Argument

“Globalizarea nu este un fenomen economic şi/sau politic, este cea mai dramatică

mutaţie pe care specia umană a cunoscut-o în istorie.” 1

Globalizarea a ajuns un cuvânt pe care îl regăsim pe buzele tuturor, însă foarte puţini

ştiu ce înseamnă cu adevărat acesta. Termenul „globalizare”, deşi a apărut prin anii ΄60, este un

neologism (afirm acest lucru deoarece am găsit definiţia acestuia doar în Marele Dicţionar de

Neologisme-2000) şi a ajuns să fie prezent în tot ceea ce înseamnă mass-media, în literatură (şi

nu numai în cea de specialitate, ci şi în beletristică), cât şi în artă (piesa de teatru „Iarna în rai

(Globalizare)” de Valeriu Butulescu).

Acest fenomen intitulat „globalizare” este inevitabil. Este prezent în tot ceea ce

înseamnă viaţa noastră cotidiană şi mai ales în noi. Fie că suntem pro-globalizare, fie că

suntem contra, acest fenomen a venit peste noi ca un tăvălug, fără să dea de veste, subtil,

luându-ne prin surprindere, iar când am conştientizat urmările sale, era deja prea târziu pentru a

mai putea lua atitudine. Avem în jurul nostru numeroase dovezi de răzvrătire împotriva

globalizării, a persoanelor care inţeleg prin acest fenomen o forma de manipulare, de distrugere

a valorilor naţionale etc. ( protestele anti-globalizare de la Vancouver- Olimpiada de iarnă-

2010; protestele de la Istambul din noiembrie 2009, în care au implicate mai mult de 5000

persoane; blog-uri anti-globalizare etc.)

Pentru a înţelege cel mai bine acest termen care denumeşte un fenomen extrem de

amplu şi complicat, putem pleca de la „cea mai adevărată” definiţie, pe care o văd ca fiind cea

mai concludentă în acest sens :

„- Care este cea mai adevarată definiţie a globalizării?

- Moartea prinţesei Diana!

- Cum aşa?

- O prinţesă engleză cu un amant egiptean are un accident într-un tunel francez, într-o

maşină germană cu motor olandez, condusă de un belgian, care băuse whisky scoţian,

urmărită fiind îndeaproape de paparazzi italieni pe motociclete japoneze. Prinţesa era

tratată de un doctor american cu medicamente braziliene. Şi chestia asta iţi este trimisa de

un român care foloseşte tehnologia lui Bill Gates, iar tu o citeşti pe o clona de IBM care

foloseşte chipuri taivaneze, cu monitor corean, asamblat de muncitori din Bangladesh, 1 Eugen Ovidiu, Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p.47.

1

într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare de indieni, şi descarcată de sicilieni

în porturi, trasportată din nou în camioane conduse de şoferi mexicani şi in final vândută

ţie de evrei.” 2

Aşa cum oamenii de rând au părerile împărţite în ceea ce priveşte globalizarea, şi în

rândul cunoscătorilor (analişti politici, istorici, economişti etc.) opiniile diferă. Astfel, Valeriu

Butulescu este de părere că „omogenizarea, globalizarea, căderea în simetrie, echilibrarea

energiilor reci, toate acestea sunt culmi ale stagnării!”3; Alejandro Llano crede că „globalizarea

este o procedură ce permite celor puternici să profite din plin de cei slabi.”

Din păcate, globalizarea duce la erodarea statului-naţiune, problemă care este din ce în

ce mai vizibilă peste tot în Europa, în ţările slabe, cu democraţii incipiente şi corupţie

generalizată, cum este România, efectele pe termen mediu şi lung, vor fi unele majore, chiar

dezastroase. În fapt, globalizarea pune în discuţie capacitatea sistemului economic naţional de

a face faţă provocărilor, inputurilor sistemice, adică capacitatea statului de a asigura

valorificarea resurselor proprii(materiale, umane, informatice) pentru a stimula creşterea

bunăstării naţiunii în contexul...globalizării! Dar, în România, în originalitatea ei unde fel de

fel de visători se joacă de-a politica şi cum tăria "clanţei" este considerată suficientă în

domeniu, realitatea indicatorilor macroeconomici arată, de fapt, situaţia cruntă în care ne

zbatem! Facem politică economică fără să avem politici publice eficiente, ne batem joc de

banul public şi în plus, nici nu suntem destoinici să atragem fondurile europene care ne sunt

alocate.

În lucrarea de faţă, care cuprinde 5 capitole, şi anume: Conceptul de globalizare;

Conţinutul economic al globalizării; Globalizarea şi relaţiile politice internaţionale; Implicaţiile

sociale ale globalizării şi respectiv Globalizarea şi cultura mi-am propus să analizez din

perspectiva câtorva autori studiaţi, relaţia dintre globalizare şi lumea contemporană.

I. Conceptul de globalizare

2www.swampblog.info/ definitia - globalizarii

3 Valeriu, Butulescu, replică din piesa de teatru „Iarnă în rai (Globalizare)”

2

Este evident că lumea se îndreaptă tot mai rapid spre globalizare, spre o lume văzută ca

o unitate la nivel planetar a unor identităţi şi care va funcţiona cu norme şi standarde comune.

Elementele specifice fiecărui participant vor contribui la realizarea unui echilibru internaţional,

cu deosebire socio-economic, la nivel macrostructural, în funcţie de resursele proprii şi de

capacitatea de utilizare a acestora de fiecare colectivitate umană în calitate de actor acceptat ca

egal, suveran şi independent.

În acest cadru, naţiunea sau statul naţional nu trebuie opus globalizării. Ele se regăsesc

integrate în acest proces. Dacă privim astfel lucrurile, globalizarea nu apare ca ceva distructiv,

acel ceva care să anuleze specificul. Globalizarea nu mai apare ca o ameninţare la identitate, ci

ca un fenomen care conservă, afirmă şi potenţează naţiunile. Cele două laturi ale raportului –

globalizarea şi dorinţa de protejare a identităţii – pot fi complementare.

Desigur că problema – adică raportul dintre identitate naţională şi globalizare –

presupune o dezbatere multidimensională.

Se poate observa că a pune în discuţie un asemenea subiect este deosebit de constructiv.

Se vede din tematica – ordine publică, securizarea frontierelor, securitate naţională – toate

privite în contextul globalizării. Iar subiectul pare a fi, întotdeauna, la început. La prima

vedere, ai impresia că trebuie să distrugi ceva ca să poţi construi altceva. Uneori se pune în

discuţie chiar legitimitatea respectivului raport: identitate–globalizare. De aceea, în studierea

subiectului ar trebui să se pornească de la interogarea critică a bazei istorice a acestuia –

perioada istorică, dimensiunea politică sau geografică, instrumentele de realizare, direcţia de

acţiune. Întrebările pe care le punem îndreptându-ne spre istorie trebuie coroborate cu

posibilităţile momentului, cu relaţiile la nivel regional şi planetar.

I.1. Definiţie

Globalizarea este un termen al anilor '60, care a câştigat în popularitate în ultimele trei

decenii, devenind un cuvânt la modă, o lozincă, un "zgomot de fond" [Kloos 1998] ce se

regăseşte în aceeaşi măsură în discursul popular, în cel politic, în discursul mass-media şi în

acela specializat, al ştiinţelor sociale. The Penguin Dictionary of Sociology, editat de Nicholas

Abercrombe, Stephen Hill şi Bryan S. Turner, care ajunsese, în 1994, la a treia ediţie, nu

conţine termenul globalizare ca articol separat. Sensul termenului este explicat în cadrul

paragrafului dedicat “teoriei sistemului global”. Primul dicţionar care dedică un articol

3

termenului de globalizare este Dicţionarul de Sociologie al lui Gordon Marshall's (A

Dictionary of Sociology), publicat în 1998.

Termenul provine de la adjectivul global, cu sensul de "răspândit în întreaga lume",

adjectiv al cărui uz este legat de începuturile expansiunii coloniale europene, care au avut loc

în secolul al XVI-lea. Procesul pe care globalizarea, ca termen, îl acoperă pe plan conceptual

este, aşadar, mult mai vechi decât conceptul ce i-a fost anexat. O primă înţelegere a acestui

proces este geografică. Cele dintâi călătorii maritime, însoţite de descinderea în necunoscutul

exotic şi explorarea unor spaţii până atunci cel mult bănuite sau mitizate, au fost văzute, de

către omul european, ca fiind o mare promisiune, aceea de extindere pe orizontală, de

cuprindere teritorială a întregii planete. Se pare că expediţia lui Magellan (1519-1522) în jurul

lumii a fost ceea ce a iniţiat formal epoca globalizării. Dacă ne raportăm la cele trei faze

geografice ale istoriei introduse de Simion Mehedinţi ("faza continentală", în care are loc

migraţia popoarelor, "faza oceanică", ce are drept element propriu invenţia motorului cu aburi,

şi "faza aeriană", caracterizată prin invenţia avionului), globalizarea, ca proces, debutează în

faza oceanică, epoca primelor descoperiri teritoriale. Ce-a de-a doua înţelegere a procesului,

aflat încă în stare germinală, a fost politico-economică. Expansiunea geografică s-a conjugat cu

aceea de luare în stăpânire, de revendicare, achiziţionare şi valorificare a noilor spaţii

descoperite. Putem vorbi, acum, despre o a patra fază a istoriei, care nu mai este geografică

întrucât nu presupune parcurgerea unui spaţiu, ci eludarea lui: faza electronică. Adjectivul

global este investit cu sensuri noi în 1960, când McLuhan se referă la lume folosind sintagma

de "sat global", metaforă care trebuia să indice faptul că, datorită mijloacelor electronice de

comunicare, contactul dintre indivizi cunoaşte aceeaşi rapiditate şi eficienţă cu care acesta se

produce în micile comunităţi rurale. Termenul de globalizare – formă gramaticală care

sugerează un proces -, în sensul său de acum, s-a ivit din conştiinţa faptului că lumea se află

într-un proces prin intermediul căruia va deveni un fel de sat global sau, cel puţin, un singur

sistem economic, socio-politic şi cultural. Dacă "global" este un termen static, "globalizare" se

vădeşte a fi unul dinamic. Vom distinge, aşadar, între "globalizare", ca proces sau set de

procese, şi "globalism", ca rezultat socio-cultural posibil (dar nu şi necesar) al proceselor

globalizării.

Cezar Bârzea, de exemplu, defineşte globalitatea ca o „suprateritorialitate, ceea ce

înseamnă că societatea civilă globală se ocupă de problemele transversale ale umanităţii,

presupune comunicare transfrontalieră, se sprijină pe organizaţii transteritoriale şi este o formă

de solidaritate suprateritorială. Aceste patru atribute sunt mai greu de realizat, în ciuda

aspiraţiilor la nivel global decât în interiorul unei societăţi naţionale. „Lumea“ este mult mai

4

eterogenă şi mai inegală decât statele suverane, astfel încât ea este departe de a deveni o

comunitate politică propriu-zisă. La nivel european, date fiind contingenţele istorice şi

elementele unificatoare deja în funcţiune (piaţa comună, moneda unică, dreptul comunitar),

globalizarea societăţii, inclusiv a societăţii civile, este mult mai plauzibilă.”4

O primă dificultate cu care ne întâlnim ţine de chiar definirea termenului de

"globalizare". De-a lungul ultimului deceniu al secolului trecut, globalizarea primeşte

accepţiuni dintre cele mai diverse, nu atât din punctul de vedere al extensiunii, cât din acela al

intensiunii. Dacă cele mai multe dintre definiţii asumă faptul că avem de-a face cu un proces

dinamic şi de lungă durată, dacă toate definiţiile se pun de acord asupra faptului că fenomenul

interesează întreaga lume, accepţiunile variază în ceea ce priveşte notele conceptului. Una

dintre primele definiţii consacrate globalizării vine dinspre sociologie şi a fost oferită de

Giddens: "Globalizarea trimite la dezvoltarea relaţiilor sociale şi economice, care se extind în

întreaga lume. (...) Un aspect cheie al studiului globalizării este apariţia unui sistem mondial,

ceea ce înseamnă că, într-o oarecare măsură, trebuie să privim lumea ca formând o singură

ordine socială."5 Accentul cade, aici, pe social şi economic. Acelaşi autor, cu doar un an în

urmă, se referea la globalizare astfel: Avem de-a face cu o "intensificare a relaţiilor sociale din

întreaga lume, care unesc localităţi distanţate astfel încât întâmplările locale sunt modelate de

evenimente care au loc la multe mile distanţă şi viceversa".6

Termenul de „globalizare” a primit de-a lungul timpului numeroase definitii, iar in cele

ce urmează vom încerca să enumerăm unele dintre cele mai complexe. Astfel, in Marele

Dicţionar de Neologisme, „(a) GLOBALIZÁ, globalizéz, vb. I. Tranz.=A reuni într-un tot

elemente disparate; a judeca o problemă în ansamblu. (cf. fr. globaliser)”7.

George Soros incearcă şi el o definiţie a globalizării-„mişcarea liberă a capitalului

însoţită de dominaţia crescândă a pieţelor financiare globale şi a corporaţiilor multinaţionale

asupra economiilor naţionale.”8

În viziunea lui Antony Giddens globalizarea reprezintă „intensificarea relaţiilor sociale

în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţi îndepărtate, încât evenimente

care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile

depărtate, şi invers.”9

4 Cezar Bârzea, Cetăţenia europeană, Politeia-SNSPA, Bucureşti, 20055 Anthony, Giddens, Modernity and Self-Identity, Ed. Academiei, Bucureşti, 1991, p.97;6 Anthony, Giddens, Consecinţele modernităţii, Ed. Univers, Bucureşti, 1990, p.65.7 Florin, Marcu, Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti, 2006, p. 271;8 George, Soros, Despre Globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.15 ; 9 Anthony, Giddens, Consecinţele modernităţii, Ed.Univers, Bucureşti, 2000, p.112;

5

Din punct de vedere economic, globalizarea poate fi definită ca fiind „cea mai înaltă

formă de internaţionalizare a activităţii economice. Tendinţele de globalizare se manifestă în

economia mondială pe mai multe planuri: al integrării sistemului internaţional de producţie, al

integrării unor pieţe de mărfuri sau servicii, al convergenţei politicilor economice ale

economiilor naţionale. Fenomenul globalizării potenţează şi mai mult rolul informaţiei ca

resursă decisivă a dezvoltării economice în etapa actuală. Globalizarea reprezintă procesul de

întrepătrundere tot mai accentuată între economiile naţionale. Ne îndreptăm spre un nou sistem

economic mondial global, unde interdependenţa economică dintre ţări reprezintă elementul

esenţial.”10

În legătură cu esenţa şi semnificaţia globalizării s-au conturat diverse puncte de vedere,

unele convergente, altele opuse. Spre exemplu, profesorul Bruno Amoroso de la Universitatea

Roskilde din Danemarca, într-un studiu recent (1998) intitulat “On globalization. Capitalism in

the 21st Century” consideră că globalizarea înseamnă, de fapt, existenţa capitalismului triadic

transnaţional, care are ca instituţii de bază corporaţiile transnaţionale, organismele

internaţionale şi lobby-ul, iar ca principală formă de piaţă – piaţa globală. Globalizarea este

mijlocul prin care firmele transnaţionale industriale şi financiare controlează piaţa şi resursele

disponibile în scopul obţinerii profitului.”11

Alţi gânditori, spre exemplu Kimon Valaskakis, consideră că globalizarea nu este un

fenomen nou în istoria omenirii. Economia mondială a fost integrată sub aspect comercial cu

mult înainte. Specific actualei globalizări este amploarea fenomenului, faptul că ea

cuprindemajoritatea activităţilor umane; nu se limitează la mecanismele pieţei, ci vizează şi

producţia.

Tiberiu Brăilean, în lucrarea sa intitulată sugestiv „Globalizarea”, dă o definiţie ceva

mai complexă decât cele întâlnite până acum: „un fenomen şi un proces complex, caracterizat,

în principal, prin: o tendinţă profundă de regăsire a unităţii; creşterea interdependenţelor la

nivel global; internaţionalizarea schimburilor şi a producţiei; liberalizarea pieţelor; libera

circulaţie a capitalurilor, informaţiilor, persoanelor şi mărfurilor; a treia revoluţie industrială şi

transnaţionalizarea tehnologiei; dominaţia firmelor multinaţionale; intensificarea concurenţei

(hiperconcurenţa) la nivel global; comprimarea timpului şi a spaţiului; afirmarea culturii

contractului; naşterea unei societăţi civile globale; afectarea suveranităţii naţionale, a

identităţilor culturale şi spirituale.”12

10 Dan Popescu, Economie Politică, Edituta Continent, Sibiu, 2000, p.39.11 Bruno Amoroso, On globalization. Capitalism in the 21st Century, MacMillan Press Ltd, 1998, p 233.12 Tiberiu Brăilean, Globalizarea, Institutul European, 2004, pp. 131-132;

6

Alţi autori, cum este Giorgios I. Mantzaridis, fac distincţia între globalizare şi

universalitate. După părerea lui, acestea ar fi două noţiuni înrudite din punct de vedere formal,

dar opuse în esenţa lor. „Prima exprimă unirea autoritară şi omogenizarea, iar cea de-a doua

exprimă unitatea spirituală, dar, în acelaşi timp, şi diversitatea persoanelor şi ale societăţilor şi

cultivă armonia şi împlinirea acestora.”13

S-au dat numeroase definiţii globalizării, fiecare autor reliefând o anumită latură sau

dimensiune a sa, insă nici una dintre ele nu este pe deplin satisfăcătoare, şi asta deoarece este

foarte greu de definit un fenomen atât de complex şi de „alunecos”, am putea spune.

Construirea unui discurs valid asupra contextului actual al societăţii presupune

definirea principalelor coordonate, globalizarea fiind înainte de toate un element de care nu se

poate face abstracţie. Într-o lume în care latura economică este adesea exacerbată, globalizarea

se extinde dincolo de acest element care i-a stat la bază, antrenând toate celelalte elemente

definitorii ale unei societăţi, cultura, tradiţia, precum şi domeniul politic.

Globalizarea reprezintă atât un proces unificator, egalizator, cât şi unul ce divide,

mărind adesea prăpastia ce separă oameni din categorii sociale diferite sau din regiuni

geografice distincte. Acest proces este urmat de efecte neprevăzute şi de aceea greu de înţeles.

Supus în permanenţă la nenumărate modificări survenite la nivelul societăţii, omul actual este

prins în interiorul unui sistem pe care nu îl înţelege şi pe care nu îl poate controla. Globalizarea

impune de multe ori norme la care oamenii cu greu se pot conforma, renunţând uneori chiar la

propriul sistem de valori. Schimbările impuse de acest proces transformă contextul social de la

care individul ştie că îşi poate reclama propria identitate.

Fiecare persoană este membră a unui grup social, iar identitatea personală poate fi

schimbată în funcţie de circumstanţe, de aceea cercetătorul Herman Bausinger propune

noţiunea de „potenţialuri identitare”. Acest autor contestă ideea conform căreia identitatea

culturală s-ar afla într-un raport de opoziţie cu globalizarea economică şi tehnologică.

Globalizarea lărgeşte orizonturile şi intensifică valorile identităţii locale, afirmă Herman

Bausinger, iar odată cu pierderea importanţei graniţelor naţionale, cele culturale câştigă

semnificaţie. Termenul globalizare se aplică totuşi în mod general doar unei părţi a lumii şi nu

„lumii” întregi. Globalizarea implică toate nivelurile unei societăţi, căci experienţele culturale

se împletesc cu cele economice, politice, tehnice.

La baza procesului globalizării a stat intenţia depăşirii graniţelor economice, fapt ce a

dus la anularea importanţei distanţelor geografice. Societatea în care trăim se caracterizează

prin accelerarea exploziei ritmurilor de înfăptuire a unor procese deosebite ce ţin de ramura

13 Giorgios I. Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p.20.

7

tehnică. Tranzienţa devine noua instabilitate din viaţa cotidiană. Această nouă constantă a vieţii

postmoderne este definită ca fiind egală cu viteza de „circulaţie” a diferitelor tipuri de relaţii

din viaţa unui individ. A trăi într-o „tranzienţă înaltă” reprezintă pentru Alvin Toffler, scurtarea

relaţiilor pe care un om le stabileşte în cursul vieţii sale şi înlocuirea acestora într-un ritm cât

mai accelerat.

Tranzienţa nu este valabilă doar pentru relaţiile pe care un om le stabileşte cu alte

persoane, ci ea este valabilă şi pentru relaţiile pe care un individ le stabileşte cu obiectele care-i

populează viaţa. Atitudinea pe care individul o are faţă de obiecte exemplifică adesea valorile

pe care le posedă acea persoană. Societatea actuală este una a civilizaţiei care produce şi

consumă obiecte de unică folosinţă, fapt nelipsit de consecinţe asupra mentalităţii şi modului

de relaţionare specific uman. „Se dezvoltă astfel o mentalitate a consumatorului care foloseşte

şi aruncă, mentalitate corespunzătoare produselor de pe piaţă. Răspândirea acestei tendinţe „de

descotorosire” în sânul societăţii implică o durată mai redusă a relaţiilor dintre om şi lucruri.”14

O altă consecinţă a tranzienţei care caracterizează cel mai adesea viaţa cotidiană este

modul „defectuos”în care o persoană stabileşte relaţii cu cei cu care intră în contact. Relaţiile

încep să fie definite cel mai adesea în termeni funcţionali. Omul postmodern stabileşte relaţii

cu un grad redus de angajare cu majoritatea indivizilor. Ceea ce se întâmplă, afirmă Alvin

Toffler, este de fapt aplicarea principiului modular relaţiilor umane. „Am creat fiinţa de care ne

putem debarasa: omul modular.”15 Astfel omul întreţine relaţii numai cu anumite părţi, moduli

ale unei personalităţi. Această fragmentare a relaţiilor stă la baza alienării, dar „angajarea”

totală faţă de fiecare persoană cu care intră în contact ar duce la autodistrugere, datorită

numărului mare de relaţionări. Orice relaţie implică anumite aşteptări şi obligaţii de la sine

înţelese din partea celor care instituie acea relaţie, dar într-o relaţie modulară cerinţele sunt

strict limitate de caracterul lor funcţional.

Schimbarea are loc atât de repede încât s-a încetăţenit maxima conform căreia

adevărurile de ieri devin ficţiunile de astăzi. Adesea persoanele cele mai interesate nu reuşesc

să ţină pasul cu bagajul de informaţii noi care apar în fiecare moment chiar şi în domenii foarte

restrânse. Tocmai de aceea fluxul crescut de informaţii ne obligă să ne specializăm în domenii

din ce în ce mai restrânse, impunând totodată revizuirea permanentă a ideilor şi modelelor

stabilite anterior. Un exemplu oferit este cel al cărţii care începe să se apropie de tranzienţa

publicaţiilor lunare. „Creăm şi epuizăm idei şi imagini într-un ritm din ce în ce mai rapid.

14 Alvin Toffler, Şocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 65

15 Ibidem, p. 100

8

Cunoştinţele, la fel ca şi oamenii, locurile, lucrurile şi formele organizaţionale devin un produs

de folosit şi aruncat.”16

Schimbarea atinge de asemenea sensurile şi semnificaţiile cu ajutorul cărora descifrăm

lumea exterioară, dar şi pe cea interioară. Necesitatea celor ce lucrează în publicitate de a

transmite un număr cât mai mare de informaţii într-un timp cât mai scurt, duce la folosirea cât

mai puternică a simbolismului, tocmai pentru a asigura concentrarea informaţiei.

Transformările sunt percepute şi la nivelul limbii care adună noi cuvinte sau noi sensuri pentru

cele deja existente.

Alături de tranzienţă, noutatea îşi are rolul ei în ceea ce priveşte înţelegerea societăţii

actuale. „Asemenea călătorului care, după ce s-a instalat într-o ţară străină şi a reuşit să se

acomodeze, e nevoit să plece în altă ţară şi apoi în alta, vom ajunge să ne simţim mereu ca

nişte <<străini într-o ţară străină>>.” 17 Dorinţa de noutate stă la baza diversificării extreme a

serviciilor şi produselor oferite, drumul preconizat de Alvin Toffler fiind cel al creării şi

oferirii celui mai tranzient şi totuşi celui mai durabil produs, şi anume experienţa umană.

Stabilirea incertitudinii drept constantă a lumii actuale este o condiţie a renaşterii

religiei populare, a jocurilor de noroc şi a importanţei pe care o capătă sportul, toate acestea

văzute ca mijloace de manipulare a masei. „Prin brutalitatea ei, criza economică actuală

provoacă … efecte de panică şi de nebunie. În societăţi în principiu dominate de raţionalitate,

când aceasta o ia razna sau se dislocă, cetăţenii sunt tentaţi să recurgă la forme de gândire

preraţională, se întorc la superstiţii, esoterism… Mulţi se întorc spre paradisurile artificiale ale

drogurilor, alcoolului sau către paraştiinţe şi practici oculte.”18 Puternica tendinţă care împinge

lumea spre efemeritate stă la baza nevoii adevărurilor eterne, care să asigure un suport vieţii

umane. Pe această linie se înscrie atât reînvierea religiei, cât şi a interesului pentru instituţiile

de bază şi pentru fundamentele istorice ale umanităţii.

Obiectele cu care oamenii se înconjoară redau în mare parte structurile familiare şi

sociale ale unei epoci. Transformările sociale şi culturale sunt resimţite şi în modul în care se

constituie mediul ambiant. În mediul tradiţional, tendinţa dominantă este aceea de acumulare şi

ocupare a spaţiului, de închidere a acestuia, fiecare cameră având o funcţionalitate strictă.

Potrivit concepţiei lui Jean Baudrillard mobilele şi obiectele au ca funcţie personificarea

relaţiilor umane, umplerea spaţiului pe care îl împart. Apariţia ansamblului modern de serie

16 Kateherine Kia Tehranian, Global communication and pluralization of identities, Futures, vol.

30, no. 2/3, 1998, p. 172

17 Alvin Toffler, Op. cit. p. 196

18 Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Doina, 1998, p. 82

9

asigură supleţea obiectelor şi lipsa oricărei constrângeri morale pe care acestea ar putea să o

exercite asupra individului. Mobilitatea şi multifuncţionalitatea obiectelor sunt semne ale unei

mai mari libertăţi de organizare, dar şi ale unei mai mari disponibilităţi în relaţiile sociale pe

care un om le stabileşte.

Dintre marile schimbări instaurate de postmodernism pot fi amintite: tendinţa de a

îndepărta sursa de lumină, dispariţia oglinzilor, dispariţia portretelor de familie, a fotografiei de

nuntă din dormitor, a portretului proprietarului din salon, deci ceea ce este numit „oglinda

diacronică a familiei”. Totodată dispare valoarea absolută a operei de artă, accentul fiind pus

pe valoarea asociativă. Noul tip de locatar ce se propune ca model „<<omul care aranjează>>

nu e nici proprietar, nici simplu utilizator, ci un agent informator activ al ambianţei. El dispune

de spaţiu ca de o structură de distribuire, iar prin controlarea spaţiului deţine toate posibilităţile

de relaţii reciproce şi, prin urmare, totalitatea rolurilor pe care le pot asuma obiectele.” 19 Omul

tradiţional era legat de obiectele ambiante, fapt care nu mai este valabil astăzi, într-o societate

dominată de obiectele de consum, uşor de înlocuit. Omul actual este definit de Jean Baudrillard

ca fiind omul de relaţie şi de ambianţă, fapt care aduce în prim plan relaţiile posibile în orice

moment dar lipsite de orice subiectivitate, simple „relaţii funcţionale”. Ceea ce se remarcă este

apariţia unui formalism mai subtil şi a unei noi morale „a tranziţiei obligatorii de la mâncat,

dormit şi procreat la fumat, băut, privit, vorbit şi citit. Funcţiile viscerale se şterg în folosul

celor culturale.” 20

Şocul viitorului reprezintă pentru Alvin Toffler tensiunea distrugătoare şi dezorientarea

cărora le cad pradă indivizii care trebuie să suporte schimbări foarte mari într-un interval

relativ scurt de timp. O noţiune paralelă prezentă în lucrările lui Alvin Toffler este cea de şoc

cultural. Acesta este definit ca fiind „ceea ce se întâmplă când regulile psihologice familiare,

care-l ajută pe individ să existe într-o societate sunt deodată anulate şi înlocuite cu altele care

apar ciudate sau de neînţeles.”21. Mult mai dur este considerat şocul viitorului, caracterizat

printr-o dezorientare extremă, neliniştea, nevroza de masă, iraţionalitatea şi violenţa nestăvilită

fiind de asemenea caracteristicile acestuia. Ceea ce se petrece de fapt este scoaterea individului

dintr-un mediu pe care îl cunoaşte şi care îi este familiar, şi transpunerea lui într-o nouă lume

bazată pe reguli şi valori diferite de cele pe care individul le cunoştea deja. Persoana în cauză

este privată de orice posibilitate de a se reîntoarce în mediul din care ea a fost „smulsă”.

I.2. Efectele globalizării în cadrul comunităţii19 Jean Baudrillard, Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj-Napoca,1996, p. 1820 Ibidem, p. 3121 Alvin Toffler, op. cit., p. 23

10

Apartenenţa la o comunitate este adesea văzută ca fiind dependentă de „construcţia

simbolică şi de semnificaţia unei măşti a similarităţii pe care toţi o poartă, o umbrelă a

solidarităţii sub care toată lumea se poate adăposti”22. Comunitatea asigură baza identităţii

personale, deoarece ea se bazează pe ideea unui spaţiu fizic sau social restrâns în care se

dezvoltă liniile de intercunoaştere, acceptarea unor reguli de conduită şi un sentiment de

apartenenţă. A aparţine unei comunităţi înseamnă să împărtăşeşti cu membrii acesteia un

anumit sens al lucrurilor, să participi astfel la un „domeniu simbolic comun”.

Pornind în analiza sa asupra condiţiei postmodernităţii de la domeniul economic, în

care se remarcă accelerarea generală a timpului de circulaţie a capitalului, David Harvey

descrie câteva consecinţe ale aceste accelerări. În primul rând este remarcată accentuarea

volatilităţii şi efemerităţii modelelor, produselor, ideilor şi tehnologiilor. Această efemeritate

dublează sentimentul că tot ceea ce este solid se destramă şi valoarea instantaneităţii şi a

produselor de unică folosinţă creşte. În aceeaşi manieră valorile, stilurile de viaţă şi de

existenţă adesea moştenite sunt simple elemente de care omul începe să se debaraseze din ce în

ce mai uşor.

O altă coordonată a vieţii cotidiene devine bombardamentul de stimuli, care creează

uneori grave probleme de suprasolicitare nervoasă, de exemplu: cultivarea unei atitudini

blazate, negarea, întoarcerea nemotivată valoric la imaginile timpului trecut etc.

Volatilitatea, precizează David Harvey, face ca angajarea într-o activitate pe termen

lung să devină foarte dificilă, neexistând decât două posibilităţi: adaptarea rapidă sau

controlarea volatilităţii. Această din urmă metodă presupune capacitatea de a manipula gustul

sau opinia existentă într-o societate. Manipularea se realizează mai ales prin construirea unor

noi sisteme de semne şi imagini. Rolul publicităţii s-a schimbat în sensul potenţării puterii de

manipulare a acesteia şi mai puţin a celei de informare, astfel „mediatizarea devine mijlocul

iluzoriu, trecător şi fugitiv prin care o societate a valorilor pasagere îşi exprimă nostalgia

valorilor comune”23. Imaginea personală capătă o importanţă deosebită, căci ea asigură

succesul sau insuccesul unei persoane. Dobândirea unei anumite imagini, cel mai adesea

cumpărarea ei, stă la baza modului în care o persoană se prezintă şi îi etichetează pe ceilalţi.

„Globalizarea divide şi uneşte în egală măsură; cauzele diviziunii sunt identice cu cele

care promovează uniformitatea globului. (…) Ceea ce apare drept globalizare pentru unele

22 Richard Jenkins, Identitatea socialǎ, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 137

23 David Harvey, Condiţia postmodernităţii, Editura Amacord, Timişoara, 2002, p. 290

11

popoare înseamnă localizare pentru altele. Mobilitatea ajunge una dintre cele mai râvnite

valori, iar libertatea de mişcare … devine rapid principalul factor de stratificare în epoca

modernă pe care o traversăm.” 24 Omul postmodern se confruntă cu lipsa oricărui suport în faţa

rapidităţii cu care se schimbă lumea în care el trăieşte şi în care şi-a stabilit anumite valori, care

încep să-şi piardă orice sens. Comunitatea în mijlocul căruia îşi regăsea echilibrul se destramă,

nimic nu-i mai conferă siguranţă. În acest mod este pierdut sensul comunităţii, care oferea

sprijin şi resurse de identificare. Identitatea comunităţii şi deci sprijinul pe care ea îl poate oferi

membrilor săi cărora le asigură stabilitatea identitară „se evaporă din clipa în care

comunicaţiile dintre cei dinăuntru şi lumea din afară devin mai intense şi au mai multă greutate

decât schimburile reciproce dintre cei dinăuntru” 25

Deoarece sensul comunităţii este pierdut, „anxietatea identitară atinge o intensitate aşa

de mare încât ea trebuie să fie revendicată sau stabilită prin fetişismul produsului, prin

distincţii sociale ale comportamentului de consum sau al sentimentelor euforice de disociere de

sine într-o comunitate mare imaginară. Modernitatea este de aceea predispusă la creşterea

hedonismului şi totalitarismului.” 26

I.3.Societatea actuală versus globalizare

Potrivit lui Ignatio Ramonet lumea actuală se prezintă sub forma unui haos imens,

bazat pe înmulţirea uniunilor economice regionale, pe de o parte, şi pe renaşterea mişcărilor

naţionaliste, care stau la baza divizării statelor, pe de altă parte. Marile migraţii de populaţii,

datorate sărăciei sunt percepute de către statele bogate drept o ameninţare transfrontalieră.

Alături de aceste probleme se adaugă ameninţările reţelelor mafiote internaţionale, efectele

poluării, creşterea numărului oraşelor. Astfel marile probleme sunt globale, ele nu ţin cont de

frontierele locale, de aici şi greutatea rezolvării lor la un nivel particular. Identitatea personală

este din ce în ce mai ameninţată, sprijinul comunităţii lipsind mai mult ca niciodată. În lucrarea

Geopolitica haosului, Ignatio Ramonet remarcă două puteri dinamice şi contradictorii în lume,

cea de fuziune şi cea de fisiune. Forţele de separaţie sunt stimulate de renaşterea concepţiei

etnice a statului-naţiune. Descompunerea identităţii statului produce o intensificare a

neînţelegerilor, iar clasa politică este din ce în ce mai discreditată în rândurile opiniei publice.

24 Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei, Editura Antet, Oradea, 1999, p. 6

25 Idem, Comunitatea. Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Editura Antet, p. 1126 Kateherine Kia Tehranian, op. cit., p. 217

12

Asistăm în momentul de faţă la apogeul unei societăţi duale: „un grup de hiperactivi şi,

pe de altă parte, mulţimea covârşitoare de săraci, şomeri şi de marginalizaţi” 27. Legile

economice devin în ochii unora noua religie. Atmosfera de criză datorată numărului mare de

şomeri din Europa (în jur de 20 de milioane) este pusă de multe ori pe seama imigranţilor, a

muncitorilor care lucrează mult mai ieftin şi care fac o concurenţă acerbă, tocmai de aceea

discursul de extremă dreaptă primeşte o nouă legitimare. În acest context fiecare persoană

trebuie să ia decizii ce privesc direct identitatea sa. „Cetăţenii aspiră în mod confuz la un rol

nou, mai activ, mai imediat, mai direct legat de cadrul lor de viaţă. Dar, în acelaşi timp,

votează mai puţin, n-au încredere în partide şi în putere, părăsesc sindicatele, îşi bat joc de

justiţie, critică mijloacele de informare.” 28

Tendinţa uniformizării impusă şi de globalizarea economică şi culturală fără să vrea

creează un context pentru „tresăririle de identitate şi crispările tradiţionale” 29. Cultura globală

se bazează pe mijloacele de informare, care sunt de fapt şi principalele instrumente ale

globalizării şi de aceea domeniul în care se dau „bătăliile” economice. Societatea actuală se

caracterizează prin revizuirea practicilor, certitudinilor, abandonarea valorilor care au constituit

baza organismului social european. Cultura de masă se impune, bazându-se pe omogenizarea

moravurilor şi standardizarea culturală.

În societăţile tradiţionale, afirmă Herman Bausinger identitatea era structurată în

cercuri concentrice: familia, vecinii, sat, oraş, regiune, naţiune. În societatea actuală este

întâlnită o construcţie mult mai complexă a identităţii prin combinarea identităţilor parţiale,

concurente, identitatea devenind subiect al schimbării. „Orice persoană îşi conduce sau îşi

manevrează – conştient sau nu – identitatea sa; identitatea nu este doar o simplă funcţie a

condiţiei materiale a vieţii.”30

Globalizarea este un fenomen real al secolului XX, cu avantaje şi dezavantaje pe care le

creează diferitelor ţări sau unor întregi zone geografice şi care sunt şi continuă să fie cauze de

contreverse şi framântări între susţinătorii sau opozanţii acestui proces mondial. Informaţiile

despre acest fenomen traversează Globul de la un capăt la altul doar în câteva minute, prin

diferite mijloace din ce în ce mai moderne: televiziune, poşta electronică, telefonia mobilă,

faxul etc. Toate aceste succese, la prima vedere sunt foarte utile pentru omenire, dar în acelaşi

timp au şi multe aspecte negative prin transmiterea de informaţii total nedorite (text, imagini)

27 Ignacio Ramonet, op. cit., p. 2928 Ibidem, p. 34 29 Ibidem, p. 5030 Herman Bausinger – Intercultural Demands and Cultural Identity, în Language, Culture and Identity, Language & Cultural Contact, Aalborg University Press, 1999, p. 13

13

care la momentul de faţă sunt greu de controlat şi de blocat. Acelaşi lucru s-a întâplat cu zeci

de ani în urmă, când a apărut telefonia. Viteza de dezvoltare a mijloacelor de informare

reprezintă un real suport al globalizării şi nimeni de pe mapamond nu mai poate opri această

revoluţie.

II. Conţinutul economic al globalizării

14

Două mari crize sunt percepute în societatea actuală: cea economică şi cea socială.

Dificultatea reiese din modul în care acestea se condiţionează şi se presupun reciproc. . În mare

parte criza economică a fost identificată ca stând la baza celei sociale, deoarece o perioadă de

declin economic antrenează mişcări ample la nivelul societăţii. Astfel „fiecare perioadă de

echilibru relativ, de creştere continuă şi reguli clare … este însoţită de un ansamblu de

categorii, împărtăşite de cei mai mulţi, de un sistem simbolic de desemnare şi de clasare

puternic interiorizat (…). Schimbarea normelor, modelelor, terminologiei provoacă o

destabilizare a reperelor, a denumirilor, a sistemelor simbolice anterioare.” 31.

II.1. Globalizarea economică- scurt istoric

Aşa cum am definit-o, globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşte

prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani. La sfîrşitul celui de-al doilea

rãzboi mondial, tranzacţiile internaţionale de capital erau strict controlate în majoritatea

statelor. Instituţiile rezultate la Bretton Woods, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca

Mondialã, au fost concepute tocmai pentru a facilita comerţul internaţional şi investiţiile într-

un mediu caracterizat prin restricţionarea fluxurilor de capital privat. Controalele asupra

mişcãrilor de capital au fost treptat înlăturate, iar pieţele financiare off-shore, stimulate şi de

criza petrolului din anul 1973, s-au dezvoltat rapid. Mişcările internaţionale de capital s-au

accelerat la începutul anilor 80, în timpul lui Ronald Reagan şi Margaret Thatcher, pieţele

financiare devenind cu adevărat globale la începutul anilor .90, după colapsul imperiului

sovietic.

Aceasta nu a fost cea dintâi perioadã în care pieţele financiare internaţionale au jucat un

asemenea rol dominant. Condiţii similare au existat şi înainte de primul rãzboi mondial.

Mişcãrile internaţionale de capital au fost întrerupte mai întâi în timpul primului rãzboi

mondial, apoi de Marea Depresiune din anii ’30. Procesul este însã cu certitudine reversibil.

Caracteristica primordialã a globalizãrii este aceea cã permite capitalului financiar sã se

deplaseze liber. Dimpotrivã, deplasarea indivizilor este riguros reglementatã. Deoarece

capitalul este un ingredient esenţial în producţie, ţãrile trebuie sã intre în competiţie pentru a-l

atrage, ceea ce determinã o atenuare a capacitãţii lor de a-l impozita şi reglementa. Datoritã

influenţei globalizãrii, aranjamentele noastre sociale şi economice au cunoscut o transformare

31 Claude Dubar, op. cit. , p. 16;

15

radicalã. Capacitatea capitalului de a migra oriunde submineazã capacitatea statului de a-şi

exercita controlul asupra economiei.

Globalizarea pieţelor financiare a fãcut ca, dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, ideea

de stat asistenţial sã fie depãşitã, întrucât cei care solicitau sistem de securitate socialã nu şi-au

mai putut pãrãsi ţara, în vreme ce capitalul pe care statul asistenţial îl impoziteazã poate s-o

pãrãseascã. Aceastã consecinţã nu este accidentalã. Obiectivul administraţiei Reagan, în Statele

Unite, şi al guvernului Thatcher, în Marea Britanie, a fost acela de a reduce capacitatea statului

de a interfera în economie, iar globalizarea a servit foarte bine acestui scop. Transformarea

survenitã dupã 1980 nu a fost însã atât de bine înţeleasã. Putem susţine cã, în general, ea nu

este nici mãcar recunoscutã. Întotdeauna capitalul a cãutat sã ocoleascã impozitarea şi

reglementarea, încât e facil sã interpretãm tendinţa actualã de reducere a impozitãrii şi

reglementãrii drept o manifestare a legilor economice oriunde şi oricând valabile.

Este un punct de vedere care predominã cel puţin în lumea vorbitorilor de limbã

englezã şi care a fost denumit fundamentalism de piaţã. Conform acestuia, este mai bine ca

alocarea resurselor sã fie lãsatã pe seama mecanismelor de piaţã deoarece orice interferenţã cu

aceste mecanisme ar reduce eficienţa economiei. Judecatã prin prisma fundamentalismului de

piaţã, globalizarea a însemnat un proiect încununat de succes. Într-adevãr, globalizarea este de

dorit din multe puncte de vedere. Întreprinderea privatã este mai aptã sã producã bogãţie decât

statul. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de propria putere. Globalizarea oferã un grad de

libertate individualã pe care nici un stat nu-l poate asigura.

Concurenţa liberã la scarã globalã a eliberat talentele antreprenoriale şi creative şi a

accelerat inovaţiile tehnologice. Dar globalizarea are şi latura ei negativã. În primul rînd, în

special în ţãrile mai puţin dezvoltate, mulţi au suferit din cauza globalizării fãrã a primi un

sprijin în ceea ce priveşte sistemul de securitate socialã. Mulţi alţii au fost marginalizaţi de

cãtre pieţele globale. În al doilea rînd, globalizarea a produs o alocare defectuoasã a resurselor

între bunurile private şi cele publice. Pieţele sînt capabile sã creeze bogãţie, dar nu sînt

destinate sã rãspundã şi altor necesitãţi sociale. A urmãri fãrã nici o precauţie profitul poate

duce la deteriorarea mediului înconjurãtor şi la intrarea în conflict cu celelalte valori sociale. În

al treilea rînd, pieţele financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii din ţãrile

dezvoltate sã nu fie pe deplin conştienţi de urmãrile devastatoare ale crizelor financiare

deoarece, din motivele pe care le voi arãta ulterior, acestea au tendinţa de a lovi mai crunt în

ţãrile în curs de dezvoltare. Cei trei factori îşi dau mîna şi formeazã un teren de joc foarte

accidentat.

16

Adepţii fundamentalismului de piaţã recunosc beneficiile pieţelor financiare globale,

dar le ignorã deficienţele. Ei susţin cã pieţele financiare au tendinţa de a ajunge la echilibru,

realizîndu-se astfel o alocare optimã a resurselor. Chiar dacã pieţele nu sunt perfecte, ei

considerã cã este de preferat sã laşi alocarea resurselor pe seama pieţelor, decât sã intervii prin

reglementãri naţionale sau internaţionale. Totuşi, a avea o încredere excesivã în mecanismul de

piaţă este un pericol. Pieţele sînt concepute pentru a facilita schimbul liber de bunuri şi servicii

între cei ce doresc s-o facã, dar ele nu pot rãspunde, pe cont propriu, unor nevoi colective, cum

ar fi legea şi ordinea sau menţinerea mecanismului de piaţã însuşi. Ele nu au competenţa de a

asigura justiţia socialã. Astfel de „bunuri publice” pot fi furnizate doar în cadrul procesului

politic.

În general, procesele politice sunt mai puţin eficiente decât mecanismul de piaţã, dar

fãrã ele nu am putea trãi. Pieţele sunt amorale: ele permit indivizilor sã acţioneze în

conformitate cu propriile interese şi impun cîteva reguli privind modul de exprimare a acestora,

fãrã a emite însã vreo judecatã moralã despre interesele în sine. Este şi unul dintre motivele

pentru care pieţele au o asemenea eficienţã. Ar fi chiar dificil de stabilit ce este bine şi ce este

rãu; lãsând binele şi rãul deoparte, pieţele permit indivizilor sã-şi urmãreascã interesele proprii

fãrã nici o oprelişte. Societatea nu poate funcţiona însã fãrã a face deosebire între bine şi rãu.

Sarcina de a lua decizii colective despre ceea ce este permis sau nu este lãsatã pe seama

politicii, dar şi politicienii întâmpinã dificultãţi în a decide, deoarece lumii îi lipseşte un cod

moral puternic. Chiar şi crearea şi menţinerea pieţelor necesitã o acţiune politicã. Este un punct

de vedere bine înţeles de cãtre adepţii fundamentalismului de piaţã. Ceea ce se recunoaşte într-

o mai micã mãsurã este faptul cã globalizarea pieţelor, neînsoţitã de o consolidare

corespunzãtoare a acordurilor sociale şi politice internaţionale, a condus la o dezvoltare socială

foarte inegală.

Reformele instituţionale sînt necesare în următoarele direcţii:

1. pentru a opri instabilitatea pieţelor financiare;

2. pentru a corecta contradicţiile de ordin intern din cadrul Instituţiilor

Financiare şi Comerciale Internaţionale (IFCI) ce favorizeazã ţãrile dezvoltate care

controleazã în bunã parte respectivele instituţii;

3. pentru a completa Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), ea însăşi un

organism ce facilitează crearea bogăţiei, cu instituţii internaţionale la fel de puternice

având scopuri sociale, cum ar fi reducerea sãrãciei şi furnizarea bunurilor publice pe

scarã globală;

17

4. pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii publice în ţările suferind de o guvernare

coruptã, represivă sau incompetentă.

Inechităţile produse de globalizare au dat naştere resentimentelor şi protestelor pe scarã

largã. Activiştii antiglobalizare cautã sã submineze sau sã distrugã instituţiile internaţionale

care susţin comerţul internaţional şi pieţele financiare globale. Dar instituţiile noastre

internaţionale sunt atacate şi din direcţia opusã. Adepţii fundamentalismului de piaţã se opun

oricãrui tip de intervenţie în mecanismele de piaţã, iar ostilitatea lor faţã de instituţiile

internaţionale depãşeşte aversiunea faţã de reglementãrile guvernamentale naţionale.

Coaliţia neaşteptatã dintre extrema stîngã şi cea dreaptã a repurtat succese în procesul

de şubrezire a instituţiilor internaţionale, prea puţine la numãr, pe care le avem. Mişcarea

împotriva globalizãrii şi-a îndreptat atacul împotriva IFCI, şi în special împotriva Organizaţiei

Mondiale a Comerţului (OMC), în vreme de Congresul Statelor Unite a obstrucţionat mai întâi

ONU şi abia în al doilea rând IFCI.

George Soros este de parere că „globalizarea nu poate fi fãcutã vinovatã pentru toate

relele cu care ne confruntãm. Conflictele armate, regimurile opresive şi corupte şi statele slabe

se numãrã printre cele mai importante cauze ale mizeriei şi sãrãciei din lumea de astãzi, iar

globalizarea nu poate fi acuzatã pentru proasta guvernare. Iar dacã a reuşit ceva, globalizarea a

obligat ţãrile individuale sã-şi îmbunãtãţeascã eficienţa sau, cel puţin, sã reducã rolul

guvernãrii în economie. Dar globalizarea a fãcut ca lumea sã fie mai interdependentã şi a sporit

pericolul pe care-l pot reprezenta problemele interne din anumite ţãri. Astfel încît nu este

suficient sã concepem aranjamente mai bune pentru furnizarea bunurilor publice pe scarã

globalã, trebuie sã gãsim totodatã şi cãile de îmbunãtãţire a condiţiilor politice şi sociale din

fiecare ţarã. 

Globalizarea economică este rezultatul liberalizării comerţului, investiţiilor şi

tranzacţiilor financiare, contribuind în acelaşi timp la accelerarea procesului de liberalizare a

economiei mondiale. Ca expresie a adâncirii fenomenului de globalizare pe plan mondial,

întreprinderea “globală” este în plină expansiune. În ultimele decenii se constată o creştere

spectaculoasă a numărului de firme transnaţionale (de la 7000 în 1970 la 37000 în 1992) şi a

fuziunilor între acestea (cu 50% în 1998 faţă de 1997). Efectul imediat al acestor fuziuni îl

reprezintă apariţia unui management mai eficient, care asigură succesul operaţiunilor viitoare

prin obţinerea unor performanţe economice deosebite.

Amplificarea forţei şi rolului firmelor multinaţionale se explică prin deţinerea unor

avantaje concurenţiale generate de superioritatea tehnologică, managerială şi organizaţională,

18

de accesul pe pieţele internaţionale, inclusiv la resursele financiare, de posibilităţi mai largi de

efectuare a investiţiilor şi de colaborare cu statele în care îşi desfăşoară activitatea.

„Globalizarea economică, în speţă, reflectă extinderea pieţei bunurilor şi serviciilor, a

pieţei monetar-financiare şi a muncii dincolo de graniţele ţării. În aceste condiţii statul naţional

este apreciat de unii cercetători şi oameni politici ca entitate prea îngustă pentru asigurarea

dezvoltării normale şi echilibrate. Asistăm, pe de o parte, la globalizarea crescândă a relaţiilor

economice iar pe de altă parte, la persistenţa unui cadru politic atomizat sub forma statului

naţiune.”32

În timp ce piaţa se extinde şi devine globală, implicând un mod de reglementare

extrateritorial, statul naţiune presupune suveranitatea asupra unui teritoriu naţional. Ca urmare,

între piaţa globalizată care nu cunoaşte frontiere şi piaţa limitată teritorial de existenţa statelor

naţionale ar exista un conflict ireductibil şi contraproductiv. Frontierele economice

“debordează” frontierele politice, subminând autoritatea publică, prerogativele iminente ale

statului naţional.

Potrivit opiniei multor economişti, îndeosebi francezi, dar nu numai, statul naţional nu-

şi pierde capacitatea de rezistenţă sub influenţa globalizării ca urmare a creşterii rolului

firmelor transnaţionale şi a altor factori de presiune din următoarele motive:

- întreprinderile “globale”, respectiv firmele transnaţionale nu-şi pierd naţionalitatea; deşi îşi

desfăşoară activitatea în diverse colţuri ale lumii, ele rămân legate de un anumit stat, găsind în

acesta un sprijin efectiv şi eficient pentru strategiile sale internaţionale;

- statele naţionale joacă un rol esenţial în crearea spaţiilor economice regionale sau mondiale,

cum sunt Uniunea Europeană şi Organizaţia Mondială a Comerţului;

- statul acordă garanţii firmelor în confruntarea de pe pieţe dificile, cum este sistemul de

garanţii folosit de „Companie française pour le commerce exterieur”. La acesta se adaugă

asistenţa tehnică, formarea de capital, sprijin în implementarea firmelor în anumite ţări,

acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate;

- potrivit conceptului platonician cu privire la o economie integrată la scară mondială,

„preţurile măsurilor, ale serviciilor, ale mâinii de lucru şi ale capitalurilor au tendinţa să se

egalizeze în întreaga lume, având în vedere absenţa oricăror obstacole naturale sau artificiale

din calea liberei lor circulaţii; un stat nu va avea, prin urmare, o marjă ceva mai mare de

32 Dan Popescu, Carmen Popescu, Globalizarea între istorie şi realitate, în “Economia întreprinderii”, Editura

Continent, 1999, p.131.

19

manevră pentru a preleva impozite mai ridicate sau pentru a impune unele reglementări mai

costisitoare decât în alte ţări”33;

- statul dezvoltă un sistem performant de învăţământ, cercetare, tehnologie şi previziune care

reprezintă o garanţie a competitivităţii în exterior a firmelor. Statul are impact decisiv în

formarea, menţinerea şi dezvoltarea unei baze ştiinţifice şi tehnice adecvate, apără patrimoniul

tehnologic naţional împotriva înstrăinărilor ilicite.

Aşadar asistăm, în condiţiile globalizării, nu la diminuarea rolului statului naţional, ci

la reorganizarea relaţiilor dintre stat şi firmele transnaţionale, fiecare îndeplinind rolul său

specific şi legitim.

Globalizarea, pe lângă efectele pozitive relevate până în prezent, şi-a dovedit şi

potenţialul ridicat de propagare, la nivel internaţional, a unor efecte nefavorabile apărute iniţial

la nivelul economiilor naţionale sau regionale:

a) Una dintre cele mai importante schimbări intervenite în economia mondială în ultimul timp

o constituie liberalizarea globală a circulaţiei capitalurilor. „Fluxurile internaţionale de capital

au, pe lângă o serie de avantaje, şi capacitatea de a provoca crize financiare, care pot exercita

influenţe distructive majore asupra activităţii economice pe plan mondial, având o viteză de

propagare rapidă de la o economie la alta, în condiţiile interdependenţelor existente în relaţiile

economice dintre state. În fapt, esenţialul fluxurilor investiţionale ale multinaţionalelor se

realizează între statele bogate, în scopul de a cuceri pieţe, şi nu către ţările sărace, urmărindu-se

o mână de lucru nepretenţioasă salarial; ţelul final trebuie să permită fiecărei ţări de a reacţiona

rapid la schimbări, tehnologii şi pieţe, deplasând fără întârziere mâna de lucru şi resursele

dinspre industriile în declin spre cele în creştere”.34

b) Globalizarea pieţei financiare internaţionale creează posibilitatea accesului mai larg la

sursele de finanţare externe. În economia mondială a devenit tot mai vizibilă tendinţa de

deviere a ratelor dobânzii la un nivel relativ ridicat, fenomen ce conduce la o creştere a

costurilor finanţării de pe pieţele bancare internaţionale şi, potenţial, la menţinerea sau

creşterea nivelului îndatorării externe.

c) Tendinţa ţărilor dezvoltate de a folosi, ca principal instrument de ajustare, politici

competitive, prin mânuirea cursurilor de schimb, este de natură să expună ţările în tranziţie la

efecte externe dezechilibrante asupra balanţei de plăţi externe şi în final, în conjugare cu

factorii interni, asupra evoluţiei cursului de schimb al monedelor naţionale.

33 Ibidem, p.133.

34 Ibidem, p.145.

20

d) Volatilitatea ridicată a pieţelor financiare naţionale şi rapida propagare a efectelor negative

a nivelul celorlalte economii interdependente, conform conceptului actual de globalizare a

fenomenului economic, are ca efecte imediate creşterea riscului de ţară, reducerea

accesibilităţii ţărilor respective la pieţele de capital, diminuarea volumului investiţiilor de

capital şi scăderea ritmului de creştere economică a ţării sau zonei respective.

II.2. Perspectivele economiei în contextul globalizării

Globalizarea lumii economice reprezintă „motorul” fenomenului în sine, cu influenţe

directe sau indirecte asupra evoluţiilor din domeniul social, politic, militar, diplomatic,

cibernetic, mediu, sănătate etc. Globalizarea economică va continua şi va deveni din ce în ce

mai profundă. În ciuda tendinţelor protecţioniste, schimburile transnaţionale vo creşte numeric,

lucru care va determina inter-relaţionarea şi interacţionarea dintre sistemele economice

naţionale şi integrarea pieţelor. Deschiderea şi orientarea către piaţă va duce la o creştere a

competiţiei şi a presiunii asupra adaptării sistemelor economice şi sociale. Statele şi regiunile

care nu reuşesc să se adapteze cerinţelor şi să ţină pasul schimbărilor şi progresului tehnologic

vor risca să fie marginalizate, iar economiile lor vor intra in declin. Specialiştii şi analiştii în

economie şi sociologie susţin că sunt patru forme fundamentale de mişcare a capitalului care

cauzează globalizarea în lumea economică:

- capitalul uman – imigrare, migraţie, deportare etc.;

- capitalul financiar – ajutor, împrumut, credit, datorie etc.;

- capitalul resurselor – energie, petrol, gaze naturale, metale, minerale, lemn etc.;

- capitalul de putere – forţe de securitate, alianţe, coaliţii, forţe armate etc.

Globalizarea exponenţială a lumii economice va putea continua în următorii 10-15 ani.

Astfel, vom putea asista la tranziţia de la un mozaic de economii industrial-agrare naţionale

către o economie mondială, intensivă, integrată, bazată pe tehnologia informaţiilor şi

comunicaţiilor. Se estimează că statele membre NATO şi alte state avansate nealiate, precum

Japonia şi Oceania, vor progresa economic, în timp ce alte economii în ascensiune, India,

China, Brazilia, „tigrii” din Sud Estul Asiei – Indonezia, Malaezia, Filipine, Tailanda-, vor juca

un rol deosebit de important în ordinea geo-economică. Creşterea globală economică viitoare

va rezulta din evoluţiile pozitive a trei segmente: extinderea pieţelor, astfel se vor oferi

produse mai competitive, în mai multe locaţii, la distanţă şi în timp mai scurt; investiţiile de

capital fizic şi uman vor continua să crească; schimbările tehnice în procesele tehnologice şi

produse. Susţinerea creşterii economice va depinde de o serie de factori, după cum urmează:

21

a) factori endogeni (economici):

- disciplina fiscală naţională;

- cheltuielile publice pentru educaţie, sănătate şi infrastructură;

- sistemele de taxe;

- rata de schimb competitivă;

- liberalizarea investiţiilor directe străine;

- privatizarea;

- protecţia drepturilor de proprietate;

- independenţa băncii centrale;

- consistenţa sectorului privat;

- flexibilitatea pieţelor forţei de muncă;

- armonizarea standardelor financiare şi de afaceri naţionale cu cele internaţionale;

- întărirea sistemelor financiare naţionale.

b) factori exogeni (non-economici):

- participarea democratică la viaţa politică, socială şi economică;

- tehnologiile avansate IT şi de comunicaţii: reţele, telefonie celulară 3G, comerţul on-line (E-

commerce);

- eradicarea sărăciei;

- calitatea sistemelor educaţionale şi de formare a forţei de muncă;

- sistemele viabile de sănătate;

- protecţia mediului;

- egalitatea de şanse între sexe;

- întărirea eficienţei guvernărilor şi autorităţii instituţiilor statelor.

Factorii arătaţi mai sus sunt esenţiali pentru progresul socio-economic al oricărei

economii, mai mult sau mai puţin dezvoltate, desigur, implementarea lor va fi condiţionată de

existenţa şi atitudinea factorilor social-politici, favorabilă sau reticentă deschiderii şi

interacţiunii. Globalizarea şi neoliberalismul economic vor modifica organizarea afacerilor

internaţionale şi a tranzacţiilor comerciale. Raţionalizarea şi consolidarea corporaţiilor

multinaţionale prin asocieri voite sau mai puţin dorite şi prin achiziţii vor continua în

economia internaţională. Va creşte influenţa şi presiunea politico-socială a corporaţiilor în plan

intern, regional şi global, astfel, acestea vor acţiona, prin toate mijloacele, asupra autorităţilor

pentru obţinerea accesului la resurse, pieţe de desfacere şi garantarea protecţiei prin

instrumentele de putere naţionale.

22

Va creşte competiţia instituţională, definită ca fiind atractivitatea economiilor naţionale

către mediul de afaceri internaţional determinată de cantitatea şi calitatea infrastructurii,

regimurilor fiscale, forţei de muncă, standardelor de mediu, riscurile politice şi de guvernare.

Guvernele vor intensifica eforturile de atragere a corporaţiilor multinaţionale competitive şi

puternice la nivel local, regional şi global. Desigur, companiile puternice, globale gen

Microsoft, vor rămâne în centrul atenţiei statelor cu economiile în expansiune. Nu trebuie

neglijat costul ridicat al forţei de muncă înalt calificate, ceea ce pentru economiile mai puţin

dezvoltate va reprezenta un impediment important.

George Soros a studiat problematica finanţelor internaţionale, iar în acest context,

globalizarea, ca fenomen relevant prin implicaţii sociale şi economice, priveşte mai cu seamă

liberalizarea pieţelor financiare şi a comerţului din ultimele două decenii pe fondul unui spirit

al timpului, al ideologiei numite „fundamentalism de piaţă” 35(market fundamentalism).

Potrivit acestei optici doctrinare, piaţa ar fi capabilă să livreze atît bunurile private, cît şi pe

cele publice de care avem nevoie; ceea ce este fals în privinţa multor bunuri publice cum ar fi

educaţia (prin asigurarea de şanse egale), un minimum necesar de asistenţă medicală,

infrastructura (drumuri, poduri etc.), siguranţa cetăţenilor (prin poliţie şi alte servicii de ordine

publică), securitatea naţională, protecţia mediului înconjurător etc. Între bunurile publice

trebuie introdusă şi evitarea de echilibre precare/nefavorabile, cu subutilizarea masivă de forţă

de muncă (şomaj). Aş adăuga că apare, la unii dintre cei care examinează globalizarea, un

determinism tehnologic mecanist, care subestimează rolul instituţiilor şi al măsurilor de

politică economică, policy. În această privinţă, Soros accentuează că starea actuală din relaţiile

financiare se cuvine a fi pusă în relaţie cu deciziile iniţiate în timpul administraţiilor Reagan

şi Thatcher în SUA şi, respectiv, Marea Britanie, de dereglementare (liberalizare) a pieţelor.

În următorii 10-15 ani, tendinţele economice, ca rezultat al globalizării, se vor

caracteriza prin continuitate şi, în principiu, se referă la:

- rata de creştere a comerţului internaţional (exterior) mult mai ridicată decât cea a economiei

mondiale;

- intensificarea fluxului de capital internaţional, inclusiv al investiţiilor străine directe;

- crearea de structuri internaţionale şi încheierea de acorduri multinaţionale, asemănătoare

Organizaţiei Mondiale a Comerţului (World Trade Organization - WTO) şi Organizaţiei

Statelor Exportatoare de Petrol (Organization of the Petroleum Exporting Countries – OPEC);

- dezvoltarea sistemelor financiare globale;

- afirmarea şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale.35 George Soros, Despre globalizare, Ed.Polirom, Iaşi, 2002, p.86.

23

II.3. Criza economică globalizată

Mulţi analişti economici din diverse ţări sunt de părere că această criză s-a declanşat în

Statele Unite ale Americii şi prin efectele globalizării s-a extins în toate ţările dezvoltate, în

cele în curs de dezvoltare şi chiar şi în ţările lumii a treia. Statele Unite se confruntă cu efectele

acestei crize în mod oficial, de peste doi ani şi nu vor să recunoască, tot în mod oficial,

niciunul din conducătorii departamentelor guvernamentale. Ei susţin că economia americană

este solidă, sistemul financiar şi inflaţia sunt sub control total, toată lumea poate să-şi vadă

liniştită de treburi. La solicitările mass-mediei, răspunsurile earu evazive sau chiar false. Criza

economică a depăşit-o cu mult pe cea din anii ’29-’33, iar cauzele sunt multiple şi s-au

acumulat cheltuielilor enorme nejustificate, fraudelor financiare de mari proporţii ţi

necontrolate, acordare de credite fără acoperire, scăderea puterii dolarului în tranzacţiile

economice, extinderea procesului outsorcing (externalizare) în vederea obţinerii unor mari

profituri pentru companiile particulare, pentru posesori de stocuri ale acestor companii etc.

Cheltuielile enorme nejustificate din ultimii ani au afectat şi continuă să afecteze situaţia

financiară a SUA în general şi a fiecărui stat în special. Şi despre aceste fenomene, mass-

media, ca un radar, ne ţine tot timpul la curent despre situaţia şi instabilitatea bursei stocurilor

şi căderea treptată a unora de la valori foarte mari (sute de dolari) până la valoarea unor

fracţiuni derizorii.

În urmă cu opt ani bugetul SUA avea valori pozitive, actualmente ajungându-se la un

deficit bugetar în continuă creştere. Efectele imediate şi pe termen lung s-au extins în întreaga

lume: Europa, Asia, America Latină, Orientul Mijlociu. Se fac tot felul de eforturi pentru

stoparea crizei economice mondiale, se consultă diferiţi experţi economişti pentru a găsi soluţii

cu efecte cât mai rapide. Opinia economistului Joseph Stiglitz este că „singuar modalitate de

rezolvare a crizei economice mondiale este să se acţioneze global”. Dar deocamdată, nimeni nu

ştie cum să acţioneze pentru salvarea rezervei financiare pe care a agonisit-o într.o viaţă, marii

investitori particulari, instituţiile bancare sunt destul de circumspecte şi reţinute în a acţiona.

Optimiştii cred că într-un timp mai scurt sau mai îndepărtat, această criză va lua sfârşit,

economia va propulsa spre noi culmi în acest secol.

Dar ceea ce este deosebit de important până atunci fiecare dintre noi trebuie să ne

gândin la asigurarea unui echilibru general, economic, social şi politic care să împiedice

provocarea unor scântei cu efecte dezastruoase pentru întreaga lume.

24

II.4. Globalizarea şi încălzirea globală

Terorismul, migraţia, sărăcia, războaiele din Orientul Mijlociu sunt o multitudine de

probleme cu care se confruntă omenirea, dar cel mai îngrijorător este impactul fenomenului

globalizării asupra mediului înconjurător. Cauzele principale ale acestui impact asupra

mediului înconjurător sunt: tehnologia, politica şi economia.

În consecinţă globalizarea este un proces complx la nivel modial care redefineşte

structura lumii şi care provoacă degradarea mediului prin domenii cărora li s-au datfoarte

multă importanţă, neglijând faptul că acest proces are şi efecte adverse. Unul şi cel mai

dezastruos fenimen este încălzirea globală, fenomen care tinde să devină o problemă majoră a

omenirii, fenomen nedorit, dar lăsat în mod voit pe un plan secundar. Omenirea, prin dorinţele

tot mai mari de a avea mai mult, prin defrişări, prin folosirea unor tehnici care creează tot mai

multe noxe, se poluează apa, pământul, aerul şi din această cauză dispar specii de animale şi

plante care ar menţine un oarecare echilibru al planetei. Alte cauze cum ar fi: efectul de seră,

găurile din stratul de ozon, topirea gheţarilor, ploile acide duc la secete sau furtuni

devastatoare, topirea gheţarilor şi implicit mărirea nivelului mărilor şi oceanelor. Toate aceste

efecte nu duc decât la un viitor incert al planetei. Dacă fiecare dintre noi am contribui cât de

cât la regenerarea naturii prin menţinerea, păstrarea şi reîntregirea ei, aceasta ne-ar răsplăti în

viitorul apropiat şi acest lucru ar reprezenta fundaţia invizibilă şi anonimă a economiei

mondiale. Dar aceste lucru nu se întâmplă, din păcate, toată lumea teoretizează acest fenomen

şi nu se trece la fapte.

Distrugerea ecosistemului poate să ne aducă rezultate pe care nici măcar nu le

anticipăm. Ecosistemul se limitează din ce în ce mai mult prin păduri în restrângere, epuizarea

zonelor piscicole, terenuri agricole abandonate. Societatea modernă limitează ecosistemul şi

prin industrializare, urbanizare şi consumul tot mai mare de energie. Tot teoretic, pentru a

împiedica acest fenomen a luat naştere ecologia şi instituţii neguvernamentale de protecţie a

mediului. Unele dintre ele au reuşit să se implice în structurile de putere ale statului şi s-au

transformat în partide politice. S-ar părea că şi-au uitat rolul. Dacă nu se vor lua măsuri

imediate şi drastice, acest fenomen se va transforma în uriaşul bulgăr de zăpadă care a început

să se rostogolească. Lipsa resurselor naturale ameninţă globalizarea, iar cei mai mari

consumatori de resurse naturale (China, India, SUA), tind să devină din exportatori-

importatori. S-ar putea ca în prima jumătate a secolului XXI să se epuizeze resursele naturale.

Se încearcă rezolvarea acestor probleme prin crearea de combustibili ecologici, surse naturale

25

de energie cum ar fi cea solară şi eoliană care ar putea salva planeta, atât de încălzirea globală,

cât şi lipsa tot mai accentuată de surse vitale. Dar aceste încercări sunt destul de timide.

De exemplu, prin intermediul Comisiei Europene, Uniunea europeană conduce

eforturile mondiale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră rezultate din activităţile

umane, care ameninţă să producă schimbări climatice majore la nivel mondial. „U.E. se

angajează ca până în 2020 să reducă totalul emisiilor sale cu cel puţin 20% faţă de nivelurile

din 1990 şi cu până la 30% dacă alte ţări dezvoltate se angajează să realizeze reduceri

comparabile, în temeiul unui nou acord mondial privind situaţia climatică. De asemenea, U.E.

vizează ca până în 2020 să obţină 20% din energia de care are nevoie din surse de energie

regenerabile şi, prin îmbunătăţirea eficienţei energetice, să scadă consumul de energie cu 20%

sub nivelurile prognozate.”36

Începând din 2012, Sistemul Comunitar de Comercializare a Emisiilor (UE SCE) va

include şi emisiile de dioxid de carbon de la aviaţia civilă. Asta înseamnă că toate companiile

aeriene vor avea nevoie de cote pentru a acoperi emisiile rezultate din zborurile către, din, sau

în spaţiul U.E.

„Începând cu 2013, câmpul de aplicare al sistemului UE SCE va continua să fie extins,

pentru a include: instalaţiile de captare, transport şi stocare geologică a gazelor cu efect de

seră, emisiile de dioxid de carbon de la sectoarele pentru produsele petrochimice, amoniac şi

aluminiu, emisiile de protoxid de azot rezultate din producţia de acid azotic, precum şi de

emisiile de perfluorocarbon rezultate din producţia de aluminiu.

În acelaşi timp, guvernele vor putea exclude instalaţiile mici din sistemul UE SCE, dacă sunt

aplicate măsuri fiscale sau de altă natură prin care să se realizeze o reducere echivalentă a

emisiilor acestora.

Se aşteaptă ca, începând din 2013, aceste schimbări ale câmpului de aplicare să aducă

în sistem emisii nete suplimentare echivalente a 120-130 de milioane de tone de dioxid de

carbon pe an, extinzând acoperirea sitemului UE SCE de la aproximativ 40% la 43% din

totalul emisiilor de gaze cu efect de seră ale UE.”37

Urmările celor arătate mai sus fac să se resimtă în următorii ani izbucnirea unor

conflicte care ar putea degenera în adevărate războaie. Până acum, probabilitatea de a se

produce şi de preferat ar fi să se producă în cadrul unei naţiuni, decât între naţiuni. Aceste

probleme nerezolvate au un efect determinant asupra securităţii umane. Conflictele apar între

grupuri potrivnice care sunt legate de aceleaşi resurse de pământ şi de mediu şi de cele mai 36 Acţiunea U.E. împotriva schimbărilor climatice-SISTEMUL COMUNITAR DE COMERCIALIZARE A EMISIILOR, Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene, Bruxelles, 2009, p. 11. 37 Ibidem, p.15.

26

multe ori sunt ireconciliabile. Cauzele acestor conflicte sunt competiţia şi proasta administrare

şi cel mai mult vor avea de suferit cei din ţările din lumea a treia.

Din cauza resurselor naturale şi a încălzirii globale ar putea apărea conflicte între Rusia

şi Occident, care vor disputa o competiţie acerbă pentru resursele din zona arctică. Calota

glaciară din Arctica, cu resursele ei, ar putea isca un război rece, de data aceasta un adevărat

război, „un al Doilea Război Rece”. O altă cauză care ar putea isca conflicte este diferenţa

crescândă între statele sărace şi cele bogate. Motivul conflictelor este acela că ţările bogate,

prin industria lor avansată poluează mai mult, contribuie mai mult la încălzirea globală şi

automat ţările în curs de dezvoltare şi cele sărace vor avea mai mult de suferit.

Se pare că nimeni nu va interesat de rezolvarea acestor conflicte. În următoarea sută de

ani, planeta va trece prin adevărate modificări care vor fi resimţite mai mult în oraşele mari,

foarte aglomerate, puternic industrializate, unde se va simţi o lipsă a resurselor naturale, o

scădere a resurselor de apă, a hranei, sănătatea va avea mult de suferit, vor apărea multe cazuri

de boli respiratorii, cardiovasculare, gastrointestinale, alergii. Ar exista posibilitatea ca

guvernele lumii să ia măsuri împotriva încălzirii globale pentru ca populaţia să se adapteze la

noile condiţii. Aceste măsuri ţin de educaţie, strategie, ajutor, dar sunt măsuri care nu stau la

îndemâna tuturor şi nici nu există voinţă politică (exemplu: SUA şi problema Protocolului

Kyoto).

E păcat că atunci când se ivesc probleme economice, multe state se retrag şi nu

conştientizează îndeajuns efectele produse. Poate analiştii economici să tragă un semnal de

alarmă şi să transmită omenirii că o cooperare între economie şi mediu va fi benefică pentru

viitor şi să lase urmaşilor un pământ locuibil.

III. Globalizarea şi relaţiile politice internaţionale

III.1. Impactul globalizării asupra securităţii naţionale şi internaţionale

La sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, piaţa financiară globalizată era considerată

ca un factor care poate avea mai mult decât un impact economic asupra regiunilor care intră în

27

aria sa de manifestare. Aceasta este apreciată, în prezent, mai mult decât un mod de a face

afaceri sau de a organiza pieţele financiare, devenind un proces în sine.

Dintotdeauna s-a dorit pacea şi stabilitatea în lume. De exemplu, în Europa, „Planul

Schumann, care a condus la apariţia CECA, vedea în reconcilierea franco-germană nu numai

nucleul unei „noi ordini europene“, dar și satisfacerea expresă a condiţiilor care să facă, dacă

nu imposibil, cel puţin improbabil un nou război. În final, „obiectivul păcii“ a reușit (prin

crearea Comunităţilor Europene și a Uniunii Europene) ceea ce face de negândit, în zilele

noastre, un conflict violent între statele membre ale UE. Fără îndoială, evenimentele din fosta

Iugoslavie au arătat cu claritate că pacea și democraţia în Europa nu sunt atât de evidente pe

cât păreau. Întreaga criză iugoslavă a decadei ’90 a mai demonstrat și că este necesar să se

acţioneze în favoarea păcii și „dincolo de zona pacifică creată în interiorul Uniunii“.

Unificarea realizată de către CE și UE se justifică integral doar prin funcţia sa generatoare de

pace și, din această cauză, exact aici se și pune în joc credibilitatea sa.

În concluzie, UE, deși a reușit asigurarea păcii în interiorul său, nu exercită această

funcţie (în suficientă măsură) și în implementarea definitivă a păcii la nivelul întregului

continent european și, mai ales, în vecinătatea sa. Realizările de până acum trebuie să

servească la conservarea a ceea ce s-a dovedit pozitiv, dar și la corectarea a ceea ce a fost

greșit sau la completarea a ceea ce s-a dovedit incomplet. Este trist că acest obiectiv

fundamental al unificării europene a „căzut în uitare“, atât la nivelul instituţiilor UE cât și la

nivelul conștiinţei cetăţenilor. Opiniile cetăţenilor despre UE, în măsura în care acestea există,

se caracterizează de cele mai multe ori prin sancţionarea laturilor sale negative. Știrile despre

crize adevărate sau false, divergenţele dintre statele membre în chestiuni importante referitoare

la procesul de unificare, lipsa rezultatelor multor Consilii Europene, toate acestea fac să scadă

încrederea cetăţenilor într-o UE capabilă să soluţioneze marile probleme economice și sociale

ale timpurilor noastre.”38

Mileniul 3 a debutat destul de abrupt şi violent printr-un cutremur politic de amploare

planetară prin atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, care au avut ca ţintă simbolurile lumii

democratice şi au ucis, aproape instantaneu, câteva mii de oameni nevinovaţi. Aceste

evenimente, urmate rapid de alte acţiuni criminale asemănătoare, executate în mai multe locuri

ale lumii, au declanşat un proces de transformare profundă a mediului de securitate, având

drept urmări acţiuni care afectează pe termen lung şi în adâncime comunitatea internaţională.

38 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană-aprofundare şi extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p.25.

28

Într-o lume complexă şi dinamică, aflată în plin proces de globalizare, înţelegerea profundă a

tendinţelor majore a evoluţiei omenirii şi a modului în care fiecare ţară are oportunitatea să

devină parte activă a acestui proces, este o condiţie esenţială a oricărui progres, la fel de

importantă ca şi cunoaşterea, înţelegerea şi evaluarea corectă a situaţiei interne, a gradului de

coeziune socială, a capacităţilor de mobilizare pentru realizarea unor astfel de proiecte

importante. La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Cauzele

conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuţie a

acestora, la pieţele de desfacere, cât şi în domeniul diferenţelor de natură etnică, religioasă,

culturală şi ideologică.

Globalizarea este privită de numeroşi specialişti ca un fenomen în totalitate economic,

care implică o interacţiune în creşterea sau integrarea sistemelor economice naţionale, prin

mărirea numărului de activităţi comerciale internaţionale, a fluxului de capital şi de investiţii.

În acelaşi timp, însă, poate fi reliefată o rapidă creştere a schimburilor transfrontaliere sociale,

culturale, tehnologice şi, nu în ultimul rând, militare, ca parte a fenomenului de globalizare.

Globalizarea, ca fenomen, implică multitudinea interdependenţelor de natură

economică, politică, culturală, socială, militară ş.a., care se stabilesc pe o scară tot mai largă

între statele lumii. Drept urmare, globalizarea se manifestă şi cauzează efecte atât în planul

apărării naţionale, a ordinii publice şi a siguranţei naţionale, cât şi în ceea ce priveşte producţia

de armament şi tehnică de luptă, precum şi în comercializarea acestora. Totodată, impactul

globalizării se poate constata din tendinţele de dispariţie a graniţelor statelor şi de apariţie a

altui tip de frontiere, invizibile şi de altă natură. Modificarea graniţelor tradiţionale, ca efect al

globalizării, va conduce la schimbări esenţiale în vizualizarea şi conceperea securităţii

naţionale, precum şi a rolului statului naţional în acest context.

Globalizarea influenţează inclusiv mediul de securitate contemporan, creând atât

oportunităţi, cât şi noi riscuri şi ameninţări. În acest mediu, nicio ţară nu este la adăpost şi nici

una nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Securitatea internaţională tinde tot mai

mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internaţională este din ce în ce mai

responsabilă. În prezent, ne aflăm în tranziţie de la sistemul internaţional de state la sistemul

global. „Primul are instituţii cu reguli, norme şi convenţii, în frunte cu Naţiunile Unite şi cu

conglomeratul de agenţii interguvernamentale. Sistemul global nu are încă instituţii, nici

reglementări. Pe terenul său liber intră tot felul de actori ilegali, care profită de starea de

interregn, cum sunt toţi traficanţii de arme, de carne albă, de bani negri, mafioţii şi teroriştii.”39

39 Mircea Maliţa, Prima criză a globalizării, în Cadran Politic.Ro în http://www.cadranpolitic.ro/default.asp.

29

Alte activităţi paşnice şi importante au beneficiat de globalitate şi au adus activităţile lor la

niveluri excepţionale: cooperarea financiară, comerţul, cooperarea economică, ştiinţifică, cea

educativă, turistică, aproape toate, în mod predominant, efectuate de actori nonguvernamentali.

Statele şi guvernele sunt ultimii care beneficiază de mijloacele globalizării. În materie de

propagandă şi imagine, au deschis pagini utile de Internet, dar activităţile lor practică, în

general, contactul bilateral, predominant faţă în faţă sau cel multilateral, în conferinţe şi

întâlniri numeroase, la care delegaţii guvernamentali se deplasează fizic. Mii de conferinţe ar

putea fi economisite prin sistemul e-conferences, pentru care toate condiţiile sunt îndeplinite.

Globalizarea e uşor de recunoscut: multiplicitatea de actori şi strânsa lor

interdependenţă. Zecile de organisme internaţionale prezente în conflictele Balcanilor

mulţumesc prima caracteristică, dar nu şi pe a doua. Actori mari, ca organismele integrate, nu

şi-au definit poziţia în globalizare şi cu atât mai puţin în sistemul ONU. Globalizarea face apel

mai energic la intervenţia în problemele interne ale ţărilor în cazul delincvenţelor grave, într-o

perioadă în care statele acceptă transferul de suveranitate în procesele de integrare, dar dispune

de mijloace paşnice, bine puse la punct. Iarăşi, prima trăsătură e vizibilă în evenimentele

recente, dar a doua nu. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri: în jos către state, în

sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în

timp ce altele sunt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale

sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decât ar putea duce în prezent (cazul

proiectului de Constituţie a UE), accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi

regiuni ale lumii. Dacă structura sistemului internaţional se prezintă pe trei niveluri, pentru

administrarea formală a securităţii sunt responsabile primele două, respectiv statele şi

organizaţiile internaţionale. Prin urmare, instabilitatea şi insecuritatea generate de diferiţi

factori (ameninţări şi riscuri de toate felurile) vor fi absorbite prin mecanismele clasice sau

nonclasice de nivelul 1 şi 2 al sistemului internaţional. Cu alte cuvinte, statele şi organizaţiile

internaţionale sunt chemate să se implice mai mult în stabilitatea internaţională, pentru a

obţine, pe această cale, o stabilitate internă mai bună. Instabilitatea unei părţi (stat, regiune) a

sistemului se transmite în interiorul sistemului de state şi devine instabilitatea celorlalţi. Un

exemplu la îndemână este instabilitatea şi insecuritatea din Golful Persic, care s-a transmis, sub

forma terorismului, în ţările occidentale.

„Actualul mediu de securitate se caracterizează şi prin apariţia unor noi tipuri de

ameninţări şi riscuri. Amplificarea şi diversificarea riscurilor şi direcţionarea acestora, în

condiţiile existenţei unor vulnerabilităţi interne şi a unor situaţii favorizante pot genera

ameninţări la adresa securităţii internaţionale care impun adoptarea unor modalităţi de acţiune

30

flexibile şi eficiente.”40 Principalii factori de risc în noul mediu internaţional pot fi generaţi,

mai ales, de posibilele evoluţii negative în plan subregional, în domeniul democratizării şi

bunei guvernări, proliferării armelor de distrugere în masă, al armamentului şi mijloacelor de

ucidere neconvenţionale, de dezvoltarea fenomenului terorist, a crimei organizate

transfrontaliere, a traficului ilegal, migraţiei clandestine şi a unor fluxuri masive de refugiaţi,

acţiuni de incitare la intoleranţă, extremism şi separatism, de limitarea accesului, pentru unele

state, la resurse şi oportunităţi regionale, importante pentru realizarea intereselor lor naţionale.

„La adresa securităţii regionale şi globale pot acţiona şi riscuri asimetrice neconvenţionale,

care pot fi generate de terorism politic şi internaţional sub toate formele sale (nuclear, chimic,

biologic şi informatic), de acţiunile imagologice destinate, în mod premeditat, afectării

imaginii ţării noastre în plan extern, precum şi de provocarea deliberată de acţiuni care pot

genera catastrofe ecologice.”41 În afară de factorii de risc, securitatea poate fi afectată şi de

vulnerabilităţile interne, care pot îmbrăca diferite forme. Principalele vulnerabilităţi pot fi:

insuficienţa resurselor alocate instituţiilor de siguranţă şi apărare publică, adâncirea

inechităţilor sociale, proliferarea economiei subterane şi accentuarea corupţiei, criminalitatea

economică, perturbarea ordinii publice, posibilitatea producerii unor dezastre ecologice,

catastrofe naturale, menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi emigrarea

care poate lua proporţii de masă în cazul producerii de fenomene şi procese socio-economice

scăpate de sub control. Se apreciază că riscurile şi ameninţările clasice la adresa securităţii se

menţin la nivel minim, de actualitate rămânând cele asimetrice, care pot să se manifeste şi în

forme şi modalităţi mai puţin cunoscute. În plan naţional, printre principalele riscuri şi

ameninţări identificate în mediul extern la adresa ordinii publice pot fi: dezvoltarea,

consolidarea şi specializarea filierelor de crimă organizată, internaţionalizarea acestora şi

atragerea în componenţă a unor elemente şi grupuri autohtone, includerea teritoriului României

în circuitul internaţional al migraţiei clandestine, al traficului ilicit de droguri, fiinţe umane,

armament, muniţie, substanţe toxice, radioactive şi bancnote false; creşterea pericolului terorist

generat de proliferarea armelor de nimicire în masă, a traficului cu tehnologii de ultimă oră;

creşterea interesului în unele medii de afaceri din străinătate pentru obţinerea, prin operaţiuni

ilegale, a pachetelor majoritare de acţiuni în unele societăţi producătoare şi utilizatoare de

tehnologii chimice, biologice, materiale şi tehnologii strategice, în vederea exportării lor

40 General prof. univ. dr. Eugen BĂDĂLAN, România în noul mediu de securitate după summit-ul

de la Istanbul, în vol. Surse de instabilitate la nivel global şi regional, Editura UNAp, 2004, p. 2-3.

41 Ibidem, p.3.

31

directe sau prin intermediari în zone de conflict ori aflate sub embargo; diversificarea formelor

şi metodelor utilizate pentru spălarea banilor (produsul infracţiunilor) în care sunt implicate

grupuri ce acţionează în spaţiul internaţional, care au drept rezultat trecerea peste frontieră a

valutei sau transferul prin bănci al sumelor rezultate din operaţiunile ilicite desfăşurate în

România; manifestarea tendinţelor de autonomizare a unor zone pe baza criteriilor etnice

sau religioase; limitarea accesului la resurse strategice, tehnologie şi echipamente informatice

de vârf; amplificarea fenomenului migraţiei ilegale.

Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele naţionale, într-o lume în care

riscurile şi ameninţările la adresa acestora nu mai au frontiere, sunt obligate să se integreze în

structuri de securitate globale, singurele în măsură să identifice pericole la adresa securităţii

naţionale şi, implicit, asupra ordinii şi siguranţei publice. În aceste structuri, statele pot să-şi

aducă contribuţia la stabilirea normelor ce trebuie respectate de către toţi actorii internaţionali

şi să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea şi cooperarea internaţională.

Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de securitate, în sensul că securitatea şi,

implicit, ordinea şi siguranţa publică nu mai pot fi asigurată pe deplin decât prin norme şi

acţiuni la nivel mondial, continental, zonal şi local. Starea sistemului social în care persoanele,

grupurile sociale, statele şi organismele internaţionale pot să se dezvolte liber şi să-şi

promoveze interesele are determinări complexe şi se poate realiza numai printr-un sistem

integrat, în care să domine conceptul de securitate cooperantă, nu bazată pe forţă.

III.2. Păreri pro şi contra pe mapamond

Din punct de vedere teoretic, ideea globalizîrii este deosebi de atractivă, în primul rând,

pentru dezvoltarea unei pieţe mondiale cu cantităţi mari de produse, foarte variate, cu preţuri

competitive. Preţurile competitive se datorează forţei de muncă ieftine, cheltuieli de fabricaţie

foarte reduse şi asta implică creşterea veniturilor consumatorilor.

Cei care sunt împotriva globalizării sunt de părere că acest fenomen trebuie privit şi

înţeles şi prin prisma modului în care „se încearcă” să se asigure aşa-numitul câştig al

consumatorului.

Dezavantajul globalizării este că o mulţime de muncitori, ingineri, tehnicieni şi alte

categorii de meseriaşi îşi pierd locurile de muncă din intreprinderile autohtone, din cauza

32

invadării pe piaţa mondială a acestor produse ieftine, cum ar fi cele din India, China, Malaezia,

Filipine, Mexic. Specialiştii în domeniul organizării muncii apreciază că pierderea acestor

locuri de muncă este definitivă şi este greu de precizat dacă acestea vor mai reveni în ţările din

care au fost eliminate. Un exemplu demonstrativ în acest sens, în SUA, între anii 1994 şi 1998

au fost eliminate peste 565000 locuri de muncă, iar în prezent şomajul depăşeşte cifra de 12

milioane de persoane. Acest fenomen atrage după sine pierderea veniturilor certe lunare,

limitarea temporară a acestor venituri şi implicit reducerea drastică a puterii de cumpărare şi a

procurării unor servicii. Toate acestea nu fac decât să îngroaşe rândurile săracilo şi nu trebuie

să uităm că totuşi clasa mijlocie a societăţii este cea care asigură veniturile, pentru că ea

reprezintă majoritatea populaţiei. Scăderea numărului de persoane din acestă clasă atrage după

sine probleme financiare pentru ţara respectivă.

Cei care susţin globalizarea apreciază faptul că mulţi muncitori îşi vor ridica nivelul de

trai chiar dacă sunt plătiţi cu un minim de salariu comparativ cu muncitorii din ţările

dezvoltate; producând diverse bunuri şi asigurând diverse servicii au în prezent un standard de

trai mai ridicat decât au avut cu 50 de ani în urmă (exemplu China). Economistul Jeffrez Sachs

spunea: „China are cel mai mare succes al dezvoltării economice din toată istoria lumii”. Pe

plan mondial, ei au obţinut un succes incredibil; dezvoltarea economiei a scos din stadiul de

sărăcie peste 400 de milioane de chinezi.

Opozanţii globalizării susţin că standardul de viaţă al muncitorilor din China sau alte

ţări în curs de dezvoltare, nu se poate compara cu cel pe care şi l-au creat americanii şi cei din

ţările dezvoltate în sute de ani. Este de la sine înţeles că în urma extinderii procesului

globalizării vor fi beneficiari şi perdanţi şi cine vor fi aceştia.

Zeci de ani, propaganda marxist-leninistă a condamnat societatea capitalistă bazată pe

„exploatarea omului de către om”, dar este important să remarcăm şi să înţelegem anumite stări

de fapt, pentru a putea desprinde aspecte pozitive şi negative ale societăţii contemporane în

întregime. Este clar ca niciun întreprinzător nu îşi cheltuieşte resursele financiare fără a avea

certitudinea şi speranţa unor avantaje. Aceste categorii de investitori urmăresc evoluţia

investiţiei lor, care devine ca o luptă pentru creşterea „scorului”, ca într-o competiţie sportivă.

Cu cât şansele de creştere a „scorului” sunt mai mari, cu atât dorinţa de a participa la mai multe

competiţii (investiţii) este mai mare. Anumite acte filantropice (donaţii, acte caritabile în

favoarea anumitor organizaţii, idei umanitare nu au întotdeauna un aspect real. În spatele aşa-

ziselor acte filantropice se ascund anumite interese economice (deduceri din taxe) pentru a-şi

dovedi şi creşte prestigiul şi popularitatea şi asigurarea unui număr de suporteri care-i aduc

avantaje social-politice şi economice. Uneori, la fel se întâmplă şi la nivel de ţări. Investiţiile

33

occidentale făcute în diverse ţări în curd de dezvoltare nu urmăresc întotdeauna ajutorarea

acelor ţări sau ridicarea nivelului de trai al popoarelor respective. Investitorii se bazează pe o

mulţime de studii prealabile referitoare la obţinerea unor profituri economice (forţă de muncă

ieftină, materii prime ieftine, obţinerea unor resurse energetice în ţările investitoare şi obţinerea

de profit din vânzarea acestor resurse) sau în vederea asigurării unor poziţii strategice şi

militare. Deci trebuie să recunoaştem că sunt şi beneficiari, dar şi dezavantajaţi ai procesului

globalizării. Expunerea diferitelor state în curs de dezvoltare şi slab dezvoltate la cerinţele şi

avantajele globalizării depinde de mai mulţi factori:

- gradul de dezvoltare al infrastructurii ţării respective;

- poziţia geografică şi strategică pe plan mondial;

- ieşiri la căi principale de trensport (apă, aer);

- condiţii climaterice, mediu înconjurător, obiective istorice în vederea dezvoltării turismului;

- resurse (bogăţiile solului şi a subsolului);

- gradul de stabilitate politică din zonă;

- perspectivele dezvoltării într-un viitor mai scurt sau mai îndepărtat;

- nivelul de educaţie şi calificare al poporului respectiv etc.

Investitorii nu ţin neapărat să ia în calcul toţi aceşti factori; este posibil să fie atraşi de

unii dintre ei. După părerea unor analişti economici care au urmărit evoluţia procesului

globalizării au constatat că cei bogaţi au devenit şi mai bogaţi, iar cei săraci rămân sau devin şi

mai săraci. În cele arătate mai sus, trebuie să nu uităm faptul că mai există şi excepţii, dar şi

acestea de cele mai multe ori întăresc regula. În ultimul timp se evidenţiază faptul că efectele

globalizării au dus la o evoluţie mai dinamică a economiei în diverse ţări (India, Brazilia,

China). Evoluţia economică a unor state este determinată printre altele şi de multe investiţii

străine şi se bazează şi pe un consum ridicat de energie şi mai ales pe creşterea consumului de

petrol. Pe plan mondial, Europa este recunoscută ca un mare consumator de petrol, alături de

Statele Unite ale Americii iar ţările în curs de dezvoltate intră în competiţie pentru asigurarea

rezervelor energetice necesare.

Evoluţia fenomenului ar putea duce la conflicte nedorite pe plan internaţional, dacă în

loc să fie un suport, el devine un factor al competiţiei. Ţările în curs de dezvoltare şi cele slab

dezvoltate nu au şanse egale în vederea extinderii globalizării; unele ţări primesc un suport

substanţial şi au şanse mult mai mari şi mai rapide de a deveni participante la procesul

globalizării, în schimb ce altele, ce reprezintă un grad inferior de interes, au şanse mai mici şi

mai îndepărtate în dezvoltarea lor economică. Pentru a-şi obţine investiţii, unele ţări în curs de

34

dezvoltare, oferă Occidentului forţă de muncă calificată, ieftină, care să producă bunuri de larg

comsum ieftine, să extragă bogăţii naturale, să asigure diferite servicii etc.

Deci avantajele pentru ţările în curs de dezvoltare nu sunt similare.

În timp, se creează între diferite ţări inegalităţi care atestă cu claritate cine sunt cei care

câştigă de pe urma globalizării şi cine sunt cei care pierd sau nu sunt deloc afectaţi de acest

proces. De asemeni, în aceste ţări există o pătură de oameni bogaţi care îşi permit să-şi procure

bunuri de uz curent sau de folosinţă îndelungată, dar sunt şi investitori care creează sucursale

sau magazine de desfacerea bunurilor solicitate (îmbrăcaminte, obiecte pentru uz gospodăresc,

automobile, bijuterii, vapoare etc)

Procesul globalizării pentru unele ţări sărace este doar o noţiune foarte vagă şi fără prea

multe şanse de aplicabilitate. Unii analişti economici consideră că acest fenomen al globalizării

menţine unele ţări în curs de dezvoltare într-o continuă condiţie de debitori din punct de vedere

financiar şi uneori chiar le distrug economiile. Aceste ţări sunt din ce în ce mai împovărate şi

nu mai reuşesc să întrevadă lumina unei vieţi mai bune.

IV.Implicaţiile sociale ale globalizării

IV.1. Criza socială- de identitate

Globalizarea economică şi cea culturală a creat crize de identitate peste tot în lume care

au dus la un număr de strategii diferite de rezistenţă culturală a formaţiunilor identitare. Printre

efectele modernităţii Katherine Kia Tehranian enumără tradiţionalismul, post-tradiţionalismul

şi postmodernismul, văzute ca forme de rezistenţă împotriva modernismului, precum şi ca

tendinţe de căutare a unei noi ecumenicităţi a sensului. Negocierea democratică în straturi

progresive ale comunităţii epistemologice de la un nivel local al identităţii culturale la cel

global, este văzută ca o soluţie în evitarea conflictelor culturale.

35

Cunoscut adesea sub denumirea de „fundamentalism” sau „neoconservatorism”, post-

tradiţionalismul este definit cel mai adesea ca un răspuns al sectoarelor periferice ale populaţiei

la atacul modernizării rapide, atac ce este însoţit cel mai adesea de dezechilibrări sociale şi

inechităţi. Rezolvarea unor probleme sociale nu este tocmai uşoară în mare parte şi datorită

complexităţii chestiunilor ce ţin de religie şi de politică. Katherine Kia Tehranian oferă câteva

exemple de grupuri sociale a căror proprie identificare comportă o serie de dificultăţi: evreii

orientali din Israel, ţăranii şi semi-orăşenii (urbanizaţii) musulmani din lumea islamică,

protestanţii evanghelişti din America Latină, naţionaliştii hinduşi din India.

În ceea ce priveşte mişcare postmodernistă, aceasta a fost situată încă de la început în

cercul intelectualilor. Cele două modalităţi prin care aceştia răspund globalizării economice şi

accelerării tehnologice sunt reafirmarea pluralismului cultural şi nihilism. Condiţia

postmodernă a contribuit la deconstrucţia discursului puterii hegemonice. Postmodernismul şi-

a pus amprenta negând metanaraţiunea universală, dar a creat astfel o naraţiune a propriului

relativism cultural.

Din ce în ce mai mult în prezent se vorbeşte despre o identitate de consum. S-a observat

o legătură între creşterea veniturilor, de la subzistenţă la nivelurile înalte, şi consum, acesta

devenind o funcţie a diferenţelor, distincţiilor sociale dorite sau imaginate, distincţii care stau

la baza identităţii sociale. Deoarece bunurile şi serviciile sunt definite ca simboluri ale relaţiilor

pe care un om le poate stabili, ale statusului său social, consumul gravitează în jurul acelor

bunuri sau servicii care asigură menţinerea acelui status social dorit. Latura economică este cea

care cel mai adesea asigură securitatea individului într-o lume în care perisabilitatea şi

trazenienţa sunt factorii dominanţi. „Modernizarea prin chiar temperamentul şi natura sa

creează această insecuritate privilegind noul împotriva vechiului, naşterea împotriva morţii, cel

puternic împotriva celui slab. Marginalizând vaste segmente ale populaţiei, induce conflicte

culturale, ale valorilor şi identităţilor care nu pot fi uşor rezolvate.” 42

Globalizarea transformă populaţia unei ţări, împărţind-o cel mai adesea în trei

segmente: segmentul tradiţionalist, cel modernist şi cel pe cale să se modernizeze. Cel mai

adesea acest ultim segment este cel care preia putere printr-o revoltă împotriva modernizării

economice şi a elitelor pe care această modernizare le-a impus. „Când aceste grupuri preiau

puterea (cazul Islama Ulamic din 1979 al revoluţiei din Iran) strategia lor nu este reîntoarcerea

la statusul de dinainte (quo ante), ci pornirea într-o nouă cursă a modernizării bazată pe

42 Ibidem, p.214

36

instituţii indigene şi disocierea de pancapitalism. Indiferent de succesul unei asemenea strategii

rezultatul este o societate post-tradiţionalistă şi nu una tradiţională.”43

Întâlnirea culturală cu celălalt este întotdeauna o negociere în care sinele trebuie să

stabilească propriile valori, credinţe, tipare de comportament, dar nu trebuie uitat faptul că

fiecare individ vine la această negociere cu propriile stereotipuri şi preconcepţii. Rămânerea în

cadrul rigid al acestora face adesea imposibilă orice comunicare bazată pe valori pozitive.

„Călcâiul lui Ahile” pentru modernitate este pierderea comunităţii.

Modificările de la nivelul identităţii, crizele identitare sunt pentru Claude Dubar

rezultatul trecerii de la formele de identificare comunitare la cele societare. „Construcţia

identităţii personale nu poate evita întâlnirea unor crize care nu rezultă, în primul rând, dintr-o

lipsă de resurse economice, ci din structura însăşi a subiectivităţii umane din moment ce ea se

eliberează de cadrele comunitare.”44 Din această perspectivă legăturile comunitare sunt

constrângătoare, izolând şi impunând raporturi de dominaţie, pe când relaţiile societare

individualizează, selecţionează şi mai ales fac posibilă subiectivitatea numită libertate. Este

remarcată mai ales încercarea de construire a unui nou colectiv, liber ales.

Printre efectele crizei legăturilor sociale observate de cercetători s-au numărat

creşterea impoliteţelor, a actelor de delicvenţă, precum şi a sentimentului tot mai pregnant de

insecuritate. Dimensiunea impoliteţii se manifestă nu numai în relaţiile stabilite cu persoane

necunoscute, cu ceea ce putem numi persoane străine, ci şi în cadrul relaţiilor de cuplu, de

exemplu. Această dimensiune identitară a impoliteţii este legată de invadarea unui sentiment

de frică exprimând „imposibilitatea de a trăi împreună, de a avea încredere unul în altul, de a

respecta drepturile. Pe scurt un pericol social este un risc personal care ar pune în discuţie

regulile înseşi ale vieţii societare, făcând să planeze îndoiala asupra posibilităţii acestei legături

sociale.” 45 Într-o lume în care copilul este învăţat de mama lui să nu aibă încredere în nimeni,

cu greu mai pot fi stabilite relaţii de încredere şi respect, mai ales ţinând cont de faptul că

educaţia noastră se bazează din ce în ce mai mult pe regula „fiecare pentru sine”.

Sărăcia, inegalitatea socială nu fac decât să sporească dificultăţile unei relaţionări

corecte bazată pe identitatea personală. Problemele sociale sunt de cele mai multe ori

concentrate în anumite zone care sunt pe viitor excluse şi stigmatizate, de exemplu cartiere cu

populaţii defavorizate social, periferiile. Şomajul, eşecul şcolar sunt în astfel de zone, constante

ale vieţii sociale. Pe acest fond se dezvoltă adesea sisteme proprii de valori, de norme, o

43 Ibidem, p.21544 Claude Dubar, Criza identităţilor. Interpretarea unei mutaţii, Editura Ştiinţa, 2003, p. 203

45 Ibidem, p. 135

37

anumită cultură de stradă, care ţine cont de apartenenţa la un anumit grup, cartier, familie.

Persoanele care trăiesc în aceste zone sunt prinse între o apartenenţă defavorizantă pentru

acceptarea lor şi o lume la care doresc să se integreze, dar care le conferă o identificare

negativă.

În acelaşi timp identitatea care face referinţă la definirea individului ca cetăţean al unui

stat îşi pierde valoarea într-un stat care nu-şi mai îndeplineşte atribuţiile, lipsindu-i pe membrii

săi de certitudinea siguranţei personale. „Confuzia reperelor politice, pierderea referinţei

simbolice nu fac decât să accentueze procesul. Fiecare familie, fiecare individ trebuie să

gestioneze pe cont propriu, această mutaţie a raporturilor faţă de valori, de norme şi de reguli

ale vieţii în comun.” 46

IV.2. Criza identităţii sociale

Diferitele componente existente în viaţa socială fac posibilă o distincţie între crizele

petrecute la nivelul acestor componente societare. Claude Dubar aduce în discuţie o criză a

identităţilor sexuate – maniere de a se defini şi de a povesti în calitate de bărbat sau de femeie,

pornind în analiza sa de la mutaţiile intervenite în condiţia femeii pe parcursul timpului,

precum şi de la modul în care aceste mutaţii au intervenit în relaţiile intre cele două sexe.

Principala caracteristică a acestor relaţii neperturbate încă de schimbările sociale consta în

modul în care se defineşte identitatea fiecărui gen. „În timp ce identitatea masculină se

construieşte în jurul muncii producătoare şi al luptelor pentru recunoaşterea sa (fie şi

monetară), identitatea feminină nu poate accede decât la forme private, privative, de

recunoaştere. Separarea sociosexuată a muncii (bărbat = muncă; femeie = familie) plasează

femeia într-o situaţie de dublă dependenţă, economică şi identitară.” 47 Ceea ce se observă este

o definire a identităţii personale, a identităţii de gen în funcţie de ocupaţia esenţială a fiecăruia.

Această definire a propriei identităţi acţionează adesea ca un cerc vicios, identitatea feminină

sau masculină devine un stereotip care face parte din tradiţie, cultură şi este astfel predată,

inoculată în mentalitatea oricărei persoane. Schimbarea acestei situaţii a fost în mare parte

determinată de un cumul de factori, printre care s-au remarcat: scăderea indicatorilor

demografici de natalitate, fecunditate, creşterea activităţilor în care erau implicate femeile şi

diversificarea formelor vieţii private. Elementul cheie este schimbarea intervenită la nivelul

activităţilor, profesia nemaifiind doar un element cu ajutorul căruia se defineşte doar

46 Ibidem, p. 13747 Ibidem, p. 64

38

identitatea masculină, femeile începând de asemenea să deţină o identitate profesională.

Procesele identitare masculine sunt modificate la rândul lor de aceste schimbări intervenite atât

la nivelul profesiei cât şi la cel al vieţii private. Studiile făcute în Franţa în anul 1990 arată că

doar 58% dintre femeile de 25 de ani trăiesc în cuplu (39% bărbaţi), în timp ce în 1975 erau

71% (55% bărbaţi). Familia ca reper al identităţii personale începe să-şi piardă importanţa, fapt

cauzat atât de factori economici, cât şi de cei care ţin de mentalitate şi de anumite transformări

care au apărut la nivelul culturii şi valorilor ce coordonează viaţa. Apelul care se face în

ultimul timp, cel al revenirii la familie se bazează în primul rând pe securitatea oferită în cadrul

familiei. Nevoia de certitudine şi siguranţă este cea care antrenează reîntoarcerea la valorile

familiale cât şi la cele religioase.

În ceea ce priveşte criza identităţii masculine, aceasta, consideră Claude Dubar, trebuie

analizată în legătură cu procesul de emancipare a femeilor, cu evoluţia diviziunii muncii dintre

sexe. Problematic este dezechilibrul care se observă între diferitele sfere ale vieţii sociale. Pe

de o parte modurile de viaţă se diversifică, sunt experimentate noi tipuri de relaţii între cele

două sexe, relaţii caracterizate printr-o mare maleabilitate. Pe de altă parte însă rigiditatea îşi

face resimţită prezenţa în sfera dominaţiei masculine, dominaţie care se resimte la nivelul

formelor sociale ale diviziunii muncii în familie, precum şi în câmpul politic. Această criză nu

este definită ca fiind una a identităţii feminine sau masculine „ci a identificărilor sexuate, a

modelelor masculine şi feminine, a tipurilor de raporturi sociale de sex, care trebuie puse în

prim plan. Revendicare egalităţii nu rezolvă chestiunea fundamentelor diferenţelor dintre sexe.

Ce înseamnă astăzi să fii un bărbat sau o femeie, în viaţa privată, profesională sau politică? ” 48

Pericolul vine din faptul că aceste identităţi sunt în mare parte învăţate în cadrul societăţii, în

momentul în care chiar societatea este debusolată în legătură cu aceste identităţi este dificil să

te aştepţi la un rezultat pozitiv. De aici şi multitudinea de probleme cu care se confruntă un

individ pe parcursul vieţii sale, debusolarea care însoţeşte relaţiile stabilite cu persoanele de

sex opus, dificultatea păstrării acestora.

Prezentarea noilor tendinţe observate în societatea actuală reuneşte creşterea activităţii

femeilor în ceea ce priveşte munca plătită, diversificarea formelor de viaţă privată, înmulţirea

familiilor monoparentale, transformările resimţite la nivelul normelor care guvernează viaţa de

cuplu, precum şi traseul parcurs de acesta. Toate acestea sunt analizate pe fondul schimbărilor

intervenite în modul de identificare a celor două sexe precum şi a relaţiilor care se stabilesc

între acestea. Modul în care un bărbat sau o femeie se definea pe sine şi se prezenta celorlalţi a

suferit modificări esenţiale pe parcursul timpului, şi adesea acesta se schimbă profund chiar pe

48 Ibidem, p. 71

39

parcursul unei aceleiaşi vieţi. Societatea actuală se caracterizează printr-o debusolare puternică

în ceea ce priveşte atribuţiile care revin rolurilor sociale pe care le deţine fiecare persoană,

fiecare fiind îndemnat să-şi găsească propriul drum şi propriul mod în care se identifică şi îşi

stabileşte anumite coordonate. „Nu numai că nu ştim prea bine ce înseamnă să fii tată, soţ,

soţie, socru, soacră … nu numai că nu ştim prea bine care este norma (a se căsători sau nu, a

disocia sau nu sentimentul amoros şi rolurile de părinţi, a fi sau nu tată sau mamă cu copii

vitregi…), dar nu mai suntem siguri că ştim, în fond ceea ce este masculinul şi femininul, ce au

devenit şi vor deveni raporturile sociale de sex rămase cvasi-imuabile vreme atât de

îndelungată.” 49

IV.3. Criza profesională

Analizând crizele identitare, Claude Dubar în lucrarea sa Criza identitatilor.

Interpretarea unei mutatii, identifică ca principal motiv al acestora faptul că în vreme ce

rolurile familiale sunt puse în discuţie, identităţile intime, cele reflexive, pe care noi le folosim

pentru a ne spune nouă “povestea noastră”, deci pentru a argumenta o identitate revendicată şi

unificatoare, nu sunt legitime şi nu au resurse pentru a se putea exprima şi pentru a se impune,

primind recunoaşterea celorlalţi. Dacă se observă faptul că identităţile “culturale”, cele

genealogice se amestecă, acelaşi lucru nu se poate spune şi despre cele reflexive, narative.

Acestea reprezentând de altfel proiectele noastre de viaţă sunt mai mult ca oricând incerte.

O altă identitate care este considerată ca trecând printr-o criză este cea profesională.

Schimbările economice majore, impuse de procesul globalizării au destabilizat puternic

identitatea profesională. Aşa cum am văzut profesia a reprezentat mereu un element cheie al

identificării, atât a propriei persoane, cât şi a celorlalţi. Chiar dacă la un moment dat profesia

era un factor care stabilea doar identitatea masculină, acest lucru nu mai este valabil în prezent.

Profesia nu reprezintă doar modul în care poţi să te defineşti în raport cu ceilalţi, dar ea este

elementul care călăuzeşte viaţa unei persoane. Astfel formele identitare profesionale „nu sunt

numai relaţionale (identităţi de actori într-un sistem de acţiune), ci şi biografice (tipuri de

traiectorie în cursul vieţii de muncă). Identităţile profesionale sunt nişte maniere socialmente

recunoscute, pentru indivizi, de a se identifica unii pe alţii, în câmpul muncii şi al serviciului” 50. În prezent meseria devine o variabilă care poate fi schimbată de la o zi la alta, şi adesea

acest lucru afectează mai ales valorile siguranţei şi stabilităţii. Volatilitatea, efemeritatea îşi fac

49 Ibidem, p. 9250 Ibidem, p. 93

40

şi în acest domeniu resimţită influenţa. Ceea ce faci nu te mai defineşte decât într-o măsură

foarte mică, pentru că se poate schimba de la un an la altul, sau chiar mai devreme.

Meseria transmisă altădată pe linie familiară, a devenit o raritate în prezent. Principalul

motiv este lipsa comunităţii şi a siguranţei pe care acea comunitate trebuie să o ofere. Pentru a

transmite şi învăţa o meserie este nevoie de siguranţa faptului că ziua de mâine nu va aduce

schimbări prea mari, că lucrurile în mare parte se vor petrece în aceeaşi manieră în care s-au

petrecut până în acel moment. Aşa cum am afirmat lumea actuală se caracterizează prin

instabilitate, fiind adesea definită ca o societate de consum. Într-o astfel de societate stabilitatea

îţi poate fi oferită doar de acea meserie cu ajutorul căruia poţi să răspunzi gustului majorităţii

sau să influenţezi şi să manipulezi acest gust, iar o astfel de ocupaţie este la rândul ei supusă

unui grad înalt de schimbare.

Globalizarea şi efectele ei, progresul tehnologic, puterea de muncă a imigranţilor, toate

aceste date nu fac decât să sporească deficitul identitar profesional. Viitorul prezintă imaginea

unei permanente schimbări de ocupaţii în funcţie de cerinţele pieţei fluctuante.

IV.4. Efectele crizei sociale

Deşi ne-am aştepta să remarcăm doar caracterul negativ al oricărei crize

identitare, de fapt nu putem să nu accentuăm faptul că ele sunt necesare („cine nu are crize nu

este uman” am putea chiar spune), căci „criza este cea care îl revelează pe subiect lui însuşi, îl

obligă să reflecte, să se schimbe, să lupte pentru „a se descurca” şi să se inventeze pe el însuşi,

împreună cu alţii. Identitatea personală nu se construieşte altfel.” 51.Deşi poate fi dificil de

acceptat, fiecare criză comportă un segment pozitiv. Punerea în discuţie a identităţii este o cale

spre o mai puternică tendinţă de definire a propriilor coordonate. Numai în momentul în care

individul începe să se interogheze asupra modului său de identificare, devine conştient de

slăbiciunile sale şi de posibilitatea revalorizării unor elemente culturale, care ţin de rădăcinile

sale tradiţionale, adesea uitate.

Criza identitară precum şi strategia socială sunt două concepte pe care le putem cu

uşurinţă identifica în planul cotidian. Lipsa interesului pentru studiu cazurilor particulare

pornind de la un sistem conceptual bine închegat duce de cele mai multe ori la imposibilitatea

înţelegerii anumitor fenomene sau la atribuirea unor cauze greşite. Conceptele descrise oferă o

cheie, putând fi văzute ca o grilă de analiză a particularului.

51 Ibidem, p. 205

41

Depresia a devenit simptomul cel mai comun al crizelor de identitate cu care se

confruntă o persoană pe parcursul vieţii sale. Fiecare este îndemnat în prezent să fie el însuşi,

să se realizeze, să reuşească, să-şi depăşească propriile temeri, şi este în acelaşi timp înconjurat

de o mulţime de reţete care îi pot oferi răspuns la toate problemele sale şi în acelaşi timp îi pot

oferi fericirea. Pe baza acestor îndemnuri se creează uneori adevărate ”maladii identitare

cronice”, conform expresiei lui Alain Ehrenberg, citată de Claude Dubar. În faţa acestor

îndemnuri care ne asaltează din toate părţile mulţi dintre noi pot suferi de sentimentul

neîmplinirii, de vina de a nu fi la înălţime, de a nu reuşi să te impui. Simptomele acestor stări

sunt foarte bine cunoscute: oboseli cronice, anxietate, angoasă, atacuri de panică (un termen

care este din ce în ce mai folosit). „Impresia dominantă este aceea de a „suferi de tine însuţi”:

nu de un conflict, actual sau arhaic, ci de o istovire a Eului, de o diminuare sau de o surpare a

respectului de sine, mai întâi şi mai cu seamă, „în proprii tăi ochi”. Viaţa devine cenuşie şi

uneori neagră.” 52

Crizele identitare nu ţin cont de vârstă sau de situaţia şcolară. Adesea acestea nu sunt

numite direct, ci ele sunt văzute doar ca manifestări sociale care au intrat în normalitate, de

exemplu, despărţiri, divorţuri aparent fără un motiv întemeiat,dificultăţi ale vieţii personale

(consilierul, psihologul, psihanalistul devenind la rândul lor obişnuiţi ai vieţii cotidiene),

concedieri, pensionări anticipate, decepţii politice, abandonul credinţelor care ne-au însoţit o

viaţă întreagă, prăbuşirea valorilor anterioare etc.

În ceea ce priveşte crizele identitare cele trei faze analizate de Katherine Kia Tehranian:

premodernism, modernism şi postmodernism sunt urmărite la nivelul consecinţelor asupra

nivelului personal sau social, iar pentru fiecare dintre ele autoarea enumără strategiile de

acţiune socială corespunzătoare. Astfel premodernismului la nivelul personal îi corespunde

deficitul identitar, iar la cel social crizele motivaţionale. Strategiile de acţiune socială sunt în

acest caz identificate în indolenţă, evadare sau refugiu, cel mai adesea cu ajutorul narcoticilor,

şi izolaţionism. Faza modernismului se caracterizează prin disonanţă cognitivă la nivelul

personal şi crize de legitimare la nivel social. Conservatorismul, reformismul sau tendinţa

revoluţionară sunt strategiile de acţiune socială specifice acestei faze. Postmodernismul aduce

în prim plan surplusul de identitate, căruia la nivel social îi corespund crizele hegemonice.

Strategiile de acţiune identificate în acest caz sunt imperialismul, nihilismul şi pluralismul sau

ecumenicalismul.

În studiile sale asupra a ceea ce numeşte „şocul viitorului”, Alvin Toffler se bazează pe

faptul că fiecare persoană are un volum determinat de schimbare pe care îl poate suporta.

52 Ibidem, p. 157

42

Oamenii reacţionează în moduri variate la şocul viitorului, dintre efecte putem aminti

neliniştea, ostilitatea faţă de orice formă de autoritate, depresia, apatia, precum şi violenţa

aparent lipsită de sens. Psihicul uman este afectat de nivelul permanent al schimbărilor,

individul înregistrând adesea o deteriorare mentală. Suprasolicitarea informaţională duce la

tulburări grave, un exemplu îl constituie faptul că una din trăsăturile pregnante ale

schizofreniei o constituie asocierile incorecte.

Alternativa oferită la aceste crize identitare prezintă două aspecte, pe de o parte ceea ce

numim retragerea în sine, iar pe de altă parte convertirea identitară. Retragerea în sine este de

fapt o reîntoarcere la origini, la legăturile familiale, la rădăcinile identităţii unei persoane.

Istoria personală îi are ca principali actori pe părinţi, pe mama care a fost prima care şi-a

manifestat ataşamentul faţă de persoana ta. „A te pomeni „singur cu tine însuţi” înseamnă

aşadar a te pomeni cu legăturile respective. Pentru a umple golul generat de pierdere, revenim

la sursele Eului nostru care este un Noi fuzional, comunitar, reinventat, regăsit ca acel timp al

copilăriei, al contopirii cu mama, cu familia, cu grupul de origine, reînsufleţită de nostalgie.” 53

Apelul la valorile familiare, acelea care au stat la baza constituirii propriei personalităţi este o

sursă de revitalizare a identităţii, oferind mijloace pentru regăsirea unei oarecare stabilităţi.

Cealaltă posibilitate, cea a convertirii identitare provine din latura socială a oricărei

crize identitare. Persoana a cărei identitate este ameninţată face tot ce este posibil pentru a

descoperi alte sistem de referinţă care să-i permită stabilirea unor legături cu ceilalţi şi astfel

construirea unei imagini adecvate despre propria persoană. Fiecare nouă referinţă care este

acceptată modifică identitatea personală. În momentul în care contextul se schimbă, relaţiile cu

ceilalţi se transformă, apare şi o schimbare a proprie identităţi, aceasta modificându-se în

funcţie de nevoile de adaptare. Configuraţia identitară a fiecărei persoane se modifică în

permanenţă, dar numai în momentele de criză se pot observa procese majore care transformă

adesea puternic identitatea unei persoane.

IV.5. Omul postmodern

Depăşirea barierelor, tradiţiilor, limitelor impuse de evenimentele trecute care au stat la

baza formării unor norme culturale, înseamnă cel mai adesea pierderea oricărui reper, a

oricărui punct de sprijin. Puternica tendinţă a schimbării, a efemerităţii lucrurilor aduce cu sine

o nesiguranţă care se răsfrânge asupra capacităţilor individului, o nesiguranţă în ceea ce

53 Ibidem, p. 160

43

priveşte propria capacitate de relaţionare, precum şi cea decizională. Omul postmodern este în

acelaşi timp actorul şi creatorul societăţii actuale aflate sub egida globalizării.

Puşi în faţa unor sisteme de valori diferite şi confruntaţi cu o diversitate de opţiuni,

oamenii încep sǎ consume stiluri de viaţǎ. Ignatio Ramonet în lucrarea Geopolitica haosului

aduce în discuţie tendinţa societǎţii aflate în crizǎ de a recurge la religie. Atunci când punctele

de stabilitate dispar, religia este cea care îi poate oferi omului iluzia stabilitǎţii.

Postmodernismul se caracterizezǎ prin înmulţirea tendinţelor de unificare economicǎ,

dar şi a celor de separare, bazate pe concepţia etnicǎ, şi prin cultura globalǎ bazatǎ pe

mijloacele de informare. O altǎ problemǎ actualǎ este triumful culturii de masǎ impusǎ de

mijloacele de informare, omogenizarea moravurilor şi standardizarea culturalǎ. Incertitudinea

este cuvântul de ordine. Aceasta este o societate în care este resimţitǎ nevoia reconsiderǎrii

certitudinilor, revizuirii practicilor, iar din ce în ce mai puternicǎ apare tendinţa de abandonare

a valorilor care constituiau ansamblul organismului social european.

Epoca postmodernǎ este asociatǎ cu o nouǎ formǎ de civilizaţie, post-industrialǎ, cu o

nouǎ paradigmǎ de gândire. Acest fenomen numit postmodernism aratǎ cǎ s-au epuizat unele

teme, idei şi atitudini, iar societǎţile dezvoltate sunt în cǎutarea unei noi identitǎţi. Pentru mulţi

teoreticieni mai ales în spaţiul american postmodernismul semnificǎ refuzul elitismului literar

şi artistic, moartea avangardei, coborârea artei în social şi în cotidian, anularea distanţei dintre

artǎ şi viaţǎ.

Volatilitatea şi efemeritatea devin douǎ constante ale vieţii. Manipularea gustului şi a

opiniei sunt realitǎţi cu care se lucreazǎ în prezent. Ambele presupun construirea unor noi

sisteme de semne şi a unei noi imagistici, un aspect important al condiţiei postmoderne. Din

aceastǎ perspectivǎ mediatizarea devine mijlocul iluzoriu, trecǎtor şi fugitiv prin care o

societate a valorilor pasagere îşi exprimǎ nostalgia valorilor comune. Se formeazǎ o industrie a

imaginii, totul se supune unui timp de circulaţie accelerat şi unei rapide anulǎri a valorilor

dobândite în istorie. Cu cât mai mare este perisabilitatea cu atât mai puternicǎ devine nevoia de

a descoperi un adevǎr etern, fapt dovedit de reînvierea religiei dupǎ deceniul al şaselea.

O caracteristică a societăţii actuale este mobilitatea extremă, iar acest fapt poate fi

observat de exemplu datorită consecinţele sale materiale în bucătăria multinaţională sau în

produsele variate din punct de vedere al specificului cumpărate de la acelaşi magazin.

Numărului de refugiaţi externi (27 de milioane conform unor statistici) i se adaugă un număr

considerat egal de refugiaţi „interni”, deplasaţi datorită războaielor, persecuţiilor politice sau

datorită dezastrelor naturale. Dacă dorim să calculăm numărul „hoinarilor” pe glob trebuie să

mai adăugăm imigranţii, studenţii, turiştii şi angajaţii marilor corporaţii transnaţionale.

44

Numărul la care ajunge Katherine Kia Tehranian în lucrarea sa, este de peste 200 milioane de

hoinari pe glob. Consecinţele acestei mobilităţi asupra identităţii sunt deosebit de complexe.

Răspândirea închirierii este o altă caracteristică a societăţii „supraindustrializate”, fapt

ce duce la intensificarea tranzenienţei. Alături de această practică distingem reducerea legăturii

cu mediul fizic, casa fiind de asemenea cel mai adesea închiriată. „Niciodată relaţiile omului cu

locul nu au fost atât de numeroase, de fragile şi de temporale … a se deplasa, a se transfera

dintr-un loc în altul, mutându-şi regulat şi familia, a devenit o a doua natură. (…) Se dezvoltă

în sânul nostru o nouă rasă de nomazi şi puţini sunt cei care ce-şi dau seama de proporţiile, de

răspândirea şi de semnificaţiile migraţiilor lor.” 54 Eliberarea dintr-o poziţie socială fixă devine

sinonimă cu eliberarea dintr-o poziţie geografică. Mutarea, mişcarea dintr-o regiune geografică

în alta devine adesea o constantă a vieţii individuale, la care fiecare poate face apel în cazul în

care simte nevoia unei schimbări. „Mişcarea devine o valoare pozitivă în sine, o afirmare a

libertăţii, nu numai o reacţie faţă de presiuni exterioare sau o fugă de ele.”55 Mutarea este totuşi

percepută diferit în funcţie de categoriile sociale, deoarece nu oricine şi-o permite şi nu în

condiţii foarte bune. Degradarea importanţei locului, precum şi declinul angajării faţă de un

singur loc sunt exprimate în diferite feluri.

Două tipuri umane se remarcă în prezent: turiştii şi hoinarii. Lumea este modelată din

ce în ce mai mult pentru primul tip, cel al turiştilor, cei care se pot bucura de posibilităţile pe

care o întreagă industrie a turismului le oferă. O lume croită pe măsura turiştilor oferă prea

puţine soluţii pentru restul populaţiei care nu-şi permite să călătorească. Acesta este contextul

în care apare noţiunea de „hoinari”, atribuită celor care sunt într-o permanentă mişcare, atraşi

de mirajul unei lumi impasibilă la nevoile lor. „Ei sunt în mişcare în primul rând pentru că „a

sta acasă” într-o lume croită pe măsura turistului aduce a umilinţă şi calvar, iar pe termen lung

nici nu mai pare o soluţie viabilă. (…) Aceştia sunt vagabonzii … mutanţi ai evoluţiei

postmoderne, progeniturile monstruoase ale unei noi specii. Vagabonzii sunt deşeurile unei

lumi care s-a consacrat serviciilor pentru turişti.”56 Lipsa oricărui sprijin, debusolarea, lipsa

reperelor în ceea ce priveşte propria identitate, toate acestea stau la baza nesiguranţei care

însoţeşte existenţa omului postmodern. „Turiştii se mişcă pentru că lumea care le stă la

îndemână (întreg globul, adică) li se pare irezistibil de atrăgătoare, vagabonzii – pentru că

lumea aflată la îndemâna lor (localitatea) li se pare insuportabil de neprimitoare. Turiştii

călătoresc pentru că aşa vor ei; vagabonzii – pentru că nu au altă soluţie acceptabilă.” 57

54 Alvin Toffler, op. cit. , p. 8555 Ibidem, p. 9556 Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei, Editura Antet, Oradea, 1999, p. 9857 Ibidem, p. 98

45

O altă problemă specifică lumii postmoderne este cea a creării identităţilor virtuale.

Aceste identităţi sunt strâns legate de extinderea reţelei comunicaţiilor globale. Numărul celor

care se conectează la internet se dublează în fiecare an, astfel comunităţile numite virtuale au

devenit adesea un teren de rezistenţă culturală şi politică. „Politica identitară a găsit un nou şi

vast teren de exprimare proprie.” 58 Dualitatea este prezentă şi în acest spaţiu virtual, căci aşa

cum remarcă Katherine Kia Tehranian, pe de o parte cetăţenii comunităţilor virtuale au la

dispoziţie o lume largă de opţiuni identitare, dar pe de altă parte guvernele şi corporaţiile au la

îndemână un instrument puternic pentru supraveghere şi persuadare.

Bazele statelor naţiuni sunt sfidate în mare măsură de aceste identităţi virtuale. Statul

nu mai decide în acest caz identitatea fiecărui membru al său. „Globalizarea şi comunicarea

fără frontiere subminează trei ficţiuni fundamentale ale statelor-naţiuni (ce ţin de falia vestică-

occidentală): 1) statele sunt cultural omogene, 2) naţiunile trebuie să comande loialitatea

cetăţenilor săi şi 3) graniţele internaţionale sunt sacre şi inviolabile.” 59

Alături de conceptul de identitate virtuală îl întâlnim şi pe cel de comunitate virtuală. În

acest caz se pune problema realităţii pe care o pot deţine comunităţile virtuale. Acestea nu se

bazează pe comunicarea faţă către faţă, ci pe una mediată de computer. Comunitatea este

definită în cadrul acestei abordări ca având anumite atribute, „o reţea de relaţii încărcate afectiv

care cuprind un grup de indivizi – relaţii ce se intersectează şi se consolidează reciproc”

precum şi „ o anumită doză de devotament faţă de un set de valori, moravuri, sensuri

împărtăşite şi o identitate istorică comună – pe scurt, o cultură”60 Comunicarea online

depăşeşte graniţele geografice şi cele legate de particularităţile fizice individuale. În acest tip

de comunicare pseudonimele sunt în general folosite în locul unei reale identificări. Identitatea

devine un element care scapă cunoaşterii şi care poate fi cu uşurinţă schimbată. Refularea nu-şi

mai are locul în acest cadru, tocmai de aceea ne punem întrebarea dacă nu cumva ceea ce noi

considerăm o lipsă a identităţii constituie de fapt prezentarea unor trăsături identitare care altfel

ar rămâne necunoscute.

În cea ce priveşte memoria unei comunităţi virtuale, aceasta se bazează sistemele de

memorare oferite de computer care permit recuperarea informaţiei cognitive la un nivel ridicat.

Instrumentele folosite în cadrul comunităţilor numite faţă către faţă, discuţiile cu bătrânii,

bibliotecile, arhivele, monumentele sunt ”mult mai eficiente în rememorarea şi reconstruirea

58 Katherine Kia Tehranian, op. cit. , p. 21559 Ibidem, p. 21660 Amitai Etzioni, Societatea monocromă, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 100

46

istoriei comunităţii, a angajamentelor normative din trecut, a tragediilor şi sărbătorilor decât în

rememorarea materialelor cognitive”61

IV.6. Terorismul

La momentul de faţă terorismul preia caracter planetar şi se conturează ca o problemă

globală nouă, foarte periculoasă pentru întreaga comunitate internaţională. Terorismul

internaţional tot mai puternic ameninţă securitatea ţărilor şi cetăţenilor lor, induce consecinţe

politice, economice şi morale, psihologic influenţează puternic populaţia, lipseşte de viaţă

mulţi oameni. Particularitatea definitorie a terorismului internaţional contemporan este

creşterea numerică a crimelor pe un fundal extrem de dur şi cinic în executarea lor. Pentru a

putea vedea care sunt implicaţiile terorismului, vom analiza cel mai mediatizat caz de terorism,

şi anume atentatul de la 11 septembrie 2001, care a zguduit America.

S-au făcut multe analize după respectivele evenimente, scoţându-se în evidenţă multe

aspecte ale noilor provocări, mize şi riscuri, ale noilor dezechilibre generate de jocul puterii

extins la nivel global. Analizele de fond care privesc implicaţiile fenomenului asupra

dezvoltării durabile a ansamblului planetar sunt mult mai puţine. Câteva concluzii în acest sens

sunt bine-primite.

În primul rând, atentatele de la 11 septembrie au reliefat vulnerabilitatea celei mai mari

părţi a capacităţilor de producere centralizată a energiei (instalaţii nucleare, instalaţii de tratare

a deşeurilor, mari complexe termoelectrice etc.) care a făcut multă lume să creadă că o

nenorocire şi mai mare este oricând posibilă. Asta obligă la măsuri speciale de securitate, care

ridică foarte mult costurile şi afectează competitivitatea comparativă arespectivelor capacităţi,

favorizând dezvoltarea în viitor a instalaţiilor energetice mai mici, mai locale şi mai puţin

remanente.

În al doilea rând, interesul SUA pentru Asia Centrală a crescut foarte mult, legat, în

primul rând de traseele oleoductelor şi gazoductelor care vor transporta resursele strategice ale

Mării Caspice. Aici ecuaţia este foarte complicată. Pare obligatoriu ca aceste reţele să

traverseze Pakistanul pentru a putea ocoli Rusia şi Iranul, din raţiuni cunoscute, iar înteţirea

conflictului din Kashmir încurcă foarte mult lucrurile. Dată fiind şi situaţia Afghanistan,

Pakistanul devine crucial în ecuaţia echilibrului regional. Economia americană este puternic

energetivoră şi importatoare netă de resurse energetice, deci dependentă, ca şi alte economii

mari, de loalitatea partenerilor strategici din zonele exportatoare nete de resurse energetice.

61 Ibidem, p. 113

47

Pentru a reduce dependenţa, este necesară introducerea în exploatare a rezervelor proprii (cazul

petrolului din Alaska) şi efectuarea de investiţii masive pentru a decorela creştereea economică

de cea a consumurilor energetice, pentru îmbunătăţirea randamentelor şi creşterea poderii

resurselor alternative. Dar toate acestea necesită timp şi chiar schimbarea modului de viaţă

american, ca şi schimbarea politicii energetice, care să înceapă o reevaluare a întregului sistem

energetic şi să conducă la o diversificare a resurselor, a zonelor lor de provenienţă şi la o

îmbunătăţire a controlului acestora. Astfel, plecând de la actualul lor sistem energetic,

nondurabil, SUA trebuie să-şi remodeleze politica externă şi strategia militară, nu doar propria

politică economică, ceea ce va influenţa relaţiile internaţionale pe termen lung.

În al treilea rând, evenimentele de la 11 septembrie demonstrează câtă ură, câte tensiuni

s-au acumulat, la ce reacţii poate conduce această formă de globalizare bazată pe o dominaţie

unilaterală, pe polarizarea şi mai mare a bogăţiei, pe nerespectarea angajamentelor privind

dezvoltarea durabilă, implicând ajutoare mai mari pentru dezvoltarea ţărilor sărace,

optimizarea fluxurilor financiare, îmbunătăţirea funcţionării instituţiilor internaţionale, cu

responsabilităţi în domeniu, reducerea fenomenelor de excludere şi periferizare etc.

În al patrulea rând, globalizarea apare tot mai eviden ca un fenomen nestăpânit, redus la

câteva dimensiuni foarte materialiste, foarte agresive şi dezumanizante, ignorând socialul,

mediul, tradiţia, diferitele specificităţi culturale, spiritual-religioase şi chiar ritmurile şi miturile

proprii fiecărei civilizaţii, propriul mod de raportare la Cer, propriul Pantheon de zei şi eroi, de

valori şi permanenţe. Modelul de dezvoltare impus de forţele mondializării nu pare să fie unul

susţinut, nici ca ritm, nici ca amenajare spaţială, nici social, nici ecologic-energetic, nici

geopolitic, în perspectiva unei indispensabile stabilităţi internaţionale.

În al cincilea rând, mai toate analizele şi sondajele indică drept principali profitori ai

mondializării firmele multinaţionale, rechinii pieţelor financiare, statele mari, în special SUA,

cu o dezvoltare autocentrală, egocentrică şi alţi actori mai mult sau mai puţin importanţi, şi nu

cei mulţi, cetăţeni, consumatori sau producători, din Nord sau din Sud, de la Apus sau de la

Răsărit. Dar nu cei mulţi şi tăcuţi fac istoria, ei doar o suportă.

Anumite plasamente suspecte şi mişcări de capitaluri imediat premergătoare atentatelor

din 11 septembrie 2001 au făcut să se discute intens despre o speculaţie masivă asupra pieţelor

financiare, realizată chiar de către autorii din umbră ai atentatelor, despre faptul că cineva, care

ştia, desigur, ce va urma, a retras doar cu câteva ceasuri înainte de eveniment, din câteva bănci

cu sediul în fostele turnuri WTC, nu mai puţin de 140 milioane de dolari, după o informaţie de

ultimă oră. Într-adevăr, titlurile cele mai susceptibile de a fi afectate de loviturile de la 11

septembrie, ale companiilor aeriene, firmelor de asigurări şi reasigurări, ale băncilor etc, au

48

cunoscut, cu câteva zile înainte o puternică speculaţie, în spatele căreia s-au ascuns state şi

organizaţii teroriste. Teza pare plauzibilă, cu atât mai mult cu cât Ossama Ben Laden nu era

străin acestui tip de operaţiuni. Imediat s-a declanşat o anchetă, dar care nu a ajuns la rezultate

cât de cât concludente. Astfel, după câteva zile s-a anunţat închiderea anchetei, deoarece,

conform propriilor declaraţii, nimic nu permite susţinerea tezei unei speculaţii concertate sau a

unei manipulări a cursurilor. După atâtea dereglementări, operate în ultimii ani, jandarmii

bursei se dovedesc neputincioşi. Planeta financiară refuză să îşi lumineze zonele de umbră.

Rapiditatea cu care dosarul a fost clasat este suspectă şi demonstrează faptul că

organismele de control bursier dispun numai în teorie de un vast arsenal de urmărire şi

pedepsire a delictelor financiare, în realitate opacitatea sistemului limitându-le net marjele de

manevră. Astfel, marile mişcări care afectează pieţele, tranzacţiile complexe şi sofisticate,

realizate de către adevăraţi specialişti în inginerii financiare, operaţiunile efectuate prin

intermediul misterioaselor fonduri speculative scapă de cele mai multe ori oricărui control.

Lumea subterană a marii finanţe, cu paradisuri fiscale, societăţi-ecran şi produse derivate

indescifrabile, îşi conservă bine secretele.

Dereglementare, liberalizare, privatizare, acestea sunt cuvintele-cheie ale mişcării

iniţiate în Statele Unite la începutul anilor 1980 şi care s-a răspândit rapid în întreaga lume,

creînd o veritabilă piaţă globală a capitalurilor, care circulă tot mai liber, fără frontiere.

Desigur, există un preţ de plătit pentru toate acestea şi el se traduce prin creşterea delicvenţei

financiare şi destabilizarea fundamentelor clasice ale economiei.

Ca şi în multe alte domenii, drama de la 11 septembrie a bulversat datele problemei şi

în cel monetar-financiar. În noul război promis de către SUA, prima bătălie s-a declanşat pe

tărâm financiar, urmărindu-se lovirea fundamentelor monetare ale reţelelor teroriste. În acest

sens guvernele lumii au fost solicitate solemn de către preşedintele Bush să blocheze accesul

teroriştilor la fondurile adăpostite de bănci şi instituţii financiare şi să furnizeze informaţiile pe

care le deţin, sub ameninţarea blocării, în caz contrar, de către Trezoreria americană a averilor

şi a tranzacţiilor guvernelor respective deţinute sau desfăşurate pe pământ american. Sute de

indivizi şi organizaţii au fost trecute la index, iar conturile lor îngheţate.

Operaţiunile teroriste desfăşurate de cei 19 terorişti sinucigaşi pe 11 septembrie au

costat doar 200000 de dolari. Atentatul din 1993 asupra World Trade Center a costat de zece

ori mai puţin. În aceste condiţii, nu este deloc sigur că măsurile de blocare a surselor de

finanţare vor pune capăt ameninţărilor teroriste. Din sumele legal obţinute, o parte infimă

deturnată în scopuri teroriste poate crea probleme majore. Pe de altă parte, nu sunt utilizate

doar circuitele financiare tradiţionale. În aceste condiţii, bătălia finaciară anunţată de

49

preşedintele Bush are foarte puţine şanse de reuşită, iar ameninţarea teroristă rămâne în

continuare un real pericol.

V. Globalizarea şi cultura

O lucrare reprezentativă şi extrem de utilă în dezbaterea acestui subiect este

„Globalizare şi cultură” a lui John Tomlinson, lucrare care reuseşte să facă înţeleasă de către

orice cititor legătura strânsă şi interdependenţa care există între globalizare şi cultură privită

din toate perspectivele.

V.1. Definiţia culturii versus globalizare

Este globalizarea şi un proces cultural sau se reduce la unul economic, social şi politic?

Răspunsul la această întrebare se vrea hotărâtor pentru modul în care antropologia culturală se

50

raportează la fenomenul globalizării şi depinde în cea mai mare măsură de accepţiunea pe care

o dăm termenului de cultură.

Dacă, iniţial, în şcoala evoluţionistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, termenul de

cultură era folosit la singular şi sinonim cu acela de civilizaţie ( E. B. Tylor, Primitive Culture,

1871, L. H. Morgan, 1877, Ancient Society, J. G. Frazer, 1890, The Golden Bough), Boas, deşi

nu oferă o definiţie clară a culturii, este cel dintâi antropolog care utilizează un termen plural.

O dată cu Boas, nu mai putem vorbi despre o cultură universală, ci de culturi particulare,

fiecare având unitate, coerenţă şi propria sa istorie. (Langness) Există, în antropologia de după

Boas, două tendinţe importante în ceea ce priveşte modul de a vedea cultura: o tendinţă care

accentuează aspectele ideative, mentale, ale comportamentului, şi una materialistă, care o

reduce la modele comportamentale observabile integral, deschise, determinate în principal de

factori tehnici şi de mediu. Cea de-a doua accepţiune dată culturii ajunge să deţină cu uşurinţă

şi înţelegeri conform cărora se globalizează, pe lângă economii, şi culturi. Pentru a obţine acest

rezultat, este suficient a globaliza factorii tehnici. Dacă însă lucrăm cu cea dintâi accepţiune,

pentru a parveni la concluzii potrivit cărora procesul în discuţie interesează şi cultura, trebuie

să demonstrăm mai întâi că acelaşi proces este capabil să înlocuiască mentalităţi, să deturneze

în mod total şi definitoriu modelele mintale care structurează şi normează comportamentul. Un

al doilea element de care depinde răspunsul la întrebare este legat de acceptarea sau

neacceptarea distincţiei dintre cultură şi civilizaţie, şi, implicit, de tipul de raport care se

instituie între elementele de cultură şi acelea de civilizaţie.

În condiţiile în care rezervăm culturii elementele (sau conglomeratul de elemente)

spirituale (norme, complexe mitico-ritualice, arte, idei religioase etc.), iar civilizaţiei

elementele materiale (echipamentul tehnic, adăpostul, hrana, îmbrăcămintea etc.), fie admitem

că globalizarea este un proces care interesează în exclusivitate civilizaţia unei comunităţi

(cultura ei rămânând necontaminată, în forma ei vernaculară), fie – dacă definim raportul

dintre elementele materiale şi cele spirituale ca fiind unul de interdependenţă şi

intercondiţionare – consimţim la faptul că globalizarea modifică, mai mult sau mai puţin,

modelul cultural. Dintre poziţiile, cât se poate de diverse, privitoare la aspectul mai sus amintit,

vom selecta două mai recente, diametral opuse.

După opinia lui Tomlinson, cultura trebuie distinsă atât de sfera economică, cât şi de

aceea politică. Dacă cultura este "contextul în care oamenii conferă sens vieţii lor" 62, practicile

economice au drept scop satisfacerea nevoilor materiale, iar practicile politice sunt puse în

legătură cu distribuirea puterii în şi între comunităţi. Esenţa culturii unei comunităţi, scria Said,

62 John Tomlinson, Globalizare şi cultură, Editura Amarcord, Timişoara , 2002, p.27.

51

ar consta în "practici precum artele descrierii, comunicarea şi reprezentarea, care au o

autonomie relativă faţă de teritoriul economic, social şi politic". Sunt însă şi opinii, totodată

critice la adresa poziţiei mai sus menţionate, care consideră că economicul şi politicul sunt

două teritorii legitime ale culturii, ca atare poziţia care susţine autonomia culturii în raport cu

acestea două nu se susţine, întrucât fiecare element cultural, oricât ar fi el de delimitat, are o

semnificaţie egală cu celelalte, iar toate aceste elemente culturale se influenţează şi

condiţionează reciproc, influenţând totodată cultura ca întreg.

Dacă menţinem distincţia cultură – civilizaţie, globalizarea interesează, în exclusivitate,

faptele de civilizaţie. Acestea din urmă sunt caracterizate prin faptul că "satisfac nevoi

organice", sunt "neutre în raport cu realitatea etnică", "pot primi o evaluare universală (etică)"

şi pot fi difuzate dintr-o regiune în alta fără dificultăţi de adaptare. Prin contrast, faptele de

cultură "exprimă o disponibilitate psihică", "poartă un sigiliu etnic", "au o încărcătură

idiomatică (emică) şi pot fi difuzate doar "cu rest", adică imperfect. Cele două categorii de

fapte sunt foarte diferite în natura lor, fundalul lor metafizic fiind vechea dispută dintre

material şi spiritual. Dacă "etnicitatea se sprijină îndeosebi pe categoria de fapte aparţinând

culturii", "globalizarea recurge la categoria de fapte aparţinând civilizaţiei".

O a doua problemă privind globalizarea ţine de modul în care vedem relaţiile dintre

statele implicate: în raport de coordonare sau în raport de subordonare? Contabilizând

numeroasele definiţii anexate termenului de "globalizare" în ultimul deceniu al secolului trecut,

definiţii care vin dinspre sociologie, economie politică şi antropologie, constatăm că putem

vorbi despre două poziţii coerente şi distincte privind procesul în discuţie. O primă poziţie

identifică globalizarea cu o extensie conceptuală a mai vechii noţiuni de "imperialism

cultural", înţeles ca fiind suma proceselor prin care o societate este adusă într-un modern

sistem mondial şi modalităţile prin care pătura sa dominantă este atrasă ori presată să

restructureze instituţiile locale astfel încât acestea să corespundă cu valorile şi structurile

centrului dominant al sistemului. Vehiculul acestei corupţii este, după Schiller, mass-media. În

cadrul acestei accepţiuni, relaţiile culturale oglindesc relaţiile puterii economice ale lumii

capitaliste, forţele conducătoare manipulând ideologic culturile.

În 1990, Hall defineşte globalizarea ca fiind o formă particulară de omogenizare,

diferenţele culturale fiind absorbite într-un cadru mai larg şi mai vast, care reprezintă, în mod

esenţial, o concepţie americană asupra lumii. Conform opiniilor lui Hall, globalizarea este

echivalentă cu manipularea culturilor locale şi precis identificată cu un proces de

"americanizare" sau de "capitalizare" al întregii lumi. Cu 5 ani mai devreme, Schiller vedea

mass-media ca fiind un loc central în manipularea culturilor locale, jucând rolul unui cal troian

52

capitalist şi "saturând spaţiul cultural al naţiunii". A corela globalizarea cu conceptul de

"imperialism cultural" sugerează o oarecare intenţionalitate în ceea ce priveşte interconexiunea

şi interdependenţa culturilor lumii, interdependenţă care trebuie să servească unei anume

culturi (de pildă, cultura americană) sau unei anume puteri politico-economice transculturale.

O a doua poziţie principală privind globalizarea admite, şi ea, că rezultatul procesului

este ceea ce am putea numi o "cultura globală", dar aceasta din urmă fiind mai puţin asociată

cu o sursă identificabilă (ex. SUA, capitalismul). Poziţia asumă faptul că această cultură a

lumii este creată prin intermediul unei interconexiuni în creştere a diferitelor culturi locale, ca

şi prin intermediul dezvoltării culturale, fără o ancorare clară în teritoriul nici uneia dintre

aceste culturi. Caracterul de intenţionalitate al procesului, ca şi ideile care se referă direct sau

aluziv la un raport inegal de forţe sunt aici anulate, lăsând loc unei concepţii care priveşte

globalizarea nu ca pe o difuziune intenţionată a unei culturi de-a lungul întregului glob, ci ca

pe o comunicare de pe poziţii egale, o interdependenţă a culturilor care se întâmplă într-un mod

mai puţin intenţionat, ceea ce o distinge net de imperialismul cultural, acesta din urmă având

un caracter clar intenţional.

Tendinţele socio-culturale, în aceeaşi perioadă de timp, se vor caracteriza prin:

- intensificarea schimburilor culturale internaţionale;

- răspândirea multiculturalismului;

- hibridizarea tradiţiilor şi valorilor culturale locale (naţionale) prin asimilarea valorilor

culturale occidentale şi globale;

- intensificarea transportului internaţional şi a turismului;

- creşterea imigraţiei, inclusiv imigraţia ilegală;

- „neologizarea” limbilor de circulaţie universală şi a statelor atrăgătoare şi furnizoare

de migraţiune, prin integrarea cuvintelor din alte limbi;

- formarea şi dezvoltarea unui set de valori universale.

Alături de tendinţele menţionate mai sus, dezvoltarea infrastructurii telecomunicaţiilor

globale şi transferul transnaţional de date utilizându-se tehnologii precum Internetul,

comunicaţiile prin satelit şi telefonia celulară, permite comunicarea, facilitează procesele de

conducere şi management prin accesul şi procesarea bazelor de date şi informaţii, în timp real,

indiferent de distanţe. În acelaşi timp, folosind infrastructura de care am menţionat, putem

spune că şi terorismul s-a globalizat. În acest sens, un exemplu edificator este oferit de

atacurile ce vizează ţinte din ţări care nu au legătură directă cu statele din care provin sau în

care sunt localizate organizaţiile teroriste.

53

După M.C.Grev, globalizarea în contextul culturalităţii, este o intensificare a

interconectării globale, o răspândire fără efort a tuturor credinţelor, valorilor, bunurilor,

dincolo de graniţelor teritoriale. Globalizarea duce la o comprimare a noţiunii de spaţiu şi timp,

lumea devine mai mică, ca un sat global, acest lucru fiind posibil datorită mijloacelor audio-

vizuale. Chiar dacă există o anumită proximitate a culturilor, dată de dezvoltarea tehnologică,

culturile sunt încă diferite prin specificul lor. Globalizarea tinde să suprime acest lucru, ceea ce

nu este de dorit, ar face ca aceste culturi să capete caracter de consum, făcând ca orice loc să

semene unul cu celălalt. Tendinţa globalizării este aceea de unicitate, de global, implicând

lumea ca loc unic, formele de cultură intrând tot mai mult în contact. Pentru alţi autori,

globalizarea are printre altele un caracter economic, ceea ce nu înseamnă că trebuie să cădem

într-un reducţionism absurd, globalizarea nelimitându-se doar la termenii economici. Este greu

de delimitat dimensiunea culturală a unei societăţi, dar putem distinge câteva trăsături: scopul

culturii este de a da sens vieţii; cultura poate fi înţeleasă ca sferă a existenţei; modalitatea prin

care oamenii construiesc semnificaţia practicilor cu ajutorul simbolurilor şi prin care dau sens

vieţii; acest lucru îl fac prin comunicarea dintre ei; cultura conţine toată varietatea de practici

cotidiene; ea valorifică existenţa umană.

V.2. „Cultura e comună”

Ca efecte negative, globalizarea va genera curente şi mişcări anti-globalizare, va

favoriza recrudescenţa naţionalismului şi a extremismului de dreapta şi de stânga,

izolaţionismul, deteriorarea tradiţiilor şi valorilor culturale specifice fiecărei naţiuni.

„Cultura e comună” în sensul antrolologic democratic pentru că desrie un întreg mod de

viaţă. Ea u este proprie celor privilegiaţi, ea include toată varietatea de practici cotidiene.

Elita culturii este de altă părere: ea este o formă specială, reformată de viaţă disponibilă

doar celor puţini, prin cultivarea anumitor sensibilităţi. Williams (1889) foloseşte pentru prima

oară această expresie: „Cultura e comună în orice societate şi în orice minte.” Cultura oferă

sensuri personale: întrebările puse despre acest fel de cultură sunt întrebări generale, comune,

dar şi întrebări despre sensurile profund personale. Problemele semnificaţiei existenţiale pe

care şi le pune orice om în mod obişnuit, în practicile şi experienţele cotidiene, reprezintă

cultura unei naţiuni. Unele practici simbolice sunt mai edificatoare decât altele sau mai

apropiate de esenţa situaţiei umane sau mai preocupate de marile întrebări ale vieţii. Oamenii

valorifică textele culturale pentru a-şi înţelege existenţa. Exemple de texte culturale: cvartetele

lui Beethoven, Guernica lui Picasso, Tao-te-king sau fotografiile lui Robert Mapplethorpe, dar

54

şi NYPDBlue, sau un album al trupei Spice Girls, reportaje despre moartea Prinţesei Diana,

revistele de fotbal, sau cea mai recentă reclamă a firmei Levis-în măsura în care oamenii le

înţeleg, se poate determina nivelul lor de cultură. Este destul de evident, „produsele"

mediatizate electronic sînt, din punct de vedere tehnic, mult mai mobile, toate procesele de

producţie materială legate de aceste diverse forme culturale presupun, cu siguranţă, con-

strîngeri asemănătoare celor implicate în orice altă formă de producţie de bunuri.

Abordarea culturii nu depinde neapărat de o relaţie între cititor şi text; ea se poate face

prin toate practicile comune care contribuie direct la desfăşurarea „naraţiunilor vieţii”

oamenilor. Drumul până la un restaurant, la o sală de dans sau într-un parc, conversaţia dintr-

un bar sau de la colţul străzii sunt practici care contrubuie la însuşirea culturii la diferite nivele.

Poveştile prin care ne interpretăm, în mod cronic, propria existenţă, Heidegger numeşte

acest fenomen „starea-de-aruncare” a condiţiei umane. Dacă abordăm conexitatea din acest

punct de vedere, ne interesează modul în care globalizarea schimbă contextul construirii

sensului: modul în care afectează simţul identităţii, experienţa locului şi a sinelui în relaţie cu

locul, impactul pe care îl are asupra înţelegerii, a dorinţelor, a speranţelor, a valorilor, miturilor

şi temerilor ce s-au dezvoltat în jurul unei vieţi, situate local.

Prin urmare, dimensiunea culturală, cuprindea ceea ce Anthony Giddens numea atât

exterioritatea cân şi interioritatea globalizării: legătura dintre transformările sistematice ample

şi transformările „lumilor” noastre cele mai intime din experienţa cotidiană. Se face o

diferenţiere a culturii de tehnologiile sale asupra acestui mod de a înţelege dimensiunea

culturală pe tema globalizării. Cultura s-ar înlocui cu tehnologiile audio-vizuale şi

comunicaţiile globalizatoare prin care sunt transmise reprezentările culturale. Această tendinţă

iese cel mai bine în relief în discursul jurnalistic, foarte răspândit, despre globalizare, care de

cele mai multe ori pare obsedat de ingeniozitatea noilor tehnologii de comunicaţie: internetul,

magistrala informaţională globală etc.

Deşi tehnologiile comunicaţionale sunt esenţiale pentru procesul de globalizare,

dezvoltarea lor nu e la fel cu globalizarea culturală; implicaţiile impactului lor sunt deopotrivă

ample şi restrânse.

V.3. Importanţa culturii pentru globalizare

Cultura e importantă pentru globalizare deoarece ea „reprezintă aspectul intrinsec al

întregului proces de conexitate complexă”63. Dar putem merge mai departe. Putem încerca să

63 Ibidem, p. 37.

55

înţelegem în ce sens cultura constituie efectiv conexitatea complexă. Din nou, există atît

moduri corecte cît şi moduri greşite de abordare a aceastei probleme.

Un risc evident este acela că putem cădea în greşeala de a conferi culturii „un anumit

grad de prioritate cauzală, privilegiind această dimensiune în exact acelaşi mod în care am

văzut că au procedat Hirst şi Thompson în cazul economiei.” Găsim un astfel de exemplu în

lucrarea lui Malcolm Waters care, după ce fixează distincţia standard economie/politică/cultură

în termenii unor serii de relaţii de schimb materiale, respectiv politice şi simbolice, susţine

oarecum provocator, că: schimburile materiale localizează, schimburile politice insti-

tuţionalizează, iar schimburile simbolice globalizează. De aici deducem că globalizarea

societăţii umane e condiţionată de măsura în care relaţiile culturale au efect în relaţie cu aran-

jamentele economice şi politice. Ne putem aştepta ca economia şi politica să fie globalizate în

măsura în care sînt culturalizate, adică în măsura în care schimburile ce se desfăşoară în cadrul

lor sînt realizate din punct de vedere simbolic. De asemenea, ne putem aştepta ca gradul de

globalizare să fie mai mare în arena culturală decît în oricare din celelalte două.

Dimensiunea culturală este confundată de cele mai multe ori cu acea cultură media, cea

a tehnologiilor audio-vizuale şi a comunicaţiilor. Prin cultura media se înţelege acea alienare

prin consum, o democratizare a consumului, chiar o mediocrizare a lui. În era Internetului şi a

televizorului, cultura devine relativă, ni se spune ce şi unde să privim, să citim, să ascultăm.

O dată cu apariţia culturii de masă, apare o a doua colonizare. Această cultură tinde să

erodeze celelalte culturi, până la a le înlocui. În concluzie, cultura de masă devine prima

cultură universală din istorie. Lumea de azi se îndreaptă spre pluricivilizaţie, inevitabil

ascunzând falii culturale. Cultura media, acest agent al globalizării, prin universalizarea

divertismentului şi supravalorizarea sa, duce în final la dependenţă. Un exemplu în acest sens:

„cultura Coca-Cola” seduce mulţimile şi îngrijorează culturile mici. Globalizarea exclude

închiderile culturale şi economice. Apare posibilitatea înlocuirii unei civilizaţii a diversităţii cu

o unică civilizaţie a divertismentului. Mass-media este doar un segment al procesului prin care

se manifestă construirea de sensuri simbolice, fiind una dintre formele care exprimă

globalizarea din punct de vedere cultural.

Simbolurile culturale pot fi produse oriunde, oricând, neexistând constrângeri cu privire

la producerea şi reproducerea lor. Prin relaţiile pe care le implică şi prin formele sale, cultura

este globalizatoare. Prin intermediul globalizării, cultura capătă importanţă de domeniu politic

economic, ecologic, ceea ce face ca negocierea experienţei culturale să ajungă în centrul

strategiilor de intervenţie asupra altor domenii. Cultura poate fi una globală şi poate fi

considerată ca fiind una artificială, lipsită de forme. Cultura naţională, ca şi cea globală, este un

56

construct. Cultura globală este specifică, temporală ori expresivă; ea este opera unor minţi

inteligente, compusă din tradiţii inventate, poate construi o identitate falsă, în mod deliberat,

parazitară sentimentului identităţii unei culturi. Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul

comunismului, când noi valori şi idei au înlocuit valorile României interbelice. Se mai poate

vorbi despre un imperialism, echivalent al unei culturi globale. Anumite culturi, cum ar fi cea

americană, tind să copleşească alte culturi mai vulnerabile şi să le domine. Această teorie este

acceptată de unii adepţi ai criticii capitalismului, această teorie nu poate avea o bază practică

pentru că mişcarea dintre sfera culturală şi cea geografică implică mutaţie, transformare.

Există tendinţa filialelor, companiilor mari de produse, de a folosi forţa de muncă

prezentă în ţara gazdă pentru a exporta mai apoi la scară planetară. Putem spune că aşa se

întâmplă şi în cazul culturii, mai ales în cazul cinematografiei. De exemplu, filmul Harry

Potter, unde regizori, actori, scenografi de diferite naţionalităţi şi religii au colaborat la

realizarea unui proiect ce a fost apreciat la nivel global, devenind un model internaţional de

interacţionare umană.

CONCLUZII:

Este destul de greu să surprinzi în termeni categorici, definitorii, consecinţele

globalizării. Aceasta, deoarece, practic, nu există domeniu al vieţii sociale, pe toată verticala

manifestării sale ontologice, care să nu fie amprentat de manifestările, cel mai adesea

incontrolabile, ale globalizării. Aşadar, fără concesii prealabile, putem admite că globalizarea a

cuprins impasibilă totul: guverne şi state, naţiuni şi minorităţi conlocuitoare, gândire şi cultură,

organizaţii şi companii transnaţionale, politici şi arhitecturi sociale, partide şi asociaţii

nonguvernamentale, arta militară şi ştiinţele devenirii social-umane, războiul şi antirăzboiul,

democraţia şi practicile totalitare, piaţa şi tehnologiile revoluţiei informaţionale etc. Analizând

efectele la vedere ale procesului de globalizare, Kenichi Ohmae, în lucrarea “Power and

Strategy in the Interlinked Economy”, surprinde: sfârşitul interesului naţional, context în care

condiţia de cetăţean, afirmată prin sensul clasic, devine perimată, propunând denumirea de

57

consumator; transferul unor funcţii importante ale statului către firme private; diluarea până la

dispariţie a concurenţei dintre ţări, locul luându-l concurenţa dintre oraşe şi regiuni economice;

faptul că economia mondială îşi urmăreşte propria sa logică şi propriile sale interese care

întâmplător coincid cu frontierele naţionale; pierderea treptată a funcţiilor consacrate ale

puterii executive, rolul guvernelor centrându-se pe informarea curentă a

cetăţenilor/consumatorilor şi pe întreţinerea de calitate a infrastructurii. În acelaşi timp, în

gama consecinţelor globalizării regăsim procese, precum: revoluţia comunicaţiilor, care a făcut

ca lumea să fie mai mică, noile tehnologii interactive îngăduind oamenilor să afle puncte de

interes comune cu semenii lor din afara comunităţii; manifestări de subminare a comunităţilor

locale, în măsura în care locurile de muncă sunt transferate peste hotare; apariţia unui sistem

financiar prădător, propulsat de necesitatea de a produce mereu mai mulţi bani; accentuarea

rivalităţilor dintre concernele multinaţionale, pe fondul unei anumite omogenizări economice

globale; strivirea clasei mijlocii, atât în societăţile locale, cât şi în sistemul internaţional;

redistribuirea privilegiilor şi a privaţiunilor, a bogăţiei şi a sărăciei, a puterii şi a neputinţei, a

libertăţii şi a constrângerii; societăţile multinaţionale devin necontrolabile; eroziunea statului

naţional, fenomen pe deplin vizibil în Europa, unde, nici mai mult nici mai puţin, statele au

transferat unor structuri supranaţionale de la competenţe centrale până la suveranitatea

monetară; deteriorarea agresivă a mediului ambiant; exacerbarea terorismului internaţional,

fenomen practic imposibil de controlat şi de contracarat eficient. De asemenea, în planul

afirmării conceptuale, determinările globalizării surprind procesul ca atare ca interdependenţă

în creştere la nivel mondial, ca expansiune a dominaţiei şi dependenţei, ca proces de

omogenizare a vieţii economico-sociale planetare, ca diversificare a cadrului intim al

comunităţilor teritoriale.

Lumea a devenit, în elementele definitorii ale existenţei ei, ca urmare nemijlocită a

dezvoltării interdependenţelor care ne afectează pe fiecare dintre noi, un singur sistem social.

Sistemul global a devenit mediul în interiorul căruia se dezvoltă şi evoluează societăţile

particulare. Legăturile sociale, economice şi politice care traversează frontierele dintre state

condiţionează în mod decisiv soarta locuitorilor lor. Am văzut, globalizării i se acordă o

multitudine de stări, condiţii şi înţelesuri. Sunt, până la urmă, importante tendinţele pe care

globalizarea le manifestă în planul relaţiilor sociale, în acest sens globalizarea trebuind

înţeleasă ca o reordonare a timpului şi a distanţei în viaţa socială.

Globalizarea este văzută ca un proces de dominare a celor slabi de către corporaţiile

importante ale lumii. Există tendinţa filialelor, companiilor mari de produse, de a folosi forţa

58

de muncă prezentă în ţara gazdă pentru a exporta mai apoi la scară planetară. Putem spune că

aşa se întâmplă şi în cazul culturii, mai ales în cazul cinematografiei.

Globalizarea poate păstra coexistenţa paşnică dintre culturi pentru a proteja libertatea

de informare. Libera comercializare a culturii este un gest nobil, prin care fiecare cetăţean al

planetei poate beneficia de libera circulaţie a ideilor, a imaginilor, a cuvintelor, încurajând

faptul ca ţări deopotrivă bogate şi sărace să-şi poată răspândi cultura proprie.

Globalizarea crează conştiinţa varietăţii, măreşte forţa democraţiei, înfăţişând un

individ capabil să aleagă dintre mai multe variante posibile; acest individ se poate apăra de

manipulare deoarece are posibilitatea de a o identifica. Deasemeni, globalizarea are marele rol

de a anihila distanţa între culturi, lumea devine un singur loc, iar noi toţi suntem vecini.

Bibliografie:

a. Volume:

1. Amoroso, Bruno, On globalization. Capitalism in the 21st Century, MacMillan Press Ltd,

1998;

2. Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj-Napoca,1996;

3. Bauman, Zygmunt, Comunitatea. Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Editura

Antet;

4. Bauman, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei, Editura Antet, Oradea, 1999;

5. Bausinger,Herman,– Intercultural Demands and Cultural Identity, în Language, Culture

and Identity, Language & Cultural Contact, Aalborg University Press, 1999;

6. Bădălan, Eugen, România în noul mediu de securitate după summit-ul de la Istanbul, în

vol. Surse de instabilitate la nivel global şi regional, Editura UNAp, 2004;

59

7. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană-aprofundare şi extindere, Editura

Trei, Bucureşti, 2001;

8. Bârzea, Cezar, Cetăţenia europeană, Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2005;

9. Brăilean, Tiberiu, Globalizarea, Institutul European, 2004;

10. Butulescu, Valeriu, replică din piesa de teatru „Iarnă în rai (Globalizare)”;

11. Chirovici, Eugen Ovidiu, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi,

2001;

12. Dubar, Claude Criza identităţilor. Interpretarea unei mutaţii, Editura Ştiinţa, 2003;

13. Etzioni, Amitai, Societatea monocromă, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

14. Giddens, Anthony, Consecinţele modernităţii, Ed. Univers, Bucureşti, 1990;

15. Giddens, Anthony, Modernity and Self-Identity, Ed. Academiei, Bucureşti, 1991;

16. Harvey, David, Condiţia postmodernităţii, Editura Amacord, Timişoara, 2002;

17. Jenkins, Richard, Identitatea socialǎ, Editura Univers, Bucureşti, 2000;

18. Mantzaridis, Giorgios I. , Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, Ed. Bizantină,

Bucureşti, 2002;

19. Marcu, Florin, Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti, 2006;

20. Popescu, Dan, Economie Politică, Edituta Continent, Sibiu, 2000;

21. Popescu, Dan, Popescu, Carmen, Globalizarea între istorie şi realitate, în “Economia

întreprinderii”, Editura Continent, 1999;

22. Ramonet, Ignacio, Geopolitica haosului, Editura Doina, 1998;

23. Soros, George, Despre Globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

24. Tehranian, Kateherine Kia, Global communication and pluralization of identities,

Futures, vol. 30, no. 2/3, 1998;

25. Toffler, Alvin, Şocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti, 1973.

26. Tomlinson, John, Globalizare şi cultură, Editura Amarcord, Timişoara , 2002

b. Publicaţii:

1. Acţiunea U.E. împotriva schimbărilor climatice-SISTEMUL COMUNITAR DE

COMERCIALIZARE A EMISIILOR, Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor

Europene, Bruxelles, 2009.

2. Mircea Maliţa, Prima criză a globalizării, în Cadran Politic.Ro în

http://www.cadranpolitic.ro/default.asp.

60

c. Site-uri:

www.swampblog.info/ definitia - globalizarii

61