LICENTA Alina Fita Finala

7/28/2019 LICENTA Alina Fita Finala

http://slidepdf.com/reader/full/licenta-alina-fita-finala 1/92

UNIVERSITATEA “ANDREI ȘAGUNA” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI ŞTIINŢEPOLITICE

Specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

GESTIONAREA CONFLICTELOR

ETNO-CONFESIONALE.

STUDIU DE CAZ: KURDISTANUL TURC

Coordonator ştiinţific

Lector univ. dr. Ştefan GEORGESCU

Absolvent

Maria-Alina FIŢA

CONSTANȚA

2012



2



3

INTRODUCERE

În cadrul temei interdisciplinare a gestionării conflictelor etno-confesionale,

prezentul studiu îşi propune să ofere o analiză comprehensivă a conflictului încă îndesfăşurare în sud-estul Turciei dintre forţele armate turce şi militanţii kurzi

separatişti. Trecând dincolo de interesul personal de cercetare, relevanţa temei

alese în lucrarea de faţă se recomandă în contextul unei literaturi de specialitate

extrem de prolifice prin prisma mai multor considerente dintre care prima facie se

pot enumera: persistenţa conflictului în discuţie vreme de mai bine de 200 ani;

dimensiunea şi ponderea semnificativă a grupului etnic kurd în cadrul populaţieiTurciei; tipul excepţional de localizare geopolitică a grupului – fragmentarea sa în

şase state contigue din Orientul Mijlociu; poziţionarea sa într -o zonă de extremă

conflictualitate; dimensiunea majoră a grupului etnic kurd în cadrul populaţiilor

din regiune – al patrulea grup regional ca mărime şi probabil cea mai mare naţiune

din lume fără stat; particularitatea intervenţiilor externe în direcţia gestionării

conflictului.Factorii menţionaţi, determinând modul de abordare a analizei în scopul

obţinerii unei înţelegeri nuanţate şi adaptate realităţii temporo-spaţiale a

conflictului şi rigorilor actuale ale literaturii academice în domeniu, au modelat

structura lucrării după cum urmează. Punctul de pornire, al părţii succesive

introducerii, vizează definirea şi delimitarea geografică, geopolitică şi istorică a

ariei conflictuale, urmărind inclusiv o perspectivă de ansamblu asupra jocului

geostrategic al actorilor regionali.

Ulterior, pentru obţinerea unei viziuni cât mai clare asupra actorilor direct

implicaţi în conflict, analiza grupurilor în conflict – partea kurdă şi respectiv cea

turcă – va decurge dea lungul coordonatelor etnice, a intereselor, poziţiilor,

manifestării şi respectiv a curentelor endogene fiecărei părţi aflate în conflict. În

parcursul ulterior al analizei, în contextul extinderii remarcabile în timp a



4

conflictului, istoricul acestuia va propune, adiacent elucidărilor din capitolul

anterior legate de cristalizarea etnicităţii grupurilor, stadializarea necesară unui

grad maximizat de acurateţe analitică.

Partea lucrării dedicată modelării conflictului iniţiază structurarea peremptorie a unui cadru teoretic explicativ adecvat al evoluţiei şi dimensiunilor

conflictului şi al tipurilor de intervenţie externă continuând cu aplicarea modelului

conceptual conflictului abordat în lucrare.

In fine, în lumina clarificărilor conceptuale de pe parcursul studiului şi a

instrumentarului analitic emergent, inferenţele finale vor urmări explicarea

cauzalităţii şi a mecanismului evolutiv şi respectiv evaluarea implicaţiilor concreteale conflictului şi a intervenţiilor externe în gestionarea sa.

Din punct de vedere al bibliografiei utilizate, trebuie să menţionăm că, dat

fiind caracterul interdisciplinar al abordării pentru care am optat în studiul nostru,

resursele din literatura de specialitate la care am făcut apel se grupează la

confluenţa a multiple curente şi perspective, fiecare dintre acestea cu un

instrumentar metodologic propriu. În fapt, am încercat conformarea faţă de ceea ceJanisek şi Denzin (1994) preluau din geografie pentru a transpune în ştiinţele

socialului sub titulatura de principiul triangulaţiei – o etichetă semnificând

necesitatea pluralităţii, în orice cercetare, a datelor utilizate, a cercetătorilor, a

perspectivelor teoretice asumate şi a metodelor de analiză uzitate.

Un prim set de lucrări, menit să clarifice coordonatele etno-naţionale ale

celor două părţi în conflict, grupează studii de ordin teoretic dedicate

naţionalismului ca fenomen generic, care s-a conturat la momentul turnurii dintre

secolele XIX şi XX.

În acest cadru, diferitele abordări ale fenomenului naţionalist, în căutarea

unor definiţii şi perspective pertinente, am inclus studii de referinţă în domeniu,

adevărate tratate, ale unor autori eponimi precum Ernest Gellner (1988), Anthony

D. Smith (1996a şi 1996b), Horowitz (1985) şi, mai recent, Will Kymlicka (1997).



5

Pornind de la acest prim set de lucrări, care combină, pentru o mai mare

acurateţe, elemente teoretice şi practice ţinând de antropologie (inclusiv politică),

istorie, sociologie, psihologie socială, economie, etc., am preluat clarificările pe

marginea autodeterminării naţionale, înţeleasă ca principiu moral, ca normă dedrept internaţional şi, fireşte, ca mişcare politică, şi am încercat aprofundarea

înţelegerii generale a fenomenului cu ajutorul studiilor întreprinse în acest sens de

Mortonh Halperin et al (1992), McGarry şi O’Leary (1993, cu o excelentă

încercare de sintetizare a principalelor forme de interacţiune etnică între grupul

dominant şi cel/cele dominat/dominate), Mikesell şi Murphy (1991, a căror

reconceptualizare a factorilor, obiectivelor şi tipurilor de mişcări etnonaţionaliste poate cu adevărat servi ca nou model de abordare în literatura de specialitate).

Cea mai importantă contribuţie bibliografică fără îndoială, din perspectivă

deopotrivă cantitativă şi calitativă, au furnizat-o colecţiile de reviste de specialitate

dedicate ariei Orientului Mijlociu – Middle East Jornal, Middle East Report şi

Middle East International, şi, într -o măsură mai redusă, International Studies

Quarterly - grupând atât articole din şcolile academice din Vest, cât şi ale unor specialişti locali, instruiţi în Occident şi facilitând astfel o oarecare unitate

conceptuală şi metodologică, benefică înţelegerii noastre, între abordările endo- şi

exogene. Revistele şi volumele menţionate conţin articole şi studii ale celor mai

importanţi specialişti din lume în problema kurdă, între care nu putem să nu

începem cu Robert Olson (1989, 1991, 1992, 1995, 1996, 1998) – probabil cea mai

cunoscută figură din grupul “kurdologilor”, şi să continuăm, fără a epuiza lista, cu

Martin van Bruinessen (1988, 1996), Mehrdad Izady (1992, 1995), David Mc

Dowall (1992, 1996) şi respectiv Michael Gunter (1990, 1997, 1988, 1994).

Aceste figuri recunoscute pe plan internaţional ca autorităţi în domeniu,

clarifică comprehensiv poziţiile şi interesele celor două părţi în conflict în Turcia

şi în genere situaţia tuturor kurzilor din Orientul Mijlociu şi evenimentele de

relevanţă la nivel regional, precum influenţa asupra kurzilor a conflictelor militare



6

din regiune Golfului, a războiului armeno-azer, a regimului totalitar al lui Saddam,

etc.

În fapt, observaţia istorică, indispensabilă pentru o analiză cât mai exactă ş i

o reproducere cât mai fidelă a realităţii, a fost furnizată, particularizatmacroregiunii conflictului, şi de demersurile lui: Gerard Chaliand (1993), al cărui

studiu dedicat poporului kurd marchează un punct de referinţă în domeniu în

literatura de specialitate din Occident; Breton Cooper Busch (1976), care şi-a

dedicat studiul perioadei extrem de interesante, şi relevante pentru soarta ulterioară

a kurzilor, dintre tratatele de la Sevres şi Lausanne; Calvocoressi (1996), pentru

evenimentele de referinţă pentru kurzii din Orientul Mijlociu în secolul al XXlea;Pavlowitch (2002), pentru cronologia părţii balcanice a Turciei şi respectiv

Schwartz şi Panossian (1992), particularizat pentru partea de est, cea reprezentată

şi denumită diferit, dar revendicată ca atare simultan de către turci, armeni şi,

evident, kurzi.

În fine, pentru eclerarea tuturor factorilor cauzali şi a implicaţiilor

conflictului în discuţie, precum şi a metodelor concrete de gestionare a sa, studiulnostru nu putea fireşte neglija acel corpus al literaturii de specialitate care

focalizează punctul de legătură dintre macrocâmpul disciplinar al relaţiilor

internaţionale, studiile conflictelor etnice şi studiile dedicate modelării şi

gestionării conflictelor în relaţiile internaţionale. Pr in nivelurile sale de

desfăşurare, prin tematica şi dimensiunile derulării sale şi prin riscurile

omniprezente ale externalizării sale, conflictul etno-confesional în sens generic

constituie necesarmente o parte integrantă a studierii relaţiilor internaţionale. Din

nefericire, aşa cum, pe bună dreptate sesiza şi Stephen Ryan (1995: 16), “totuşi,

după 1945, cei mai mulţi specialişti în relaţiile internaţionale au preferat să lase

subiectul conflictului etnic neatins”, fapt care a impus considerarea unor su bgrupe

relativ distincte din literatura de specialitate.



7

În acest ultim palier al producţiei academice la care am făcut apel se

încadrează lucrările dedicate: răspândirii (în virtutea unor teorii ale “contagiunii”

sau ale “domino-ului”) conflictelor etnice (Lake şi Rothchild, 1998; Stephen

Ryan, 1995; Enloe, 1973); conceptualizării implicaţiilor în termeni de securitate,contextualizat epocii contemporane, una în tranziţie (Buzan, 1991; Buzan, Wæver

şi De Wilde, 1998); stadializării şi dimensionării tematice a conflictelor în diferite

modele (Leatherman et al, 1999; von Lipsey, 1994; Galtung, 1976 şi 1985);

intermediarilor şi în genere intervenţiilor externe în perspectiva gestionării

conflictelor (Princen, 1995; Soros, 1996; Kaufmann, 1996). Acest ansamblu de

lucrări facilitează, prin modelele puse la dispoziţie, modelarea conflictului din sud-estul Turciei – partea propriu zisă, cea ţintă, a studiului de faţă.

TEORIA CONFLICTELOR ETNO-CONFESIONALE

Având în vedere analiza de securitate, la început de secol XXI, conflictele

constituie o preocupare importantă a comunităţii internaţionale. În condiţiile în

care lumea actuală este într -o continuă transformare, din punct de vedere al

rpocesului de globalizare, există nevoia de recunoaştere atentă a tuturor aspectelor

pe care le presupune acest proces. Astfel, este normal să ia naştere diferite stări

conflictuale, cauzate de înseşi noile condiţii sau, de fapt, de procesul de adaptare la

aceste condiţii.

Sistemul global se modifică, astfel încât fiecare subansamblu al său să fie cât

mai puţin vulnerabil în faţa pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor , atât cele clasice,

cât şi cele nou apărute, care se adaptează rapid la condiţiile de transformare ale

lumii.



8

Încă din antichitate, întreaga istorie scrisă a umanităţii a demonstrat o

recuzare a conflictului şi nevoia de pace. Toate generaţiile au încercat să ajungă la

cauzele şi factorii de apariţie şi dezvoltare ale conflictului.

Se poate să se fi spus tot ce se putea despre conflict, elementele noi fiinddoar cele în cazul apariţiei şi utilizării unor arme sau strategii noi, dar, în general,

cauzele generatoare ale conflictului par să se încadreze în tipare vechi: existenţa

unui lider slab, un stat sau o comunitate cu ambiţii impunătoare.

1.1. PRECIZĂRI CONCEPTUALE

În prezent, într-un spaţiu de securitate caracterizat în principal de haos, cea

mai clară tendinţă este de a crea instituţii politice, militare şi economice stabile, la

scară mondială, la nivelul unei populaţii diverse din punct de vedere geografic,

etnic şi cultural. Din această acauză, acea tendinţă trebuie să reprezinte, în plus, şi

valorile diversităţii culturale şi ideologice.

Literatura de specialitate din domeniul analiticii de securitate din ultima

jumătate a secolului XX nu a acordat o atenţie sporită domeniului cultural al

securităţii naţionale, în special aspectelor culturale, ca etnia, religia, limba etc.,

acestea fiind tratate în cadrul domeniului social. Însă, modificările survenite pe

scena internaţională la începutul secolului XXI, au obligat comunitatea ştiinţifică,

cât şi agenţii cu atribuţii politice şi militare să acorde o atenţie mai mare acestui

domeniu.

De aceea, în cadrul acestui studiu, dimensiunea culturală este considerată

separat de cea socială, dar nu vor fi neglijate influenţele pe care le are fiecare

asupra celeilalte.

Obiectul dimensiunii culturale a securităţii este acela de a susţine elementele

tradiţionale de identitate, limbă, obiceiuri etnice şi religioase. Aceasta intervine la

nivelul interrelaţionării securităţii naţionale cu cea individuală, adică indivizii sau



9

grupurile etnice sau religioase pot deveni o ameninţare la securitatea naţională,

prin aceea că se vor orienta spre acţiuni teroriste, revoluţionare, separatiste, etc.

Deoarece statele sunt unităţi dominante, securitatea naţională constituie o

problemă centrală, cu referire atât la stat, cât şi la elementele etnoculturale şireligioase. ,, Permeabilitatea statelor, atât la ideile, cât şi la popoarele asociate cu

alte state, se resimte şi în ceea ce priveşte delimitările dintre securitatea internă şi

cea na ţională’’ 1. Astfel, dispar diferenţele dintre localnici şi străini, guvern şi stat,

politică internă şi politică internaţională, iar câteodată chiar şi simpla comunicare

cu schimbul de idei poate conduce la ameninţări pentru securitatea naţională. Un

loc important în ideea de stat îl deţin problemele legate de limbă, religie şi tradiţieculturală, iar acestea, uneori trebuie sa fie apărate sau protejate de ,,importurile’’

culturale.

Ameninţările în cazul securităţii culturale survin, de cele mai multe ori, din

interiorul societăţii, decât din exterior. Cu cât cultura este mai slabă, mai

,,influenţabilă’’, chiar şi unele contacte întâmplătoare cu o cultură distinctă, dar

mai atrăgătoare, poate avea consecinţe negative asupra securităţii.Pentru început, vom delimita dimensiunea culturală a securităţii, având în

vedere termenii cel mai des întâlniţi, precum cultură, civilizaţie, etnie etc.

Cultura reprezintă ,,totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de

omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori’’ 2. De multe

ori, cultura este asemănată cu civilizaţia, dar această asemănare nu este corectă,

întrucât civilizaţia desemnează starea la care au ajuns, sau ar trebui să ajungă,

unele culturi în decursul dezvoltării societăţii. De asemenea, civilizaţia poate fi şi o

arie culturală, o regiune georgrafică care include mai multe etnii diferite, dar cu

serie de trăsături culturale asemănătoare sau înrudite.

1 Dinu (2005), p. 8.2 Dicţionarul Explicativ Român (1996), p. 248.



10

În ceea ce priveşte etnicul, acesta se referă la apartenenţa unui popor, cu

privire la formele de cultură şi de civilizaţie specifice unuia. Conceptul de etnie

este înţeles ca şi revendicarea apartenenţei la un colectiv specific (grup etnic) faţă

de un alt grup social. Astfel, există posibilitatea ca membrii unui grup etnic să judece valorile altor culturi, în raport cu propria cultură, ca fiind un criteriu unic de

apreciere a adevăratelor valori, fenomen cunoscut în lucrările de specialitate ca

,,etnocentrism’’. Acest tip de atitudine poate constitui un factor generator de

tensiuni, care se pot agrava, dezvoltându-se până la nivelul unui conflict prin care

este demonstrat faptul că o comunitate culturală nu se poate adapte ordinii sociale

în evoluţia societăţii.Având în vedere că această lucrarea vizează conflictele etno-confesionale, se

va pune accent şi pe aspectele religioase şi a modului în care acestea pot influenţa

progresul unui conflict.

În timpul secolului XX, influenţa religiei a fost considerată ca fiind slabă sau

chiar că ar lipsi în conflictele etnice ori în politică şi societate, în general. Religia

nu este o ştiinţă socială care să ofere fundamente raţionale şi ştiinţifice pentrusocietate şi politică.

Orice conflict porneşte şi se derulează în jurul unei probleme cu implicaţii

motivaţional-afective în conştiinţa ,,adversarilor’’.

,,Conflictul face parte din existen ţa noastră într -o măsură mai mare decât ne

place să acceptăm. Mediul social, atât de eterogen, diferenţiat şi imprevizibil, dar

de care fiin ţa umană are atâta nevoie în edificarea sa individuală şi socială, se

dovedeşte a fi principala sursă de tensiuni şi conflicte, întrucât vine să -i nege

propriile valori, aspira ţii şi idealuri, obligând -o să lupte permanent pentru

satisfacerea, apărarea şi promovarea acestora’’ 3.

3 Grigoroiu (2006), p. 8.



11

Motivele izbucnirii unui conflict sunt legate, în general, în mod direct, de

interesele părţilor implicate şi pot avea la bază resursele naturale, puterea sau

identitatea. Astfel, motivele pot avea două forme: motive în legătură directă cu

interesele părţilor – care realizează valoarea care o oferă unele funcţii, roluri sauresurse, dar apar diferende asupra celor care trebuie să o deţină sau să o controleze

(conflict de interese) - şi motive ce implică valori – interesele părţilor diferă total

(conflict de valori).

1.2. TEORIA CONFLICTUALISTĂ

Obiectivul central al sociologiei este studiul persoanelor într-o societate, a persoanelor interacţionând una cu cealaltă şi descoperind valori comune.

Sociologia este considerată ca fiind ştiinţa în care sunt utilizate metode şi ipoteze

ştiinţifice în încercarea de a anticipa comportamentul uman.

Teoria conflictualistă oferă o perspectivă diversă asupra societăţii şi a

raportului cu cetăţenii săi. Curentul dominant al acestei teorii este, fără îndoială

marxismul. Aceasta a fost dezvoltată la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX-lea şi este în principal asociată cu Karl Marx (1818-1883), care a

avut un impact major în ideea sociologiei istorice şi contemporane.

Teoria conflictualistă este una dintre cele mai importante modele sociologice

pentru a înţelege lumea socială. Această teorie are trei componente: primul

component este acela că, conflictul este o caracteristică comună şi în dezvoltare a

societăţii. De fapt, conflictul este caracteristica cea mai de bază a vieţii sociale. A

doua componentă este aceea că societatea este formată din diferite grupuri sociale

care au valori şi interese contradictorii. În cele din urmă, componenta a treia afirmă

că toate conflictele sociale au loc între grupuri sociale dominante şi

dominate/subordonate, care sunt în concurenţă asupra resurselor.

Karl Marx constată existenţa a două clase sociale opuse: clasa capitalistă

(burghezia), care deţine şi controlează mijloacele de producţie dintr-o societate, cu



12

interese în sporirea productivităţii, profiturilor şi bogăţiei proprii, şi clasa

muncitoare (proletariatul), care oferă munca necesară pentru a produce bunurile şi

serviciile grupului dominant, cu interese doar în sporirea salariilor şi amel iorarea

condiţiilor de muncă şi de trai. Conform acestei teorii, problemele sociale izvorăsc din acţiunile clasei

dominante şi sunt rezultatul societăţii capotaliste în ansamblul său. Teoria marxistă

demonstrează că o societate capitalistă nu este capabilă de a satisface trebuinţele

elementare ale cetăţenilor, constituind o luptă pentru putere, după care profită o

minoritate4. Clasa dominantă nu este în măsură să pună capăt problemelor cu care

se confruntă clasa munctioare: şomajul, bolile, violenţa, alcoolismul. Dar, clasadominantă poate fi chiar avantajată de un şomaj ridicat, deoarece salariile vor fi

reduse, iar profiturile vor creşte. ,,Marx explică procesul de dezumanizare a

proletariatului prin faptul că, în societatea capitalistă, totul poate deveni obiect

comercial şi de profit’’ 5.

Marx a afirmat că acest capitalism, ca şi sistemele socio -economice

anterioare, în mod inevitabil ar produce tensiune interne care vor conduce la propria distrugere.

Marx a susţinut o schimbare radicală, printr-o revoluţie proletară şi libertatea

claselor sociale. În acelaşi timp, Karl Marx a fost conştient de faptul că majoritatea

oamenilor care trăiesc în societăţile capitaliste, nu au văzut cum sistemul a format

întreaga structurăa societăţii. La fel cum noi vedem proprietatea privată ca şi

natural, mulţi dintre membri din societăţile capitaliste considerau persoanele

bogate ca şi persoane care şi-au câştigat bogăţia prin muncă grea şi educaţie, în

timp ce săracii erau consideraţi ca lipsiţi de calificare şi iniţiativă. Marx a respins

acest tip de gândire şi l-a numit conştiinţa falsă, explicând problemele sociale ca

4 Furtună (2007), p. 68. 5 Idem.



13

neajunsuri ale persoanelor fizice, mai degrabă decât defecte ale societăţii. Marx a

vrut să înlocuiască acest tip de gândire cu ceva numit ,,clasa de conşti inţă’’, clasa

muncitoare să se identifice ca o clasă unificată împotriva capitaliştilor şi în cele din

urmă cu sistemul capitalist în sine. În general, Marx a vrut ca proletarii să se ridiceîmpotriva capitalişilor şi să scoată de la putere sistemul capitalist.

1.3. IDENTITATEA CULTURALĂ ŞI IDENTITATEARELIGIOASĂ

Societatea contemporană este confruntată cu corupţia fenomenului cultural

pe terenul confruntărilor sociale. Dacă tensiunile interculturale sunt cunoscute de

secole, numai în ultimul timp conceptul de cultură a dobândit o semnificaţie

politică, prin integrarea explicită a problematicii interculturale în limbajul politic.

Identitatea culturală este esenţa perenităţii popoarelor, ce conferă

specificitate omului şi unitate grupurilor, caracter irepetabil şi ireductibil. Ea

constituie legătura între trecutul, prezentul şi viitorul lor, cultura condiţionează

întreaga experienţă a omului, de la naşter e până la moarte. A priva persoanele sau

grupurile de identitatea lor culturală înseamnă a le priva de istoria lor, a nega în

ultimă instanţă dreptul lor la existenţă.

Nimeni nu poate nega importanţa primordială a culturii, ca parte a demnităţii

umane.

Omul datorează demnitatea sa culturii sale şi vocaţiei sale de a fi civilizat.

De aceea, în filozofia drepturilor omului, un loc central ocupă, după viaţă şi

integritate fizică, modurile de exprimare culturală: libertatea de expresie, de

conştiinţă, de gândire, de reuniune şi de asociere, dreptul la educaţie etc. Acestea

sunt şi raţiunile pentru care în preocupările legate de problematica minorităţ ilor.

De altfel, dreptul la identitate culturală este o expresie a diversităţii culturale a

lumii, a dreptului la diferenţă.



14

Dreptul la respectarea identităţii culturale nu trebuie şi nu poate să invite la o

percepţie a diferenţelor ca o stigmatizare a grupurilor diferite, şi în consecinţă la

tendinţa de a le crea o poziţie dezavantajoasă, şi nici la negarea asemănărilor

persoanelor sau grupurilor respective cu altele, a apartenenţei lor la valorilecomune culturii şi universale.

Cultura se referă la activitatea umană în ansamblul ei. R eprezintă o

moştenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicaţie specifice cum sunt

gesturile ori cuvintele, scrisul şi artele, mass-media (presa, radioul, televiziunea),

media interactivă (telefonul). În acelaşi fel se transmit gesturile, ritualurile,

cunoştinţele teoretice, normele abstracte, religia. Cultura poate fi însuşită prindiverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar şi prin

intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje, cărţi, numere, reguli). Cultura

este un fenomen social şi istoric şi nu un dar natural. Ea nu se transmite pe cale

ereditară, ci prin învăţare. Cultura este aşadar creaţia unui anumit grup sau al unei

societăţi.

Un grup etnic este o categorie de indivizi care împărtăşesc o cultură comună,au rădăcini comune de ordin lingvistic, istoric, al tradiţiilor şi al modului de viaţă.

Grupurile etnice sunt minorităţi cuprinse în cadrul unei societăţi dominante. Ele au

dezvoltat sentimentul identităţii de grup, o conştiinţă de sine, în raport cu grupul

majoritar în care se încadrează şi cu care interacţionează mai mult sau mai puţin

frecvent.

Interacţiunile dintre diferitele grupuri etnice, respectiv dintre acestea şi

cultura majoritară, se poate face în două contexte diferite: multiculturalism şi

interculturalism.

Important pentru demersul nostru este înţelegerea faptului că diversitatea

culturală indică un proces închis, deoarece multiculturalismul se focalizează pe

conservare aidentitară a diferenţelor. Interculturalismul defineşte ipostaza dialogică

a culturilor prin intrarea în rezonanţă a diferenţelor. Interculturalismul presupune



15

relaţionarea culturilor, dialogul lor în scopul de a se descoperi reciproc, de a se

defini una în raport cu alta, spre câştigul cultural al tuturora.

Înţelegem că întâlnirea culturilor depăşeşte sfera culturii, deoarece trebuie se

ţină seama zilnic de răspunsurile permanente la fenomenele politice, economice şisociale. În studiile dedicate intercultur alităţii, descrierea diversităţii etnice este

exemplificată prin date culturale şi demografice în diverse situaţii, dar această

descriere trebuie să fie urmată de analiza şi interpretarea interacţiunii lor. Trebuie

să fim conştienţi de faptul că analiza şi evidenţierea identităţii pune accentul pe

minoritate, pe când comunicarea interculturală vizează majoritatea. În acest

context, chiar termenul globalizare vizează extinderea Europei occidentale spre est.Construcţia Europei Unite însemnă construcţia unei identităţi comune a Marii

Europe, bazate pe un set unic de valori şi pe instituţii compatibile, integrate unui

sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental.

Cultura este un proces schimbător, produs de indivizi şi colectivitate în

virtutea unor interacţiuni permanente, tranzacţii, negocieri, schimburi, tensiuni, dar

şi conflicte tragice şi dureroase. Complexitatea culturală, studiul ei pune în relaţiediferenţele definite cultural, fără a nega frontierele pe care înseşi grupurile sociale

le imaginează, le construiesc.

Realitatea demonstrează că membrii diferitelor comunităţi (minorităţi

religioase, lingvistice sau etnice, colectivităţi teritoriale sau de imigranţi)

interacţionează permanent.

Religia este o formă de identitate, cu un impact major în societate şi în viaţa

politică a unui stat sau regiuni, în special în contextul unui conflict cultural.

Religia este considerată a fi opusul violenţei, o forţă de pace şi reconciliere.

Totuşi istoria şi scripturile de religiile ale lumii spun poveşti de violenţă şi război,

la fel de mult pe cât vorbesc de pace şi iubire.

Convingerile religioase pot căpăta forme politice, prin spirjinul puternic pe

care îl aduc etnicităţii şi prin asocierea lor cu valori transcendentale, prin care



16

societatea ar obţine o direcţie, coeziune, stabilitate şi virtute. Folosirea

convingerilor religioase poate duce însă la consecinţe cu caracter fundamentalist, la

crearea unor strategii prin care credincioşii au tendinţa să îţi conserve identitatea ca

grup sau popor, în faţa unui atac real sau posibil din partea celor care aparent îiameninţă. Câteodată, asemenea atitudini defensive pot deveni acţiuni politice

ofensive care duc la degradarea mediului social, politic şi chiar cel economic6.

,,Trebuie subliniat rolul foarte important pe care îl poate avea religia

asupra stabilităţii statelor şi a relaţiilor internaţionale în ceea ce priveşte

instituţiile, practica vieţii politice, dar şi rolul Bisericii (toate religiile,

confesiunile, cultele religioase), pentru că, asemenea religiei, Bisericile pot deveniinstrumente ale mişcărilor naţionaliste, prin intermediul «bisericilor naţionale»

sau «bisericilor patriei», propagându-se politici revizioniste, deformându-se

politica creştină, detur nându-i spiritul umanitar în organizaţii ecleziastice

naţionaliste cu caracter mesianic’’ 7 .

Formarea identităţii religioase a generat probleme în controlarea conflictelor,

prin aceea că există tendinţa de ,,a da vina’’ pe istoria biblică în ceea ce priveşteconflictele actuale, comparându-se cu modelele şi contextele biblice. De asemenea,

renasc sentimentele grupurilor religioase persecutate în fazele iniţiale, când

supravieţuirea şi mărturisirea credinţei erau fundamentate pe ideea de sacrificiu şi

suferinţă.

Rolul religiei în formarea identităţii nu este doar o chestiune teologică sau

filosofică de o importanţă semnificativă, dar este una care posedă intrigi politice,

precum şi consecinţe economice şi sociale. Oamenii de ştiinţă au încercat mult

timp să înţeleagă procesul de identificare religioasă, mai ales cum religia este

folosită pentru a crea, a media şi a rezista schimbării sociale.

6 Dinu (2005), p. 18.7 Idem, p. 19.



17

Împreună cu identitatea culturală, identitatea religioasă continuă să

caracterizeze popoarele, să le aproprie sau să le despartă.

1.4. CONFLICTUL ETNIC

Cea mai importantă sursă de conflict din numeroasele războie care au loc în

prezent peste tot în lume o constituie conflictul etnic, care este format din grupuri

mari de persoane împărtăşind legături de limbă, cultură sau uneori religie,

identitate comună şi o asumare comună a istoriei. Aceste conflicte între gurpuri nu

se bazează pe cauze tangibile, ci pe cauze materiale, respectiv legate de teritoriu,control asupra guvernuluiu, sentimentele naţionaliste şi ura manifestată între

membrii grupului etnic. Nu toate grupurile etnice se identifică drept naţiuni, ci doar

cele care reprezintă majoritatea populaţiei, care trăiesc pe pământul strămoşilor lor

şi aspiră să aibă propriul stat cu statut internaţional formal şi graniţe teritoriale.

Controlul teritorial este strâns legat de aspiraţiile grupurilor etnice pentru

stabilitatea graniţelor. În funcţie de localizarea lor se pot crea conflicte în

momentul în care un grup etnic controlează un stat şi alt grup, trăind ca o

minoritate în cadrul altui stat controlat de un grup etnic rival, unde membrii

grupului minoritar sunt supuşi frecvent discriminării în cadrul celuilalt stat, iar

patria mamă încearcă să-i salveze sau să-i răzbune, astfel că multor grupuri etnice

le lipseşte o patrie mamă8.

Ca exemplu, kurzii împart între ei o cultură şi mulţi dintre ei aspiră să creeze

un stat numit Kurdistan, dar kurzii locuiesc în patru state diferite – Turcia, Irak,

Iran şi Siria, toate opunându-se cu înverşunare la cedarea controlului asupra unei

părţi din propriul teritoriu pentru a crea un stat kurd, astfel că, în anii 1990,

armatele de gherilă kurde s-au luptat atât cu forţele militare irakiene şi turce, cât şi

8 Frunzeti (2011), p. 51.



18

între ele. Kurzii s-au bucurat de autonomie într-o parte a nordului Irakului, care se

află sub protecţie americană şi şi-au menţinut un statut cvasiautononom în Irak,

după cedarea lui Saddam Hussein, iar alegerile irakiene din 2006 le-a oferit o

poziţie mai puternică în menţinerea acestui statut. Cauzele ostilităţii etnice

Grupurile etnice se detestă frecvent din mai multe cauze, respectiv conflicte

istorice pe termen lung asupra unor teritorii, resurse naturale, asupra exploatării

economice sau a dominaţiei politice a unui grup etnic asupra altuia. În timp, aceste

conflicte pot depăşi aceste cauze istorice concrete şi pot prinde viaţă, fiind

menţinute nu de nemulţumiri concrete, ci de tipurile de procese descrise de psihologia socială care sunt puse în mişcare atunci când un grup de oameni are un

conflict prelungit cu un altul şi suferă violenţă din partea celuilalt grup.

Grupul etnic este un fel de grup de rudenie extins – un grup de indivizi

înrudiţi, ai căror strămoşi coincid parţial. Atunci când relaţiile de înrudire nu sunt

foarte apropiate, o identitate de grup determină o persoană să acţioneze ca şi cum

ceilalţi membri ai grupului ar face parte din familie.De exemplu, afro-americanii care se strigă cu apelativul ,,frate’’, exprimă

identitatea de grup ca înrudire; la fel evreii de pretutindeni se consideră o familie,

chiar dacă fiecare comunitate s-a emestecat prin căsătorie în afara grupului şi e

posibil sp aibă mai mulţi strămoşi în comun cu localnicii care nu sunt evrei, decât

de strămoşii lui evrei din străinătate.

Pe măsură ce tehnologia permite grupurilor plecate în străinătate să se

întrunească prin intermediul cyber -spaţiului, va exista o presiune psihologică mai

mică de a aduna grupurile etnice în mod fizic pe teritoriul unui stat-naţiune.

,,Etnocentrismul, sau părtinirea în favoarea in- grupului, reprezintă tendinţa

naţionalistă excesivă de a vedea propiul grup în termeni favorabili, iar un grup



19

neacceptat în termeni exclusiv nafavorabili’’ 9. Părtinirea în favoarea in-grupului

este mai des înţeleasă prin intermediul psihologiei sociale, dar etnocentrismul care

are rădăcini în înclinaţia de a proteja indivizi foarte apropiaţi ca grad de rudenie

este o idee decontroversată.Fiecare grup îşi va crea părtiniri în favoarea in-grupului şi vor descoperi că

nu le place prea mult de membrii celuilalt grup, deci părtinirea în favoarea in-

grupului este mult mai puternică atunci când celălalt grup arată diferit, vorbeşte o

altă limbă sau are alte preferinţe religioase.

Un out-grup poate fi dezumanizat şi despuiat de orice drepturi ale omului

atunci când intervine folosirea comună a numelor de animale (,,porci’’, ,,câini’’etc.) la adresa membrilor unui out-grup.

Ca exemplu poate fi prezentată propaganda americană din timpul celui de-al

doilea război mondial, când japonezii au fost descrişi ca fiind maimuţe.

În urma războaielor interstatale s-au dezvoltat mai multe restricţii, cum ar fi

evitarea masascrării civililor, dar acestea sunt încălcate cu uşurinţă în cazul

conflictului etnic. Noile guverne au folosit comisii pentru adevăr spre a ajutasocietatea să se vindece, cu rolul de a aduce mărturii cinstite, de a descoperi

adevărul asupra a ceea ce se întâmplase cu adevărat în timpul războaielor interne

de la sfârşitul anilor ’90, care au fus la dezumanizare şi atrocităţi. În anul 1999 s-a

încheiat o înţelegere la Sierra Leone, care a adus la guvernare o facţiune ce

obişnuise să taie frecvent degetele civililor ca practică de teroare, fapt pentru care

unele grupuri au obiectat faţă de această înţelegeree care încălca grav drepturile

omului, ostilităţi care au încetat totuşi în anul 2001. Astfel, mai multe guverne fac

loc înţelegerilor politice complexe şi înceracă să echilibreze nevoia de justiţie

pentru a menţine toate grupurile la bord.

9 Ibidem, p. 53.



20

Experienţa din Europa Occidentală arată că educaţia acumulată în timp poate

ajuta la depăşirea animozităţilor etnice între naţiuni tradiţional ostile, cum ar fi

Franţa şi Germania. După cel de-al doilea război mondial, guvernele au rescris

manualele pentru o nouă generaţie ce avea să le folosească pentru a învăţa istoria poporului său. Acestea au oferit o transpunere mai obiectivă şi mai onestă care a

ajutat la pavarea drumului pentru integrarea europeană în deceniile ce au urmat.

Exagerarea ameninţării reprezentate de un duşman este o metodă uzuală

pentru liderii politici de a-şi susţine propria poziţie în cadrul unui in-grup. În

conflictul arabo-israelian, israeliţii tind să perceapă ca fiind fragmentaţi în zeci de

partide şi diverse comunităţi de imigranţi care trag în direcţii diferite, în timp cearabii îi percep ca pe un bloc monolitic unit împotriva lor. În acelaşi timp,

palestinienii arabi se consideră fragmentaţi în facţiuni şi slăbiţi de diviziunile dintre

statele arabe, în timp ce israeliţii le par monolitici.

Conflictele etnice sunt greu de soluţionat, deoarece motivul pentru care apar

nu este ,,cine – ce primeşte’’, ci ,,nu-mi place de tine’’. O persoană înflăcărată de

ură faţă de un duşman este dispusă să piardă valoare în termeni absoluţi – să piardă bani, sprijinul aliaţilor sau chiar viaţa – pentru a-l priva şi pe duşman de valoare,

ducând la atentate sinucigaşe cu bombă. Astfel, conflictele etnice, tind să se

perpetueze fără rezolvare timp de mai multe generaţii, iar înţelegerile sunt greu de

încheiat.

Grupurile etnice reprezintă doar o parte în spectrul de relaţii de rudenie – de

la familii nucleare la familii extinse, sate, provincii şi naţiuni, până la întreaga rasă

umană. Localităţile apar în diferite puncte ale spectrului şi nu există un criteriu

minim pentru identitatea in-grupului.

Identificarea cetăţenilor cu statul este amplificată prin intermediul imnurilor

naţionale, steagurilor, jurămintelor de credinţă, discursurilor patriotice şi aşa mai

departe.



21

Poate că într -o zi oamenii vor duce loialitatea la un nivel şi mai înalt,

dezvoltând o identitate globală, mai întâi ca oameni şi apoi ca membri ai statelor şi

grupurilor etnice.

1.5. CONFLICTUL RELIGIOS

Conflictul religios are loc în momentul în care conflictul etnic depăşeşte

nemulţumirile materiale şi este centrul sistemului de valori al unei comunităţi,

unde practicile religioase diferă, oamenii sunt desconsideraţi cu uşurinţă şi sunt

trataţi ca fiind nedemni sau chiar inumani. Atunci când conflictul religios se suprapune cu cele etnice sau teritoriale,

religia iese adesea la suprafaţă ca elementul de dezbinare principal şi cel mai

evident între grupuri.

Majoritatea indienilor sunt hinduşi, pakistanezii sunt musulmani, croaţii sunt

creştini romano-catolici etc., acesta fiind un tipar foarte obişnuit în conflictele

etnice. Nu există niciun element intrinsec al religiei care să ducă în mod

obligatoriu la conflicte. În multe locuri, membri ai diferitelor grupuri religioase

coexistă paşnic, însă diferenţele religioase menţin posibilitatea izbucnirii unui

conflict şi a transformării unui conflict existent într -unul mult mai dificil, deoarece

religiile implică valori esenţiale, care sunt considerate un adevăr absolut, lucru care

este din ce în ce mai clar de când mişcările fundamentaliste s-au întărit în ultimele

decenii, fiind disputate la nivel global. Membrii acestor mişcări îşi organizează

viaţa şi comunităţile în jurul convingerilor lor religioase, dornici să se sacrifice şi

chiar să moară pentru aceste convingeri. Mişcările fundamentaliste au devenit mai

puternice şi mai ample în ultimele decenii în creştinism, islamism, hinduism şi

iudaism şi alte religii. Acestea pun sub semnul întrebării, valorile şi practicile

instituţiilor politice seculare, cele create în afara insituţiilor religioase, respectiv

sepraraea religiei de stat, printre care se numără regulile sistemului internaţional,



22

prin care statele sunt considerate în mod oficial egale şi suverane, fie ele

,,credincioase’’ sau ,,infidele’’. În calitatea lor de sisteme de credinţe

transnaţionale, religiile sunt considerate deseori legi aflate mai presus de legile

statului şi de tratatele internaţionale10.Ca exemplu, o mişcare islamică în Turcia şi o mişcare creştină în Statele

Unite încearcă amândouă să modifice tradişiile laice foarte vechi, prin includerea

valorilor religioase în procesul de guvernare. ,,Gărzile revoluţionare’’ iraniene îi

pregătesc şi îi sprijină pe fundamentaliştii islamici din alte state, precum Algeria,

Iordania, Egipt şi Liban. Islamul este vast şi variat, iar populaţiile sale diferite

includ musulmani suniţi, şiiţi, alte ramuri şi secte mai mici, care se întind din Nigeria până în Indonezia, centrul fiind Orientul Mijlociu.

Majoritatea conflictelor din aceste zone sunt ca urmare a circumstanţelor

geografice, istorice, religioase, colonislismului şi petrolului. Insituţiile religioase

din aceste zone au constituit singura cale disponibilă pentru politicienii din

opoziţie şi modul de a exprima opoziţia în faţa statu-quoului din politică în cultură.

De asemenea, aveau sentimente antioccidentale, mai ales când un ziar danez din2006 a publicat caricature ofensatoare care îl descriau pe profetul Mohamed,

musulmanii protestând pe tot cuprinsul globului.

Conflictele internaţionale ar putea fi generată în perioada ulterioar ă de o

ciocnire de civilizaţii, având în vedere diferenţele existente între principalele

grupuri culturale comparabile cu economiile majore, care se suprapun destul de

mult cu grupuri religioase. Această idee a fost criticată deoarece este mult prea

generală şi că diferenţele culturale poate crea conflicte prin natur ă. De fapt, deşi

conflictele etnice şi religioase primesc o atenţie extraordinară de la mass-media,

cele mai multe grupuri etnice şi religioase ale statelor nu se luptă între ele.

10 Ibidem, p. 56.



23

1.6. CONFLICTUL ETNO-CONFESIONAL

Analiza modernă de securitate foloseşte o gamă variată de indicatori, metode

şi tehinici de identificare şi prevenire locală, regională şi globală. În afară decoerenţa economică-socială, legăturile de putere şi de prietenie/duşmănie, este

esenţială şi cunoaşterea factorului etnico-religios pentru echilibrul stării de

securitate în stat, în timpul diferitelor derulări internaţionale.

În momentul în care o parte participantă dintr -un conflict o constituie o

minoritate etno-confesională, conflictul respetiv are o nouă dinamică.

Discriminările şi revendicările de natură politică şi culturală au un grad mai ridicat,acestea fiind de regulă şi cauzele unui conflict etnic şi al izbucnirii acestuia.

Totodată, un aspect important este acela al autodeterminării, care poate sta la baza

desfăşurării unui conflict etno-confesional.

,,Religia este, în realitate, în cele mai frecvente cazuri, un instrument, un

paravan pentru interese etnice sau naţionaliste , trecute sau viitoare’’ 11.

La sfârşitul anilor ’70 s-a pus un accent deosebit pentru detensionarea şi

prevenirea conflictelor între state, din cauza apariţiei religiei ca trăsăturaă majoră a

unui conflict, ce a fost total neaşteptată atât de către mediul academic cât şi de

factorii decizionali.

Începând cu revoluţia islamică iraniană, religia începe să joace un rol

important ca factor major în conflicte precum o marcă a etnicităţii. Indivizii sau

grupurile substatale (grupurile etnice sau religioase), în comportamentul lor,

creează conflicte care ajung la acţiuni teroriste, separatiste, revolţionare etc. şi

capătă o importanţă majoră în analiza de securitate, iar spaţiul de manifestare al

securităţii culturale situându-se la nivelul interreelaţionării securităţii individuale

cu securitatea naţională.

11 Dinu (2005), p. 22.



24

Condiţiile de gener are ale conflictelor armate, unde religia este principalul

factor ar fi existenţa unor puternice discriminări religioase şi combinarea lor cu

cele etnice, culturale, politice, decalajele economice-sociale, prozelisitmul religios

agresiv şi violent, fundamentalismul religios cu precădere islamic etc. Factorii care stimulează şi agravează conflictele religioase sunt polaritatea

sistemului politic, instituţii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte,

nefuncţionale, gradul slab de materializare al coerenţei social-economice (decalaje

sociale periculoase grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etno-culturale şi

religioase), diferenţe de status, slăbiciuni ale regimului democratic, ale societăţii

civile, anemica dezvoltare a spiritului public, gr adul sporit de inamiciţie întregrupările etno-religioase din frontierele unui stat sau între state ori provincii din

state diferite, degradarea sau prăbuşirea aşteptărilor unor grupuri etno-culturale şi

religioase, intervenţii externe (armate, politice, r eligioase, teroriste,

fundamentaliste) în state sau complexe regionale de securitate, tradiţia istorică şi

voinţa de conflict12.

Factori inhibatori ale unor potenţiale conflictte etno-religioase ar fi: existenţaunui regim politic democratic, a pluralismului etnic religios şi cultural, a unei

puteri centrale democratice a unei administraţii publice eficiente, spirit public

dezvoltat, societate civilă maturizată, coerenţă social-economică, status social

stabil, rivalitate între grupurile sociale din stat şi dintre state, tradiţie istorică şi

lipsa voinţei de conflict.

Scopurile, obiectivele şi formele de materializare ale conflictelor sunt

complexe, factorul religios fiind preponderent sau nu în societăţile cu nivel redus

de maturizare a naţiunii moderne. Religia oferă susţinere ideologică pentru crearea

unor platforme politice acolo unde prodeomină încă structurile tribale şi de clan.

Anumite grupuri politice internaţionale recurg la religie pentru a-şi legitima

12 Ibidem, p. 23.



25

programele şi acţiunile ,,anti-mondialiste’’ şi ,,anti-imperialiste’’, unde

fundamentalismul islamic brodează pe tema conflictului civilizaţional împotriva

Occidentului ,,materialist’’ şi ,,satanic’’.

Într-un final putem afirmă ca acolo unde religia cultivă aria proprie decredinţe spirituale nu apar surse conflictuale, dar în momentul în care se depăşeşte

linia, încercând să preia roluri ideologice şi politice, conflictele sunt iminente.

Din experienţa republicilor fostei Uniuni Sovietice s-a constatat că la

trasarea frontierelor trebuie să se ţină cont de condiţiile etnice, religioase,

lingvistice şi economico-sociale existente pentru a nu se declanşa tensiuni.

Dar ce putem afirma despre rolul religiei în conflictele etnice din ultimuldeceniu?

Religia a fost într-adevăr prezentă în cele mai multe dintre aceste conflicte.

Cu toate acestea, tensiunile socio-economice, cum sunt cele rezultate din

dezvoltarea inegală de grupuri etnice, au fost prezente în mai multe din ele sau mai

mult, şi tulburări politice, cum ar fi cele care rezultă din nesiguranţa omniprezentă

în statele problemă, au fost prezente în mai multe conflicte, de asemenea. În plus,în multe din aceste cazuri, religia a fost un factor relativ constant înainte de

izbucnirea conflictului etnic, în timp ce tensiunile economice şi tulburări pol itice

au fost factori care a suferit o schimbare majoră nu cu mult timp înainte d e

izbucnire. Acest lucru indică faptul că tensiunile economice sau tulburările politice

oferă o mai bună explicaţie pentru conflicte decât religia. În mod normal se

presupune că o schimbare precum izbucnirea conflictului etnic este explicată mai

bine de o schimbare prealabilă decât de una constantă.

1.7. MODALITĂŢI DE GESTIONARE ACONFLICTELOR ETNO-CONFESIONALE



26

În conflictul religios, religia joacă un rol special, atât în generarea cât şi în

rezolvarea conflictelor, unde distingem două tipuri: conflict apărut asupra rolurilor

istorice în comunităţi şi a discriminării şi conflict apărut asupra aspectelor

doctrinare, cum ar fi musulmani moderaţiu, musulmani extremişti-islamişti. Conflictul etno-confesional poate fi fundamentat doctrinar sau identitar.

Conflictul religios este parţial un conflict identitar unde în rezolvarea sa trebuie să

se folosească limbajul religios, o comunicare eficientă, să se considere faptul că se

tratează cu nevoi care nu sunt doar nevoi identitare, ci şi de sens, de a fi înţeles,

nevoia de respect de sine, nevoia de depurificare, unde o analiză este întotdeauna

necesară. Rezolvarea unui conflict doctrinar are în vedere două viziuni asupra lumii

aflate în opoziţie şi este necesar ca indivizii convinşi să-şi abandoneze aceste

viziuni, să le reevalueze, oferindu-le o altă lumină şi un alt mod de a le exprima. În

rezolvarea acestor conflicte este necesară şi intervenţia internaţională cu cele două

forme ale sale, intervenţia politică şi cea militară. Intervenţia politică reprezintă

modul în care un stat străin acţionează în numele unei minorităţi aflate în alt stat,furnizând suport ideologic, sprijin financiar, non-militar, trupe de menţinere a păcii

etc., iar intervenţia militară constâ în furnizarea de echipamente militare,

antrenament, consiliere militară etc.

Aria de conflictPremergător expunerii caracteristicilor ţinând de cristalizare etno-

naţională, poziţii şi interese ale grupurilor în conflict, am considerat necesară

contextualizarea temporo-spaţială a conflictului ce urmează a fi analizat,

pentru fundamentarea elementelor care să ofere o perspectivă generală cât

mai exactă studiului nostru. Acestui obiectiv îi este menit să i se adreseze

prezentul capitol, care focalizează aria de conflict sub aspect geografic, istoric

şi geostrategic.



27

Concret, definirea şi delimitarea ariei din punct de vedere geofizic şi

geopolitic oferă elementele necesare contextualizării spaţiale, prin trasarea

principalelor trăsături de natură geofizică, politică, economică, socială şi

industrială ale ariei. În perspectiva oferită de considerarea cumulată a acestor

aspecte, aria în discuţie îşi va etala distinctivitatea înaltă în raport cu restul

teritoriului statului turc şi va prefaţa totodată posibilele sale implicaţii asupra

temelor şi dimensiunilor conflictului turco-kurd. Mai mult chiar, secţiunea va

servi infirmării tezelor de genul acelora care statuau apusul inexorabil al

conflictelor de tematică etnică odată cu instaurarea graudală a modernizării.

Concret, secţiunea va servi ca punct de pornire în dezvoltarea capitolelor

ulterioare ale studiului pentru a proba aserţiunea Cynthiei Enloe. Într-o

lucrare ce focalizează impactul negativ al teoriilor modernizării, auoarea

citată considera, pe o bază empirică solidă, că “dezvoltarea nu aduce cu sine în

mod automat denunţul etnicităţii” (Enloe 1973: 34).

Succesiv primei secţiuni, contextualizarea temporală a studiului se

efectuează prin fixarea principalelor repere cronologice în istoria ariei, o

istorie expusă suficient de detaliat, fie şi numai din motivul persistenţei

conflictului studiat pentru o perioadă de mai bine de 200 de ani. Astfel,

observaţia istorică ascede până la momentul aşezării kurzilor în regiune,

acum mai bine de 2000 de ani, consecutiv migraţiei din stepele Asiei Centrale.

O atare extensie a prezentării reperelor cronologice, ca de altfel întreaga

detaliere a secţiunii dedicate istoriei ariei, îşi va dovedi ulterior utilitatea,pentru o surpindere argumentată şi explicitată a distinctivităţii etno-culturale

indubitabile a kurzilor faţă de grupul turc dominant, contrar aşadar tezei

clamat ştiinţifice a istoriografiei oficiale turce despre asupra unei pretinse

congruenţe şi ascendenţe comune între kurzi şi turci. Teza va fi de altfel

invalidată printr-o argumentare detaliată în chiar capitolul următor al lucrării,



28

cel care focalizează particularităţile etnoculturale ale celor două părţi în

conflict, împreună cu identificarea poziţiilor şi a intereselor lor.

Secţiunea finală a capitolului, oarecum atipică structurării clasice a

studiilor conflictelor etno-confesionale, îşi propune o explorare preliminară,

cu caracter general, a particularităţilor de ordin geostrategic ale ariei,

înţeleasă ca subsumată macroregiunii Orientului Mijlociu. Motivarea

includerii acestei prezentări generale rezidă în pe de o parte specificitatea

extremă a regiunii sub aspect al resurselor geofizice regionale şi al

conflictualităţii ridicate şi pe de altă parte în frecventele trimiteri (necesare

înţelegerii) pe care în parcursul ei ulterior lucrarea noastră le va face la

această secţiune.

II.1. Definire şi delimitare

Beneficiind de o localizare de excepţie – zona de confluenţă dintre

Caucaz, Marea Caspică, Orientul Mijlociu, Marea Mediterană şi podişul

Anatoliei, aşa numitul “Kurdistan” denumeşte platoul muntos de 230.000 mile

divizat de frontierele dintre Turcia, Siria, Irak, Iran, Azerbaidjan şi Armenia.

Acest teritoriu este populat într-o proporţie covârşitoare de

kurzi, care, împărţiţi în 800 triburi şi vorbind 35 limbi şi dialecte, însumează,

în funcţie de estimare, între 20 şi 30 milioane. Jumătate dintre aceştia trăiescîn Turcia, în estul şi sud-estul podişului rectangular al Anatoliei (Anadulu), pe

o suprafaţă de 191.600 km (74.000 mile) acoperind 30% din teritoriul

întregului stat şi denumită “Anatolia de Sud-Est” (denumirea oficială turcă),

“Kurdistanul de Nord” (de către kurzi) şi respectiv “Armenia de Vest” (de

către armeni).



29

Din punct de vedere geografic şi geopolitic, Kurdistanul turc (de Nord)

este delimitat:

- la vest: de golful Alexandria şi munţii Taurus (Toros Dağlari)

- la nord: de porţiunea estică a munţilor Pontici (Kuzey Anadolu

Dağlari) şi de frontiera cu Armenia

- la est: de frontierele cu Armenia, Azerbaidjan (provincia disparată

Nakhchevan şi Iran

- la sud: de frontierele cu Irak şi Siria relief: - podişul Kars (1300-1400

m altitudine medie), alcătuit în mare parte din podişuri de lavă şi dominat de

conuri vulcanice enorme

- principalele vârfuri: Ararat (5164 m), Tahilo (4138 m), Sipan şi Djoudi

(ambele cu peste 4000 m) climă: continentală, cu fluctuaţii mari de

temperatură zi/noapte şi vară/iarnă şi ierni foarte severe (ex. în Erzurum,

temperatura medie în luna ianuarie atinge –18,6°C) hidrografie: din estul

Anatoliei izvorăsc marile fluvii Tigru (Dicle Nehri) şi Eufrat (Firat Nehri), cu

un potenţial hidroenergetic enorm, estimat la 90.000 milioane kWh. Dintre

numeroasele lacuri se remarcă lacul Van (Van Görü), cu o suprafaţă de 3800

km şi situat la o altitudine de 1650 m. vegetaţie: de tip montan, reprezentată

de pajişti alpine, stepe şi păduri (stejar, mirt, laur, fag oriental) fauna: fazani

de Colchida, varani (şopârle de 1,2 m), hiene, şacali, mufloni, ibecşi, urşi bruni,

vulpi, capre montane, lupi, ş.a. denumire provenită din limba greacă –

anatolein (“a răsări”), denumirea turcă fiind traductibilă prin “soare”,“răsărit”vezi Anexele nr. 1 şi nr. 2 este vorba de două state cu o configuraţie teritorială

unică; teritoriul Armeniei este enclavat parţial, cu enclava Nagorno-Karabakh

pe teritoriu azer; teritoriul Azerbaidjanului este fracţionat, având disparată

(discontiguă) provincia Nakhcevan, separată printr-un “coridor” armean (vezi

Anexa nr. 3) 2005 8 resurse naturale: crom, fosfaţi, lignit, cupru, fier, ţiţei



30

(zacămintele de la Raman, Siirt (Gazan) şi Diyarbakir) populaţie: numărul

kurzilor din Turcia în general şi din Kurdistanul turc este dificil de stabilit cu

mare acurateţe datorită tendinţelor pe de o parte a surselor oficiale turce de

a-l minimiza şi pe de altă parte a celor kurde de a-l exagera. În general, studiile

de specialitate estimează numărul kurzilor din întreaga Turcie între 10 şi 15

milioane, reprezentând 19-24% din totalul populaţiei. În cele 18 provincii

turce din sud-estul Anatoliei (neoficial “Kurdistan”), alături de cei 70-90%

kurzi trăiesc turci (oficiali din aparatul administrativ, presonal militar şi

imigranţi din Bulgaria şi fosta Iugoslavie), arabi (în provinciile Mardin, Siirt,

Gaziantep) şi armeni (în provinciile Diyarbakir şi Kars). Concomitent, în afara

Kurdistanului habitează alte 2-3 milioane kurzi, majoritatea dispersaţi în

Anatolia (enclavele Cihanbeyli, Haymana, Kurtaghe, Togat, Sankiri), restul

fiind concentraţi în principalele centre industriale ale ţării (ex. cei 500.000

kurzi din Istanbul).

- densitate: 20-40 locuitori/km (1995) (comparativ cu 80-200 în restul

Turciei)

- spor demografic (1945-1965): +2,88% (total Turcia +2,65%)

- religie: 99% musulmani (majoritatea sunniţi) organizare

administrativă: cea mai mare parte a elementului populaţional kurd habitează

provinciile (18 din totalul celor 81 ale republicii) Adiyaman, Ağri, Bingöl,

Bitlis, Diyarbakir, Elaziğ, Erzincan, Erzurum, Gaziantep, Hakkâri, Kars,

Malatya, Muş, Mardin, Siirt, Tunceli, Urfa şi Van dezvoltare:- urbanizare: 2/3 din populaţie locuieşte în mediul rural. Acesteia i se

adaugă cca. 30.000 seminomazi, restul locuind în “cetăţi” (ilse) şi oraşe, dintre

care 7 cu peste 100.000 locuitori (Gaziantep, Bitlis, Diyarbakir, Erzurum,

Elaziğ, Malatya, Urfa) - educaţie şi cultură: în 1970, 72% din populaţia în

vârstă de peste 6 ani era analfabetă (comparativ cu 41% în restul Turciei şi



31

51% la nivel naţional). În 1975, din cele 18 universităţi şi 157 alte instituţii de

învăţământ superior din Turcia, în Kurdistan fiinţau o singură universitate (la

Erzurum), un colegiu medical (Diyarbakir) şi patru colegii pedagogice şi de

inginerie.

- sănătate: Kurdistanul a fost declarat zonă defavorizată (mahrumiyet

bolgesi). În regiune există de opt ori mai puţini doctori raportat la populaţie

decât în restul ţării – 1 la 10.000 locuitori.

- industrie: câteva rafinării de zahăr (Elaziğ, Malatya), fabrici de ciment

(Kars, Erzurum), de tutun (Bitlis, Malatya) şi una textilă (Diyarbakir).

Majoritatea forţei de muncă activează în minerit şi exploatări. În centrele de

artizani şi meşteşugari de la Diyarbakir, Mardin, Midyat şi Erzurum se produc

bijuterii şi obiecte din cristal, iar oraşele Siirt, Antep, Diyarbakir şi Van se

remarcă prin producţia de covoare şi depozitul de crom de la Mardin este unul

dintre cele mai mari din lume, Turcia situându-se pe al doilea loc în lume la

producţia acestui metal Turcia se situează pe locul al treilea în lume ca

producţie de ciment îmbrăcăminte. 1% din forţa de muncă lucrează în

aparat ul administrativ. Rata şomajului atinge 30-40% (dublă faţă de cea la

nivel naţional).

- transporturi: în ultimele decenii s-au finalizat lucrările la autostrăzile

strategice spre Iran şi Irak, care interconectează instalaţiile militare din

Kurdistan. În plus, garnizoanele militare turce de la Erzurum, Diyarbakir,

Malatya, Elaziğ şi van sunt legate între ele prin căile ferate Istanbul – Malatya– Diyarbakir – Kurtalan, Malatya – Van şi respectiv Ankara – Sivas –

Erzurum.

II.2. Istoricul regiunii

Situată la intersecţia marilor puteri regionale, ca o punte între Caucaz şi

Rusia, Turcia şi Europa, Orientul Mijlociu şi Africa, în proximitatea geografică



32

a mărilor Caspică, Neagră şi Mediterană, regiunea actualmente populată

preponderent de kurzi a constituit un teritoriu aprig disputat de-a lungul

istoriei, mărturie în acest sens stând şi diferenţele în denumirile acordate

simultan: Anatolia de Sud-Est (turcii), Kurdistanul de Nord (kurzii), Armenia

de Vest (armenii). 2000 î.Chr. din stepele Asiei Centrale migrează în regiune

kurzii, care se alătură populaţiilor indigene 1900 î.Chr. În regiune ajung grecii

sec. IX î.Chr. numeroşi evrei sunt deportaţi în regiune de către asirieni sec.

VII-VIî.Chr. armenii se retrag din calea cimerienilor în est, în zona lacului Van,

constituind primul stat centralizat din regiune – regatul Urartu cca. 550 î.Chr.

teritoriul populat de armeni este încorporat Imperiului Persan 400 î.Chr.

Xenophon menţionează existenţa înregiune a kurzilor şi a regatului

armean tributar Persiei. După cucerirea regatului de către asirieni, o mare

parte dintre armeni migrează din zona lacului Van spre est, amestecându-se

cu populaţiile indigene huriene 331 î.Chr. teritoriul de rezidenţă al armenilor

este cucerit de Alexandru cel Mare, apoi de turcii seleucizi 95-55 î.Chr.

txtindere masivă a regatului armean până în centrul Anatoliei, sub regele

Tigran cel Mare. Statul armean se menţine ca stat -tampon între Imperiul

Persan şi regatul Parţilor 30 î.Chr. romanii cuceresc regatul armean 53 d.Chr.

dinastia Arsacizilor preia controlul regiunii 62 trupele romane sunt învinse

de cele armene conduse de Tiridates. Acesta este încoronat rege al Armeniei

de către împăratul Nero sec. IV regatul kurd Diabene adoptă creştinismul ca

religie. Timp de trei secole, Kurdistanul central rămâne predominan creştinsurse: Chaliand (1993), Oţetea (1969), Pawlovitch (2002), Busch (1976),

Todorova (2000), Lake & Rotchild (1998), Katzenstein (1996), Matei, Negruţ

şi Nicolae (1998), Horia şi Matei (1988), Altermatt (2000),13 306/314 sub

13 http://www.bbc.co.uk/hi/english/world/europe/newsid_460000/460353.htm

http://www.bbc.co.uk/hi/english/world/europe/newsid_460000/460353.htm






33

domnia lui Tiridates III (238-314), Armenia preia creştinismul ca religie de

stat (301). Urmează stăpânirea grecilor bizantini, Armenia rămânând parte a

Imperiului Bizantin până în secolul VII sec. VII apare primul text scris în

kurdă 635 Armenia este cedată de bizantini arabilor. În 806 aceştia acordă

dinastiei armene Bagratid guvernarea statului armean semiautonom. Între

885 şi 1045, bagratizii stăpânesc Armenia independentă sec. XI declin al

puterii califilor; se constituie mai multe principate kurde, între care

Chaddadid, în nord (951-1174), Hassanwaihid, în sud (959-1015) şi

Merwanid, în vest (990-1096) 1064 regiunea este invadată de turcii seljuk

(selgiucizi), conduşi de Alp Arslan. Principatele kurde şi regatul armean se

prăbuşesc, cel din urmă fiind reconstituit în Cilicia, pe coasta nord-estică a

Mării Mediterane 1071 Alp Arslan îl învinge şi capturează pe împăratul

bizantin Romanos IV Diogenes 1171 kurdul Salah ad-Dîn (Saladin) devine

sultan al Egiptului 1187, 4 iul. Saladin îi învinge pe cruciaţi la Hattîn. La 2 oct.

cucereşte Ierusalimul. Până în 1250 dinastia sa ocupă întregul Orient Mijlociu

musulman 1184-1213 Armenia de Nord este eliberată de sub selgiucizi în

timpul domniei reginei Tamara 1243 mongolii invadează regiunea, îi înving

pe turcii selgiucizi în bătălia de la Kösedag şi cuceresc Armenia 1288 -1324

după moartea lui Ertogrul, întemeietorul semilegendar al statului otoman,

Osman I extinde dominaţia otomană în Asia Mică în detrimentul Bizanţului

1299 sultanatul selgiucid se destramă în 12 state independente, care vor fi

cucerite de otomani. Treptat se restabilesc principatele kurde 1400 mongoliiconduşi de Timur Lenk invadează Anatolia. Peste doi ani, trupele otomane

sunt învinse în bătălia de la Ankara 1413 Mahomed I restaurează statul

otoman sec. XVI încercând să reziste ascensiunii Persiei, Imperiul Otoman

caută să obţină susţinerea principatelor kurde. În bătălia de la Caldîran

(1514), trupele otomane ale sultanului Selim I (“Crudul”), susţinute de kurzi,



34

înving armata persană 1555 Imperiul Otoman şi Persia îşi împart actualele

teritorii ale Gruziei şi Armeniei 1639 Armenia este din reîmpărţită între

imperiile Otoman şi Persan sec. XIX numeroase revolte ale kurzilor împotriva

dominaţiei otomane (1826, 1834, 1853-1855, 1880) în încercarea de a stabili

un stat kurd centralizat 1828 prin pacea de la Tucmanceai, partea răsăriteană

a Armeniei este anexată Imperiului Ţarist 1860-1863 elaborarea statutelor

comunităţilor armene din Imperiu 1878 în baza Congresului de pace de la

Berlin, Armenia de Vest (Anatolia de Est) trece sub suveranitatea Rusiei

ţariste 1894-1896 masacrarea de către otomani a cca. 700.000 kurzi şi 1

milion armeni pentru a înnăbuşi mişcările de emancipare ale acestora 1897

război greco-turc. Până la sfărşitul secolului, peste 1 milion turci din Balcani

se refugiază în Anatolia, o parte dintre ei în porţiunea estică 1908 Revoluţia

“Junilor Turci” (Partidul Unitate şi Progres). O constituţie nouă garantează

egalittea deplină a tuturor naţionalităţilor imperiului 1912-1913 cele două

războaie balcanice. În Anatolia se refugiază cca. 150.000 turci din 11 Balcani

1914 izbucneşte primul războiu mondial, cu Turcia aliată Puterilor Centrale.

265.000 greci sunt expulzaţi din Turcia, alte 85.000 fiind deportaţi. În Anatolia

se stabilesc 250.000 turci din Balcani. 1915 suspectându-i de colaboraţionism

cu Rusia şi Marea Britanie, guvernul turc ordonă deportarea şi eliminarea

armenilor 1917-1918 Armenia devine parte integrantă a Republicii

Federative Transcaucaziane, stat independent 1918, 30 oct. armistiţiul de la

Mudros dintre Turcia învinsă şi Puterile Aliate 1920, 10 aug. Tratatul de pacede la Sèvres, dintre Turcia şi Puterile Aliate. În baza tratatului, teritoriile din

Anatolia populate de kurzi şi armeni beneficiază de autonomie. Turcia

cedează Palestina, Mesopotamia, Transiordania, Tracia şi insulele din Marea

Egee, Libia şi Egiptul, acceptă autonomia teritoriilor limitrofe oraşului Izmir

(cu posibilitatea unui referendum în care populaţia locală să aleagă alipirea la



35

Grecia), recunoaşte independenţa Armeniei şi Hedjazului (viitoarea Arabie

Saudită), protectoratul Franţei asupra Marocului, Tunisiei, Siriei şi anexarea

Ciprului de către Marea Britanie. Tratatul nu este însă ratificat de Turcia şi nu

va intra în vigoare. 1920-1922 Războiul Turciei “de eliberare naţională”

împotriva Greciei şi a Puterilor Aliate. 1920, sept. Turcia atacă Armenia.

Aceasta încheie un acord cu URSS, devenind la 29 nov. 1920 “Republica

Sovietică Armenia”. O mare parte din teritoriul Armeniei de

Vest este cedată Turciei 1921 23 aug.-13 sept. armata turcă câştigă

bătălia decisivă de pe râul Samaria împotriva trupelor greceşti 20 oct. acord

Turcia-Franţa; provinciile kurde Jezireh şi Kurd-Dagh sunt anexate de Franţa

sub mandat sirian 11. nov. armistiţiul de la Mudanya dintre Turcia

învingătoare şi Marea Britanie, Franţa şi Italia marchează încheierea

războiului greco-turc 1923, 24 iul. Tratatul de Pace de la Lausanne, dintre

Turcia şi Puterile Aliate, care fixează configuraţia teritorială actuală a turciei.

În baza tratatului se efectuează un schimb de populaţii între Grecia şi Turcia:

1,5 milioane de greci din Anatolia şi Tracia imigrează în Grecia, iar în sens

invers se deplasează 1 milion turci 1923-1975 1 milion turci din Balcani

imigrează în Turcia 1924-1938 numeroase revolte kurde (1925, 1926-1927,

1928, 1928-1932, 1936-1937), în cursul cărora 1-2 milioane kurzi sunt

masacraţi/deportaţi 1926, 5 iun. Tratat de frontieră anglo-turco-irakian la

Ankara; regiunea Mosul (Al-Mawsil), bogată în petrol, este inclusă Irakului

1936, 20 iul. Convenţia de la Montreux privind regimul strâmtorilor; seprevede libertatea de navigare prin Bosfor şi Dardanele, cu dreptul Turciei de

control asupra navelor de război 1937, 8 iul. Pactul de la Saadabad, dintre

Turcia, Irak, Iran şi Afghanistan 1946 în Iranul controlat de trupele sovietice

se creează Republica kurdă de la Mahabad, care fiinţează doar un an, până la

retragerea sovieticilor 1948-1949 primul război arabo-israelian, al nou



36

creatului stat Israel împortiva statelor membre numărul victimelor variază, în

funcţie de estimare, între 600.000 şi 2 milioane. Din 3 milioane înainte de

război, în 1917 rămăseseră în Anatolia de Est (Armenia de Vest) mai puţin de

200.000 armeni ale Ligii Arabe Egipt, Siria, Transiordania şi Irak 1956

“Războiul Suezului”, al coaliţiei anglo-franco-israeliene împotriva Egiptului

1967 “Războiul de şase zile”, al Israelului împotriva Egiptului, Siriei şi

Iordaniei 1970 kurzii din nordul Irakului dobândesc autonomie 1973

“Războiul de Yom Kippur”, dintre Israel şi respectiv Egipt şi Siria 1979

Revoluţia Islamică a ayatollah-ului Khomeyni în Iran, criza ostaticilor de la

ambasada SUA din Teheran şi exilul şahului Rheza Pahlavi în SUA 1980 -1988

războiul irano-irakian, cauzat de disputa asupra controlului fâşiei Shatt -al

Arab, la vărsarea fluviilor Tigru şi Eufrat în Golful Persic 1990 -1991 primul

război din Golf, al coaliţiei militare occidentale (susţinută de statele regionale

Turcia şi Arabia Saudită) împotriva Irakului, după invazia acestuia în Kuweit

la 2 august şi proclamarea sa provincie irakiană la 28 august 1990

Destrămarea URSS. În Caucaz apar republicile independente Armenia,

Azerbaidjan şi Georgia 1991-1993 războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan

2003 al doilea război din Golf, al coaliţiei orchestrate de SUA împotriva

Irakului, război soldat cu înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.

II.3. Actori regionali şi geostrategie

Aplicarea definiţiei complexului (regional) de securitate elaborate deBuzan – “un grup de state ale căror principale preocupări de securitate sunt

suficient de legate între ele pentru ca securităţile lor naţionale să nu poată fi

concepute la modul realist ca distincte unele de altele” (1991: 190) – permite

identificarea facilă a factorilor de ordin istorico-geografic (frecvent

intercondiţionaţi şi concomitent factori de geostress) care au determinat



37

cristalizarea unui asemenea complex între statele regionale Turcia, Iran, Irak

şi Siria. Prima facie, printre aceşti factori, care acoperă toate cele cinci

sectoare ale conceptului de securitate enunţate de “Şcoala de la Copenhaga”

(militar, economic, ecologic, societal şi politic – vezi Buzan, Wæver şi de

Wilde, 1998), se numără:

a.) minorităţile kurde din Turcia, Irak, Iran şi Siria;

b.) conflictul arabo-israelian; problema resurselor din regiune (apa şi

petrolul);

c.) stăpânirea, timp de trei secole, a Peninsulei Arabe de către Imperiul

Otoman şi rivalitatea tradiţională dintre sultani şi şahii Persiei;

d.) apartenenţa Turciei la NATO, respectiv a Siriei şi Irakului la Liga

Arabă;

e.) localizarea în contiguum a celor patru state menţionate;

f.) Pactul de la Bagdad din 1955;

g.) interesele antagonice ale superputerilor SUA şi URSS în regiune în

perioada Războiului Rece;

h.) ameninţarea militară din direcţia Iranului, Irakului şi Siriei,

combinată frecvent cu terorismul de stat;

i.) rivalitatea pentru supremaţie regională dintre Rusia, Iran şi Turcia.

Într-un complex cauzal inextricabil, aceşti factori pot f i eventual

delimitaţi parţial, din raţiuni ţinând de parcimonie, după cum urmează. În

primul rând, ca factor de geostress considerăm considerabilele minorităţikurde din toate cele patru state şi frecventele revolte ale acestora din fiecare

din aceste stat e. În mod frecvent, kurzii au fost antrenaţi în disputele dintre

statele regionale, confirmând teza lui Buzan, în a cărui perspectivă “în zonele

în care legăturile etnice trec dincolo de graniţe, problemele domestice nu pot

fi separate de relaţiile dintre state” (apud Rosh 1987: 25). Exemplificator,



38

Iranul de pildă a subvenţionat în anii ’90 insurgenţa PKK în Turcia, Siria a

găzduit în tabere de antrenament militanţii PKK. Similar, Irakul a sprijinit din

umbră revolta din anii ’60 a kurzilor din Iran, precum s-a întâmplat în sens

invers în războiul irano-irakian. În al doilea rând, fără nici o legătură cu

importanţa sa în sine, ne putem opri asupra proximităţii geografice

(contiguum) şi a problemei frontierelor montane (precum cea dintre Turcia şi

Irak), dificil de supravegheat. Nu întâmplător, forţe militare turce au efectuat

în repetate rânduri incursiuni în teritoriul irakian în urmărirea gherilelor PKK

refugiate în “zona kurdă de securitate” instituită de ONU succesiv primului

Război din Golf. Implicaţiile proximităţii geografice în calculele geostrategice

din regiune s-au reliefat, uşor recognoscibil, şi la momentul ultimului război

din Golf, când, în contextul noii intervenţii militare americane în Irak, cumulat

refuzului Arabiei Saudite de a susţine o eventuală coaliţie occidentală,

opţiunile de securitate ale guvernului de la Ankara şi-au amplificat

exponenţial importanţa în calcule de securitate regională. Elocvent în acest

sens este faptul că, imediat după alegerile din noiembrie 2002 din Turcia,

reprezentanţi de vârf ai forţelor armate turce au fost invitaţi la Pentagon în

vederea discutării posibiliului sprijin turc pentru o intervenţie militară în Irak.

După cum am văzut, sprijinul a fost negociat, dar tematica negocierilor, asupra

căreia vom reveni ulterior, a fost una extrem de interesantă.

Al treilea factor este reprezentat de problema resurselor naturale din

regiune – apa şi petrolul. Practic, singurele surse de aprovizionarehidrografică ale Siriei şi Irakului sunt reprezentate de fluviile Tigru şi Eufrat,

care izvorăsc din Turcia, mai exact din porţiunea ei sud estică, populată

predominant de kurzi şi măcinată de o înaltă conflictualitate. În anii ’80-’90,

guvernul de la Ankara a investit 32 miliarde USD pentru amenajarea a 20

baraje de-a lungul celor două fluvii, fapt care a trezit îngrijorarea statelor



39

vecine. Odată în plus, problema apei şi-a expus importanţa strategică în cadrul

Războiului din Golf, când Turcia a redirecţionat masiv debitul fluviului Tigru

privând astfel Irakul de aprovizionarea cu apă.

În afara apei, problema petrolului dobândeşte şi ea o maximă

importanţă strategică în condiţiile în care Irakul (actualmente măcinat de

ciocniri între trupele loiale liderului şiit Moqtada al-Sadr şi forţele occidentale,

sub un guvernator American şi în curs de preluare a suveranităţii) se situează

pe locul al doilea, iar Iranul pe al cincilea în lume sub aspectul rezervelor de

ţiţei deţinute, iar Orientul Mijlociu stochează 65% din rezervele mondiale. 14

În privinţa Irakului trebuie de asemenea precizat în context că asupra sa ONU

a dictat după primul Război din Golf un embargo repercutat nefast din punct

de vedere economic nu doar asupra sa, ci şi asupra statelor vecine pentru care

regimul de la Bagdad reprezentase anterior unul din principalii parteneri de

comerţ internaţional. Totodată, din perspectiva intercondiţionării factorilor

de geostress, merită amintit faptul că în Irak, petrolul din zona de nord,

populată în proporţie covârşitoare de kurzi, furnizează 53,5% din veniturile

de stat, reprezentând 72% din comerţul său exterior (Chaliand 1993: 176),

situaţie în care autonomia kurzilor din regiune dobândeşte conotaţii

strategice suplimentare.

Prod. zilnică (942 mii barili) Rezerve atestate (6200 mld. barili) cf. CIA,

producţia dinainte de război (2002) era estimată la 2,03 milioane barili/zi.

În al patrulea rând, se cuvine luată în considerare, din perspectivaimplicaţiilor de ordin istoric, încheierea în 1955 a alianţei politico-militare a

14 Hillel Shuval, “Approaches to Resolving the Water Conflict Between Israel and her

Neighbours – A Regional Water-for-Peace Plan”, în Water International (1992), nr.17, p.134; -Marwan Haddad, “An Approach for Regional Management of Water Shortages in The Middle East”,în Ali Bagis (ed.), Water as an Instrument of Cooperation in The Middle East (1994), HacettapeUniversity:Ankara, p.71)



40

“Pactului de la Bagdad” între Turcia şi Irak (la care au aderat în acelaşi an şi

Marea Britanie, Pakistan şi Iran), care s-a constituit într-un veritabil şoc

pentru statele arabe, din cel puţin trei motive (Barnett, 1996: 417): prin

prisma apartenenţei Turciei la NATO, alianţa a fost privită ca o intruziune a

Occidenului într-o lume arabă care începuse deja să-şi manifeste pregnant

ostilitatea faţă de occidentalizare şi modernizare (Hamilton, 1962); caracterul

de “antagonist” al Turciei faţă de statele arabe, care fuseseră timp de peste trei

secole provincii otomane; prin poziţia exterioară a Turciei şi Pakistanului,

alianţa părea o încercare de subminare a ideii de unitate panarabă

(materializată la acel moment în Liga Arabă şi Pactul Arab de Securitate

Colectivă).

În directă legătură cu cele de mai sus, putem în al cincilea rând

generaliza consideraţia în forma menţionării imixtiunii nedisimulate în

regiune, în perioada Războiului Rece, a celor două superputeri antagonice SUA

şi URSS şi polarizarea consecutivă în state proccidentale (Turcia, Arabia

Saudit ă (cel puţin până după Războiul din Golf), Egiptul (după 1973) şi,

fireşte, Israelul) şi respectiv antioccidentale, nu neapărat prosovietice (Siria,

Egiptul (până în 1973) şi RPD Yemen). Dintre celelalte state-cheie ale regiunii,

Iranul, aprovizionat generos de către americani cu armament în perioada

conducerii seculare a şahului Rheza Mohamed Pahlavi, a căzut în dizgraţia

deopotrivă a Washingtonului şi a Moscovei după Revoluţia Islamică din 1979

a ayatollah-ului Khomeini (riscul “exportului” ideilor islamiste în regiune,inclusiv în statele seculare Turcia şi Irak. De această turnură a beneficiat

Irakul (condus de partidul secular Baath şi opozant al regimului de la

Teheran), care a devenit principala piaţă de export pentru armamentul

american în timpul războiului cu Iranul.



41

Într-o altă scindare intraregională politică şi geostrategică, amintim

apartenenţa Turciei la NATO, respectiv a Siriei şi Irakului la Liga Arabă. Nu

întâmplător, propagarea, pe axa Teheran-Damasc-Beirut-Tripoli, a

“terorismului de stat” la mijlocul anilor ’80, şi-a identificat între ţintele

predilecte Turcia. Suplimentar, sciziunea dintre statele pro- şi cele

antioccidentale a fost dublată de cea emergentă conflictului arabo-israelian,

soldat până acum cu patru războaie. În acelaşi registru se înscrie şi atitudinea

statelor regionale în Războiul din Golf, al coaliţiei occidentale (căreia i s-au

alăturat şi Turcia şi Arabia Saudită) împotriva Irakului, în 1990-91, mărturie

în acest sens stând apelurile revanşarde ale lui Saddam Hussein la “Războiul

Sfânt” (Jihad) împotriva alianţei “Marele Satan” (SUA)-“Micul Satan” (Israel).

Al şaptelea factor demn de luat în considerare în elaborarea unor

strategii de securitate regională se poate identifica cu caracterul autoritar şi

pronunţat militarizat al regimurilor de la Teheran şi Bagdad (membre ale

“axei răului” denunţate de preşedintele american George W. Bush). 1948-

1949; 1956 (“Războiul Suezului”); 1967 (“Războiul de 6 zile”); 1973

(”Războiul de Yom Kippur”). Alţi autori precum Nye (1995) iau în considerare

6 războaie, adăugându-le celor patru pe cel “de uzură” dintre Israel şi Egipt

(1969-1971) şi operaţiunea “Pace în Galileea”, denumind intervenţia

Israelului în Liban Iran Irak Siria Israel estimarea de către CIA a unui regres

numeric al populaţiei Iranului în 2005 faţă de 2004 este probabil greşită,

ţinând cont că pentru ambii ani, CIA estima un spor demografic de valoarepozitivă. Confirmând ipoteza noastră, ONU (citat de BBC) estima pentru 2005

o populaţie iraniană de 70,7 milioane, superioară aşadar celei pe 2004.

În fine, nu poate fi omisă actuala rivalitate pentru supremaţie regională

(în dimensiune economică, militară, politică, etc.) dintre Rusia, Turcia şi Iran,

la a căror intersecţie se află Kurdistanul, în direcţia atragerii în “sfera de



42

influenţă” a fiecăruia, a statelor emergente destrămării URSS. În războiul

dintre Armenia şi Azerbaidjan de pildă, Rusia pe de o parte (susţinând, alături

de Occident, Armenia) şi Iranul şi Turcia pe de altă parte (erijate în aliaţi ai

Azerbaidjanului) au ajuns la un pas de război. Similar, relaţiile dintre Iran şi

Turcia sau tensionat suplimentar în cadrul conflictului din Tadjikistan, când

Iranul a luat partea tadjicilor şiiţi, iar Turcia a susţinut minoritatea uzbekă

sunnită.

Ei bine, toţi aceşti factori complică substanţial nu doar politicile externe

şi de securitate ale statelor regionale, ci şi ale celor nonregionale şi inclusiv

politicile regionale faţă de minorităţi, în speţă minorităţile kurde din Turcia,

Iran, Irak şi Siria. Complexul de factori enumeraţi şi-a lăsat vizibil amprenta

asupra conflictului din sud-estul Turciei şi continuă, prin implicaţiile sale

imediate sau mijlocit, să influenţeze dinamica relaţiilor dintre statele

regionale între ele şi, pentru fiecare stat în parte, inclusiv Turcia, modalităţile

concrete de interacţiune dintre grupurile dominante şi minorităţile kurde.

Preliminar, să ne mărginim ca în lumina expunerii de mai sus să precizăm că

guvernele statelor din regiune împărtăşesc ca şi scop comun reluctanţa faţă de

coagularea unui stat kurd care să transgreseze actualele frontiere, un stat

kurd care, fie şi numai prin potenţialitatea sa referitoare la rezervele de apă şi

ţiţei, nemaivorbind de resursele demografice şi de altă natură, s-ar constitui

într-o veritabilă putere regională – or dată fiind istoria recentă, pare cel puţin

probabil ca relaţiile dintre un asemenea stat nou creat şi vecinii săi Turcia,Iran, Irak şi Siria, foştii săi opresori, să nu se desfăşoare în cei mai amiabili

termeni. Calculele sunt însă complicate suplimentar tocmai din cauza

rezervelor de ţiţei regionale, de interesele directe în arie ale unor state

nonregionale, ale căror calcule nu corespund, aşa cum vom vedea, intereselor

kurzilor.



43

ROLUL ORGANISMELOR INTERNAŢIONALE ÎNGESTIONAREA CONFLICTELOR

1.8. MINORITĂŢILE ETNICO-RELIGIOASE ŞISECURITATEA INTERNAŢIONALĂ

Dezvoltarea sentimentului naţional, a conştiinţei apartenenţei la grupuri

lingvistice, culturale şi etnice, dorinţa de afirmare a acestor grupuri au produs o

schimbare la nivelul percepţiei grupurilor minoritare.

Reforma bisericească şi întărită de numeroasele războaie au jucat rolul unui

catalizator în afirmarea identităţii unui grup din opoziţie cu altul care a favorizat

acest proces, început încă din secolul al XVII-lea, iar la sfârşitul secolului al

XVIII-lea s-au identificat primele semne ale naţiunii moderne în revoluţia

americană şi revoluţia franceză.

În Congresul de la Viena din 1815 s-a emis primul document internaţional

care acordă drepturi minorităţilor şi care prevedea ocrotirea supuşilor polonezi şi

conservarea naţionalităţii acestora. De asemenea, şi revoluţia franceză prin lupta

împotriva vechiului regim a favorizat procesul de formare a statelor naţiunii

moderne. Drepturile popoarelor de a dispune de ele însele a afectat toate marile

puteri continentale, repunând în cauză dreptul monarhic european. Revoluţia

franceză a avut succes deoarece a dus la stabilirea unui spirit de unitate şi

solidaritate naţională, la fel şi imperialismul napoleonian a dat un impuls acestor

evoluţii naţionaliste.

Prin urmare, secolul al XIX-lea a dus la continuarea procesului de creare a

statelor naţiunii moderne în state ca Germania, Spania şi Italia. Statele mai mici au



44

aspirat şi ele la obţinerea suveranităţii, mai ales când a intervenit problema

minorităţilor naţionale în cadrul marilor imperii.

A fost creată Sfânta Alianţă care a încercat contracararea tendinţelor

naţionaliste, revoluţionare, fiind o alianţă a forţelor conservatoare . Acesteia i s-arăspuns cu violenţă în majoritatea cazurilor cu sprijin din exterior fără a se ma ţine

seama de diferenţele religioase proclamate.

După cinci ani de la Congresul de la Viena, respectiv în 1820, speranţa de a

stabili vechea ordine a început să se năruie treptat, manifestându-se primele

mişcări naţionale şi de eliberare în Belgia, Spania, Italia, România şi în afara

Europei, în America Latină. Creşterea numărului de naţiuni au sporit ocaziile de conflict, emancipându-

se mai întâi grecii, sârbii, românii, iar apoi bulgarii.

Minorităţile naţionale acţionau ca nişte forţe centrifuge, destrămând Imperiul

Hasburgic, urmând cu anul revoluţionar 1848 cu zguduirea puternică a Imperiului

Otoman, care s-a confruntat şi el cu aspiraţiile naţionale ale popoarelor din

Balcani. Treptat aceste popoare şi-au cucerit independenţa, astfel că la sfârşitulrăzboaielor balcanice din 1912-1913, otomanii au fost izgoniţi, rămânând doar cu

oraşul Constantinopol, ca singura lor posesiune.

Situaţii încordate au fost şi în insulele britanice, între irlandezii catolici care

îşi doreau independenţa şi protestanţii din Ulster, care nu doreau să se separe de

Regatul Unic. De asemenea, între Germania şi Franţa, unde populaţia franceză din

Alsacia şi Lorena se aflau sub stăpânirea germanilor în 1871, astfel că problemele

legate de minorităţile naţionale s-au răspândit asupra întregului continent, afectând

puternic securitatea.

Conceptul de securitate reliefează legătura directă stabilită între securitatea

internaţională şi problematica minorităţilor care este percepută drept un element

important pentru asigurarea păcii şi stabilităţii internaţionale.



45

De-a lungul istoriei această problemă nu a fost tratată în acelaşi mod, unde

iniţial a fost abordată într -un cadru restrâns. În anul 1598, a fost emis un document

la Nantes, în Franţa, care reglementa statutul protestanţilor şi urmărea consituirea

unui sistem legal al protecţiei minorităţilor în spaţiul francez, fiind un act internunde subiecţii protecţiei sunt un grup minoritar religios. În acest document, mai

mult, s-a pus accent pe toleranţă decât pe recunoaşterea şi garantarea de drepturi

membrilor acestor grupuri.

Protecţia minorităţilor va include mai târziu şi altele decât cele religioase şi

va fi tratată într -un cadru internaţional. La Congresul de la Viena din 9 iunie 1815

a avut loc primul Tratat Internaţional, în care era stipulat protejarea naţionalităţiisupuşilor polonezi ai părţilor contractante (Franţa, Spania, Austria, Marea Britanie,

Portugalia, Prusia, Rusia şi Suedia).

La sfârşitul primului război mondial, mediul internaţional a suferit profunde

transformări care a dus la formarea de noi state. După trasarea frontierelor au dus

la apariţia unor noi minorităţi, unde în lipsa respectării drepturilor lor puteau

genera noi conflicte care să ameninţe pacea şi stabilitatea în Europa. Puterile Aliateînvingătoare au conceput un sistem de protecţie al minorităţilor pentru rezolvarea

acestei chestiuni sub egida Societăţii Naţiunilor. Acest sistem creat nu era perfect,

un neajuns fiind acela că era limitat la un număr restrâns de state, fără a cuprinde

alte state care se confruntau cu probleme similare.

Forţele politice de extremă dreapta în Europa au accentuat, prin ascensiunea

lor, gravitatea problemei minorităţilor, antisemitismul cancelarului Adolf Hitler în

Germania a devenit politică de stat, iar existenţa minorităţii germane în statele

învecinate a folosit pentru extinderea ,,spaţiului vital’’ economic şi etnic al

Germaniei, toate acestea conducând la declanşarea celui de-al doilea război

mondial.



46

După încheierea războiului şi în anii următori responsabilitatea pentru

protecţia minorităţilor a revenit noii Organizaţii Internaţionale, Organizaţiei

Naţiunilor Unite, care au pus accent pe respectarea drepturilor omului.

Războiul Rece a dus la încălcarea drepturilor minorităţilor în statelecomuniste din Europa Centrală şi de Est şi din Uniunea Sovietică. În 1975, la

Helsinki a fost introdus ,,principiul promovării şi protecţiei drepturilor omului ca

o contrapondere la principiul neamestecului în treburile interne ale statelor ’’ 15.

Un control puternic realizat de regimurile comuniste, dictatoriale a scăzut

nivelul conflictelor etnice în această zonă şi a împiedicat grupurile etnice să-şi

afirme identitatea care a durat până la sfârşitul Războiului Rece, când iar au crescutconflictele etnice, fiind chiar sângeroase. Din această cauză, s-a intensificat lupta

pentru protecţia minorităţilor de către Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în

Europa, Consiliul Europei sau Uniunea Europeană, care s-au alăturat Organizaţiei

Naţiunilor Unite, şi împreună au asigurat un mediu favorabil afirmării identităţii

grupurilor minoritare şi luptei împotriva discriminării, care au dus la o

democratizare dezvoltând aspectul modernităţii, fiind un lucru pozitiv. Creştereaindependenţei şi comunicării dintre aceste grupuri minoritare au dus la creşterea

numărului de conflicte în interior şi în afara graniţelor statale.

Factorii care contribuie la creşterea potenţialului de conflict sunt diverşi: în

funcţie de moştenirea istorică, diferenţele de mentalităţi la care se adaugă percepţia

greşită pe care grupurile adverse şi-o creează fiecare de celălalt, toate consituind

rădăcinile izbucnirii conflictelor.

1.9. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE ŞICONFLICTELE ETNO-CONFESIONALE

15 Moştoflei (2008), p. 218.



47

Conflictele apărute după încheierea Războiului Rece în spaţiul fostei Uniuni

Sovietice şi Africa au concluzionat faptul că au factorul comun cu rol principal, în

unele cazuri, sau secundar la izbucnirea acestora îl constituie tensiunile existene în

cadrul aceluiaşi stat, între grupurile etnice sau religioase, care convieţuiesc încadrul aceluiaşi stat. Din cepe peste 90 de conflicte etnice înregistrate încă de la

căderea Zidului Berlinului până astăzi, amintim Kurdistan, Kosovo, Croaţia,

Somalia, Bosnia, Rwanda, Nagorno-Karabakh, Timorul de Est.

Principalul obiectiv la organizaţiilor internaţionale, Organizaţia Naţiunilor

Unite, a fost soluţionarea acestor conflicte, unde s-au alăturat şi organizaţii

regionale, subregionale ori ale unor state puternice, având ca obiectiv menţiner eastabilităţii ăn zonele de conflict, unde amintim Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa, care a luptat pentru medierea conflictelor din Balcani sau

zona Caucazlui.

După 1990, Organizaţia Naţiunilor Unite, la jumătate de secol de la

înfiinţare şi ca urmare a încheierii Războiului Rece, avea condiţii favorabile în

exercitarea funcţiilor sale, unde salvgardarea păcii internaţionale cerea percepereacorectă a noului context internaţional şi dezvoltarea unor răspunsuri adecvate

acestora, aflându-se în faţa unei noi ocazii de a construi pacea, stabilitatea şi

securitatea, iar acţiunile sale să nu se limiteze numai la chestiunile militare, ci şi la

aspecte economico-sociale şi culturale.

,,Agenda pentru pace’’, în raportul secretarului general al ONU din 1992,

arăta că afirmarea cu violenaţă a suveranităţii şi naţionalismului, ciocnirile etnice,

religioase şi social-culturale ameninţă coeziunea existentă între state.

Operațiile de pace intenționează să rezolve probleme politice, fără a recurge

la război. Acestea pot avea loc atunci când o încălcare a păcii este amenințată sau

când se produce violența politică.

Carta Națiunilor Unite adresează în mod specific rezolvarea pașnică a

disputelor și încălcări ale păcii între națiuni. Cu toate acestea, Organizația



48

Națiunilor Unite și alte organizații au aplicat, de asemenea, operațiuni de menținere

a păcii în litigiile interne și pot face acest lucru din nou în viitor.

Operațiunile de menținere a păcii nu sunt operațiuni militare în primul rând.

Ele sunt procese politice cu sprijin militar. Forțele militare au contribuțiiimportante la proces, dar personalul militar nu trebuie să uite natura politică

esențială ale acestor operațiuni și subordonat, sprijinind rolul forțelor armate.

Pentru soluţionarea conflictelor internaţionale se evidenţiază trei modalităţi

de acţiune:

Preventive diplomacy (diplomaţia preventivă) constă în acţiunea de a

împiedica şi a preveni izbucnirea şi de a limita răspândirea conflictelor. Preventive diplomacy este un termen care descrie intervențiile externe, care

sunt concepute pentru a preveni începerea sau reluarea conflictului violent în

cadrul unei națiuni prin crearea unei păci durabile. Operaţiunile de consolidare a

păcii abordează cauzele profunde sau cauzele potențiale de violență, de a crea o

așteptare socială pentru soluționarea pașnică a conflictelor și stabilizarea societății

la nivel politic și socioeconomic.Operaţiunile preventive diplomacy presupun implementarea mecanismelor

rezoluţiei care urmăresc restaurarea infrastructurii guvernamentale şi solicită un

grad sporit de consimţământ din partea părţilor în conflict.

Strategiile de preventive diplomacy trebuie să fie coerente și adaptate la

nevoile specifice ale țării în cauză, pe baza proprietății naționale, și ar trebui să

cuprindă un set de activităţi prioritară, ordonate, și, prin urmare, relativ restrânse

care vizează atingerea obiectivelor menționate mai sus.

Preventive diplomacy se întâmplă înainte de a se începe un conflict sau o

dată ce se termină. Operaţiunile de consolidare a păcii vizează cauzele profunde ale

unui conflict şi lucrează pentru a crea schimbări societale.

Sarcinile incluse în consolidarea păcii variază în funcție de situație și agentul

de construire a păcii. Activități de succes în instaurarea păcii creează un mediu de



49

auto-susținere, de pace durabil, reconciliză adversarii, previn redeclanşarea

conflictelor , integrează societatea civilă, pentru a crea statul de drept mecanisme;

și abordează problemele structurale care stau la baza societăţii.

Peacemaking (instaurarea păcii) constă în acţiunile întreprinse pentruîmpăcarea părţilor şi aducerea lor la un acord prin mijloace paşnice, conform cu

prevederile capitolului VI al Cartei Naţiunilor Unite.

Peacemaking este transformarea conflictelor în stabilirea de relaţii echitabile

de putere suficient de robuste pentru a evita conflictele viitoare, inclusiv în

stabilirea mijloacelor de acord privind deciziile etice în cadrul Comunităţii, sau

între părţi, care au avut anterior răspunsuri inadecvate (adică violente) unuiconflict. Peacemaking urmăreşte să realizeze deplina reconciliere între adversari şi

o nouă înţelegere reciprocă între părţi şi părţi interesate. Atunci când este aplicată

în materie de justiţie penală, peacemaking este de obicei numită justiţie

restaurativă. Un exemplu popular de instaurare a păcii îl reprezintă mai multe tipuri

de mediere, de obicei, între două părţi şi care implică un al treilea, un facilitator

sau mediator.În afacerile internaţionale contemporane, în special după sfârşitul războiului

rece, conceptul de instaurare a păcii a fost adesea asociat la impunerea părţilor

aflate în conflict la o aşezare de pace, de obicei, sub egida unei organizaţii

internaţionale.

Peacekeeping (menţinerea păcii) constă în dispunerea de efective ale ONU

la locul conflictului, cu consimţământul părţilor interesate.

Peacekeeping presupune utilizarea unor forţe neutre între părţile anterior în

conflict, cu acceptarea de către acestea, în scopul menţinerii armistiţiului existent.

Operaţiunea de peacekeeping , urmăreşte de fapt descurajarea reîntoarcerii la

violenţă şi corespunde fazei conflictuale dintre atenuare şi rezoluţie, în care se

acordă ajutoare umanitare coordonate din afara ariei conflictuale sau in acele zone

în care disuasiunea şi coerciţia au avut succes.



50

În cadrul Organizației Națiunilor Unite există o înțelegere generală, că la

nivel internațional, pacificatorii monitorizează și respectă procesul de pace în

zonele post-conflict, și pot ajuta ex-combatanți în punerea în aplicare a acordului

de pace pe care şi le-au angajat. O astfel de asistență poate veni în multe forme,inclusiv măsuri de consolidare a încrederii, de împărțire a puterii, aranjamente de

sprijin electoral, consolidarea statului de dre pt, precum și dezvoltarea economică și

socială. În cadrul operaţiunilor de menținere a păcii ale ONU, în consecință, pot fi

incluşi soldați, ofițeri de poliție, și personal civil.

Peacekeeping implică monitorizarea și aplicarea unui acord de încetare a

focului convenit de doi sau mai mulţi foști combatanți. Aceasta purcede într-oatmosferă de pace în cazul în care există și în cazul în care foștii combatanți

preferă pacea în locul unui război continuu.

Cele mai multe astfel de operațiuni internaționale sunt stabilite și puse în

aplicare de către Națiunile Unite în sine, cu trupe care servesc sub controlul

operațional al ONU. În aceste cazuri, personalul de menținere a păcii rămân

membri ai forțelor lor armate respective, și nu constituie ,,o armată ONU’’independentă, cum ONU nu are o asemenea forță.

Există şi situaţii când nu este acceptată intervenţia unei terţe părţi, doar cea a

ONU, în momentul în care poate interveni doar umanitar, cu scopul de a răspunde

violării grave a drepturilor omului sau de a preveni răspândirea suferinţei umane16.

După 1990, rolul ONU a fost întărit care a adaptat o nouă atitudine în

relaţiile internaţionale, având în vedere intervenţia umanitară, în cazul conflictelor

etnice care ridică, însă, o serie de probleme, existând dezbateri aprinse privind

legitimitatea unei asemenea acţiuni. Statele lumii susţin sau sunt împotriva

intervenţiilor umanitare în funcţie de interesele existente în acel moment şi privesc

16 Ibidem, p. 220.



51

cu suspiciune aceste acţiuni pe care le consideră un amestec în afacerile interne ale

altor state.

La nivelul comunităţii academice, teoreticienii relaţiilor internaţionale s-au

împărţit în două tabere: adepţii liberalismului, care erau apărători ai drepturilor omului, fiind în favoarea intervenţiilor umanitare şi adepţii realismului, care

susţineau principiul non-intervenţiei, fiind apărători ai suveranităţii statale.

Anii ’90 au însemnat o creştere ai activităţii Consiliului de Securitate al

ONU, ca urmare a extinderii puterilor sale, iar sancţiunile economice şi

intervenţiile în forţă sunt edificatoare, fiind şi dorinţa statelor occidentale influente

care căutau să asigure legitimitatea ONU la intervenţiile pentru protecţia civililor. Carta Naţiunilor Unite nu include prevederi explicite referitoare la aceste

intervenţii, lăsând loc de interpretare, cu toate că aceasta are un caracter non-

intervenţionist şi limitează dreptul statelor de a folosi forţa, numai în două cazuri:

în momentul în care se află în autoapărare (individuală, colectivă) şi în momentul

în care statele implicate acordă asistenţă în operaţiunile militare autorizate de

ONU.Tendinţa limitării puterii statelor, a guvernanţilor asupra cetăţenilor,

indivizilor pe care îi controlează a adus la dezvoltarea a două domenii

simnificative, respectiv legislaţia privind drepturile omului şi legislaţia care

r eglementează războiul, ambele având la bază conceptul cheie ,,crime la adresa

umanităţii’’, concept care nu se limitează doar la definirea strictă a crimelor grave

condamnabile la nivel internaţional, ci cuprinde propunerea ca acţiunile unui

guvern îndreptate împotriva propriilor cetăţeni să fie subiectul acţiunii

internaţionale17.

Convenţia Naţiunilor Unite privind genocidul din 1948 a fost primul tratat

multilateral care interzicea crimele împotriva umanităţii. Acesta stabilea ca

17 Ibidem, p. 221.



52

genocidul comis în cadrul unui stat să fie o chestiune de interes internaţional şi

statele contractante pot face apel la organele Naţiunilor Unite, care activează

conform cu prevederile Cartei ONU pentru prevenirea şi suprimarea actelor de

genocid.Afirmarea drepturilor omului au luat amploare în timp şi adaptarea de noi

norme a determinat apariţia unui ,,regim internaţional’’ al drepturilor omului,

creându-se şi instituţii pentru aplicarea sa. În anul 1948 s-a adoptat Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului fiind începutul creării unei legislaţii, care făcea

referiri generale la drepturile omului incluse în Carta ONU, având un caracter

neobligatoriu din punct de vedere legal, dar fiind văzută ca o interpretare oficială,extindându-se prin adoptarea, în anul 1966, a două convenţii privind drepturile

economice sociale, culturale şi drepturile civile, politice, ambele incluzând de

această dată prevederi obligatorii din punct de vedere legal pentru statele

semnatare. Au mai fost încheiate şi alte tratate referitoare la refugiaţi, în 1951,

eliminarea discriminării rasiale, în 1965, egalitatea statutului femeilor, în 1979,

tortura, în 1984, drepturile copilului, în 1989, dreptul la autodeterminare, în 1966,care prevedea că toţi oamenii au dreptul al autodeterminare, unde îţi pot determina

în mod liber statutul lor politic, afirmându-se principiul autodeterminării,

deschizând calea interpretării sale şi implicând posibilitatea intervenţiei, dacă acest

drept era negat.

În toate documentele mai sus nu era prevăzut în mod explicit intervenţia cu

forţa în cazul nerespectării dispoziţiilor lor, dar lăsau posibilitatea interpretării când

se constatau încălcări grave ale drepturilor omului.

Dreptul umanitar internaţional s-a dezvoltat în afara ONU stabilind

prevederi care au constituit baze pentr u intervenţia în conflictele armate şi crizelor

umanitare. În dreptul războiului nu se prevedeau indicaţii clar, directe în sensul

dreptului la intervenţie, ci, dimpotrivă, o serie de acorduri care conţin prevederi şi

exclud ideea că ar putea furniza o bază pentru intervenţia militară. S-a încercat



53

ajungerea la un acord privind principiile care stau la baza unui regim de reguli

clare, criterii şi prevederi pentrui determinarea necesităţii intervenţiei, modalităţi

de desfăşurare, care nu au avut succes, rămânând o problemă de soluţionat.

Carta ONU, dreptul umanitar internaţional şi documentele referitoare ladrepturile omului oferă posibilitatea legitimării unor asemenea acţiuni.

Dezvoltarea şi evoluţia dreptului internaţional a determinat schimbarea

percepţiei mediului internaţional, cea tradiţională realistă (dezvoltată în jurul

statelor ca actori principali) spre una liberală (în centrul căreia se află individul),

care a favorizat un consens privind intervenţiile umanitare, unde tendinţa de a

accepta astfel de intervenţii a crescut. Problema ridicată comunităţii internaţionale, la începutul anilor ’90, crizele

umanitare erau considerate ca ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale

unde era justificată intervenţia în afacerile interne ale statelor, iar la sfârşitul

deceniului respectiv, s-a pus accent pe necesitatea autorizării intervenţiilor de către

Consiliul de Securitate, unde un rol important a adus şi opinia publică alături de

organizaţiile internaţionale.

STUDIU DE CAZ: KURDISTANUL TURC

PĂRŢILE ÎN CONFLICT

În cadrul ariei, conflictul cu tematică etno-naţională se desfăşoară, într -o

accepţiune generală şi simplificatoare, între două grupuri – cel turc, majoritar şi

dominant şi respectiv ce lkurd,minoritar şi dominat. În capitolul de faţă, vom

întreprinde o incursiune în ceea ce înseamnă etnicitatea celor două grupuri, în suma

coordonatelor lor cristalizate în timp, aceasta pentru certificarea ulterioară a

etichetei de „interetnic” asociată conflictului studiat. Şi pentru că „nicăieri

altundeva nu este mai urgentă nevoia deperspective contemporare din interior

decât în studiul conflictelor etnice”, incursiunea va fi completată de construirea, cu



54

ajutorul lucrărilor academice de specialitate, a unui cadru conceptual, menit a

facilita identificarea şi înţelegerea poziţiilor şi intereselor celor două grupuri.

Identificarea din urmă va permite ulterior stabilirea dimensiunilor, mai bine zis a

temelor de conflict dintre „kurzi” şi turci”, în întreaga sa desfăşurare istorică.18

III.1. Partea kurdă

Frecventele etichetări ale conflictului din Kurdistan drept “conflict interetnic” şi

ale kurzilor ca “cea mai mare naţiune fără stat” sau ca ”o naţiune în umbră” impun,

pentru acurateţea demersului analitic al acestui studiu, clarificarea unor concepte-

cheie precum “etnicitate”, “naţionalism”, “conflict interetnic”, “autodeterminare”şi aplicarea cadrului conceptual emergent studiului părţilor aflate în conflict.

Utilizate ca instrumentar analitic, aceste clarificări conceptuale vor facilita astfel

identificarea intereselor şi a poziţiilor celor două părţi în conflict, încadrarea

tipologică a conflictului abordat în prezentul studiu de caz şi modelarea sa

corespunzătoare în cursul capitolelor următoare ale lucrării.19

III.1.1. Etnicitatea kurdă

O analiză comprehensivă a termenului de etnicitate, frecvent utilizată în spaţiul

academic drept model explicativ este cea operată de Anthony D. Smith, în a cărui

accepţiune, atributul de etnicitate conferit unui grup s-ar conturaundeva la

confluenţa a şase trăsături cumulative:

• un nume propriu comun, care identifică esenţa comunităţii, „core”-ul ei

ontologic

18 1996), “Turkey’s Death Squads”. Middle East Report, vol. 0, nr. 199 (apr.-iun.

1996), pp. 20-25 19 BUSCH, Breton Cooper (1976), Mudros to Lausanne 1918-1923, New York: State

University of New York Press.



55

• un mit al unei origini şi descendenţe comune care conferă etniei un sentiment de

înrudire fictivă – ceea ce Horowitz (1985) denumea “suprafamilie” Nowhere is the

need for contemporary insights more urgent than in the study of ethnic conflict -

este chiar propoziţia de deschidere a celei de a doua ediţii a cărţii lui StephenRyan, Ethnic Conflict and International

Relations (1995: 1) © Strategikon 2005 18 • o memorie istorică comună,

împărtăşită, care include figuri, evenimente şi comemorări ale acestora

• unul sau mai multe elemente ale unei culturi comune, care includ în mod

obişnuit limba, religia, obiceiurile

• o legătură cu o vatră, cu un pământ al străbunilor (homeland), nu neapărat fizicocupată de către grup, dar prezentă mai ales ca ataşament simbolic, ca asociere cu

un teritoriu ancestral, precum în cazul popoarelor din diaspora

• un sentiment de solidaritate între majoritatea membrilor comunităţii, o

recunoaştere reciprocă a apartenenţei la acel grup (1996b: 109-10). În privinţa

definiţiilor naţiunii - termenul emergent celui de etnie (sau mai bine zis, celui de

grup etnic), de la cele largi la cele minimale, ele includ în quasitotalitatea lor teritoriul, elementul esenţial al diferenţierii etnie-naţiune, al însăşi tranziţiei etnie –

naţiune. În această ordine de idei, Jenkins şi Sofos (1996) considerau că se poate

vorbi de naţiuni şi nu de grupuri etnice doar în măsura în care respectivele

comunităţi au manifestat sau au atins vreo formă de aspiraţie statală sau de

recunoaştere a suveranităţii politice. În acelaşi spirit, într -o lucrare remarcabilă

dedicată relaţiilor internaţionale în lumina conflictelor interetnice, Stephen Ryan

considera că un grup etnic poate fi catalogat ca grup naţional, în sensul de naţiune,

atunci când „se organizează politic şi adoptă un program prin care revendică un

stat separat care să coincidă cu graniţele sale culturale” (1995: 5) Aplicarea acestor

variante de definire larg împărtăşite în literatura de specialitate grupului kurd din

Turcia şi în extensie, întregii comunităţi kurde din Orientul Mijlociu decelează

câteva incongruenţe care recomandă o mai mare prudenţă în decretarea categorică



56

a kurzilor ca etnie. Astfel, în privinţa numelui propriu comun, denumirea de kurzi

acoperă întradevăr toţi cei 20-30 milioane de locuitori din regiunea Orientului

Mijlociu, aceasta deşi sintagma lui Smith, de “esenţă a comunităţii” comportă în

mod posibil suficiente observaţii critice. Ea este utilizată nu doar ca elementnominal unic de autoidentificare a grupului în discuţie, ci şi împărtăşită la nivel

extern şi utilizată ca termen de identificare a grupului divizat în mai multe state.20

Mitul descendenţei comune şi memoria istorică comună sunt însă discutabile în

invocarea lor ca şi coordonate ale etnicităţii kurde. Ce-i drept, Şaraf Khan, prinţul

puternicului principat Bitlis, a elaborat în 1597 prima istorie scrisă a Kurdistanului,

deşi însuşi faptul că ea a fost redactată în limba persană ar putea îndemna la noirezerve vis-à-vis de gradul de conturare al etnicităţii kurde. Însă la nivelul figurilor

istorice reprezentative, dincolo de celebrul Salah-ad Dîn, învingătorul legendar al

cruciaţilor, “eroii” apar ca atare, ca reprezentanţi şi protectori ai grupului abia în

secolul al XIX-lea, odată cu revoltele din imperiile Otoman şi Persan, şi ele

declanşate în fapt mai mult din motive şinând de dorinţa de supremaţie regională

decît de perceperea ca atare a vreunei unităţi identitare între diversele triburi kurdedin regiune. Începând cu bătălia de la Çaldîran, din 1514, când sultanul Selim I

recunoştea existenţa unor entităţi politice kurde la estul imperiului său, istoria

kurzilor consemnează o continuă divizare într -o sumedenie de triburi şi clanuri mai

mult sau mai puţin distincte unele de altele, mai rar sau mai des aflate în conflict

unele cu altele. Deşi ajunşi în zona lacului Van cu 1500 ani înaintea otomanilor lui

Osman I, kurzii nu au ajuns practic 12 am considerat aici, din motive ţiând de

parcimonie şi de realitatea concretă a conflictului analizat, modul etnic de definire

a naţiunii, nu şi pe cel civic-liberal 19 niciodată la o recunoaştere şi acceptare

semnificativă a unei unităţi identitare între ei, şi probabil că şi această fragmentare

20 BUZAN, Barry (1991), People, States and Fear: The National Security Problem in

International Relations, Harvester Wheatheaf, Hewel Hempstead.



57

la nivel tribal a jucat un rol major în eşecurile dăinuind de sute de ani de stabilire a

unui stat kurd centralizat.21

În privinţa elementelor culturale comune, riscăm să ne hazardăm în a considera

kurzii ca plasaţi undeva la graniţa conceptului de etnie/naţiune (în zona a ceea ce

French şi Gutman (1974) numeau borderline nations), o încadrare justificată de

extrema lor diversitate lingvistică şi religioasă – aceasta în ideea quasiunanim

acceptată în studiile de specialitate că limba se constituie în mar kerul suprem al

etnicităţii. Deşi un argument favorit al separatiştilor kurzi se referă la datarea

pimului text scris în kurdă încă din secolul al VII-lea, se cuvine precizat că studiile

demografice regionale au evidenţiat circulaţia în Kurdistanul actual a 35 limbi şidialecte diferite în mai mare sau mai mică proporţie între ele de la o regiune la alta.

Astfel, în Kurdistanul turc se vorbesc Kurmanjî (în cea mai mare parte din

provinciile kurde), Soranî (în zonele limitrofe frontierelor cu Irak şi Iran), Lur şi

Zaza (Zazakî, un subdialect al Kurmanjî, vorbit în zona dintre Sivas şi Djabaka; în

Irak se vorbesc o variantă de Kurmanjî (în nord) şi respectiv un subdialect al

Soranî (în sud); în fine, în Iran, kurzii folosesc subdialectele Zaza, Guran şi Lakî(Volkan, 1997: 170; Chaliand, 1993).

Dintr-un alt unghi de vedere, adoptarea prioritară a criteriului lingvistic în cazul

kurzilor ridică probleme sub cel puţin trei aspecte:

- descendenţa: cum se încadrează cazurile destul de frecvente în Turcia ale

mariajelor interetnice sau a acelora care, deşi cu unul sau ambii părinţi kurzi, nu

vorbesc variantele limbii kurde?

- definirea “limbii kurde”, ştiut fiind faptul că sintagma denumeşte suma unor

dialecte şi subdialecte uneori radical diferite între ele: Kurmanjî, Soranî, Zazakî,

Guran, Lakî, Gorani, Lur, Kelhur, Dimlî, etc.

21 WÆVER, Ole & DE WILDE, Jaap (1998), Security: A New Framework for

Analysis, London: Boulder, Colo.; Lynne Rienner.



58

- nonkurzii vorbitori de kurdă şi asimilarea acestora de către kurzi: în Dersim de

pildă, armenii ameninţaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea au adoptat islamismul

(cultul alauit), învăţând simuktan kurdă; similar, triburile turce conlocuind

teritoriul (ex. Karakeçli, Türkan, Beğdili) au devenit şi ele vorbitoare de kurdă, lafel cum s-a întâmplat şi cu arabii din teritoriile cu populaţie kurdă majoritară

(Mutlu 1996: 519).

Nici criteriul religiei nu serveşte ca argument solid în favoarea unităţii etnice a

kurzilor, diversitatea religioasă apropiindu-se de cea lingvistică pe care o şi

depăşeşte probabil ca implicaţii. În ansamblul lor, kurzii din Orientul Mijlociu sunt

în majoritatea lor sunniţi (12- 18 milioane, adică 3/5 din totalul kurzilor), cca. 1/5-1/4 şiiţi (5-10 milioane, în special în Iran şi Irak), iar restul creştini, iudaici,

zoroastrieni, davidieni şi respectiv adepţi ai celor trei ramuri ale Yardanismului

(“Cultul Îngerilor”) 14 - ordinele Yezidi şi Yarsan şi alauiţii.22

În particular, kurzii din Turcia sunt în majoritatea lor musulmani (99%). Dintre

aceştia, cei mai mulţi practică ramura Sunnah a islamismului, însă nu trebuie uitate

cele câteva sute de mii până la un milion şiiţi din provinciile Dersim, Elaziğ, Muşşi Mardin şi în primul rând cei 20% alauiţi. Alături de aceştia conlocuiescîn

Kurdistanul turc 40.-50.000 adepţi ai ordinului Yezidi şi , poate surprinzător pentru

cineva neavizat, kurzi creştini şi chiar iudaici emergente, alături de persană,

paştună şi osetă trunchiului nord-vestic al limbilor persane care susţine

transmigrarea sufletului prin reîncarnări succesive şi predică monismul religios.

Cei din urmă îşi identifică originea religioasă în secolul al IX-lea î.Chr., când

asirienii au deportat în regiune un număr considerabil de evrei, astfel încât în

secolul al II-lea d.Chr. în Kurdistan se constituiseră semnificative enclave de

iudaism. În privinţa creştinilor se cuvine amintită convertirea în secolul al IV-lea a

regatului kurd Diabene la creştinism, fenomen pe fondul căruia la momentul

22 CALVOCORESSI, Peter (1996), World Politics since 1945 (ed. a 7-a), New York;

London: Longman, pp. 263-7, 350-60



59

iniţierii islamismului de către Mahomed, Kurdistanul central era predominant

creştin. Mai aproape de timpurile prezente, în 1908, Sykes consemna într -un raport

asupra situaţiei regionale existenţa în Kurdistanul otoman a 500 familii kurde din

tribul Pinionisli (din provincia Hakkâri), 900 din tribul Hawerka (Tur Abdin) şialte 700 din alte triburi. Astăzi mai există cca. 100.000 kurzi creştini aparţinând

cultelor nestorian şi iacobit provinciile Hakkâri, Tur Abdin şi în interiorul

confederaţiilor tribale Milân şi Barâz şi, ca o consecinţă directă a acestui fapt, în

ultimul deceniu Noul Testament a fost tradus în versiunea nordică a dialectului

kurd Kurmanjî (Izady 1992a). Principala problemă pentru caracterul etnic unitar al

kurzilor din Turcia o constituie însă cei 1/5-1/4 alauiţi – o ramură scindată dinşiism în perioada celui de al zecelea imam (Ali Ali Hadi), din secta dodecimanilor

(Delumeau 1996). Cultul alauiţilor predică credinţa în geneza din Dumnezeu a unei

trinităţi cosmice alcătuite din trimisul lui Allah - Mahomed (căruia i se asociază

soarele), profetul Ali (luna) şi Salaman al Farisi (cerul), berberul care l-a însoţit pe

Mahomed. Alauiţii practică o formă liberală a islamismului – nu ţin postul de

Ramadan, nu practică pelerinajul (hajj), nu aderă la legea islamică a Coranuluishari’ah, iar femeile nu poartă tradiţionalul veşmânt islamic abbaye. Tocmai

această încălcare a două din cele cinci precepte fundamentale ale religiei islamice a

atras asupra lor acuza de “eretici” din direcţia sunniţilor, druzilor şi a ismaeliţilor

“ortodocşi”. 15 Importanţa majoră a existenţei acestei minorităţi religioase în

rândul kurzilor din Turcia rezidă în divergenţele majore dintre preceptele celor

două ramuri – Sunnah şi Alewi – şi consecutiv atitudinea diferenţiată faţă de

revendicările naţionaliste kurde; în timpul Imperiului Otoman, alauiţii au fost

oprimaţi în mod tradiţional de dominaţia sunnită “ortodoxă”. Din această cauză, ei

au întâmpinat cu satisfacţie secularizarea implementată prin reformele lui Atatürk

din perioada interbelică. Ba mai mult, au susţinut autorităţile turce de la Ankara în

timpul reprimării revoltei kurde din 1926 – un conflict “intraetnic” dubitând din



60

nou asupra unităţii culturale şi politice a kurzilor şi reprodus în bună măsură până

în zilele noastre, când kurzii sunniţi se23

orientează spre partidele islamiste, în timp ce alauiţii gravitează în jurul partidelor

seculare, îngrijoraţi fiind de ascensiunea islamiştilor (Kieser 1994). În condiţiile

extremei diversităţi lingvistice şi religioase, noţiunea de etnicitate kurdă admite o

reformulare mult mai liberală (ca prudenţă a enunţului), de tipul celei propus de

McDowall, care conidera drept kurzi pe “toţi aceia care – ca o consecinţă a

mediului în care trăiesc, încearcă un oarecare sens de identitate culturală kurdă”

(1992a). Teritoriul-mamă este unul relativ bine definit, recunoscut şi revendicat ca

atare de diferitele facţiuni kurde. Termenul “Kurdistan”, semnificând teritoriilelocuite de kurzi, a fost folosit ca atare pentru prima oară în secolul al XVI-lea. De

atunci, el şi-a sporit calitatea de nume-simbol în jurul căruia agregă aspiraţiile

naţionaliste ale kurzilor fiind reprezentat în diferite hărţi şi folosit ca argument în

sprijinul unificării şi a independenţei sale (precum 15 Fostul preşedinte sirian

Hafez al Assad a aparţinut ordinului alauiţilor, la fel ca actualul preşedinte Bashar

al Assad, fiul lui Hafez. Cel din urmă, deşi alauit, vizitează vinerea moscheea, pentru a nu stârni nemulţumirea fundamentaliştilor arabi, în contextul în care

revoltele acestora din 1979 şi

1982 s-au soldat cu 18.000 victime.24 Din acest punct de vedere, al teritorialităţii

grupului, kurzii admit un verdict pozitiv în baza definiţiei naţiunii elaborate de

Jenkins şi Sofos (1996); teritoriul identificat ca propriu este numit, definit şi

unanim acceptat ca atare în interiorul grupului, el constituidu-se în elementul

material al statului revendicat din ce în ce mai vehement. Deşi niciodată stăpânită

exclusiv de kurzi, suprafaţa respectivă s-a păstrat vie în memoria colectivă,

23 CHALIAND, Gerard (1993), ed. A People Without a Country: The Kurds and Kurdistan

(ed. SUA), New York: Olive Branch Press.

24 http://www.fides.org/English/2000/e2000016b.html.21



61

indiferent că ea s-a aflat sub stăpânire otomană, armeană, rusă sau persană. Încă de

la bătălia de la Çaldîran, din 1514, teritorialitatea triburilor kurde a fost

recunoscută, chiar dacă doar implicit, de puterile vremii. Astfel, după ce a

beneficiat de susţinerea kurzilor în lupta împotriva armatei persane, sultanul SelimI (“Crudul”) a garantat printr -un acord încheiat cu liderii triburilor kurde

independenţa a 16 principate kurde (în sud) şi autonomia a 50 sanjak -uri kurde,

restul trecând sub stăpânire otomană. Principatele independente nu plăteau tribut

Porţii, dar se obligau prin pact să nu se ridice împotriva sultanului şi să nu-şi

modifice frontierele statale. Sanjak-urile erau conduse de bey kurzi, vasali Porţii şi

obligaţi să lupte alături de otomani. La ora actuală, situaţia este cu atât maidramatică pentru kurzi cu cât suprafaţa de cca. 230.000 mile acceptată

quasiunanim de către kurzi ca reprezentând teritoriul strămoşesc rămâne divizată

între Turcia (43%), Iran (31%), Irak (18%), Siria (6%), Armenia şi Azerbaidjan

(2%). În Turcia sunt considerate a face parte din “Kurdistanul de Nord” cele 18

provincii din sud-est: Adiyaman, Ağri, Bingöl, Bitlis, Diyarbakir, Elaziğ, Erzincan,

Erzurum, Gaziantep, Hakkâri, Kars, Malatya, Muş, Mardin, Siirt, Tunceli, Urfa şiVan. Acestea acoperă împreună 80.000 mile însumând 30% din suprafaţa întregii

ţări şi reprezintă teatrul de luptă dintre turci şi kurzi de 200 ani încoace. În privinţa

sentimenului de solidaritate intragrupală a comunităţii etnice considerat de Smith,

cercetarea aceastuia poate fi corelată cu încercarea de elucidare a cristalizării etniei

kurzilor ca naţiune. Studiile de specialitate urmărind dezvoltarea naţionalismului

kurd au reliefat mai multe stadii ale sentimentului naţionalist şi ale mişcărilor

kurde concrete de factură etno-naţionalistă. Un prim astfel de stadiu se întinde

temporal până anii de început ai secolului al XIX-lea. Etapa se caracterizează prin

predominanţa absolută a culturii de tip tribal, printr -o fragmentare extremă a

kurzilor din punct de vedere politic – peste 800 triburi şi clanuri în permanente

conflicte militare între ele şi împotriva imperiilor Otoman şi Persan. A doua etapă

coincide cu revoltele din secolul al XIX-lea. Rând pe rând, şeicii şi bey-ii kurzi îşi



62

demonstrează tot mai pregnant tendinţele de unificare a triburilor kurde în vederea

creării unui singur stat kurd. Motivaţiile lor se păstrează totuşi într-un registru de

putere şi nu unul ţinând de perceperea unui sentiment de solidaritate etnică.

Luptele dintre diferite clanuri şi triburi continuă, la scară mai redusă, iar revoltelesunt cauzate primar de nemulţumiri de ordin economic. Loialităţile şi afinităţile se

cantonează în continuare la nivel tribal, iar eventualele sentimente de solidaritate

se păstrează în interiorul sistemelor de confederaţii tribale, care precizează aidoma

unei entităţi politico- juridice de tip statal drepturile şi îndatoririle fiecărui

membru.25

Începutul secolului al XIX-lea aduce cu sine primele exprimări nete în direcţiacreării unui stat kurd independent. Sunt anii de emancipare politică şi de dezvoltare

culturală fără precedent în rândul comunităţii kurde. Minoritatea kurdă este

recunoscută ca întreg prin Constituţia din 1908, care îi garantează o serie de

drepturi cetăţeneşti, sporindu-i astfel conştientizarea propriei identităţi distincte. În

doar câţiva ani se înfiinţează numeroase organizaţii kurde, apar publicaţii în limba

kurdă, iar la conferinţele de pace de după primul război mondial, delegaţii kurzisunt ai tuturor kurzilor şi nu doar ai unor triburi sau confederaţii tribale.

Diferenţele de opţiunea politică se păstrează (ex. “autonomiştii” vs. ”separatiştii”

la Sèvres), însă pentru prima dată se poate vorbi despre un grup etnic conştient de

sine şi cu pretenţii explicite de tip naţionalist.

Perioada interbelică, marcată de revolte frecvente în Kurdistanul turc, este cea a

maturizării sentimentului naţionalist în rândul kurzilor. Indiferent de dialectul

vorbit, de religie (cu excepţia alauiţilor în 1926) sau de provincie, revoltele se

poartă în numele “kurzilor”,

25 CHALIAND, Gerard (1993), ed. A People Without a Country: The Kurds and Kurdistan

(ed. SUA), New York: Olive Branch Press.



63

având ca obiectiv independenţa “Kurdistanului”. Diferenţele politice, de ideologie,

clasă, dialect sau clan se estompează, iar cultura politică a kurzilor încetează a mai

fi una “parohială” (în tipologia lui Almond şi Verba, 1996) de tip tribal

(Hassanpour, 1994: 3). Iar în planul revendicărilor, acestea au evoluat treptatdinspre recunoaştere şi acces spre independenţă

deplină (Mikesell şi Murphy 1991: 584). Perioada postbelică este cea a unui

naţionalism desăvârşit ca sentiment, momentul 1984, al declanşării insurecţiei

PKK, delimitând două etape distincte doar din punct de vedere al mijloacelor de

exprimare. Gradul de conştiinţă etnică a atins însă nivelul superior încă dinainte de

apariţia PKK, mărturie în acest sens stând câştigarea susţinerii populare de cătrePKK abia după abandonarea discursului ideologic de stânga în favoarea unuia

naţionalist. Este perioada în care, în metafora unui localnic kurd, apar “zeci de mii

de Öçalan”, iar Ankara “a secat marea, dar peştele trăieşte încă” (Hilal 1998). Sau

în cuvintele lui Stephen Kinzer (1998), “kurzii din întreaga regiune par mai

conştienţi ca niciodată de identitatea lor. E greu să găseşti unul care să nu susţină

cauza naţionalistă şi chiar rebeliunea armată începută în 1984”.

III.1.2. Poziţii şi interese kurde

În analiza intereselor părţii kurde şi a poziţiei pe care acestea o determină,

amconsiderat necesară câteva clarificări conceptuale pe marginea tipurilor de

mişcări naţionaliste, a obiectivelor concrete ale acestora şi a factorilor

determinanţi ai dinamicii conflictelor interetnice, toate acestea aplicate în cazul

conflictului interetnic din Turcia. Mişcările de tip naţionalist se înscriu în

totalitatea lor pe continuumul dintre trinoame: recunoaştere-acces-participare



64

(wanting in) – separare-autonomie independenţă (wanting out). recunoaştere

acces participare separare autonomie independenţă26.

În particular, revendicările kurzilor în Turcia sunt şi ele subsumabile celor două

trinoame, ipoteză truvabilă chiar şi în discursurile liderului PKK Abdullah Öçalan,

care au acoperit, de la caz la caz, toate cele şase segmente ale continuum -ului

prezentat. Declarându-şi ca scop absolut crearea unui stat kurd independent în estul

Turciei în momentul înfiinţării PKK – varianta radicală, situată la extrema axei de

solicitări, Öçalan a luat treptat în considerare şi alte variante, aceasta nu doar în

momentele de slăbire ale PKK (ex. 1993), ci şi ca o mişcare politică menită să

atragă de partea PKK şi segmentul moderat al societăţii kurde. Similar, alţi liderikurzi şi diferitele organizaţii şi publicaţii care şi-au asumat poziţii prokurde au

exprimat de la caz la caz diferite opţiuni politice, pendulând între simpla

recunoaştere a

existenţei poporului kurd şi până la solicitarea imperativă a independenţei

întregului Kurdistan din Orientul Mijlociu.27

Factorii care au modelat pretenţiile părţii kurde sunt cei în general determinanţi airevendicărilor de tip naţionalist. În accepţiunea lui Mikesell şi Murphy (1991),

aceştia sunt reprezentaţi de:

• dimensiunea grupului etnic

• teritorialitatea grupului etnic

• circumstanţele economice

• gradul de distinctivitate a grupului minoritar faţă de cel majoritar

• leadership-ul grupului etnic

• conştiinţa de sine a grupului etnic

26MIKESELL, M. şi MURPHY, A., “A Framework for Comparative Study of MinorityGroup Aspirations”, Annals of the Association of American Geographers, vol. 81, nr. 4 (dec., 1991), pp. 581-604 27 COSSOLOTTO, Matthew (1995), “Turkey”, The Almanach of European Politics 1995,

Washington, D.C.: Congressional Quarterly Inc., pp. 260-72



65

• atitudinea grupului majoritar

1.10.FACTORI CARE AU GENERAT CONFLICTUL

KURD

În analitica intereselor părţii kurde şi a poziţiei pe care aceasta o determină,

este necesară clarificarea unor concepte cu privire la tipurile de mişcări

naţionaliste, a obiectivelor concrete şi a factorilor care au deter minat dinamica

conflictelor interetnice, în speţă conflictul inter -confesional din Turcia.

Factorii care au creat cerinţele părţii kurde sunt în general determinaţi de

revendicările de tip naţionalist. În perspectiva autorilor Mikesell şi Murphy (1991),

aceşti factori sunt:

a) dimensiunea grupului etnic;

b) teritoriul grupului etnic;

c) problemele economice;

d) nivelul de distinctivitate a grupului minoritar faţă de grupul majoritar;

e) leadership-ul grupului etnic;

f) simţul de răspundere al grupului etnic;

g) atitudinea grupului majoritar.

Dimensiunea grupului etnic pare a fi un avantaj clar pentru minoritatea

kurdă din Turcia (o pondere de 20% kurzi din ansamblul populaţiei Turciei),

aceasta condiţionând într-o relaţie direct propor ţională şansele de atingere a

obiectivelor, în principiu independenţa deplină.

Referitor la teritorialitatea kurzilor în Turcia, evacuările şi deportările mai

multor sate din Kurdistan de către autorităţile turce, împreună cu emigraţia

motivată economic au dus la o redistribuire spaţială a minorităţii kurde în Turcia,

situaţia evoluând de la o minoritate grupată în Kurdistan la un grup majoritar şi cât

de cât compact în Kurdistan plus cei dispersaţi în centrul şi vestul Anatoliei.



66

În privinţa gradului de conştiinţă etnică a crescut simţitor în timp, ajungând

la o suprapunere maximă cu structura etnică – apartenenţa la grup după criterii bine

determinate: lingvistic, religios, teritorial, etc. Ca distinctivitate, aceasta a

constituit un adevărat impediment în calea eforturilor de însuşire din partemajorităţii turce. Deşi limba kurdă a fost în repetate rânduri intrezise, încădin

primul an de înfiinţare a republicii, autorităţile de la Ankara recurgând inclusiv la

izolarea copiilor kurzi de părinţi şi la turcizarea numelor oraşelor şi satelor, în

continuare majoritatea locuitorilor de etnie kurdă din Kurdistan nu vorbeşte limba

turcă. Apropiaţi din punct de vedere etnic mai mult de persani decât de turci,

vorbind o limbă derivată dintr-o formă distinctă de cea a limbilor turce şi avândobiceiuri şi tradiţii total diferite de cele ale majorităţii turce, kurzii şi-au păstrat

identitatea distinctă împotriva tuturor reticenţelor luate în sens contrar de

autorităţile turce.

Leader-ul grupului etnic pare să fi fost liderul PKK, Abdullah Öçalan, cel

puţin până în februarie 1999 (când acesta a fost capturat în Kenya de forţele

speciale turce). Acesta este considerat de milioane de kurzi ca reprezentantul lor politic și a devenit figura cheie în lupta lor pentru drepturile culturale și a

democraţiei.

Totodată, minoritatea kurdă şi dorinţele ei naţionaliste constituie o

ameninţare directă asupra securităţii naţionale a Turciei în toate cele cinci sectoare

de securitate enunţate de ,,Şcoala de la Copenhaga”: societală, militară, economică,

politică şi ecologică.

Principala ameninţare din partea kurzilor este cea din domeniul societal,

securitatea societală fiind definită ca o societate cu o identitate unică, dar cu riscuri

care susţin creșterea identităţilor intolerante favorizând astfel conflictele mai

târziu. Școala de la Copenhaga admite faptul că toate societăţile au identităţi

multiple, dar că o situaţie în care identitatea este ameninţată este una în care

această realitate este refuzată și se caută să fie transformată. Dacă principalele



67

ameninţări de ti p societal sunt, conform şcolii de la Copenhaga, migraţia (ex. cei

circa 1,5 milioane kurzi deportaţi, evacuaţi sau emigraţi în alte regiuni ale

Anatoliei şi în Occident) şi competiţia pe verticală (creşterea distinctivităţii etnice a

grupului minoritar kurd şi radicalizarea cererilor sale naţionaliste până lasolicitarea independenţei depline; mobilitatea din partea conaţionalilor kurzi din

statele învecinate Iran, Irak şi Siria), devin evidente – într-o retrospectivă sumară a

conflictului - motivele pentru care pentru partea turcă minoritatea kurdă s-a

transformat din vulnerabilitate într-o ameninţare manifestă.

Sub aspect militar, Kurdistan staţionează două din cele patru armate ale

For ţelor Armate Turce, iar conflictul s-a soldat în doar ultimii ani cu zeci de mii demor ţi şi răniţi, mii de sate distruse şi caracterul mijloacelor utilizate oferă

conflictului interetnic toate atributele unui conflict militar. Atacurile violente din

partea militanţilor kurzi împotriva unor bunuri şi a soldaţilor turci a determinat o

spirală ascendentă a violenţelor dintre PKK şi statul turc.

Din punct de vedere al securităţii economice, conflictul din Kurdistan costă

autorităţile turce miliarde de dolari anual28

. Totodată, conflictul pune în pericol înmod direct investiţiile guvernului turc în proiectul de amenajare în Kurdistan a

barajelor pe Tigru şi Eufrat29. În acelaşi timp, statul turc nu se grăbea să privatizeze

multe companii ineficiente, ale căror performanţe mediocre nu puteau contribui la

refacerea economiei. Criza economică (de exemplu, rata inflaţiei era în 1994 de

106%) a fost urmată de importante reduceri ale cheltuielilor publice în încercarea

de a se reduce deficitul bugetar şi imenda datorie externă30.

Implicaţiile asupra sectorului politic al securităţii Turciei pot fi relevate prin

prisma refuzurilor repetate ale UE în calea integrării Turciei, începând încă cu 14

28 20% din bugetul mediu anual era alocat luptei împotriva PKK.29 Volkan (1997), p. 170.30 Care reprezenta aproape 50% din PIB.



68

aprilie 198731. Aceste refuzuri sunt justificate oficial tot mai des nu atât pe criterii

economice, cât mai ales pe prolema respectării drepturilor omului (cu un accent

particular pe situaţia kurzilor). În plus, formaţiunile islamiste, punând în pericol

caracterul democratic al Turciei, îşi arată o susţiner e electorală tot mai mare înrândul kurzilor.

Palierul ecologic constituie în mod posibil o altă implicaţie majoră a

conflictului interetnic, recunoscută de pildă în atentatul comis de PKK la sfârşitul

anului 1995, lângă Diyarbakir, la doar câţiva kilometri de conducta petrolieră care

aproviziona oraşul Ceynhan, sau în posibilitatea unor catastrofe de tip ecologic

legate de barajele de pe Tigru şi Eufrat (dat fiind gradul înalt de conflictualitate dinzonă).

Concret şi relevant pentru considerarea minorităţii kurde ca pe o problemă

de securitate naţională, Constituţia Turciei adoptată în 1982 stipulează în mod

expres faptul că ,,nici un partid politic nu poate avea ca obiect de activitate

apărarea, dezvoltarea sau propagarea unei limbi sau culturi non-turce şi nici nu

poate urmări crearea unor minorităţi în interiorul frontierelor noastre şi nici sădistrugă unitatea noastră naţională’’ 32 .

1.11.FAZELE CONFLICTULUI KURD

Etapa de prevenire o constituie perioada în care guvernul turc alterna ca

măsuri pentru conflictul kurd doar disuasiunea şi constrângerea, astfel încât

conflictul dintre kurzi şi turci s-a accentuat în vara anului 1984, când a fost

declanşată insurecţia PKK. Ca o metodă de coerciţie-disuasiune, oficialii turci au

introdus sistemul de ,,gărzi săteşti’’ în provinciile sud-estice ale Turciei în anul

1985 şi a sporit efectivele forţelor armate în această regiune.

31 Data depunerii oficiale de către Turcia a dosarului de candidatură la integrarea în CEE.32 Art. 89 al Constituţiei Turce adoptată în 1982.



69

O altă metodă coercitivă o consituie a fost introducerea legii marţiale în

1987 de către guvernul Ozal în 10 provincii kurde. Aceasta a avut ca scop

încetinirea escaladării violenţei prin antrenarea unor costuri mult prea mari ale

folosirii forţei din partea PKK. Etapa de atenuare survine în timpul Războiului din Golf, când nu este

încheiat niciun armistiţiu între militanţii PKK şi armata turcă, dar este abolită legea

din 1983 care interzicea folosirea limbii kurde şi sunt anulate articolele din Codul

Penal care pedepseau separatismul, astfel gradul violenţelor scăzând semnificativ.

Etapa de rezoluţie este una mai complexă. În plan social, este recunoscută

existenţa problemei kurde de către permierul Demirel, care propune acordarea unor drepturi culturale (dreptul de a folosi limba kurdă în anumite condiţii). În plan

politic, la alegerile parlamentare din octombrie 1991, un număr de 22 etnici kurzi

sunt aleşi parlamentari, aparţinând partidului SHP. În plan economic, este iniţiat

Proiectul de Dezvoltare în Anatolia de Est de către guvernul de coaliţie SHP-AnaP,

cu scopul de a redresa situaţia economică din acea regiunea şi de a atenua

diferenţele socio-economice majore faţă de restul regiunilor din Turcia. La 12 aprilie 1992, Legea Antiterorismului intră în vigoare, sunt închise

peste 4000 de şcoli elementare kurde şi sunt înmulţite patrulele în regiunea kurdă

(ca măsuri coercitive), conflictul reeascaladând, instaurându-se din nou etapa de

prevenire.

Începutul anului 1993 o constituie etapa de atenuare. Loviturile puternice

cauzate de PKK prin campania militară din Kurdistan şi de incursiunea forţelor

armate turce în Irak, pentru urmărirea şi distrugerea bazelor militanţilor PKK, toate

sunt atenuate de armistiţiul unilaterial din 17 martie 1993 declarat de PKK. Însă,

imediat după expirarea acestuia, pe 24 mai 1993, un trupele PKK atacă soldaţi turci

aflaţi în oraşul Bingol, readucând conflictul în etapa de prevenire. Următoarea

perioadă oscilează între etapele de prevenire şi atenuare, gradul violenţelor

crescând periodic.



70

Ca măsură de disuasiune este privită capturarea liderului PKK, Abdulah

Ocalan şi condamnarea acestuia la moarte. La presiunile Uniunii Europene, care

dezagreează pedeapsa cu moartea, justiţia turcă comută pedeapsa lui Abdullah

Öçalan în închisoare pe viaţă, putând fi privită ca o iniţială fază de rezoluţie.Astfel, în septembrie 1999, este încheiat un armistiţiu de către liderii PKK cu

forţele armate turce, confirmându-se perioada de atenuare, însă o mică escaladare

a conflictului survine prin arestarea unor primari din Anatolia de Sud- Est (etapă de

prevenire). În anul 2002 este încheiat un nou armistiţiu care este respectat de

ambele părţi (etapă de atenuare). Astfel, în august 2002 kurzilor li se acordă

dreptul de a învăţa limba maternă în şcoli, iar (etapă de rezoluţie).Etapa de prevenire – escaladare este instalată din nou, pe 1 iunie 2004,

PKK reluat activităţile sale armate, deoarece susţineau faptul că guvernul turc a

ignorat apelul lor pentru negocieri şi încă atacau forţele kurde.

PKK încheie al cincilea armistiţiu pe data de 1 octombrie 2006, încetinind

intensitatea conflictului (etapă de atenuare). Ciocniri minore şi majore, cu toate

acestea, au continuat în sud-est datorită atacurilor turce împotriva insurgenţilor,reinstalându-se etapa de prevenire.

Ca etapă de rezoluţie, la începutul anului 2009, Turcia a deschis primul

canal TV în limba kurdă: TRT 6 şi la 19 martie 2009, au fost organizate alegeri

locale în Turcia în care Partidul Societăţii Democratice a câştigat majoritatea de

voturi, în partea de sud est. Imediat după 13 aprilie 2009, PKK a semnat cel de-al

şasele armistiţiu, după ce Abdullah Öcalan a ordonat încheierea operaţiunile

militare pregătirea pentru pace. În septembrie, guvernul turc Erdoğan a lansat

iniţiativa kurdă, care a inclus planuri pentru a redenumi satele kurde, care au fost

turcizate, de extindere a domeniului de aplicare a libertăţii de exprimare,

consolidarea guvernele locale şi o amnistie parţială pentru luptătorii PKK.

Planurile pentru iniţiativa kurdă au fost interzise de către Curtea

Constituţională Turcă pe 11 decembrie 2009 şi liderii săi au fost ulterior judecaţi



71

pentru terorism. Aceasta a dat naştere la noi revolte majore ale kurzilor în toată

Turcia şi a condus la ciocniri violente între militanţii kurzi şi forţele de securitate

turceşti, care a dus la multe persoane ucise şi rănite (etapă de prevenire –

escaladare).Pe 12 august 2010, PKK a semnat un nou armistiţiu (etapă de atenuare).

Acesta va fi prelungit până la alegerile electorale de pe 12 iunie 2011, cu toate că

Tur cia a lansat peste 80 operaţii militare împotriva lor în această perioadă. În ciuda

armistiţiului, PKK a răspuns la aceste atacuri militare prin lansarea de represalii în

provinciile Siirt şi Hakkari, conflictul continuând şi în prezent în etapa de

prevenire-escaladare.

1.12.MODALITĂŢI DE REZOLVARE ACONFLICTULUI KURD

Politicile Ankarei referitoare la problema kurdă au tendinţa de a se înclina

aproape exclusiv spre a elimina diferenţele etnice dintre grupul majoritar (turc) şi

cel minoritar (kurd).

Astfel, ca o metodă de eliminare a diferenţelor etnice, asimilarea forţată

(numită şi „genocid cultural” sau „colonialism cultural”) semnifica în mod general

încercarea grupului dominant de a distruge cultura altor grupuri etnice şi de a le

for ţa pe acestea să adopte cultura dominantă. În cadrul metodelor de asimilare

folosite de autorităţile turce se înscriu succesiunea de legi care interziceau

utilizarea limbii kurde (până în 2000, când, la presiunile UE, parlamentul turc a

abolit legea din 1983 care restricţiona utilizarea limbii kurde), interzicerea portului

tradiţional kurd, turcizarea numelor oraşelor şi satelor din Kurdistan, închiderea în

anii ’80 a patru mii din cele cinci mii de şcoli din Kurdistan, separarea fizică a

copiilor kurzi de părinţi şi izolarea acestora în şcoli şi tabere turce din vestul



72

Anatoliei – toate în încercarea de a nega, ascunde sau eradica identitatea etnică

distinctă a kurzilor.

Cu acelaşi scop, raportul din 1988 al Helsinki Watch semnala oficial în sud-

estul Turciei interzicerea utilizării limbii kurde, modificarea în sensul turcizării anumelor de numeroase sate kurde, arestarea unor persoane pentru simplul motiv de

a se fi declarat „kurzi” la recensământ şi interzicerea prin lege a oricărei referiri

oficiale la existenţa kurzilor – toate acestea practici subordonabile asimilării forţate

impuse kurzilor de către autorităţile de la Ankara.

Transferul forţat de populaţie sau expulzarea reprezintă, într-un fel,

opusul asimilării, deoarece în loc de for ţarea diferitelor grupuri etnice de a-şiabandona cultura, se încearcă îndepărtarea totală a acelor grupuri din statul

respectiv. Deloc întâmplător, dat fiind complexul de împrejurări, expulzarea s-a

constituit într-o metodă predilectă şi practicată la scara largă de autorităţile turce în

încercarea de a estompa separatismul kurd. Diferitele studii întreprinse de asociaţii

pentru drepturile omului estimează deportarea a circa 1,5-2 miloane de kurzi din

provinciile sud-estice şi evacuar ea a 3000-4000 de sate şi comune. Tipului de segregare involuntară33 (for ţată) i se subscriu izolarea kurzilor

în centrul şi vestul Anatoliei în cadrul unor enclave disparate de restul teritoriului

populat majoritar de kurzi.

În privinţa exterminării, lucrurile sunt de asemenea foarte clare. Zecile de

mii de asasinate ale for ţelor armate turce în Kurdistan, exterminarea, execuţiile fără

proces şi torturile continue ale prizonierilor kurzi trădează încercarea deliberată de

a eradica problema kurdă prin eliminarea fizică a grupului.

În fine, dintre metodele de management a diferenţelor etnice, singura

recognoscibilă în politicile Ankarei faţă de minoritatea kurdă este controlul



73

hegemonic - un tip de colonialism intern în care grupul dominant (cel turc)

controlează şi exploatează grupul minoritar (cel kurd).

Intervenţiile externe În privinţa intevenţiilor externe în gestionarea conflictului din Kurdistanul

turc trebuie precizat încă de la început că din triada de intervenţii propusă de

Chaim Kaufmann (1996: 166) – sancţiuni; ajutor militar; intervenţie directă –

ultima a lipsit complet. Iar motivele pentru care cel puţin până la ora actuală nu s-a

intervenit direct în conflict iar intervenţiile indirecte au fost la rândul lor extrem de

reduse numeric şi ca importanţă sunt în mod posibil următoarele trei, fiecare

corespunzător unui anumit nivel cauzal:

1) la nivel sistemic – ceea ce Soros denumea “defecte structurale în

cooperarea internaţională” cumulate cu (şi eventual chiar cauzate de) faptul că “nu

există o dorinţă generală de a preveni conflictele” (1996: 77-78). În plus, ca o

tranziţie spre următorul motiv, se cuvine amintită dependenţa în intervenţii a

comunităţii internaţionale e cooperarea autorităţilor locale şi de politicile statelor

regionale (Leatherman et al. 1999: 18)

2) la nivel subsistemic nonregional – Turcia este membră NATO, iar SUA

deţine baze militare inclusiv în Kurdistanul turc, nu departe de frontiera cu statul -

problemă Irak. În plus, SUA şi UE sunt interesate de o Turcie care să

contrabalnseze fundamentalismul iranian în Caucaz şi Asia Centrală. Or în atare

condiţii a vorbi despre abuzurile din Kurdistan nu ar fi cel mai indicat lucru din

punct de vedere strategic

3) la nivel regional – în opinia lui Kaufmann (1996: 166), “securitatea reală

pentru kurzi ar putea necesita divizarea Turciei şi chiar a Irakului – o sarcină pe

care nici un actor nu este dispus să o preia”. Iar motivele sunt lesne de intuit: un

Kurdistan administrând singur uriaşele rezeve de petrol de lângă Mosul şi Kirkuk,

cu o suprafaţă cât a Turciei şi o populaţie cât a Arabiei Saudite, aceasta



74

nemaivorbind de poziţia sa geografică de excepţie din punct de vedere strategic nu

este bineînţeles primul vecin pe care şi l-ar dori statele regionale.

Astfel, în absenţa oricăror intervenţii directe (prin intervenţii militare

limitate sau invazii) de tip peace-enforcement, peace-keeping sau peace-making/peacebuilding, rămân de analizat doar tipurile de intervenţie indirectă

considerate de tipologia lui Nye (1995: 134): discursuri în mass media scrisă şi

vorbită, ajutorul economic, asistenţa militară, susţinerea opoziţiei şi respectiv

blocada (embargoul). În lumina modelului de intervenţionism propus de Princen

(1995: 3), în cazul conflictului din Kurdistanul turc se poate vorbi de intervenţiile

unor terţi: - disputanţi: Siria, Iran şi Irak, state cu un interes direct în conflict

- mediatori neutri: asociaţiile pentru drepturile omului, Federaţia Mondială a

Tineretului Mondial (WFDY)

- mediatori principali: state membre UE şi/sau UE şi SUA (cu interese indirecte

vizând membership-ul Turciei şi cu capabilităţi de negociere) şi eventual Comisia

pentru securitate şi Cooperare în Europa (comisia Helsinki) - părţi neutre: alte state şi organizaţii care nu s-a implicat

În plan discursiv au existat numeroase luări de poziţie, toate putând fi

considerate ca intervenţii externe. Acestei categorii i se subscriu toate rapoartele

întocmite de diverse asociaţii pentru drepturile omului care au semnalat etnocidul

operat de forţele turce de securitate asupra kurzilor din sud-estul Turciei. Prin

simpla posibilitate (verificată de altfel în realitate) că aceste rapoarte să fie luate în

calcul de negociatorii UE în cadrul discuţiilor privind aderarea UE. Nu

întâmplător, ultimul raport al comisarilor UE în Turcia lăuda progresele făcute de

Turcia în problema respectării drepurilor omului, dar conchidea că din acelaşi

punct de vedere Turcia nu îndeplineşte încă toate criteriile de aderare. Iar faptul că

respectivele luări de poziţie au avut efect asupra derulării conflictului este

recognoscibil inclusiv într-o declaraţie a generalului Ahmet Coreçki, adjunctul



75

şefului Statului Major turc, care afirma în iulie 1995 că “vom extirpa terorismul,

dar suntem ţinuţi în loc de democraţie şi drepturile omului”. Tot ca intervenţii

discursive pot fi amintite şi Recomandarea Consiliului Europei nr. 1266 (26 aprilie

1995) şi intervenţia din iulie 1999 a Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat laSubcomisia ONU pentru Drepturile Omului. În privinţa Recomandării CE cu

privire la intervenţia militară a forţelor armate turce în nordul Irakului din acelaşi

an şi la respectarea de către Turcia a angajamentelor referitoare la reforma

constituţională şi legislativă, documentul semnala că adunarea: - îşi exprimă

profunda îngr ijorare faţă de violarea drepturilor omului în Turcia; - condamnă

terorismul PKK, în interiorul şi în afara Turciei; - condamnă intervenţia militară înnordul Irakului; - cere Turciei să garanteze drpturile fundamentale ale civililor; -

consideră că Turcia trebuie să-şi retragă trupele din nordul Irakului şi să caute o

soluţie paşnică de reglementare a conflictului interetnic34 În ideea în care non-

intervenţia nu este totuşi şi ea o intervenţie.

În privinţa raportului înaintat Subcomisiei ONU pentru Drepturile Omului

de către WFDY, acesta exprimă îngrijorarea membrilor organizaţiei faţă derepetatele încălcări ale drepturilor omului de către forţele armate turce în

Kurdistan. În mod similar ca variantă de intervenţie, CE a salutat la 2 decembrie

2002 ridicarea stării de urgenţă în două provincii din sud-estul Turciei. Referitor la

raportul comisiei Helsinki din 1992, acesta avertiza că războiul civil din Kurdistan

subminează stabilitatea Turciei, determinând polarizarea de-a lungul faliilor

etnice35. În fine, tot ca discurs, deşi cu un evident grad de coerciţie aferent, poate fi

considerat avertismentul adjunctului secretarului de stat al Apărării Paul Wolfowitz

(5 decembrie) cu referire la o nouă eventuală intervenţie turcă unilaterală în nordul

34 KYMLICKA, Will (1997), States, Nations and Culture, Amsterdam: van Gorcum

35 .) LAKE, David A. & ROTHCHILD, Donald (1998), ed. The International Spread of

Ethnic Conflict, Princeton: Princeton University Press.



76

Irakului în cazul în care intervenţia militară împotriva regimului de la Bagdad s -ar

concetiza36 Ca ajutor economic şi asistenţă militară se încadrează intervenţiile

SUA şi în general politica sa externă faţă de guvernul de la Ankara. După 1984,

SUA a furnizat Turciei armament în valoare de peste 6,3 miliarde USD. Practic,

între 1987 şi 1991, Turcia a achiziţionat 76% din importurile sale de armament din

SUA, iar între 1991 şi 1993 80%. Deşi tranzacţiile comerciale şi de armament

dintre cele două state nu vizau intenţional în vreun fel intervenţia în conflictul din

Kurdistan, asistenţa economică şi armele furnizate au fost folosite de forţele armate

turce în campaniile din sud-estul ţării. Or tocmai această realitate a fost invocată în

decizia din mai 1994 a Camerei Reprezentanţilor de reducere cu 25% a ajutoruluimilitar acordat Turciei, decizie motivată de un raport întocmit de Departamentul de

Stat – o măsură apropiindu-se de embargo (blocadă) militar. Reacţia părţii turce a

fost una incisivă, premierul Tanju Çiler ameninţând cu restricţii asupra activităţilor

personalului american la bazele din Turcia şi cu respingerea in toto a ajutorului

militar dacă s-ar fi impus condiţii legate de folosirea sa. Finalmente, SUA a cedat,

apoi, în octombrie 1995 parlamentul turc a modificat (nu şi abolit) celebrul articol8 al Legii Antiterorismului iar la 13 decembrie 1995 parlamentul european a

ratificat, cu destule voturi contra, acordul de uniune vamală cu Turcia 37. În

registrul de susţinere a opoziţiei se înscrie ajutorul acordat de Siria (disputant, cu

interese directe în conflict, ştiute fiind relaţiile încordate cu Turcia, plus propria

minoritate kurdă din nord) PKK, căreia i-a permis la începutul anilor ’90 să-şi

construiască baze militare în Bekaa Valey până în 1993

când presiunile Ankarei au

avut câştig de cauză în această privinţă, iar PKK s-a retras din Siria. În aceeaşi

categorie este o formă de susţinere a opoziţiei inclusiv decizia de la 4 decembrie a

36 LANDAU, Jacob H. (1981), Pan-Turkism in Turkey: A Study of Irredentism, Connecticut:

Archon Books, Hamden 37 LEATHERMAN, Janie et al. (1999), Breaking Cycles of Violence: Conflict Prevention in

Intrastate Crisis, Kumarian Press



77

Departamentului de Stat de a scoate PKK de pe lista organizaţiilor teroriste:

nemaifiind o grupare teroristă, PKK (actualmente KADEK) poate compărea ca

reprezentant al kurzilor, poate particpa la discuţii şi negocieri, ceea ce constituie un

evident avantaj în direcţia reglementării conflictului. În sens invers, Iranul(disputant) a declarat în 2000 PKK organizaţie teroristă, “la schimb” cu gruparea

Mujahedeen-e-Khalq. Iar ca o “nonintervenţie”, refuzul de la 10 decembrie al unui

tribunal olandez de a extrăda, la cererea oficialilor turci, un lider PKK ar putea fi

considerată şi ea o măsură de susţinere a opoziţiei kurde.

Desigur că modelele teoretice ale intervenţiilor externe în gestiunea

conflictelor nu acoperă în totalitate situaţiile din realitate. Ele râmân ceea ce sunt -modele ideale menite să furnizeze o mai bună înţelegre a fenomenelor 38. Sub acest

aspect, sunt greu înacdrabile – deşi prin implicaţiile lor colaterale tot intervenţii –

instituirea de către ONU a “zonei kurde de securitate” în nordul Irakului şi

respectiv planul de pace propus liderilor turci în 1998 de către cancelarul

Germaniei şi premierul italian.39

Tentativa de mediere a venit, în cadrul conceptual al lui Princen (1995) din partea

unor mediatori principali: Germania şi Italia sunt ca şi Turcia, membre NATO, dar

în plus şi UE, for în care Turcia urmăreşte integrarea. Ca atare, cele două state au şi

interesele indirecte, şi capabilităţile necesare pentru a negocia – Germania fiind

sub aspect principalul partener de comerţ internaţional al Turciei şi totodată ţara cu

cca. 1 milion rezidenţi turci şi alte 400.000 kurzi.40

38 http://www.diaspora-net.org/Turkey/demyouth.html

39 http://www.geocities.com/capitolHill/Congress/1881/helsinki.htm

40 http://www.hosting.afp.com/clients/ikp/english/news/



78

În ceea ce priveşte zona no fly din nordul Irakului, situată la nord de paralela

35°, PKK şi-a regăsit în ea un loc predilect de amenajare a unor baze de

antrenament. Din această perspectivă, protejate de incursiunile trupelor irakiene şi

cel puţin teoretic şi de cele ale forţelor armate turce, gherilele PKK au fostavantajate de decizia ONU (chiar dacă aceasta nu viza conflictul interetnic),

situaţie în care crearea zonei de securitate poate fi privită inclusiv ca o metodă de

susţinere a opoziţiei kurde din Turcia.41

1.13.ABUZURI ALE PĂRŢILOR PARTICIPANTE ÎNCONFLICT ASUPRA DREPTURILOR OMULUI

Şi Turcia şi PKK au comis numeroase abuzuri ale drepturilor omului în

timpul conflictului. Fostul ambasador francez în Turcia, Eric Rouleau, exprimă

clar:

,,Conform Ministerului Justi ţ iei al Turciei, 30000 de persoane au fost ucise

în timpul campaniilor militare, 22500 de politicieni turci au fost asasina ţ i între1984, când a fost început conflictul, şi 1998. În plus, 1000 de persoane au fost

raportate ca ucise în primele nouă luni ale anului 1999.’’

Abuzuri din partea PKK

Drepturile Omului afirmă următoarele cu privire la tacticile PKK:

- În consecinţă, toate formaţiunile, instituţiile, organizaţiile culturale, sociale,militare şi politice – şi aceia care le-au condus – au devenit ţinte. Întreaga

ţară a devenit un câmp de luptă.

41 http://www.kurdistan.org./Washington/washburn5.html



79

- De asemenea, PKK a promis că va ,,lichida’’ sau ,,elimina’’ partidele

politice, instituţiile educaţionale şi culturale ,,imperialiste’’, cadrele

legislative şi reprezentative şi toţi colaboratorii şi agenţii locali care lucrează

pentru Republica Turcă. - Multe persoane care au murit au fost civili neînarmaţi, prinşi în mijlocul

for ţelor armate şi PKK, inevitabil, ţinte pentru atacurile sinucigaşe ale PKK.

Conform Amnesty International, PKK a ucis şi torturat ţărani kurzi şi

membrii familiilor în anii ’80. Un număr de kurzi au fost răpiţi şi ucişi deoarece

erau suspecţi de a fi ,,colaboratori’’ sau ,,informatori’’ şi era o practică comună

pentru PKK să ucidă şi întreaga lor familie.

Abuzuri din partea Turciei

Ca răspuns a activităţilor desfăşurate de PKK, guvernul turc, a pus Anatolia

sud-estică, unde kurzii erau majoritari, sub supraveghere militară. Armata turcă şi

,,gărzile osteşti’’ au abuzat civilii kurzi, rezultând migraţii masive spre oraşe. Însă,

legea mar ţială şi supravegherea militară au fost ,,ridicate’’ în anul 2002. În 2006, fostul ambasador Rouleau a afirmat faptul că abuzurile continue a

drepturilor omului în ceea ce priveşte minoritatea kurdă este unul dintre cele mai

importante obstacole a aderării Turciei la Uniunea Europeană.

Drepturile Omului notează că:

- În timpul conflictului cu PKK, Turcia, de asemenea, a comis numeroase

încălcări ale drepturilor umane internaţionale şi ale legilor umanitare,

inclusv tortura, ucideri extrajudiciare şi foc fără discriminare.

- De asemenea, armata turcă, în loc să încerce capturarea, interogarea şi

arestarea persoanelor suspecte de activităţi ilegale, aceasta a ucis persoane în

timpul percheziţiilor. Poliţia afirma că aceste măsuri erau luate doar asupra

,,teroriştilor’’. În multe cazuri, martorii declarau că nu exista nicio

ameninţare din partea persoanelor percheziţionate. Rapoarte sigure idicau



80

faptul că în timpul acestor activităţi niciun membru al poliţiei nu a fosr rănit

sau ucis.

CONCLUZII

Reconsiderările de pe parcursul lucrării pe marginea unor concepte-

cheie precum fază şi dimensiune a conflictului, autodeterminare, etnicitate

(kurdă), intervenţie în conflict au facilitat conturarea unei înţelegeri naunţatea conflictului urmărit, în acord cu realitatea sa temporo-spaţială.

Astfel, conflictul în desfăşurare în Kurdistanul turc transgresează

dimensiunea etno-identitară şi se desfăşoară multinivelar şi

multidimensional. El îşi păstrează indubit abil un mare resort cauzal cultural-

identitar, fiind determinat major în continuare dediferenţele etno-culturaledintre grupul majoritar, dominant, cel turc şi respectiv cel minoritar şi

dominat, cel kurd.

În acelaşi context, explorarea coordonatelor care conferă kurzilor

atributul de grup etno-naţional au furnizat suficiente elemente care să impună

rezerve pe marginea etichetării hazardate a kurzilor drept „cea mai mare

naţiune fără stat”. Fapt oarecum paradoxal, există suficiente argumente caresă invalideze aceste catalogări generalizante, aşa cum este exemplul

dialectelor utilizate, sau al religiilor practicate, dar dincolo de structura etnică,

kurzii au dezvoltat într-o stadializare întinsă pe durata unui secol o conştiinţă

etnică distinctă şi autentică, ajunsă actualmente în stadiul de maturitate.



81

În paralel şi intercondiţionat cu tendinţa constantă de unificare a kurzilor sub

aspectul conştiinţei etnice, revendicările de tip autodetermeinativ au evoluat

pe un continuum recunoaştere-acces-participare-separare-auonomie-

independenţă, cu variaţii contextuale prilejuite de factori precum leadership-

ul celor două grupuri, de contextul economic, de evenimentele din

macroregiunea Orientului Mijlociu, toate cu contribuţii poate necuantificabile,

dar certe, asupra dinamicii relaţiilor turco-kurde.

La o analiză mai atentă, am putut observa de asemenea cum cauzele şi

implicaţiile sale la nivel domestic transgresează sectorul strict etno-identitar

şi îmbracă la ora actuală forme materiale (economice), structurale (societale)

şi instituţionale (politice). Deloc întâmplător şi surprinzător eventual numai la

prima vedere, Anatolia de sud-est constituie provincia cea mai săracă a

Turciei, cu un nivel de trai extrem de redus, unde modernizarea se află în

plină desfăşurare, mai ales după proiectele guvernamentale de dezvoltare

regională între care se înscrie şi proiectul grupei de baraje de pe Tigru şi

Eufrat.

De-a lungul acestor dimensiuni tematice de conflict se pot stabili cu

uşurinţă corespondenţe echivalente cu sectoarele de securitate ameninţate de

kurzi în viziunea autorităţilor de la Ankara. Din perspectiva acstora din urmă,

kurzii ca minoritate etnică se constituie într-o ameninţare la adresa

securităţii, în toate cele cinci sectoare ale conceptului: militar, economic,

ecologic, societal şi politic, această percepţie dăinuind, chiar dacă nuformulată ca atare, încă de la începuturile statului turc al lui Mustafa Kemal.

Astfel, dincolo de implicaţiile militare şi politice evidente, conflictul din

Kurdistanul turc cost, ca implicaţii economice, autorităţile turce, cel puţin în

anii 1990, miliarde de USD anual, nemaivorbind de pericilitarea investiţiilor

mult mai masive, de ordinul zecilor de miliarde, ţinând de amenajarea



82

barajelor de pe cele două fluvii. Iar atentatele care au răvăşit regiunea sud-

estică a ţării au ridicat şi problema securităţii ecologice, mai ales din

perspectiva conductelor de ţiţei care traversează provinciile kurde. Nu în

ultimul rând, kurzii conturează o ameninţare la adresa securităţii societale,

prin migraţia lor masivă, prin competiţia pe verticală şi respectiv prin

competiţia pe orizontală.

La nivel regional, conflictul din Kurdistan complică major calculele de

securitate naţională ale actorilor implicaţi în complexul de securitate al

Orientului Mijlociu într-un joc geostrategic având ca mize petrolul din

Kurdistanul irakian, colaborarea transfrontalieră în domeniul militar dintre

kurzi, probabilitatea unei noi intervenţii militare americane în SUA şi

tradiţionala folosire a kurzilor din statele vecine în funcţie după propriul

interes. În conflictul din provinciile turce din sud-este au intervenit astfel,

având interese directe şi capabilităţi de negociere, Siria, Irakul şi Iranul.

În cadrul conflictului, separatismului nu i se contrapune o încă o poziţie unică,

ci o multitudine de interese şi poziţii trădând fragmentarea politică de pe

scena politică turcă. Dintre partidele turce, singua formaţiune care a reuşit să-

şi atragă susţinerea kurzilor rămâne partidul islamist, în diferitele sale forme

de expresie cauzate de periodicele scoateri în afara legii.

În cadrul conceptual propus în lucrare, mişcarea kurzilor este una

naţionalistă – autodeterminare – cu subvariantele substatală, transstatală şi

respectiv reprezentativă, în funcţie de curentul kurd luat în considerare.Diferenţele se păstrează însă în planul opţiunilor politice. În dezvoltarea sa,

naţionalismul kurd a atins, după cum menţionam deja, un prag de maturizare

accentuat, stadiul actual corespunzând consecutiv unui grad maxim al

conştiinţei etnice kurde. Aceasta se asociază cu agregarea în jurul “sâmburelui

etnic” (ethnic core) a populaţiei din provinciile sud-estice ale Turciei,



83

truvabilă în reprezentativitatea în creştere (la fel ca şi numărul în sine al

militanţilor) al PKK, iar în directă intercondiţionare, dimensiunea etnică este

potenţată de cele economică, politică şi socială. Într-o delimitare a fazelor sale,

în prezentul conflictul se află într-o etapă de rezoluţie, liderii politici turci

dând chiar semne ale unor posibile măsuri de cointersare economică, politică

şi socială a etniei kurde. Până la acestea, corespunzător actualei faze de

cristalizare naţională, dinamica interacţiunii dintre grupurile în conflict se

limitează predominant la metode de eliminare a diferenţelor etnice (transfer

de populaţie, asimilare, exterminare, etc.), dintre cele de gestiune a

diferenţelor putându-se menţiona doar controlul hegemonic practica de

centru (Ankara) asupra periferiei (Kurdistan). Din perspectiva intervenţiilor

externe nonregionale în gestionarea conflictului, acestea nu s-au materializat

până acum în intervenţii directe (precum peace-enforcement, peace-keeping

şi peace-making, motivele posibile fiind în număr de trei: interesul scăzut şi

colaborarea deficitară de la nivelul comunităţii internaţionale; statutul

privilegiat al Turciei în faţa SUA şi a Europei în calculele acestora de

geostrategie regională; interesele şi poziţiile diferite ale statelor regionale,

cumulate reluctanţei de a colabora cu reprezentanţii comunităţii

internaţionale. Consecutiv, intervenţiile internaţionale s-au limitat în perioada

postbelică – şi nu întâmplător, conflictul a continuat în Turcia – la operaţiuni

indirecte, de tip discursiv, asistenţă economică şi militară (acordate părţii

turce de aliaţii occidentali), şi forme particulare de susţinere a opoziţiei kurdeşi de embargo militar asupra Turciei. Efectul lor este discutabil, căci conflictul

e continuat, actuala etapă fiind una de prevenire, dar un semn pozitiv în acest

sens este modificarea, ca urmare a refurzurilor repetate ale UE în privinţa

integrării, a atitudinii Turciei în problema kurdă a drepturilor omului. Însă

evaluarea critică a intervenţiilor în ansamblu comportă un diagnostic negativ,



84

atât din punct de vedere al finalităţii lor, cât şi al eticii aferente: deşi un

principiu din relaţiile internaţionale spune că intervenţia trebuie să fie de

partea celui slab, pentru că cel puternic nu are nevoie de protecţie (Kaufmann

1996: 164), dincolo de măsurile discursive, facile, dar de finalitate redusă,

intervenţiile concrete gen asistenţă militară şi economică din partea SUA şi a

Europei de Vest (în absenţa cărora nici nu se poate vorbi la modul realist

despre intervenţi “internaţionale”) au avut loc îndeobşte de partea părţii turce

– o mutare strategică, un banal calcul cost -beneficii, eficient poate, însă situat

enorm de departe de valorile de etică politică atât de des invocate de SUA în

alte intervenţii de la nivelul internaţional.



85

ANEXE

ANEXA nr. 1

Distribuţia spaţială a populaţiei kurde în Orientul Mijlociu

Sursă:

ANEXA nr. 2

Distribuţia spaţială a populaţiei kurde în Orientul Mijlociu



86

Sursă: http://en.wikipedia.org/wiki/2011_Kurdish_protests_in_Turkey

ANEXA nr. 4

http://en.wikipedia.org/wiki/2011_Kurdish_protests_in_Turkey





87

Principatele din Kurdistan

Sursă: http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_Kurdish_people

http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_Kurdish_people





88

ANEXA nr. 5

Tratatul de la Sčvres, secţiunea III, art. 62-64, ,,Kurdistan”

,,Articolul 62

O comisie cu sediul la Constantinopol şi alcătuită din trei membri delegaţ i

de guvernele Marii Britanii, Fran ţ ei şi Italiei va pregăti în decursul celor şase

luni succesive implementării prezentului tratat autonomia locală a acelor regiuni

în care elementul kurd este preponderent – la est de Eufrat, la sud de frontiera cu

Armenia, ce urmează să fie stabilită, şi la nord de frontiera dintre Turcia, Siria şi

Mesopotamia, precum s-a stabilit în articolul 27 II (2 şi 3).

În cazul în care una dintre chestiuni nu va întruni consensul membrilor

Comisiei, ea va fi returnată spre analiză celor trei guverne. Planul trebuie să

asigure garan ţ ii complete cu privire la protec ţ ia asiro-caldeenilor şi a altor

minorităţi etnice sau religioase din regiune. În acest scop, o comisie compusă din

reprezentan ţ i ai Marii Britanii, Fran ţei, Italiei, Persiei şi ai kurzilor se va deplasa

în regiune pentru a stabili ce modificări se impun a fi aduse frontierelor dintre

Turcia şi Persia, în conformitate cu prevederile prezentului tratat.

Articolul 63

Guvernul otoman acceptă şi se angajează să execute decizile celor douăcomisii prevăzute la articolul 62 în termen de trei luni de la aducerea la cunoştinţă

a respectivelor decizii.

Articolul 64



89

Dacă, la un an de la implementarea prezentului tratat, populaţia kurdă din

ariile stabilite la articolul 62 se adresează Consiliului Ligii Na ţiunilor şi

demonstrează că o majoritate a populaţiei din aceste arii doreşte să fie

independentă de Turcia, şi dacă Consiliul apreciază că popula ţ ia în discu ţ ie este

capabilă de o atare independenţă şi recomandă acordarea ei, atunci Turcia

acceptă să se supună acestei reomandări şi să renunţe la toate drepturile şi

titlurile asupra regiunii. Detaliile acestei renun ţări se constituie în obiectul unor

conven ţii speciale între Turcia şi principalele Puteri Aliate.

Când şi dacă are loc renunţ area, principalele Puteri Aliate nu vor ridica

obiec ţii în cazul în care kurzii locuind în acea parte a Kurdistanului inclusă în prezent în vilayetul Mosul vor dori să devină cetăţ eni ai noului stat kurd

independent.’’

Sursă: Chaliand, G., (1993), A People without a Country: Kurds and Kurdistan,

Olive Branch Press, New York, p. 34



90

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAŢIE1. Constituţia Turciei din anul 1982

II. TRATATE

2. Carta Na ţ iunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco

3. Tratatul Nord-Atlantic, semnat la 4 aprilie 1949 la Washington DC

4. Tratatul de la Sevres, semnat la 10 august 1920 la Franţa

III. LITERATURĂ DE SPECIALITATE (Manuale, cursuri)

5. Calvocoressi, Peter (1996), World Politics since 1945 (ediţia a 7-a), New

York, London: Longman, p. 470

6. Chaliand, Gerard (1993), A People Without a Country: The Kurds and

Kurdistan, Olive Branch Press, New York, pp. 19-20, 51-55, 64, 70-79, 1767. Dic ţ ionarul explicativ al limbii române (1996), Ediţia a II-a, Editura Univers

Enciclo pedic, Bucureşti

8. Dinu, Mihai-Ştefan (2005), Componenta etnico-religioasă a conflictelor ,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare ,,Carol I’’, Bucureşti

9. Freedman, Laurence, Karsh, Ephraim (1993), The Gulf Conflict 1990-1991,

Princeton University Press, Princeton, p. 132

10. Frunzeti, Teodor (2011), Conflict şi negociere în relaţ iile interna ţ ionale,

Note de curs, Editura Universităţii Naţionale de Apărare ,,Carol I’’,

Bucureşti

11. Furtună, Carmen (2007), Sociologie generală, Ediţia a III-a, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, pp. 66-69

12. Grant, Wendy (1998), Rezolvarea conflictelor , Editura Teora, Bucureşti



91

13. Grigoroiu, Marian-Valentin (2006), Crizele şi conflictele contemporane,

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti

14. Katzenstein, Peter J. (1996), The Culture of National Security Norms and

Identity in World Politics, Columbia University Press, New York, p. 16715. Marcus, Aliza (1993), Turkey’s Kurds after the Cold War: A report from

the Southeast , în Chailand (1993), p. 239

16. Metin, Heper, The State and Kurds in Turckey, Bikent University, Ankara

17. Moştoflei, Constantin (2008), Politici şi strategii în gestionarea

conflictualităţ ii, Editura Universităţii Naţionale de Apărare ,,Carol I’’,

Bucureşti, pp. 214-22218. Olson, Robert (1998), The Kurdish Question and Turkish-Iranian Relations

from World War I to 1998, Mazda Publishers, pp. 2, 3, 17

19. Palmowski, Jan (2005), Dic ţionar Oxford de istorie universală

contemporană:de la 1900 până azi, Vol. 2 , Editura BIC ALL, Bucureşti,

traducere de Simona Ceauşu, pp. 33, 471

20. Volkan, Vamik (1997), From Victim to Victimizer: The Leader of the PKK .

Blood Lines: From Ethnic Pride to Ethnic Conflict , New York: Farrar,

Straus and Giroux, pp. 170, 177-178

IV. REVISTE

21. Hassanpour, Amir (1994), The Kurdish Experience. Middle East Report ,

volumul 0, nr. 189, p. 5

22. Nurlana, Jalil (2012), What is the meaning of Peace and Democracy for

BDP?, Aydin University, Istanbul

23. Robins, Philip (1993), The Overlord State: Turkish Policy and the Kurdish

Issue, International Affairs (Royal Institute of International Affairs),

volumul 69, nr. 4, pp. 664, 669



24. Urrutia, Pamela, Villellas Ana (2012), Reopening the Kurdish question:

states, communities and proxies in a time of turmoil , NOREF Report,

Norwegian Peacebuilding Resource Centre

V. SITEURI

25. http://en.wikipedia.org/wiki/Kurdish%E2%80%93Turkish_conflict, accesat

noiembrie 2012

26. http://en.wikipedia.org/wiki/2011_Kurdish_protests_in_Turkey, accesat

octombrie 2012

http://en.wikipedia.org/wiki/Kurdish%E2%80%93Turkish_conflict






LICENTA Alina Fita Finala

Documents

Transcript of LICENTA Alina Fita Finala