesterol, in majoritate neesterificat.
Acizii biliari sunt formati in hepatocite, secretati in canaliculele biliare si dupa tranzit
prin vezica biliara sunt deversati in duoden.
Acizii sintetizati in ficat se numesc acizii biliari primari. Tot in ficat acizii biliari
sunt conjugati cu glicol sau taurina.
31
In insuficienta hepatica sinteza colesterolului este redusa, predominand sinteza
fractiunii esterificate; deficitul de proteine afecteaza transportul colesterolului in sange.
Lipidele din ficat sunt controlate de factori lipotropi(colina, metionina si
betaina) care ajuta la eliberarea excesului de grasimi din ficat. Colina este factorul
lipotrop major facilitand transportul acizilor grasi spre tesuturile periferice. Deficitul de
colina poate produce tulburari coronariene, renale, miocardice si aortice. La animalele
carentiate in colina s-au observat alterari ale hepatocitelor:
- mitocondrii tumefiate si uneori vacuolizate
- reticolul endoplasmic hipoplazic si aglutinat in grupuri.
Sinteza si secretia lipoproteinelor
Sursa principala a lipoproteinelor din ser e ficatul. Acesta primeste acizii grasi
din sange si isi sintetizeaza acizii grasi proprii din glucide si aminoacizi. Acizii grasi
sunt fie complet oxidati la apa si dioxid de carbon, fie oxidati la corpi cetonici sau
eliberati in sange la polul sinusoidal al hepatocitului pentru a fi transportati la celelalte
tesuturi ale organismului. Forma de transport sanguin a grasimilor o constituie
lipoproteinele. Pentru sinteza acestora ficatul esterifica acizii grasi cu glicerofosfat
transformandu-i in trigliceride pe care le uneste cu proteine, fosfolipide, colesterol si
chiar cu glucide.
Rolurile lipoproteinelor plasmatice:
- transporta colesterolul exogen si cel sintetizat in ficat spre tesuturi extrahepatice si
invers: vehiculeaza alti compusi lipidici
- participa la pastrarea compozitie lipidice a membranelor
- regleaza procese metabolice celulare.
Electroforeza lipoproteinelor a dus la identificarea a patru fractiuni:
- chilomicronii care nu migreaza. Contin 98-99% lipide.
- pre ß- proteine VLDL – sunt lipoproteine sintetizate in ficat cu continut ridicat de
grasimi 89-94% in marea majoritate trigliceride 55-56%, fosfolipide, esteri ai
colesterolului si colesterol liber.
- ß-lipoproteinele = LDL – 75-80 % lipide, predominant colesterol, fosfolipide si
trigliceride. Se formeaza in plasma din VLDL prin inlaturarea trigliceridelor VLDL sub
actiunea lipoprotein lipazei si imbogatire in colesterol.
32
- Alfa lipoproteine = HDL – 50-55% lipide, predominand fosfolipidele. Componenta
proteica majora este apoA. Sunt sintetizate si secretate de hepatocite, sunt catabolizate
in final la nivelul ficatului.
In conditii patologice in ser apare o lipoproteina anormala a carei componenta lipidica
este formata din lecitina si colesterol liber iar componenta proteica din 40 % albumina si
60 % apoproteina X.
33
Capitolul 3.
FUNCTIA PROTECTIVA A FICATULUI FATA DE STRESUL
OXIDATIV
Oxigenul este elementul indispensabil desfasurarii in conditii normale a
proceselor metabolice, lantului respirator si obtinerii in final de energie. Dar oxigenul
este un element extrem de reactiv – motiv pentru care in atmosfera (si oriunde in natura)
nu se gaseste sub forma atomica ci in forma moleculara stabila sau sub forma altor
compusi( oxizi, apa, compusi organici, etc.) Acest lucru se petrece si in organismul
omului si anume speciile reactive ale oxigenului se formeaza atat in conditii normale
(fiziologice) – fenomen contrabalansat de sistemele enzimatice si neenzimatice
antioxidante astfel incat sa se mentina un echilibru, dar mai ales in conditii patologice si
odata cu inaintarea in varsta.
Speciile reactive ale oxigenului sunt:
- anionul superoxid
- peroxidul de hidrogen sau apa oxigenata
- radicalii hidroxil
- oxidul nitric
- peroxinitrilul
- oxigenul singlet
Modificarile biochimice induse de SRO
1. Peroxidarea lipidica
Efectele celulare ale peroxidarii lipidelor membranare sunt:
A. alterarea aranjarii fosfolipidelor;
a) diminuarea fluiditatii;
b) cresterea incarcarii electrice negative de suprafata;
34
c) crearea conductivitatii pentru protoni;
d) pierderea stabilitatii electrice si cresterea permeabilitatii nespecifice
Peroxidarea lipidica este reprezinta o succesiune de reactii dupa cum urmeaza:
- Initiere
- Propagare:
- Intrerupere
B. alterarea membranelor celulare si a organitelor:
a. inactivarea enzimelor membranare
b. oxidarea grupelor tiol si cresterea permeabilitatii
c umflarea mitocondriei
d. lipsa cuplarii oxidare-fosforilare
e. pierderea cyt c si inhibarea lantului respirator mitocondrial
f. perturbarea sistemului de hidroxilare hepatic
g. disfunctii ale enzimelor lizozomale
h. activarea fosfolipazelor membranare
C. alterari metabolice si de comportament celular :
a. distrugeri ale tocoferolului, tiolilor, steroizilor, tiroxinei;
b. redistribuirii ionice
D. inhibarea motilitatii celulare si scaderea diviziunii celulare
2. Alterarea transportului ionic transmembranar se datoreaza in special efectelor
SRO pe membrane.
Se stie ca ischemia se asociaza cu alterari ale schimburilor ionice: pierderi de potasiu si
patrunderea de calciu in celule.
La soareci o injenctie de xantina/ xantinoxidaza (un mod clasic de producere a
SRO) induce o marcata extravazare (cresterea permeabilitatii vasculare). Aceata actiune
a SRO s-ar putea sa fie mediata de formarea endogena a substantelor vasoactive.
35
3. Alterari cromozomiale si mutatii genetice produse de radiatiile ionizante sunt
foarte bine cunoscute. Mecanismul prin care acestea se produc este tocmai formarea de
radicali liberi de oxigen care produc alterari ale structurii si deci si functiei ADN.
4. Actiunea SRO asupra tesutului conjunctiv pare a fi una de tip anabolic prin
degradarea acidului hialuronic si actibarea prolinhidroxilazei. Aceasta ar explica fibroza
care apare in leziunile induse de oxigen.
Conditii clinice care implica aparitia SRO
Diferitele tipuri de SRO sunt produse atat in timpul proceselor fiziologice dar in
cantitate mult mai mare conditii patologice cum ar fi:
a. dezordini in distributia tisulara a oxigenului (hipoxie, hiperoxie)
b. inflamatia
c. iradieri
d. carcinogeneza si imbatranire
e. ateroscleroza
f. detoxifierea xenobioticelor
g. peroxidarea lipidica, o sursa de radicali liberi.
Peroxidarea lipidelor expuse la oxigen este responsabila nu numai de rancezirea
alimentelor, ci si de prejudiciul tesuturilor in vivo, cauzand anumite boli, ca de exemplu
cancerul, bolile inflamatorii, ateroscleroza s.a.
Sistemele organismului care neutralizeaza acesti radicali pot fi de doua feluri:
antioxidanti enzimatici sau neenzimatici. Antioxidantii neenzimatici cuprind numeroase
substante printre care si vitamina E, ceruloplasmina, b carotenul, vitamina A, histidina,
glucoza, seleniul, albumina, hemopexina, transferina, taurina, chelatori de ioni metalici,
bilirubina, s.a.
Antioxidantii enzimatici includ: catalaza, familia superoxiddismutazei (SOD), ciclul
redox glutationic.
Rolul GSH in organism
Actiunea GSH se poate realiza enzimatic sau neenzimatic astfel:
-actiunea neenzimatica este o actiune directa cu SRO si nespecifica, care se poate
observa la toti donorii de grupari –SH
- actiunea enzimatica: GSH este binecunoscut ca substrat pentru GSH-ST, GSH-Px si
GSH-r.
36
Reglator/modulator al statusului redox sulfhidril celular
Starea redox a celulelor este expresia raportului dintre concentratia de echivalenti
oxidanti si concentratia de echivalenti redusi. Datorita faptului ca majoritatea
constituentilor apartin echivalentilor redusi, variatiile chiar foarte mici ale concentratiei
GSH pot modula puternic starea redox. Prin proprietatile sale antioxidante GSH
actioneaza ca un tampon redox celular. Intre valoarea gruparilor –SH plasmatice libere
si GSH hepatic s-au constatat corelatii.
Apararea impotriva atacului oxidativ
In mod independent sau in cooperare cu enzimele auxiliare a caror activitate depinde in
ultima instanta de concentratia de GSH si a factorilor care ii afecteaza concentratia.
Contributia la mentinerea mediului reducator intracelular necesar conservarii structurii
si functiei enzimelor si proteinelor redox sensibile sub forma activa.
In calitate de cosubstrat al GSH- Px si GSH-red , contribuie la convertirea apei
oxigenate sau a peroxizilor lipidici la apa si hidroacizi grasi si respectiv la conjugarea
unei mari varietati de xenobiotice electrofile.
Reglarea unor sisteme enzimatice implicate in stresul oxidativ a caii SHMP care
produce NADPH , un importanta agent reducator si cofactor al glutation reductazei.
Participarea in transport, sinteza de proteine, de acizi nucleici, sinteza si actiunea unor
leucotriene, formarea de microtubi, in transductia de semnale, exprimarea unor gene.
Dintre multiplele roluri atribuite GSH, dominanta ramane actiunea antioxidanta
(detoxifiant si protector), prin ecranarea unei game variate de specii reactive radicalice
sau neradicalice. In plus aceasta triada de compusi naturali (vitamina C, E si GSH) prin
interactiune intr-o serie de ractii ciclice de oxidoreducere, asigura regenerarea formelor
reduse ale compusilor cu veleitati antioxidante. GSH reactioneaza rapid in special cu
radicalul hidroxil, donand un atom de hidrogen. S-a sugerat de altfel existenta unui
factor GSH- dependent care ar inhiba LPO la nivel membranar. In realizarea acestei
inhibitii ar fi implicata si o vitamina conform reactiilor:
Ca si cei mai multi componenti ai apararii antioxidante si GSH are nivele care
fluctueaza in functii de diferite conditii fiziologice sau patologice. Nu este insa stabilita
37
o relatie cauzala intre nivelele scazute de GSH si cele ridicate ale peroxizilor, desi unele
studii sustin acest lucru.
Rol in cresterea si dezvoltarea celulara
Diferentierea terminala e asociata frecvent cu modificarea echilibrului redox al
organismului. Pe masura ce isi pierd capacitatea mitotica , celulele devin mai oxidate in
fazele finale de diferentiere. Tesuturile cu capacitate de regenerare crescuta cum e si
cazul ficatului la mamifere nu prezinta scaderi ale GSH in cursul diferentierii.
Dimpotriva, capacitatea acestora de a sintetiza GSH se diminueaza progresiv in urma
depletiei, fapt care ar putea fi un factor de dezvoltare. Concentratia GSH creste in cursul
dezvoltarii tesuturilor meiotice. De exemplu s-a constatat o triplarea a cantitatii de GSH
in testicolele de sobolan intre 8 si 29 zile de viata.
Alte functii: stocarea si transportul cisteinei, reglarea metabolismului
leucotrienelor si PG , reglarea sintezei dezoxiribonucleotidelor, functia imuna ,
reducerea radicalilor tocoferol, direct sau indirect, prin reducerea semidihidro-
ascorbatului.
38
Capitolul 4.
FUNCTIA DE DETOXIFIERE A FICATULUI . XENOBIOCHIMIA.
Functia e detoxifiere este poate cea mai importanta functie hepatica privita din
perspectiva terapeuticii. Consta in captarea compusilor toxici (endogeni – produsi
fianali ai metabolismului ca de exemplu amoniac, uree, acid uric sau exogeni –
medicamente, droguri, otravuri), reducerea toxicitatii si marirea capacitatii de eliminare
a acestora (adeseori aceasta consta in hidrosolubilizarea compusilor mai sus amintiti).
Procesele de detoxifiere au loc atat in metabolismul normal cat si in cel
patologic si nu sunt selective, mare parte a toxicelor este metabolizata de enzime
nespecifice.
Termnenul de xenobiotic de origine greaca are sensul etimologic de „strain
vietii” (xenos= strain si bios= viata) deci un compus care nu este sintetizat, nu se
gaseste si nu joaca niciun rol in organismul viu (uman). Cuprinde asadar o gama larga
de substante chimice printre care si medicamente, droguri, otravuri, aditivi alimentari,
pesticide, etc.
Xenobioticele pot intra in organism accidental (mancare contaminata, poluarea
mediului/aerului, razboi etc) sau in mod deliberat – in scop terapeutic (medicamentele)
sau din contra cu scopul de suprimare a vietii (suicid, omucid, eutanasiere, executie)
Xenobioticele cuprind o gama larga de substante cum ar fi:
- Medicamente : acetaminofen, aspirina , tranchilizante, etc.
- Cosmetice: Fixative, vopsele de par, deodorante, sprayuri etc.
- Pesticide: DDT, hexaclorciclohexan(Gamexan), parathion, etc.
- Metaboliti bacterieni: de exemplu amine formate in tractul intestinal
(putresceina, cadeverina)
- Diferite substante active aflate in alimente (alcaloizi, uleiuri volatile, etc)
- Aditivi alimentari : coloranti, indulcitori, conservanti, etc.
La indepartarea xenobioticelor participa, am putea spune, intreg organismul
(rinichii, pielea, plamanii, sistemul imun, sangele) dar rolul major in acest proces il
joaca ficatul datorita in special bogatului sau echipament enzimatic.
39
Ficatul participa la acest proces prin captarea, biotransformarea, excretia si
secretia xenobioticelor. Acestea ajung in ficat fie din circulatia generala in cazul caii de
adminisrare parenterala sau din circulatia portala in cazul medicamentelor administrate
pe cale orala.
(Schema)
Captarea se face prin intermediul unor sisteme de transport situate bazolateral in
membrana hepatocitelor:
- familia de polipeptide transportoare de anioni organici Na- indepenenta
(OATP/OATP)
- familia de transportori de cationi organici (OCT/OCT)
Biotransformarea medicamentelor consta in modificarea proprietatilor fizico-
chimice si biologice ale acestora in urma unei succesiuni de reactii intracelulare.
Biotransformarea poate avea ca rezultat obtinerea, diminuarea sau anularea activitatii
biologice a medicamentelor, iar in ceea ce priveste toxicele pentru unele gradul de
toxicitate poate creste in urma metabolizarii hepatice.
Procesele de biotransformare sunt procese enzimatice care decurg in una sau doua faze
si vizeaza cu precadere substantele liposolubile catre traverseaza cu usurinta membrana
celulara. Principala modificare consta in hidrosolubilizarea acestora si trecerea acestora
din nou in sange sau in bila. Din sange produsii astfel transformati se elimina fie pe cale
urinara – majoritatea , fie prin aerul expirat(cele volatile). Dar unii metaboliti se pot lega
de o macromolecula celulara cum ar fi cea de ADN putand cauza mutatii cu potential
carcinogen.
In sange moleculele de medicament se pot lega de proteine ( in marea majoritate
de albumina). Exista asadar sub doua forme: libera activa si legata de proteine inactiva.
Procesul este reversibil iar capacitatea de legare este cu atat mai crescuta cu cat numarul
de molecule de medicament legate de o singura molecula de albumina este mai mare.
Albumina are cea mai mare afinitate pentru moleculele anionice si hidrofobe.
In cazul administrarii concomitente a doua medicamente cu afinitate crescuta pentru
albumina acestea intra in competitie pentru situsurile de legare disponibile. Aceste
medicamente se grupeaza in doua clase:
- clasa I de medicamente Daca doza de medicament e mai mica decat capacitatea de
legare a albuminei atunci raportul doza/capacitate este redus.
- clasa II de medicamente Raportul doza/capacitate este ridicat ceea ce face ca o
proportie relativ mare a medicamentului sa circule sub forma libera, activa in plasma.
40
- importanta clinica a deplasarii medicamentului rezulta din faptul ca administrarea unui
medicament din cea de-a doua categorie la un pacient caruia i s-a administrat anterior un
medicament din prima clasa va determina deplasarea celui dintai de pe albumina si
cresterea rapida a concentratiei formei libere in plasma.
Sistemul Citocromului P450
Sistemul se refera la o familie de hem-proteine care se gasesc in aproape toatele
celulele animale (cu exceptia celulelor muschiului striat scheletic si a celulelor rosii
mature) dar mai abundente in ficat. Enzimele au o larga specificitate uneori suprapusa.
Unele medicamente au un efect inductor asupra sistemului iar altele il inhiba. Aceste
sisteme enzimatice au o plaja larga de substrate: compusi endogeni (steroizi, acizi grasi)
cat si exogeni cum ar fi aditivi alimentari, droguri, produse industriale etc.
Sistemul Cyt. P450este implicat in:
- inactivarea/activarea agentilor terapeutici;
- metabolismul acizilor grasi
- biosinteaza hormonilor steroidieni
- sinteza estrogenilor din androgeni.
- transformarea unor compusi chimici in molecule inalt reactive care pot provoaca
modificari celulare nedorite (mutatii, apoptoza).
Denumirea de P450 vine din faptul ca acest grup de proteine are un spectru de absorbtie
unic (peak) la 450 nm obtinut prin adaugarea unui agent reducator la o suspensie a
veziculelor reticulului endoplasmatic, urmata de adaugarea CO gaz in solutie. Dar
formele specifice ale cyt.P450 difera in ceeea ce priveste lungimea de unda a absorbtiei
maxime care variaza intre 446- 452 nm.
Reactia generala catalizata de cyt.P450 este:
NADPH2 + O2 +SH NADP + H2O + S-OH
In care S= steroizi, acizi grasi, inele aromatice, alchene, heterocicli etc. Enzima
functioneaza ca o monooxigenaza deoarece doar un atom de oxigen este inglobat in
substrat.
41
Figura 4.1 Ciclul cyt P 450 hidroxilazei in microzomi
Proteinele cyt. P450 au un sigur grup prostetic Fe- protoporfirina IX legat de oxigen si
de substrat. Ferul heminic poate avea doua forme diferite de spin – hexacoordinata si
pentacoordonata. Odata cu legarea de substrat are loc trecerea in forma pentacoordinata
de spin inalt.
Dat fiind faptul ca exista peste 150 de izoforme ale cyt p 450 s-a impus nevoia stabilirii
clare a unei nomenclaturi care s-a bazat pe omologia de structura. Izoformele se noteaza
folosind simbolul CYP urmat de numere arabe care desemneaza familia si apoi de o
majuscula desemnand subfamilia si inca un numar arab desemnand membrii aceleeasi
subfamilii. Pentru genele care codeaza aceste proteine se aplica acelasi model cu
diferenta ca se folosesc litere italice.
Unii citocromi pot avea forme polimorfe adica izoforme genetice unele deintre ele
avand o slaba activitate catalitica.
Reactiile fazei I care nu implica sistemul cyt P450
Reactiile chimice oxidative din faza I catalizate de oxidaze sunt: desulfurarile,
hidroxilarea aromatica, dehalogenarile, dezaminarea oxidativa, dealchilarile de tip N,O
si S, oxidarile tip N si S.
1. Oxidari:
- oxidarea alifatica, prin care lanturile alifatice sunt oxidate cu formarea unui alcool
R-CH3-------- >R-CH2OH
42
- hidroxilarea aromatica
- N- desalchilarea
- N- oxidarea
- epoxidarea
- dezaminarea oxidativa
- oxidarea alcoolilor
43
- alte forme de oxidare cuprind printre altele oxidarea S in sulfoxizi, inlocuirea S cu O si
formarea legaturii – S – S –
=S----- >=SO ----- > SO2; =C=S ----- > =C=O
2 R-SH ----- > R-S-S-R
2.Reduceri
R-NO2 ----- > R-NO ----- > R-NH-OH ----- > R-NH2
Nitroderivat Nitrozoderivat Hidroxilamina Amina
3.Hidroliza
Reactiile fazei II-a
Reactiile fazei a doua sunt reactii de conjugare cu acidul glucuronic, glutation, glicocol,
sulfoacetat si grupari metil. Aceste procese sunt influentate de:
-sex (consumul de contraceptive la femei)
- varsta frecventa mai mare a hepatitelor induse medicamentos la persoanele in varsta de
peste 50 de ani
- starea de de/nutritie
- calea de administrare (medicamentele administrate pe cale oralasunt inactivate partial
la primul pasaj)
- fluxul sanguin hepatic
- polimorfismul genetic al enzimelor implicate in metabolizarea medicamentelor
Glucurono- conjugarea reprezinta calea majora de detoxifiere a numerosi metaboliti
endo- si exogeni ca de exemplu bilirubina, hormoni tiroidieni, steroizi, acizi aromatici
s.a. Secventa reactiilor ce au loc este urmatoarea:
1. Glucozo-1-P + UTP ---------- > UDP-Glucoza + PP
2. UDP-Glucoza + 2 NAD ------- > UDP- Acid glucuronic + 2 NADH2
44
3. UDP Acid glucuronic + RX ----- >UDP + R-X-Acid glucuronic
Sulfo- conjugarea
Conjugarea cu glutamina
Conjugarea cu glicocol este utilizata pentru conjugarea a numerosi acizi aromatici
printre care si acidul nicotinic.
1. ATP + CoA-SH ------- > AMP + CoA-S-pirofosfat
2. CoA-S-pirofosfat + acid benzoic ------ > Benzoil-S-CoA +PP
3. Benzoil-S-CoA + glicocol ------ >Acid hipuric + CoA-SH
Concluzionand efectele toxice ale xenobioticelor se manifesta pe trei cai:
- citotoxicitatea in grade variabile;
- speciile reactive ale xenobioticelor se pot lega de anumite proteine structurale
modificandu-i antigenicitatea ( sistemul imun nu o mai recunoaste ca „self”;
- alterari ale ADN ului cu aparitia carcinogenezei chimice.
45
Capitolul 5.
METABOLIZAREA HEPATICA A ALCOOLULUI
Odata ingerat alcoolul etilic, fiind o molecula hidrosolubila, este rapid absorbit
prin difuziune simpla la nivelul stomacului si portiunii superioare a intestinului subtire.
Absorbtia este direct proportionala cu concentratia bauturii alcoolice, la concentratii
mari absorbtia fiind completa si rapida. Dupa absorbtie etanolul ajunge in ficat unde cea
mai mare parte este metabolizata de la prima trecere (cca. 73%). Acest proces are loc in
cazul ingestiei unor cantitati moderate de alcool (social drinking) dar este sever
diminuat la alcoolici.
Formula de calcul a alcoolemiei este:
C= A: G x r unde
C= concentratia alcoolului in sange,
A = cantitatea de alcool pur consumat in grame
G = greutatea corporala
r = factor de difuziune (0,7 la barbat si 0,6 la femeie)
Cam 5 - 10% din alcoolul patruns in sange paraseste corpul nemetabolizat, mai ales prin
aerul expirat, iar o cantitate mai mica prin urina si prin transpiratie.
Intoxicatia alcoolica acuta se clasifica in 4 stadii tinand cont de alcoolemie si
manifestarile clinice:
- Stadiul I este caracterizat de scaderea proceselor inhibitorii cerbrale manifestata
prin starea de buna dispozitie, exuberanta, volubilitate. Alcoolemia variaza de la
un subiect la altul intre 0,5-1,5g%o.
- Stadiul II se caracterizeaza prin instalarea unei stari de narcotizare asemanatoare
somnului. In aceasta faza activitatea psihomotorie este alterata, miscarile devin
nesigure, lipsite de precizie si finete. Corespunde unei alcoolemii intre 1-2g%o.
46
- Stadiul III paralitic este caracterizata de o anestezie cerebrala (care nu permite
insa efectuarea unei interventii chirurgicale) tradusa prin instalarea unei stari
precomatoase, abolirea reflexelor conditionate, limbaj neinteligibil, relaxarea
sfincterelor cu emisiuni involuntare urinare. Corespunde unei alcoolemii de 2-3
g %o.
- Stadiul IV – coma alcoolica cu grade diferite de profunzime de la stadiul de
coma vigila pana la stadiul de coma depasita. Corespunde unei alcoolemii de 4-
5g %o. Rezorbtia foarte rapida a alcoolului se produce frecvent la pacienti cu
afectiuni hepatocelulare severe (ciroza pana la insuficienta) alcoolul neputandu-
se metaboliza hepatic, la gastrectomizati, atunci cand ingestia se produce pe
nemancate, la copii, epileptici si alte categorii tarate.
Intoxicatia acuta in general nu produce o afectare hepatica decat exceptional
(tentative de suicid, ingerarea concomitenta a unor medicamente, accidente/
traumatisme cu pierdere de parenchim, etc.)
Intoxicatia etanolica cronica (alcoolismul) este insa cea care produce leziuni
hepatice in ordinea aparitiei steatoza, hepatita si ciroza alcoolica. Steatoza este
intotdeauna reversibila dupa incetarea consumului. Hepatita poate fi si ea
reversibila sau in tot cazul este incetinita evolutia spre ciroza daca se intrerupe
consumul. Se estimeaza ca este necesar un consum de cca 500 ml tarie (wisky,
wodka, tuica) zilnic timp de 10 ani pentru a aparea ciroza hepatica. In orice caz
alcoolul singur nu poate explica patogenia cirozei cunoscut fiinf faptul ca doar
aproximativ 10-15 % dintre alcoolici fac ciroza.
Dar tratamentul alcoolismului ridica o alta problema data fiind metabolizarea
hepatica a acestor droguri (carbamati, benzodiazepine, disulfiram – acesta duce la
acumularea acetaldehidei).
Mai trebuie precizat ca bauturile alcoolice in special cele obtinute prin distilare in
gospodariile taranesti contin pe langa etanol si alti compusi. Din procesul de
fermentare pot rezulta ca produsi secundari: alcool izobutilic, alcool izoamilic,alcool
amilic, etanal, glicerina, acid lactic, acid acetic. Toti acestia se afla in cantitati mici
dar sunt deasemenea toxici.
De asemenea bauturile alcoolice pot contine diferite alte substante potential
toxice in cazul unui consum excesiv la persoanele cu a rata foarte ridicata de
metabolizare a alcoolului, sau pe un teren tarat:
47
- Renumitul absinth, „ zana verde” este preparat di frunze de pelin (Arthemisia
absinthum), anason si alte plante aromate. Continne numerozi alcaloizi dintre
care absintina care ii da gustul amar si tujon incriminat pentru efectele
psihedelice. Cantitatea permisa a acestuia este reglementata in Uniunea
Europeana iar in preparatele naturale cantitatea de tujon este in aceste limite.
- Amygdalina este un alcaloid care prin descompunere enzimatica elibereaza
HCN inhibitor al lantului respirator celular. Se poate gasi in migdale
amare( lichioruri de migdale) si in cantitati mai mici in samburi de caise, visine
(visinate).
- Capsaicina alcaloidul care da gustul iute al ardeilor se poate regasi in diferite
sortimente de bere cu chili uscati, afumati, maruntiti. Ca si absintina este un
stimulent al secretiei gastrice.
- Aluminiul din care sunt facute recipientele in care se imbuteliaza berea (cutii,
butoaie) este solubilizat intr-o mica parte de catre continutul care este usor acid.
Ajuns apoi in organism se poate depozita in creier fiind implicat in patogenia
dementei.
Se cunosc 4 cai de metabolizare hepatica a etanolului:
- oxidarea prin alcool dehidrogenaza (ADH)
- oxidarea microzomala (sistemul MEOS)
- oxidarea prin catalaza
- alcooliza.
Oxidarea prin alcooldehidrogenaza este principala cale de degradare a
alcoolului inclusiv a celui endogen produs de bacteriile intestinale in cantitati foarte
mici. ADH este o metaloenzima cu Zn, dimerica, care se gaseste in ficat neavand
specificitate pentrul etanol (alti alcooli precum metanolul si glicolii pot fi oxidati de
ADH). Exista 8 izoenzime care au activitate cantitativ diferita ceea ce explica variatiile
individuale ale cineticii dehidrogenarii alcoolului si probabil cel putin in parte toleranta
variabila fata de alcool.
Sub actiunea ADH etanolul se transforma in acetaldehida. In concentratii optime ADH
din ficat e capabil sa oxideze 7-8 g etanol pe ora si 100 mg per kg corp. Cresterea
tolerantei etilicilor fata de alcool a ridicat problema naturii adaptative a ADH.
48
Acetaldehida este mai departe oxidata in acetat sub actiunea acetaldehid
dehidrogenazei localizata in citosol, mitocondrii, microsomi. ALDH prezinta la randul
ei cel putin 4 izoenzime distincte. Izoformele ALDH 1 si 2 se gasesc preponderent in
ficat iar izoenzimele 3 si 4 se gasesc in stomac, plamani inima.
Cea mai mare parte a acetatului trece in sange si intra ulterior in ciclul Krebs.
Oxidarea unei molecule de etanol pe aceasta cale conduce la formarea a doua
molecule de NADH care se acumuleaza in ficat modifican raportul NADH/NAD.
Acetaldehida poate fi oxidata si pe alte cai astfel in reactiile catalizate dexantin oxidaze
sau aldehid oxidaze care duc la formarea de apa oxigenata. Sub efectul
dezoxiriboaldolazei acetaldehida este condensata cu un intermediar al glicolizei, glico-
3 fosfatul , rezultand 2-dezoxiribozofosfatul. Aceasta reactie leaga metabolismul
alcoolului de glicoliza si de metabolismul acizilor nucleici.
Factorul limitativ al activitatii ADH este cantitatea disponibila de NAD. NADH
este reoxidat in NAD la nivelul lantului respirator, reactie complicata de faptul ca
mitocondriala este impermeabila pentru NADH. Trecerea se face cu ajutorul navetei
malat- aspartat care joaca un rol central. Cand capacitatea sa functionala e depasita de
cantitatea de alcool NAD nu mai poate oxida etanolul si raportul NADH/ NAD este
crescut in ficat. Lipsa NAD contureaza cresterea altor cupluri de oxido-reducere
hepatica: lactat/ piruvat, alfaglicerofosfat/ dihidroxiacetona. Sistemele transportoare pot
constitui factorul limitant al vitezei de reoxidare a NADH.
Oxidarea microzomala
Oxidarea microzomala are loc la concentratii mari ale etanolului si se face cu
participarea sistemului MEOS (microsomal ethanol oxiding system) avad drept cofactor
NADPH la un pH 7,2 si in prezenta oxigenului.
Sistemul MEOS cuprinde:
- citocromul P 450 2E1 (CY-P2-E1)
- lecitina
- NADPH citocrom C reductaza
Sistemul este inductibil astfel incat sub influenta unui drog este accelerata si
metabolizarea altor substante oxidate in microzom. Rata de disparitie a alcoolului din
49
corp este de crescuta de 2-3 ori la populatia cu activitatea MEOS ridicata indusa- de
exemplu – prin consumul prelungit si abundent de alcool. Pe aceasta cale alcoolul este
metabolizat la acetaldehida transformata la randul ei in acetil coenzima A care, in cea
mai mare parte, intra in ciclul Krebs iar o alta parte e convertita la acizi grasi si
colesterol.
Calea MEOS este responsabila de aparitia tolerantei la alcooldatorita inductibilitatii
sale.
Oxidarea prin catalaza
Catalaza (CAT) – enzima marker a peroxizomilor – poate oxida etanoolul in
acetaldehida cu consum de apa oxigenata.
Figura 5.1 Caile enzimatice de metabolizare a alcoolului
Alcooliza
Alcooliza este reprezinta o reactie asemanatoare hidrolizei in care alcoolul joaca
rolul apei. Reactia este catalizata de aceleasi enzime hidrolitice conducand insa la
aparitia unor produsi toxici( de ex. Etilfosfati).
Oxidarea prin ADH este calea preferentiala de metabolizare a alcoolui atunci cand
acesta este consumat in cantitati moderate.
50
Efectele nocive ale alcoolului asupra organismului uman se manifesta fie ca urmare
unui exces de NADH din calea ADH ce perturba toate celelalte metabolisme (lipidic,
glucidic, proteic), fie prin formare de radicali liberi, fie prin actiunea sa directa, fie prin
actiunea metabolitilor sai intermediari toxici ( in special acetaldehida). Toate aceste
efecte se manifesta indeosebi in cazul intoxicatiei cronice (etilism cronic) atunci cand
mecanismele enzimatice sunt depasite si rezervele organismului epuizate.
Efectele productiei excesive de NADH
Acumularea de NADH si cresterea raportului NADH/NAD in mitocondrii inhiba
ciclul Krebs (si de degradarea glucozei) prin inhibarea citrat sintetazei si izocitrat
dehidrogenazei. De aceeaetilicii prezinta o intoleranta la glucoza.
Din acest motiv calea aeroba de metabolizare a glucozei este partial preluata de
cea anaeroba care produce doar 2 molecule de ATP/molecula de glucoza, fapt care duce
la acumularea in exces a lactatului si aparitia hiperlactacidemiei.
Cresterea raportului NADH/NAD inhiba uridin-difosfogalactozepimeraza ceea
ce duce la inutilizarea galactozei si excretia ei crescuta.
Cresterea raportului NADH/NAD creste productia de corpi cetonici dat fiind
faptul ca transformarea ß-hidroxibutiratului in acetoacetat este NAD-dependenta.
Cetogeneza este favorizata de asemeni si de inhibitia ciclului Krebs.
Alcoolul determina cresterea lipoproteinelor plasmatice VLDL si HDL.
Cresterea HDL are loc datorita efectului inductor pe care il are alcoolul (la doze
moderate sau slabe) asupra sintezei de apo A I si apo A II. Un alt mecanism de crestere
a HDL la alcoolici implica scaderea activitatii proteinei de transfer a colesterolului
CEPT.
Hipertrigliceridemiile moderate reprezinta o alta modificare ce apare la cca. 10-
30% dintre alcoolici.
Asupra lipidelor membranare alcoolul exercita si o influenta directa datorita
liposolubilitatii sale. Produce deshidratarea membranelor celulare si deregleaza
srtuctura sterica (si deci si fiziologia membranei) interpunandu-se in locul moleculelor
de apa in jurul gangliozidelor (sialoglicolipide) si a glicoproteinelor.
Alcoolul stimuleaza sinteza colagenului prin actiunea asupra doua enzime
esentiale implicate in metabolismul acestuia; creste activitatea peptidilprolin
hidroxilazei si scade activitatea colagenazei hepatice.
51
Asupra metabolismului proteic alcoolul mai exercita urmatoarele efecte:
- inhibarea sintezei albuminei ca urmare a dezorganizarii ribozomilor in
ergatoplasma;
- diminuarea ureogenezei si perturbarea eliminarii amoniacului;
- cresterea proteolizei , responsabila in parte de cresterea in ser a aminoacizilor
nemetabolizati in ficat cum ar fi: cei cu lanturi ramificate si acidul alfa- amino-
N -butiric rezultat din degradarea metioninei, serinei si treoninei.
Asupra metabolismului apei si comportamentului dipsic consumul de etanol (atat
acut cat si cronic) are numeroase efecte, dat fiind determinismul dublu • biologic legat
de homeostazia hidrica cat si • neuropsihologic al acestuia (consumam bauturi cu gust
placut, sau in anumite ocazii consumam ceea ce consuma si ceilalti )
Consumul acut de bauturi alcoolice este urmat de o crestere a diurezei si o
inhibitie a absorbtiei intestinale de apa – acesta din urma avand o importanta limitata.
Cresterea diurezei si consecinta clinica a acestei –poliuria este urmata de scaderea
volemiei si compensator polidipsie. Cresterea diurezei se face prin actiunea alcoolului la
nivel hipotalamic sau suprahipotalamic manifestata prin scaderea hormonului
antidiuretic.
Osmolalitatea indusa de alcool determina eliberarea opioidelor endogene
diminuand secretia hormonilor antidiuretici. Cresterea osmolalitatii precum si cresterea
secretiei de angiotensina II determina aparitia senzatiei de sete. La nivel cardiac
rasunetul acestor fenomene consta in cresterea frecventei cardiace ca raspuns la
scaderea presiunii arteriale secundare cresterii diurezei, vasodilatatiei si scaderii
contractibilitatii miocardice induse de alcool.
Consumul cronic de etanol duce la permanentizarea senzatiei de sete, la o
adevarata potomanie. Apare asadar polidipsia intretinuta prin poliurie hipo-osmotica. In
plus se produce o expansiune izotonica a ansamblului de sectoare hidrice cu diminuarea
excretiei urinare a electrolitilor. Aceasta inflatie hidrica determina cresterea presiunii
arteriale.
Sevrajul ,insa, produce efecte contrare si anume o antidiureza si o retentie
hidrosodata care determina hipervolemie si hiperhidratare izoosmotica. Secretia de
hormon antidiuretic creste foarte mult ca urmare a unui fenomen de rebound. In mod
paradoxal pacientul continua sa aibe senzatie de” gura uscata” ceea ce contribuie la
agravarea hiperhidratarii.
52
Efectele metabolitilor toxici ai etanolului
Metabolitii intermediari ai alcoolui (acetaldehida si acetatul) au numeroase efecte
toxice.
Acetaldehida este elementul toxic major avand urmatoarele efecte:
- inhiba sinteza hepatica de albumina si uree
- se fixeaza pe • tubulina impidicand astfel transportul proteinelor de la locul de
sinteza
(ribozomi) spre suprafata celulei fapt ce determina gonflajul hepatocitar si ulterior
necroza si pe • cisteina – precursor al GSH cu rol antioxidant
- elibereaza catecolamine
- decupleaza fosforilarea oxidativa in mitocondrii perturband metabolismul
energetic
- condeanseaza cu dopamina, serotonina si norepinefrina formand falsi
transmitatori.
- Se leaga de proteine carora le schimba conformatia fapt care genereaza activarea
sistemului imun care nu le mai recunoaste ca self. mecanismele autoimune
joaca un rol important in evolutia leziunilor hepatice in hepatitele
toxice(alcoolice). La majoritatea etilicilor cronici au fost detectati anticorpi IgG
si Ig A anti complexe acetaldehidice.
- Activeaza factorul nuclear NFkB si activatorul proteic 1(AP-1) care regleaza
expresia citokinelor proinflamatorii. Acestora le pot fi atribuite urmatoarele
simptome din hepatita alcoolica: febra, anorexie, neutrofilie, depunere de
colagen, atrofie musculara, status hipermetabolic
Acetatul :
- blocheaza eliberarea de acizi grasi liberi din tesuturi
- contribuie la sinteza trigliceridelor prin conversia sa la acetil CoA
- initiaza transformarea ATP la AMP , acesta din urma degradandu-se mai departe
in purine si acid uric.
Consecintele interactiunii alcool- biomembrane neuronale sunt:
1. expansiunea membranei. Cresterea de volum a membranei este de ~10 ori mai mare
decat volumul moleculelor de alcool incorporate in membrana.
53
2. fluidizarea membranei este o modificare comuna tuturor anestezicelor. Acest
fenomen este acompaniat de o serie de schimbari conformationale.
3. dezorganizareaa lipidelor
4. modificari conformationale ale proteinelor
Din alcool rezulta si diferiti radicali liberi care contribuie la accentuarea statusului
general hipoxic al alcoolicului.
Radicalii liberi derivati din etanol sunt urmatorii:
- CH3-CH´- OH (alfa hidroxil etil)
- ´CH2- CH2- OH ( ß-hidroxil etil)
- CH2- CH2- O´ (etoxil)
Aceste trei specii primare de radicali liberi ai alcoolui etilic participa mai departe la o
serie de reactii rezultand alte specii reactive.
Posibili markeri ai consumului de alcool
1.Markeri ai consumului recent (intoxicatie acuta):
- dozarea etanolului in aerul expirat, in sange sau in urina. O alcoolemie mai mare de
3g/l pune serios in pericol viata pacientului.
- metanolemia se mentine ridicata o perioada mai lunga de timp.
- Cel mai sensibil marker al consumului recent este raportul concentratiilor urinare a doi
metaboliti ai serotoninei si anume 5- hidroxitriptofol/ 5- hidroxiindol-3 acid acetic.
Acest raport 5-HTOL/5 HIIA se mentine crescut timp de pana la 15 ore dupa
normalizarea alcoolemiei.
2. Markeri enzimatici si neenzimatici ai consumului cronic de etanol
a) GGT (g glutamil transpeptidaza) Cresterea valorilor serice ale acestei enzime a fost
observata la 80% dintre pacientii care au avut un consum de 300 g/zi. O valoare
crescuta a g-GT reprezinta o suspiciune de alcoolism in conditiile diminuarii sau
normalizarii acesteia in decurs de 7 zile de suprimare a consumului ( spitalizare) in
lipsa tratamentului.
b) CDT = transferina deficienta in carbohidrati sau transferina desializata. Exista 6
izoforme ale CDT dintre care la omul sanatos forma predominanta este transferina
tetrasializata (cca. 80 %) apoi formele tri- si pentasializata cu cca. 10 %, urmate de
forma disialo- cu 1,5% si 1 % izoformele asialo si monosializata. In cazul consumului
54
cronic de alcool se constata o crestere semnificativa a formelor asialo-, disialo- si
monosialo-transferina.
c) modificari hematologice: se apreciaza ca cresterea VEM > 90µ³ are valoare
predictiva
d) raportul de Ritis este reprezentat de raportul AST/ALT serice fiind mai mare de 2 in
formele de ciroza si hepatita alcoolica severa pe cand in alte etiologii este subunitar.
e) testul respirator cu aminopirina marcata se bazeaza pe faptul ca alcoolul avand un
efect inductor asupra MEOS accelereaza metabolizarea si a altor droguri. Aminopirina
este administrata intravenos iar apoi se dozeaza cantitatea de marcat eliminat prin
respiratie. Metoda nu are utilizare practica.
f) glutamat dehidrogenaza creste de 2-5 ori ca urmare a consumului de alcool dar scade
la jumatate dupa 48 de ore de abstinenta.
Modificari ale valorii serice a IgA,valorii urinare a acidului D glucaric, a fosfatazei
alcaline precum si a unor metaboliti a fost observata la pacientii cu afectare hepatica de
etiologie alcoolica dar fara a se putea stabili o corelatie clara.
Capitolul 6.
Hepatitele virale. Etilogie. Fiziopatologia biochimica.
Etiologia hepatitelor virale
55
Virusurile cu marcat hepatotopism care sunt cauza majoritatii hepatitelor virale au fost
notate cu litere latine de la A,......la G. Pe langa acestea mai pot fi implicate in situatii
mai rare sau in care imunitatea organismului este compromisa si urmatoarele virusuri:
- virusul Epstein-Barr
- virusul varicelei
- virusul herpes simplex
- citomegalovirus (CMV)
- adenovirusuri
- enterovorusuri
Toate aceste virusuri provoca inflamatia acuta a ficatului – hepatita acuta – mai bogata
sau mai saraca in simptome. Inflamatii cronice – hepatite cronice – provoaca insa doar
virusurile B,C ,D si G.
Hepatitele cronice s-ar putea clasifica astfel:
1. hepatite cronice virale :cu virusurile B,C,D si G
2. hepatite cronice toxice: - etanolice
- iatrogene (datorate administrarii indelungate a unor
chimioterapice cum ar fi izoniazida, clorpromazina, unele contraceptive orale)
- profesionale datorate expunerii profesionale la diferite noxe
3. hepatite cronice reactive: -criptogenetice
-din boli digestive
- infectioase.
4. hepatite cronice autoimune.
Cronicitatea hepatitelor presupune existenta a unei perioade mai mari de 6 luni in care
sa existe modificari biochimice si histologice fara ameliorare.
In etiologia hepatitelor cronice virale ponderea cea mai mare o constituie totusi
virusurile B si C.
Caile de transmitere a acestor virusuri se suprapun in mare parte.
Astfel hepatita B se transmite:
- pe cale sexuala (relatii homosexuale sau heterosexuale neprotejate),
- pe cale sanguina (transfuzii de sange, transplant de organe, interventii
chirurgicale/stomatologice cu instrumentar incorect sterilizat, tatuaje/piercing
efectuate in conditii improprii, etc),
- perinatal de la mama la fat in timpul travaliului si dupa prin sangele matern
infectat, colostru, lapte matern.
56
Figura 6.1 Structura HVB
Hepatita C are aceleasi cai de transmitere cu o pondere predominanta pe cale sanguina
la anumite grupuri de risc (homosexuali, toxicomani, tatuati) si la transfuzatii inainte de
1989. Transmiterea prin contact heterosexual neprotejat este aproape nula.Sunt si
situatii in care nu poate fi identificata calea de infectare
57
Figura 6.2 Structura VHC
Fiziopatologia biochimica
Sindromul de hiperreactivitate mezenchimala
Se obiectiveaza prin electroforeza proteinelor serice care arata o scadere a
albuminelor- semn al insuficientei hepatocelulare- si crestere a gamma globulinelor-
semn al gradului de reactivitate mezenkimala.
Fractiunea a1 a globulinelor este alcatuita din glicoproteine si proteine caraus care
transporta hormoni. Reprezentantii cei mai importanti sunt a1 antitripsina, a1
fetoproteina si a1 glicoproteina acida sau orosomucoidul.
a1 antitripsina si orosomucoidul scad in afectiunile hepatocelulare impreuna cu
albumina.
a 1 fetoproteina este prezenta in mod normal doar in serul fatului si al nou nascutului
precum si al gravidei in ultimul trimestru de sarcina. La adult creste la bolnavii de
58
hepatocarcinom la valori peste 400 ng/ ml precum si in alte forme de cancer( tumori
gastrointestinale, tumori testiculare, ovariene).
Principalele a 2 globuline sunt:
- haptoglobina
- ceruloplasmina
ß globulinele cresc in sindroamele colestatice.
Gama globulinele cresc in hepatitele cronice si ciroze prin stimularea sintezei de catre
infiltratul limfoplasmocitar.
Imunoglobulinele sunt tot gama globuline dar sintetizate de catre limfocitele B activate-
plasmocite. Valori crescute ale Ig G apar in hepatitele cronice virale precum si in cele
autoimune. Ig A insa creste in cirozele alcoolice.
Testele functional- biochimice hepatice sunt:
- transaminazele, glutation transferaza, lactat dehidrogenaza, feritina si alte cateva
enzime mai putin importante pentru sindromul de citoliza hepatica..
- albumina, prealbumina, colinesteraza, LCAT, electroforeza proteinelor serice, timpul
de protrombina si timpul partial de tromboplastina pentru sindromul hepatopriv.
- fosfataza alcalina, GGT, 5 nucleotidaza, leucinaminopeptidaza pentru sindromul bilio-
obstructiv (de colestaza).
Sindromul hepatocitolitic
Este consecinta aportului si utilizarii insuficiente a oxigenului si a nutrientilor pentru
producerea energiei (ATP) necesare mentinerii gradientului inalt endocelular. Astfel se
elibereaza in circulatie constituenti celulari : enzime, fier, cupru, potasiu fiind inlocuiti
de apa si alti ioni care patrund in celula.
In hepatita cronica transaminazele au valori crescute.
Alanin-amino transferaza catalizeaza transferul gruparii amino de la L- alanina la alfa
cetoglutarat, formand L-glutamat. (schema)
Piruvatul generat este disponibil pentru a intra in ciclul Krebs, iar glutamatul este
dezaminat generand NH3 si alfa cetoglutarat. Amoniacul este eliminat de rinichi sub
forma de ion amoniu (NH4) sau poate fi colectat de ficat care reprezinta un rezervor de
8-9 ori mai mare decat cel renal.
NH3 este transformat aici in uree, compus hidrosolubil si fara efect toxic. Ureea este
preluata de torentul sanguin si eliminata prin urina.
59
Prin analiza ALAT-GPT mai utilizate sunt doua metode : 1)metoda Reitman- Frankel
reprezinta masurarea activitatii ALAT pentru conversia produsului de reactie(piruvat) la
piruvat-dinitrofenilhidrazona.
2) Metoda WROBLEWSKI reprezinta metoda in care se cupleaza reactia catalizata de
ALAT cu reactia catalizata de lactat dehidrogenaza, determinand produsu de reactie a
acesteia din urma.
Pentru analiza ASAT sunt folosite urmatoarele metode:
1) reactia dintre oxal acetat si 2,4- dinitrofenilhidrazina care formeaza o hidrazona rosie.
2) Metoda enzimatica (masurarea ultravioleta) Karmen
3) Alte tehnici fotometrice, toate avand un principiu similar reactiei unei sari de aril
diazoniu cu gruparea metilen activa a oxal acetatului.
Raportul ASAT/ALAT sau TGO/TGP reprezinta coeficientul de Ritis care are valoarea
normala de 1,3.
In conditiile in care 89% din ALAT se afla in citosol , activitatea enzimei creste in ser
mai rapid si mai mult sub actiunea acuta a noxelor (coeficientul de Ritis< 1), dar in
leziunile mai severe sau de lunga durata predomina eliberarea ASAT. ALAT
semnalizeaza prompt si fidel exisenta unei hepatite acute virale sau toxice. Coborarea si
mentinerea valorilor normale indica vindecarea spontana sau eficienta tratamentului in
hepatita acuta virala. O noua crestere a aminotransferazelor in ser anunta recaderea,
curba taraganata sugereaza cronicizarea. Cresteri de pana la 5 ori releva „activitatea”
hepatitelor cronice sau a cirozelor hepatice.
Deasemenea sufera modificari si alte enzime:
Ornitin-carbamiltransferaza (OCT< 70 mU/L) este o enzima mitocondriala organ
specifica, foarte sensibila care depisteaza leziunile hepatocelulare minime. Valori
crescute apar in HCP, dar si in cazul coafectarii ficatului in afectiuni extrahepatice.
Lactat dehidrogenaza (LDH <240 U/L) este un indice mai putin sensibil al necrozei
hepatocelulare, chiar daca se analizeaza izoenzima LDH 5 .
Glutamat-dehidrogenaza are localizare mitocondriala. In cazul zonarii metabolice a
ficatului, enzima este mai abundenta in hepatocitele din jurul venei centrolobulare, spre
deosebire de ALAT, localizata mai ales periportal. De aceea glutamat dehidrogenaza
este eliberata cu precadere in caz de hipoxie, leziuni toxice, obstructie biliara, iar ALAT
in cursul inflamatiilor.
Sideremia (90-150 µg/ml la barbat si 80-130 la femei) creste ca si enzimele „indicatoare
directe” in cazul permeabilizarii citomembranelor.
60
Concentratia in ser a vit b12 creste de 2-10 ori fata de normal in hepatitele epidemice.
Sindromul hepatopriv
Tulburari ale metabolismului protidic
In conditii patologice metabolismul protidic este cel mai grav afectat. Sinteza
proteica hepatica poate fi cuantificata prin determinarea concentratiilor plasmatice ale
unor compusi produsi fie in exclusivitate de ficat fie preponderent de catre ficat cum ar
fi: albumina, prealbumina , alfa 1 glicoproteina, alfa 2 haptoglobina, transferina,
cerulolasmina, transcobalamina, fractiunea c3 a complementului, numeroase enzime de
secretie.
Albuminemia ( valori normale intre 3,5 – 5 g/dL) reprezinta bilantul dintre
sinteza exclusiv hepatica , distributia sa in organism si catabolism si/sau eeventuale
pierderi renale. In hepatita acuta valorile albuminemiei scad tardiv si inconstant datorita
timpului de injumatatirea oarecum indelungat al acesteia (cca 20 zile); disfunctia
hepatica este relevata de scaderi ale prealbuminei , haptoglobinei, complementului. In
hepatita cronica si ciroza hipoalbuminemia este aproape nelipsita, valorile acesteia
constituind un indiciu al severitatii bolii.
Albumina se poate doza prin mai multe metode cea mai folosita fiind prin intermediul
unei determinari directe de globulina, bazata pe continutul de triptofan. Metoda
utilizeaza un singur reactiv acid glioxilic, care intr-un mediu acid si in prezenta ionilor
de calciu condenseaza cu triptofanul din globuline dand o coloratie rosie. A doua
metoda ca raspandire este electroforeza proteinelor serice. Alte metode folosite mai
sunt: metode imunologice (imunodifuzia radiala si electroimunodifuzia), turbidimetria,
nefelometria, metode de fixare a colorantilor (portocaliu de metil, acidul 2,4 hidroxiazo-
benzen benzoic, verde de bromocresol, purrpura de bromocresol).
Albumina poate fi definita de urmatoarele 4 proprietati fizico-chimice:
- nu contine in molecula grupari carbohidrate;
- Gm=66.000 Da
- este sensibila in sulfat de amoniu 2.03 moli/l la 23 ºC la pH> 6
- migrarea in camp electroforetic este de 6 unitati de mobilitate Tiselius in buffer de
sorbitol
Albumina indeplineste urmatoarele functii:
61
- Rol important in nutritie: contine toti aminoacizii esentiali si este foarte usor
metabolizata. Hipoalbuminemia (albumina serica < 3 g/dl ) reprezinta unul din markerii
denutritiei alaturi de:
• transferina < 200mg%
• proteina legata de tiroxina <22 mg %
• proteina legata de retinol <4,5 mg%
• limfocite < 1500/ mm³.
- Rol in mentinerea presiunii osmotice . Edemele apar la valori ale albuminei serice mai
mici de 2g/ dl.
- Rol de legare si transport a unor compusi hidrofobi endogeni sau exogeni printre care
si a numeroase medicamente. Forma legata a medicamentelor este inactiva de aceea in
hipoalbuminemii pot aparea fenomene toxice chiar in cazul administrarii unor doze
considerate terapeutice.
Hipoalbuminemia apare fie datorita unei sinteze deficitare (malnutritie, leziune hepatica
severa) fie unor pierderi exagerate ( sindrom nefrotic, arsuri, unele enteropatii).
Prealbumina este un tetramer care leaga iodotironinele A; contine o molecule de
legare a retinolului (RBP retinol binding protein).Valorile serice ale acesteia scad in
bolile hepatice (V.N = 0,2- 0,3 g/l)
Colinesteraza serica (V.N 180-250mm/ml/ora) este o enzima ,, de secretie” fiind
eliberata de catre ficat in circulatie si in conditii normale. Reprezinta un parametru
foarte sensibil si fidel al rezervei functionale hepatice, al extinderii si severitatii
leziunilor. Valori scazute indica un prognostic nefavorabil.
Factorii de coagulare sunt investigati prin tromboelastograma, testul de liza al
euglobinei, timpul partial de tromboplastina si dozarea separata a factorilor de oagulare
II, V, VII, X, XIII. In general se constata o diminuare a sintezei acestor factori.
Tulburari ale metabolismului glucidic
Perturbarile acestui metabolism devin evidente doar in cazul scaderii numarului de
hepatocite sub 20 % din normal, ceea ce se intampla tardiv in cursul evolutiei bolilor
hepatice.
Tulburari ale metabolismului lipidic
62
Ficatul are un rol cheie in captarea, sinteza, oxidarea si esterificarea acizilor
grasi, sinteza acizilor biliari, precum si formarea lipoproteinelor. In afectiunile hepatice
au loc:
- Cresterea AGL in circulatie , mai ales in hepatita alcoolica.
- Cresterea acizilor biliari in ser care reprezinta un indicator prognostic mai
sensibil decat albumina. Raportul seric intre acizii trihidroxilati (acid colic) si
cei dihidroxilati (acid chenodezoxicolic si dezoxicolic) creste in colestaza si
scade in insuficienta hepatocelulara.
- Colesterolemia creste in afectiunile de colestaza si scade in insuficienta hepatica
si comele hepatice.
- Fosfolipidele (in principal lecitina) cresc in hepatopatiile cronice mai mult decat
colesterolul.
- Lipoproteinele se comporta diferit in afectiunile hepatice cronice. Astfel
fractiunile a si preb scad iar fractiunea b creste.
Sindromul bilioexcretor
Tulburari in metabolismul bilirubinei se traduc clinic prin aparitia icterului.
In bila alaturi de bilirubina se elimina si urmatoarele enzime de excretie: fosfataza
alcalina, 5 nucleotidaza, gglutamil transpeptidaza si leucinaminopeptidaza.
Atunci cand- dintr-un motiv sau altul- se produce obstructia cailor biliare are loc o
crestere a valorilor tuturor acestor enzime asa numite de colestaza.
Dintre acestea fosfataza alcalina poate fi influentata de afectiuni osoase si de unele
medicamente (cum ar fi clofibratul, azatioprina s.a) iar GGT de consumul cronic de
etanol.
63
Capitolul 7.
Material şi metodă
Model experimental
S-a provocat hepatita toxică experimentală la şoarecele alb administrandu-i
intraperitoneal o doză unică de 0,45 ml dintr-un amestec de CCl4 şi ulei vegetal în
proporţie de 1/7.Lotului martor i s-a administrat 0,45ml ulei vegetal.
Cele două loturi au fost alcătuite din şoareci albi de sex masculin în greutate de
18-20g, având un regim alimentar format din cereale şi pâine intermediară. Animalele
de experinţă au fost sacrificate prin decapitare după 12 ore de post,la aceiaşi oră
dimineaţa pentru a împiedica activitatea metabolică hepatică postprandială.
Pregătirea materialului biologic
Ficatul a fost prelevat după sacrificare fiind imediat perfuzat cu o soluţie 0,15 M
de NaCl. Pentru determinarea glutaminazelor prelevarea s-a facut în soluţie rece de
zaharoză 0,25 M Omogenizarea ţesutului hepatic s-a făcut cu ajutorul unui
omogenizator Potter Elrehjem în soluţie de zaharoză 0,25 M.
Modificări histopatologice apărute în ţesutul hepatic in hepatita toxică
experimentală indusă de CCl4
Modificările morfopatologice hepatice produse de acţiunea CCl4 se pot încadra în
patru etape:
etapa distructivă, etapa de reactivare mezenchimo-parenchimatoasă,etapa de
reechilibrare citohistologică şi etapa de restitutio ad integrum.
64
Figura 7.1 - Ficat normal de soarece HE
In cadrul primei etape ( 2-24 ore ) leziunile morfologice propriu-zise ( zone de
necroză situate centrolobular şi distrofie vacuolară în zona mediolobulară ) apar
începând de la 12 ore şi se accentueză la 24 de ore. In primele ore de la administrarea
toxicului au putut fi observate doar discrete procese de distrofie vacuolară.
65
Figura 7.2 - Ficat la 24 de ore de la administrarea CCl4
In decursul celei de a doua etape se observă un proces citolitic şi apariţia unui
infiltrat de celule de origine mezenchimală.
Figura 7.3 Ficat la 72 de ore de la administrarea CCl4
In etapa de reechilibrare citohistologică are loc normalizarea structurii histologice
care se continuă şi după 120 de ore. Acest fapt dovedeşte că leziunea morfologică nu
dispare complet imediat după ce activitatea metabolică s-a restabilit.
66
Figura 7.4 - Ficat la 120 de ore de la administrarea toxicului
Restabilirea tabloului histologic corespunde cu normalizarea metabolică.Leziunea
biochimică,comparativ cu cea morfologică debutează prima şi se normalizează prima.
.
Capitolul 8.
67
Determinări biochimice
8.1 Determinarea activităţii transaminazelor
Principiu:
Transaminazele catalizează reacţia de transfer a unei grupe amino de la un alfa
aminoacid la un alfa cetoacid.
TGP catalizează transferul grupei amino de la L-alamină la acidul alfa cetoglutaic.
Acidul piruvic rezultat în urma acţiunii ambelor enzime în reacţie cu 2,4 dinitrofenil
hidrazina în mediu alcalin formează 2,4 dinitrofenil hidrazona , substanţă de culoare
roşie determinată fotometric.
Activitatea transaminazelor se calculează în funcţie de concentraţia piruvatului care se
formează pe minut.
Reactivi:
1. soluţie hidroxid de sodiu 2N
2. soluţie tampon fosfat 1M cu pH 7.5
3. soluţie substrat TGO
4. soluţie substrat TGP
5. soluţie 2,4 dinitrofenilhidrazină
6. soluţie hidroxid de sodiu 0,4 M
7. soluţie standard piruvat .
Tehnică:
Se iau 6 eprubete pentru fiecare enzimă se pregăteşte câte o probă de analizat P, o probă
standard S şi o probă martor B.( tabel 8.1 ).
Se determină la 5 minute densităţile optice ale probelor de analizat EP şi probelor
standard ES faţă de proba martor B la 520nm în cuve de 1cmc.
Omogenatul total a fost diluat 1/10 ser fiziologic. Rezultatele s-au exprimat în
micromoli acid piruvic/gram de ţesut şi pe oră.
68
Tabel 8.1
Enzime TGO TGP
Probe P S B P S B
Solutie standard TGO
(ml)
0,5 0,5 0,5 - - -
Solutie standard
TGP(ml)
- - - 0,5 0,5 0,5
Se incubeaza 5 minute la 37 º
C
Omogenat dilutie 1/10 0,1 - - 0,1 - -
Sol standard piruvat - 0,1 - - 0,1 -
Se incubeaza 60 minute la 37 º C Se incubeaza 30 minute la 37 º C
Solutie 2,4
dinitrofenilhidrazina(ml)
0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5
Omogenat dilutie1/10ml - - 0,1 - - 0,1
Solutie NaOH 0,4 N(ml) 5 5 5 5 5 5
8.2 Determinarea activităţii lactatdehidrogenazei
Principiu
LDH catalizează reacţia reversibilă
Determinarea activităţii LDH se face prin incubarea soluţiei care conţine enzima piruvat
şi NaOH la pH 7,4 sau lactate şi NAD la pH 8.9. Scăderea absorbţiei optice la 340nm în
primul caz şi creşterea în al doilea caz sunt folosite la evaluarea activităţii enzimei.
Reactivi
1. soluţie piruvat de sodiu 8 mg/l
2. soluţie NaOH 7mg/ml în NaHCO3 1%
3. soluţie tampon Tris-maleat 0,2 N ; pH 7,4 sau tampon fosfat N/15, pH 7,4
Mod de lucru
Se introduc în cuva de cuarţ cu f =0,5cm a spectrofotometrului:
69
1. tampon Tris-maleat pH 7,4 1,8 ml
2. NaOH 0,03ml
3. omogenat 0,1 ml
Se agită şi se citeşte E0 la 340nm.Se adaugă apoi 0,1 soluţie piruvat , se porneşte
cronometrul , se agită şi se citeşte din minut în minut timp de 5 minute, extincţiile E1 ,
E2.......E5.
8.3 Determinarea activităţii glutaminazelor
Principiu general
Determinarea activităţii glutaminazelor se face pe baza aprecierii cantitaţii de amoniac
rezultă din reacţie după incubarea omogenatului la un pH care corespunde activităţii
enzimei în prezenţa substratului şi activatorului.
Principiul metodei
Amoniacul din omogenat este eliberat în mediu alcalin şi captat pe un dispozitiv special
de microdifuziune.
Acesta dă o reacţie de culoare ( albastru ) în prezenţa fenolatului de sodiu hipocloritului
de sodiu şi nitroprusiacului de sodiu în mediu alcalin.
Concentraţia colorantului este proporţională cu concentraţia amoniacului din ţesut şi
poate fi determinată fotometric.
Se efectuează două determinări una la T0 ( amoniac precurmat ) şi alta după 30 minute
după incubare.
Din diferenţa celor două valori se obţine amoniacul rezultat in urma activitaţii
enzimatice dupa formula:
In care A= valoarea N- NH3
B= valoarea N- NH3 din proba fara omogenat
C= valoarea N- NH3 din proba fara glutamina
Determinarea amoniacului bazată pe reacţia Berthelot, după microdifuziune
Principiul metodei:
Amoniacul din omogenatul din tesut hepatic este eliberat de un alcal si captat intr-un
dispozitiv special de microdifuziune. In prezenta fenolatului de sodiu, hipocloritului de
sodiu si nitroprusiatului de sodiu acesta da o reactie de culoare.
70
Aparatura necesara o constitue celulele de microdifuziune, un agitator rotativ (cu 20-24
ture pe minut), flaconase mici de 10-15 ml pentru recuperarea sulfatului de amoniu de
pe bagheta centrala.
Reactivi:
- acid sulfuric 1N
- carbonat de potasiu saturat
- fenolat de sodiu
- carbonat de sodiu 0,05 N
- hipoclorit de sodiu 0.05 N-0.07 N
- nitroprusiat de sodiu 0.5% din care se prepară în ziua determinarii o soluţie
1/100 cu apă distilată
- soluţie standard stoc: 20mg N-NH3
- soluţie standard de lucru: se obţine prin diluarea soluţiei standard stoc 1/100 cu
apă bidistilată în momentul utilizării.
Tehnică:
Celulele de microdifuziune se aşează orizontal pe un stativ asfel încât lichidele
din cele doua compartimente să nu se amestece.In compartimentul din fundul celulei
probă P se introduce 1ml soluţie saturată de carbonat de potasiu.In celălalt
compartiment se introduce 1ml sâange (imediat după prelevare pe heparină ) . Se
fixează dopul cu bagheta la gâtul celulei după ce s-a depus pe extremitatea baghetei o
cantitate de 0,01-0,02 ml acid sulfuric 1 N, cu ajutorul unei micropipete.Se prepară în
paralel două probe standard cu câte 1 ml soluţie standard de lucru şi un martor B.
Celulele probă P, standard S ,martor B,se fixează în poziţie orizontală în lăcaşul special
al agitatorului astfel încât lichidele din cele două compartimente să nu se
amestece.După montarea celulelor se pune în funcţie agitatorul cu mişcare rotatorie ,
ceea ce permite declanşarea simultană a difuziunii în toate celulele. Se agită 15 minute
la temperatura camerei 20-24 turaţii pe minut.După oprirea agitării se extrage dopul cu
bagheta centrală fără ca aceasta să atingă pereţii celulei. Bagheta este introdusă într-un
mic flacon de penicilină care conţine 1ml apă distilată. Peste baghetele probă standard şi
martor pe care a fost captat amoniacul şi care au fost introduse în flacoanele cu
penicilină conţtinând câte 1 ml apă bidistilată se adaugă reactivi conform tabelului 8.
Se închid flacoanele şi se agită manual.
După 30 minute culoarea albastră atinge maximum de intensitate stabilă.
Se diluează de 2-4 ori cu apă bidistilată pentru o bună citire la fotometru.
71
Tabel 8.3 Determinarea amoniacului
Reactivi (ml) P S B
Fenolat de sodiu 1 1 1
Nitroprusiat de sodiu 1 1 1
Carbonat de sodiu 0,05
M
1 1 1
Se agita lent si se extrag baghetele.
Hipoclorit de sodiu 1 1 1
8.4 Determinarea activităţii glutamat-dehidrogenazei
Principii :
GDH catalizează reacţia:
Reactivi:
1. Soluţie EDTA 0,26 M
2. Soluţie acetat de amoniu 3M
3. Soluţie a cetoglutarat 0,4 M
4. Soluţie tampon fosfat N/ 15, pH 8
72
Echilibrul reactiei este in favoarea formarii de acid glutamic si a oxidarii NADPH
determinat spectrofotometric la 340 nm.
Mod de lucru:
Se pipetează într-o cuva de cuarţ cu grosimea de 0,5 cm :
1. Tampon fosfat pH 8 1,64 ml
2. NADPH 0,03 ml
3. EDTA 0.02 ml
4. Acetat de amoniu 0.07 ml
5. Omogenat 0,1 ml
Se amesteca cu o baghetă şi se citeşte E0 la 340 nm.
Se adauga apoi 0,04 ml soluţie cetoglutarat, se agită şi se citeşte din minut in minut
extincţiile E1,.......E5.
Variaţia extincţiei pe minut se obtine facând media pe citiri consecutive. Rezultatele
sunt exprimate în micromoli/ gram ţesut şi pe minut.
Capitolul 9.
Interpretarea datelor de laborator
73
Rezultatele determinării activităţii glutaminazelor hepatice
Analiza dinamicii acestei enzime arata o depresie intre 2 si 40 de ore cu revenirea
la normal la 96 de ore.
Asadar la 2 ore dupa administrarea de CCl4 s-a constatat o scadere a activitatii
enzimatice obtinandu-se valori de 17,9 micromoli N-NH3/ gram tesut si pe ora.
Urmeaza o panta descendenta obtinandu-se valori de 17,6 micromoli N-NH3/ gram
tesut si pe ora la 6 ore, 15,5 micromoli N-NH3/ gram tesut si pe ora la 12 ore, 12
micromoli N-NH3/ gram tesut si pe ora la 24 ore. La 48 de ore se produce o usoara
crestere la 13,3 micromoli N-NH3/ gram tesut si pe ora care se continua la 72 ore
atingand valoarea de 16,4 micromoli N-NH3/ gram tesut si pe ora si la 19,2 micromoli
N-NH3/ gram tesut si pe ora la 96 ore.
La 120 de ore valoarea se stabilizeaza la 18 micromoli N-NH3/ gram tesut si pe
ora.
S-a calculat dupa formulele:
unde
În care
= valoarea medie
s = derivatia standard
CV =coeficient de variatie
74
Tabel 9.1 Dinamica activităţii glutaminazelor hepatice în hepatita toxică experimentală
ORE Nr. animale micromoli N-
NH3 / gram tesut
pe ora
2 5 17,9
6 5 17,6
12 5 15,5
24 5 12,0
48 5 13,3
72 5 16,4
96 5 19,2
120 5 18.0 ± 1,5
16,23
s 2,49
CV 15,34%
Rezultatele determinării activităţii GDH în ţesutul hepatic
75
Dinamica valorilor acestei enzime in tesutul hepatic este una descendenta intre 12
si 120 de ore.
Pentru lotul martor valoarea medie a fost de 3,18 micromoli/ gram tesut pe
minut, CV 20,7 % reprezentand un grad de dispersie mediu.
Pentru lotul pe care s-a facut experimentul enzima a inregistrat urmatoarea
dinamica:
- la 2 ore de la administrarea CCl4 se inregistreaza o scadere sensbila pana la
valoarea de 3,51 micromoli/ gram tesut pe minut
- la 12 ore valoarea se apropie de limita inferioara a normalului 3,6 micromoli/
gram tesut pe minut
- la 24 de ore se produce o coborare brusca la valoarea de 2,26 micromoli/ gram
tesut pe minut
- la 48 ore s-a obtinut valoarea de 2,5 micromoli/ gram tesut pe minut
- la 72 de ore se inregistreaza o crestere a valorii la 3, 23 micromoli/ gram tesut
pe minut tendinta ascendenta care se continua si in urmatoarele ore
- la 96 de ore se inregistreaza valoarea de 3,37 micromoli/ gram tesut pe minut
- la 120 de ore se inregistreaza valoarea de 3,6 micromoli/ gram tesut pe minut
care se incadreaza in limitele normalului
Tabel 9.3 Dinamica activităţii GDH hepatice în hepatita toxică experimentală
ORE Nr. animale micromoli GDH/
gram tesut pe ora
76
2 5 3,81 ± 0,2
6 5 3,51 ± 0,5
12 5 3,60 ± 0,5
24 5 2,26 ± 0,7
48 5 2,05 ± 0,1
72 5 3,23 ± 0,4
96 5 3,37 ± 0,2
120 5 3,60 ± 0,2
3,18
s 0,65
CV 20,7
Rezultatele determinării activităţii LDH în ţesutul hepatic
Dinamica valorilor LDH in ţesutul hepatic din hepatita toxica experimental indică
urmatoarele:
- valoarea medie a enzimei a fost de 90,23 micromoli/gram ţesut/ oră la lotul
martor
- la lotul cu hepatita toxică experimentală aceasta scade brusc la 2 ore la 89,2
micromoli/gram /ora, urmată de o uşoara crestere la 6 ore – 94,1 micromoli/
gram ţesut /oră. Din acest moment începe o scădere progresivă la 73,2
micromoli/gram ţesut /oră la 12 ore şi atingând minimul la 24 ore 61,3
micromoli/gram/oră.
- Din acest moment valorile urmează o tendinţă ascendentă astfel: 70,2
micromoli/gram ţesut /oră la48 ore şi 110 micromoli/gram ţesut /oră la 72 ore.
- La 96 ore se produce o uşoară scădere la 105,5 micromoli/gram ţesut /oră ca
ulterior să se stabilizeze la 118 micromoli/gram ţesut /oră.
77
Tabel 9.4 Dinamica activităţii LDH hepatice în hepatita toxică experimentală
ORE Nr. animale micromoli LDH/
gram tesut pe ora
2 5 88,2 ± 13,5
6 5 94,1 ± 10,3
12 5 73,2 ± 14,0
24 5 61,3 ± 11,5
48 5 70,2 ± 12,4
72 5 110,0 ± 14,8
96 5 105,5 ± 10,9
120 5 118,4 ± 15,0
90,23
s 20,56
CV 22,79
Rezultatele determinării activităţii TGO şi TGP în ţesutul hepatic
Dinamica activitatii TGO
78
Analiza acesteia indica o puternica depresie exercitata de CCl4 asupra enzimei intre 2 si
72 de ore cu revenirea la anormal abia spre 96 de ore.
La 2 ore de la administrarea toxicului are loc o scadere la 7,2 micromoli acid piruvic/
gram tesut pe ora. Curba descendenta continua obtinandu-se valori de 5 micromoli acid
piruvic/ gram tesut pe ora la 12 ore, 3,9 micromoli acid piruvic/ gram tesut pe ora la 24
de ore (minimul). Incepe din acest moment o tendinta de revenire la normal valorile
crescand la 4,3 micromoli acid piruvic/ gram tesut pe ora la 48 de ore, 5,8 micromoli
acid piruvic/ gram tesut pe ora la 72 de ore, 9,5 micromoli acid piruvic/ gram tesut pe
ora la 96 de ore, 9,2 micromoli acid piruvic/ gram tesut pe ora la 120 de ore.
Dinamica activitatii TGP
Privita in general curba activitatii acestei enzime este asemanatoare curbei TGO
observandu-se o depresie intre 2 si 72 de ore si o revenire la normal la 96 de ore.
Valorile obtinute sunt de 2,4 micromoli acid piruvic/ gram tesut pe ora la 2 ore, 2,0
micromoli acid piruvic/ gram tesut pe ora la 6 ore, 1,8 micromoli acid piruvic/ gram
tesut pe ora la 12 ore, 1,5 micromoli acid piruvic/ gram tesut pe ora la 24 ore. Intre 24 si
48 de ore se inregistreaza o perioada de platou cu valoarea de 1,7 micromoli acid
piruvic/ gram tesut pe ora. Dupa aceasta perioada se remrca o tendinta de revenire la
normal atingandu-se valori de 2,1 micromoli acid piruvic/ gram tesut pe ora la 72 de
ore, si intrand in domeniul normalului la cu o valoare de 2,4 micromoli acid piruvic/
gram tesut pe ora la 96 de ore. La 120 de ore se obtine valoare de 2,2 micromoli acid
piruvic/ gram tesut pe ora.
Dinamica activitatii TGO
Tabel 9.5 Dinamica activităţii TGO si TGP hepatice în hepatita toxică experimentală
prin CCl4
79
ORE de la
administrarea
Nr. Animale
sacrificate
Micromoli acid piruvic/ gram
tesut pe ora
TGO TGP
2 5 7,2 ± 0,5 2,4 ± 0,03
6 5 6,7 ± 0,3 2,0 ± 0,07
12 5 5,0 ± 0,8 1,8 ± 0,02
24 5 3,9 ± 0,7 1,6 ± 0,06
48 5 4,3 ± 0, 6 1,7 ± 0,03
72 5 5,8 ± 0,6 2,1 ± 0,01
96 5 9,5 ± 0,9 2,4 ± 0,03
120 5 9,2 ± 1,3 2,2 ± 0,01
6,75 2,07
s 2.07 0,29
CV 30,75% 14,41%
Dinamica activitatii TGP
80
Concluzii
In cadrul acestui experiment am constatat că CCl4 în doza utilizată provoacă
multiple modificări în ţesutul hepatic traduse atât pe plan biochimic cât şi pe plan
morfologic.
Ţinând cont de relaţia bine cunoscută între structură şi funcţie s-a pus problema
existentei sau nu a vreunei corelatii in timp intre leyiunea biochimică şi cea
morfologică.
S-a urmărit stabilirea unor corelaţii între modificările enzimatice şi etapele
modificărilor morfologice.
S-a observat debutul precoce al leziunii biochimice începând de la două ore după
administrarea toxicului atingând un maxim între 24 şi 48 de ore ( în sensul depresiei
activitaţii enzimatice sau creşterii proteolizei).
Procesele de amoniogeneză şi ureogeneză nu sunt afectate de toxic .
Modificările morfologice se conturează la 12 ore după administrarea toxicului.
In cadrul etapei de distrucţie apar leziuni de necroză în zona centrolobulară şi de
distrofie vacuolară în zona mediolobulară.
Caracteristic etapei de reactivare mezenchimo-parenchimatoase ( 24-72 de ore )
este apariţia unui infiltrat de celule mezenchimale şi inceputul unei diviziuni celulare.
In etapa de reechilibrare citohistologică ( 72-120 de ore ) procesul regenerativ se
intensifică însă nu se ajunge în toate cazurile la o restabilire a morfologiei.
Intensitatea leziunilor de necroză corespunde cu cea a fenomenelor de proteoliză
iar procesul de regenerare cu restabilirea a activitaţii biochimice.
Intre leziunea biochimică şi cea morfologică se constată un decalaj în sensul că
leziunea biochimică apare prima şi se normalizează tot prima .
81
BIBLIOGRAFIE
1. Jerca L., Dimitriu C. , Jerca-Putină O. – Reacţii biochimice antioxidante
de excreţie şi detoxifiere, cu implicarea ficatului, Ed.Pim, Iaşi 2007.
2. Harisson - Principiile medicinei interne, Editia a 14-a, 2002
3. Dinu, V., Truţia, E. , Cristea-Popa, E. , Popescu, A. – Biochimie
medicala, Editura medicală, Bucureşti 2006
4. Şelaru, M. – Drogurile- Aspecte biologice, psihologice si sociale, Editura
Semne 1998
5. Voiculescu, M. – Actualităţi în hepatologie, Editura Infomedica ,
Bucuresti 1996
6. Naum, E. , Boisteanu,P. – Drama biologica a alcoolismului, Editura
Dosoftei 2000
7. Moraru, I. – Anatomie patologica, Editura Medicala, Bucuresti 1980.
8. Pascu, O. si Grigorescu, M.- Tratat de gastroenterologie, vol II, Editura
Tehnica , Bucuresti 1997
9. Davidson, V.L. , Sittman, D.B. – Biochemistry, Editia a treaia, Harwall
Publishing, Philadelphia 1994
10. Rodes,J. , Benhamou, J-P. ,Blei, A. – The Textbook of hepatology
Editura Wiley 2007
82
