Levitic - Fascicolul I

Levitic 1:1-17:16

Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt!

Fascicolul 1

ediţia a doua

CUPRINS

Partea I IntroducerePrograma de studiu Biblic 5Cuvînt înainte8Locul cărţii Levitic în programa de studiu pe trei ani 9

Partea II - LEVITIC

Privire de ansamblu asupra cărţiiCu autorul prin carte 15

Structura şi mesajul cărţiiScopul cărţii

Cu cartea prin istorie 21Cu cartea prin Biblie 23Cu cartea prin literatură 28Concluzie şi perspectivă 31

Comentariul cărţii LeviticLevitic 1:1-10:20 SUFLETE, JERTFE, PREOŢISfinţenia lui Dumnezeu reclamă medierea jertfelor şi a unui mijlocitor, pentrutoţi cei care se apropie de El, şi nimeni nu se poate juca cu sfinţenia Lui.

1:1-6:7 Jertfe de bunăvoie şi jertfe obligatorii 341:1-3:17 Jertfe de bunăvoie 35

Arderea de totJertfa de mîncareJertfa de mulţumire

4:1-6:7 Jertfele obligatorii 51Jertfa de ispăşireJertfe de ispăşire specificeJertfa pentru vină

Concluzie şi actualizare 60

6:8-7:38 Preotul şi legea jertfelor 69Legea arderii de totLegea darului de mîncareLegea jertfei de ispăşireLegea jertfei pentru vinăLegea jertfei de mulţumire

Concluzie 81

8:1-10:20 Preoţi în slujba unui Dumnezeu sfînt 82Punerea deoparteIspăşirea şi consacrareaSfinţirea în slujbăConfirmarea în slujbăResponsabilitatea preoţiei


Levitic 11:1-22:33 CURĂŢIRISfinţenia lui Dumnezeu reclamă curăţia tuturor lucrurilor —curăţia jertfelor, a preoţilor şi a întregului popor

11:1-15:33 Alimentele, trupul, hainele şi casa trebuie să fie curate 103

16:1-17:16 Ziua cea mare a curăţirii 117


Concluzie la primele 17 capitole 131

Partea III Bibliografie 132

LEVITICPROGRAMA DE STUDIU BIBLIC

A trăi ca un popor de preoţi înseamnă a te lăsa modelat de sfinţenia lui Dumnezeu.

Lecţia Textul /contextul lecţiei

Titlul lecţiei Ideea centrală a lecţiei

Lecţia 1 de citit:Levitic 1-27

Preoţi ai unui Dumnezeu Sfînt

Cum putem păstra conştiinţa şi calitatea preoţiei noastre?

Lecţia 2. Lev. 1:1-13; 2:1-13 / de citit Lev. 1:1-6:7

Ai Domnului în întregime

Ca să ne păstrăm calitatea de preoţi nu trebuie să uităm că aparţinem Domnului în întregime, că depindem întru totul de El şi că Lui îi vom da socoteală pentru tot ce facem.

Lecţia 3. Lev. 8:1-36 /de citit: Lev. 6:8-10:20

Trăind pentru Domnul în întregime

Ca preoţi ai lui Dumnezeu, nu trebuie să uităm că am fost închinaţi Domnului, pentru slujirea altora.


Curaţi pentru Domnul în întregime

Pentru că sîntem preoţi ai Domnului, trebuie să-L reprezentăm pe El prin tot ce facem şi cu tot ce sîntem.


Relaţii după chipul lui Dumnezeu

Pentru că sîntem preoţi ai Domnului, toate relaţiile noastre trebuie să reflecte natura Lui.


Sărbători în cinstea Domnului

Sărbătorile noastre sînt testul preoţiei noastre, de aceea ele trebuie să fie o manifestare a recunoştinţei, încrederii şi dependenţei noastre de Dumnezeu.


Valoarea vieţii Cînd relaţia cu Dumnezeu este călcată în picioare, existenţa fizică nu mai are valoare.


Ce seamănă omul aceea va şi secera

Ascultarea de Dumnezeu aduce după sine binecuvîntarea, în timp ce neascultarea aduce blestemul.

Aprilie: Levitic — Sinteze tematice

Lecţia Sinteza tematicăCe învăţăm din cartea Levitic despre:

Lecţia 1 Sfinţenia lui Dumnezeu şi sfinţenia noastră

Lecţia 2 Rolul şi locul sărbătorilor în modelarea relaţiei omului cu Dumnezeu

Lecţia 3 Teologia consecinţelor - binecuvîntarea şi blestemul

Lecţia 4 Concluzii şi mărturii: Ce mi-a vorbit Dumnezeu prin Levitic?

Mulţumiri

Fulviei, Corinei Bogdan, Ancăi Tarău şi Corinei Pop, pentru îndrăzneala lor de a citi şi corecta manuscrisul.

Speciale mulţumiri Anei şi Clarei Rudolf pentru sacrificiul lor în mijloc de sesiune de examene. Truda Anei a făcut lizibile aceste pagini şi a limpezit multe din adevărurile ei teologice.

Mulţumesc lui Adrian Pastor şi lui Marius Mitrofan, pentru că fiecare dintre ei, prin aportul său specific, a dat forma finală cărţii de faţă.

Mulţumesc, de asemenea, Deliei Vuşcan care, cu credincioşia ce o caracterizează, face să ajungă aceste cărţi de studii în mîinile cititorilor.

Şi nu în ultimul rînd, mulţumesc tuturor celor din al căror studiu, frămîntări şi discuţii a prins contur conţinutul acestei cărţi: Vasile Lucaci, George Ille şi alţii. Mulţumesc şi celor care prin mărturiile lor au încălzit inimile multora.

Cuvînt înainte

Dacă ar fi să ne alegem singuri următoarea carte pentru studiul biblic de fiecare zi, cartea Levitic ar fi, poate, ultima la care ne-am gîndi. La o primă citire a cărţii reacţia aceasta în faţa paginilor ei este justificată. Dar aducîndu-ne aminte de faptul că „toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim 3:16,17), şi ştiind că lucrarea la care sîntem chemaţi ca preoţi ai lui Dumnezeu este propovăduirea lui Hristos Cel răstignit, ca singură soluţie pentru omenirea ce se zbate în păcat, ocolirea cărţii Levitic ar fi, poate, una dintre pierderile noastre cele mai mari. Lucrul acesta îl poate spune însă numai cel care a plătit preţul studierii ei. Iată cîteva mărturii a unor astfel de oameni:

„Cînd m-am apropiat de Levitic, părea că dezlipesc foi din Biblie, care păstrau încă mirosul cernelii de tipar, pentru că niciodată nu le răsfoisem. Dar pe fiecare din paginile cărţii m-am întîlnit cu un Dumnezeu care mă fascina, descoperidu-mi, cu fiecare pagină, încă o părticică din El. Iar această fascinaţie trezeşte în mine o dorinţă: «Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt!» Ajută-mă Doamne!“ (Remus Burcă).

„Înaintea de a o studia, faţă de cartea Levitic am avut cea mai mare rezervă. Mă speria mulţimea detaliilor aparent nerelevante pentru mine şi mă îngrozea severitatea cu care Dumnezeu pedepseşte nerespectarea lor. Acum, după ce am studiat această carte sînt îndrăgostită de Dumnezeul prezentat pe paginile ei“ (Lidia Dan).

„Am citit de multe ori această carte, pentru că de-a lungul vieţii mi-am propus să citesc de mai multe ori Biblia de la un capăt la celălalt. Am citit, dar n-am înţeles. Acum însă înţeleg mai bine de ce sfinţenia lui Dumnezeu cere sînge. Şi înţeleg mai bine şi valoarea sîngelui Domnului Isus Hristos. Deşi îngerii răi au fost aruncaţi din cer pe pămînt, acolo în cer a continuat să existe „arhiva“ cu dosarele păcatelor omenirii. De aceea spune Biblia că «însăşi lucrurile cereşti au trebuit să fie curăţite cu jertfe mai bune» decît jertfele din Levitic - cu sîngele Fiului lui Dumnezeu (Evrei. 9:23). Cel care nu este acoperit cu sîngele lui Hristos este ars de sfinţenia lui Dumnezeu“ (Paraschiva Fărăgău).

„La prima citire, această carte mi s-a părut un deşert. Dar atunci cînd m-am încumetat să intru în el, am descoperit de fapt o frumoasă grădină. Prin ea am înţeles nu numai faptul că Dumnezeu este acelaşi, ieri, azi şi în veci, dar şi faptul că acest Dumnezeu ne-a dat porunci prin care ne îmbie cu viaţa şi încearcă să ne ferească de moarte“ (Doru Indrieş).

„Este prima carte din Biblie pe care o studiez şi este cartea prin care am înţeles şi cît sînt de păcătos, dar şi ce anume pot face cu păcatele mele. Prin cartea aceasta am găsit bucuria împăcării cu Dumnezeu, nu prin sîngele taurilor şi al ţapilor, ci prin sîngele scump al lui Isus Hristos. Dar am mai înţeles că sîngele Lui mă spală de păcat pentru ca să fiu un preot al Lui, pentru toţi cei dintre care m-a smuls dragostea Lui“ (Eugen Crişan).

„Leviticul este piatra de temelie pe care n-o poate ocoli nimeni dintre cei care caută să zidească în viaţa lor o înţelegere a planului lui Dumnezeu revelat în Scripturi“ (Beni Cociubei).1

„Dacă aş fi diavolul - spunea J.I.Paker - unul din primele mele obiective ar fi să-i opresc pe oameni de la studierea Bibliei. Ştiind că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu, şi că ea îi învaţă pe oameni să-L cunoască, să-L iubească şi să-L slujească pe Dumnezeul Cuvîntului, aş face tot ce mi-ar sta în putinţă să împrejmuiesc Cuvîntul cu toate corespondentele spirituale ale spinilor, ale gropilor şi ale capcanelor de tot felul, pentru ca cel care ar avea dorinţa să se apropie de Biblie să-şi sfîrtece pielea, să cadă în groapă şi să-şi zdrobească picioarele şi astfel să fie împiedicat s-o studieze“.2 Se pare că diavolul a reuşit să facă lucrul acesta în viaţa multora dintre noi, cel puţin cu cartea Levitic. Nădăjduim însă că mărturiile de mai sus ne vor da curaj să trecem prin spinii şi prin gropile aşezate de diavolul în faţa acestei cărţi şi să ne bucurăm de frumuseţea Celui care a spus: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt! Eu Domnul!“

Locul cărţii Levitic în programa de studiu pe trei aniPrivit din punct de vedere tematic, programul încearcă să răspundă la trei întrebări vitale:

Cum pot să intru în relaţie cu Dumnezeu? Cum trebuie să trăiesc în prezenţa unui Dumnezeu sfînt?

Care sînt condiţiile conlucrării cu un astfel de Dumnezeu?

Deşi întrebările sînt tematice, am pornit să căutăm răspuns la ele nu făcînd studii tematice, ci studiind Biblia pe cărţi. Dumnezeu s-a revelat pe Sine prin mesajul cărţilor ca întreg, iar revelarea de Sine a început în Vechiul Testament. Revelaţia

1O parte din mărturii au fost culese în Biserica Iris, din Cluj, la studiul biblic recapitulativ pe cartea Levitic, iar o altă parte, din temele tinerilor care participă la studiul biblic de peste săptămînă.2 Citat din prefaţa cărţii Knowing Scripture, de R.C Sproul.

Cuvînt înaintedin Noul Testament se zideşte pe cea din Vechiul. De aceea este imperativ necesar să revenim la studierea Bibliei pe cărţi şi, prin alegerea cărţilor potrivite, să reclădim temelia vechi testamentală a cunoaşterii noastre de Dumnezeu şi a credinţei noastre în El. Iată de ce am început cu Deuteronom şi Isaia. Sînt cărţile cele mai frecvent citate atît de Domnul nostru Isus Hristos, cît şi de toţi autorii Noului Testament.

Anul I: Cum pot să intru în relaţie cu Dumnezeu? În cartea Deuteronom ni s-a prezentat Legămîntul, ca bază a relaţiei noastre cu Dumnezeu. El constituie iniţiativa unilaterală şi irevocabilă a lui Dumnezeu şi de aceea el este manifestarea harului Său. Tot din pricina harului, continuă să ni se ofere şi astăzi posibilitatea intrării în relaţie cu Dumnezeu. Însă Legămîntul nu este impus, ci oferit de către Dumnezeu, iar această libertate de alegere îl încarcă pe om cu responsabilitate:

Iau azi cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultînd de glasul Lui, şi lipindu-te de El: căci de aceasta atîrnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale, şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov (Deuteronom 30:19, 20, s.n.)

Odată ce harul lui Dumnezeu a fost oferit, nimeni nu se poate juca cu el fără să guste consecinţele nebuniei lui.

Atunci cînd Isaia a început să scrie, de la încheierea legămîntului deuteronomic trecuseră mai bine de şapte sute de ani de răzvrătiri şi de infidelitate. Pentru că au întors spatele Sfîntului lui Israel, Celui care i-a hrănit şi i-a crescut, pentru că, de-a lungul istoriei lor, copiii lui Israel au ales în mod constant moartea, nu viaţa, proorocul Isaia se vede obligat să aducă peste ei verdictul judecăţii lui Dumnezeu. Responsabilitatea ce deriva din libertatea alegerii cerea pedeapsă pentru nelegiuire. În această a doua carte, Dumnezeul harului, care a încheiat legămîntul cu Avraam, Isaac şi Iacov — iar mai tîrziu cu întregul popor — străluceşte înaintea ochilor noştri mai frumos, poate, ca în orice altă carte a Vechiului Testament. Aici înţelegem că unilateralitatea şi irevocabilitatea legămîntului sînt ancorate în jertfirea de Sine a lui Dumnezeu. Îndurarea, care este biruinţa iubirii asupra dreptăţii, se putea naşte numai pe altar. Iar Isaia ne dezveleşte altarul crucii lui Hristos, aşa cum dezveleşti o lucrare de artă. Acolo pe cruce urma să se facă posibilă revenirea omului în relaţie cu Creatorul Căruia îi întorsese spatele. Crucea nu înseamnă o anulare a dreptăţii lui Dumnezeu, ea însăşi fiind dovada ei. Ea amînă doar dezlănţuirea mîniei dreptăţii lui Dumnezeu împotriva celor care calcă în picioare şi această ultimă ofertă a harului - sîngele Fiului lui Dumnezeu. De aceea pe parcursul întregii cărţi, Isaia creionează ambele dimensiuni ale realităţii spirituale - binecuvîntarea şi blestemul - şi o face deschizînd înaintea ochilor noştri cele două perspective în dimensiunea lor maximă: împărăţia escatologică a prezenţei lui Dumnezeu, şi abisul escatologic al absenţei Lui, făcîndu-ne astfel să înţelegem că esenţa vieţii este însăşi relaţia noastră cu El.

Ceea ce, în Isaia, era doar o promisiune privită de departe, în Ioan, devine o realitate de aproape. Altarul crucii este înfipt în solul nelegiuirilor acestui pămînt. Învierea lui Hristos vine ca o confirmare a faptului că jertfa Sa a fost primită de Dumnezeu. Perdeaua ce oprea intrarea noastră în Sfînta Sfintelor lui Dumnezeu, în prezenţa Sa, s-a despicat de sus pînă jos, şi, prin Duhul, avem intrare liberă la El, pentru că prin Duhul Sfînt Dumnezeu Însuşi a venit să locuiască între noi şi în noi.

Anul II: Cum trebuie să trăiesc în prezenţa unui Dumnezeu Sfînt?Abia în cărţile Exod şi Levitic începem să ne dezmeticim din bucuria cu care ne-a îmbătat oferta lui Dumnezeu în Hristos. Este adevărat că prin El - Mielul Pascal - avem eliberarea din robie şi scutirea de pedeapsă, căci pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, nu peste noi. Este adevărat că prin El avem intrare liberă la Tatăl. Este adevărat că în El am fost binecuvîntaţi cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti în locurile cereşti. Dar toate aceste adevăruri sînt prea mult focalizate asupra noastră ca să fie imaginea întreagă a realităţii. De ce am fost primiţi în prezenţa lui Dumnezeu prin Hristos? Cine este Dumnezeul în prezenţa căruia am fost primiţi? Care sînt condiţiile pe care le impune prezenţa Lui? Pentru a avea o imagine completă a realităţii, la bucuria mîntuirii noastre din păcat trebuie să adăugăm răspunsul la întrebările de mai sus. Or, tocmai lucrul acesta îl fac cărţile Exod şi Levitic. Exodul este cartea în care Dumnezeu începe să strălucească înaintea noastră ca singurul Dumnezeu adevărat, în faţa Căruia trebuie să se plece întreaga lume văzută şi nevăzută. Cel care citeşte această carte ajunge să exclame împreună cu poporul:

Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, şi făcător de minuni? Tu Ţi-ai întins mîna dreaptă şi i-a înghiţit pămîntul. Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit, şi ai izbăvit pe poporul acesta; Iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale (Exod 15:11-13).

Ajuns la locaşul sfinţeniei lui Dumnezeu, poporul a aflat că a fost răscumpărat şi adus în prezenţa Lui ca să fie „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt“ (Ex. 19:6, s.n.) prin care Dumnezeu Însuşi să strălucească între toate celelalte popoare. Atunci cînd, pe malul Mării Roşii, privind în valuri trupurile moarte ale duşmanilor lor, copiii lui Israel cîntau cîntarea de laudă, ei nu înţelegeau încă pe deplin ceea ce spuneau:

Popoarele vor afla lucrul acesta, şi se vor cutremura: Apucă groaza pe Filisteni, Se înspăimîntă căpeteniile Edomului, şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab; Toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă. Îi va apuca teama şi spaima; Iar văzînd măreţia braţului Tău, vor sta muţi, ca o piatră, Pînă va trece poporul Tău, Doamne!

15

Cuvînt înaintePînă va trece Poporul, pe care Ţi L-ai răscumpărat. Tu îi vei duce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, În locul pe care i l-ai pregătit ca locaş, Doamne, La Templul, pe care mîinile Tale l-au întemeiat, Doamne! (Exod. 15:14-17).

Dumnezeu avea de gînd să-Şi reveleze nu numai puterea, ci şi frumuseţea îndurării şi curăţia sfinţeniei Lui. Iar lucrul acesta urma să-l facă prin ei, aşezîndu-i în mijlocul popoarelor, care au stat „muţi, ca o piatră“ pînă a trecut poporul Domnului.

Cartea Exod se termină cu coborîrea slavei lui Dumnezeu peste cortul întîlnirii. Această ultimă imagine se conturează ca răspuns la prima întrebare a programului celor trei ani, pentru că ea ne prezintă un popor în jurul Dumnezeului său şi un Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Dar pe tot parcursul drumului am zărit şi imperativul celei de a doua întrebări: Cum putem şi cum trebuie să trăim în prezenţa unui astfel de Dumnezeu? Răspunsul cărţii Levitic pare simplu: numai păstrînd vie conştienţa şi calitatea preoţiei noastre. Iar pentru aceasta, trebuie să ne aducem mereu aminte că:

— aparţinem Domnului în întregime, — depindem de El în întregime şi — în faţa Lui sîntem responsabili de întreaga noastră viaţă.

Formele în care turnăm religia noastră trebuie să facă posibilă exprimarea şi întărirea adevărurilor de mai sus. Întregul ritual religios în care turnăm religia noastră, adică relaţia noastră cu Dumnezeu, trebuie să lucreze în noi aceste trei adevăruri. Altfel, ne adunăm ca să ne facem mai răi, nu ca să ne facem mai buni.

Cartea Efeseni se va focaliza pe definirea poporului lui Dumnezeu. În această carte vom descoperi că planul lui Dumnezeu care ne-a fost prezentat în Exod a rămas neschimbat. Isus Hristos a venit ca să-l desăvîrşească, făcînd din Biserica Sa un Templu pentru Dumnezeu şi o preoţie sfîntă la dispoziţia Lui. Noi sîntem deci poporul în mijlocul căruia Dumnezeu locuieşte şi prin care Dumnezeu lucrează.

Anul III Care sînt condiţiile conlucrării cu un astfel de DumnezeuÎn anul următor ne-am propus să studiem alte cîteva cărţi: Genesa, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa. În Genesa vom fi obligaţi să ne reamintim că Dumnezeu ne-a creat ca să lucrăm şi să păzim pămîntul ca pe o expresie a caracterului Creatorului. Fiind agenţii morali ai aceste planete, ar fi trebuit să creem o cultură care să-L reflecte pe Dumnezeul nostru. Dar am decis să întoarcem spatele lui Dumnezeu şi, de aceea, întreaga cultură pe care am creat-o îl reflectă pe noul nostru dumnezeu: pe dumnezeul veacului acestuia. În schimb, în pofida păcatului nostru, Dumnezeu a venit în istoria omenirii cu planul mîntuirii Lui (Genesa 12), pe care l-a desăvîrşit apoi în Hristos şi pe care a pornit să-l propovăduiască prin Biserică, pornind din Ierusalim spre marginile pămîntului (Faptele Apostolilor).

Cartea Apocalipsei va aduce încununarea acestor trei ani de studiu, pentru că ne va deschide cerul ca să ne bucurăm de desăvîrşita suveranitate a lui Dumnezeu. În lumina certitudinii ei, toată frămîntarea istoriei se va stinge, lăsînd loc păcii care întrece orice pricepere.

16

Cuvînt înainte17

Partea a II-a - LEVITIC

Privire de ansamblu asupra cărţii

Cu autorul prin carteCu cartea prin istorieCu cartea prin BiblieCu cartea prin literaturăConcluzie

Comentariul cărţii Levitic

Levitic 1:1-10:20 SUFLETE, JERTFE, PREOŢI1:1-6:7 Jertfe de bunăvoie şi jertfe obligatorii

1:1-3:17 Jertfe de bunăvoie4:1-6:7 Jertfele obligatorii

Concluzie; Actualizare

6:8-7:38 Preotul şi legea jertfelor

8:1-10:20 Preoţi în slujba unui Dumnezeu sfîntConcluzie; Actualizare

Levitic 11:1-22:33 CURĂŢIRI11:1-15:33 Alimentele, trupul, hainele şi casa trebuie să fie curate.

Privire de ansamblu16:1-17:16 Ziua cea mare a curăţirii trebuie să ne aducă aminte că Domnul este Dumnezeu şi că în faţa Lui ne trăim viaţa.Concluzie; Actualizare

19

Privire de ansamblu asupra cărţii

Sîntem la a cincea carte din programul nostru şi deja ne-am familiarizat cu modul de abordare a unei cărţi. Nu cred că mai este cazul să argumentăm cele trei etape pe care le parcurgem în studierea unei cărţi: sinteza iniţială, analiza şi sinteza finală. Paşii în pregătirea cărţii pentru studiu sînt ancoraţi în însăşi natura revelaţiei lui Dumnezeu. Fiind o revelaţie istorică, este important să înţelegem contextul istorico-cultural al cărţii. Fiind o revelaţie propoziţională, este important să înţelegem cartea din punct de vedere literar. Iar pentru că orice carte din Biblie este doar un detaliu în planul lui Dumnezeu, este important să înţelegem locul cărţii în întregul teologic al Scripturilor.

Cu autorul prin carte sau cartea privită prin prisma structurii, mesajului şi scopului

Structura şi mesajul cărţiiLa o simplă citire a cărţii sau chiar şi a subtitlurilor pe care le găsim în Bibliile noastre, putem distinge temele majore din carte. În prima parte (cap. 1-10) ea vorbeşte despre jertfe şi preoţi, în partea a doua (cap. 11-22) despre imperativul curăţirii tuturor lucrurilor, a tuturor categoriilor de oameni din Israel şi a tuturor relaţiilor, iar în partea a treia (cap. 23-27) despre expresia apartenenţei israelitului la poporul lui Dumnezeu şi a implicaţiilor acestui fapt. Limitîndu-ne în prima fază la această împărţire grosieră a cărţii, structura ei ar arăta astfel:

1:1-10:20 Sfinţenia lui Dumnezeu reclamă medierea jertfelor şi a unui mijlocitor pentru toţi cei care se apropie de El, şi nimeni nu se poate juca cu sfinţenia Lui.

11:1-22:33 Sfinţenia lui Dumnezeu reclamă curăţia tuturor lucrurilor — curăţia jertfelor, a preoţilor şi a întregului popor.

23:1-27:34 Sărbătorile Domnului trebuie să oglindească atît sfinţenia lui Dumnezeu, cît şi totala noastră apartenenţă, dependenţă şi responsabilitate în faţa lui Dumnezeu.

În lumina acestei prime împărţiri, mesajul cărţii s-ar putea formula astfel:

Sfinţenia lui Dumnezeu impune condiţii celor care trăiesc în prezenţa Sa, ca preoţi ai Lui.

La o citire mai atentă a cărţii, vedem că fiecare dintre cele trei părţi mari pot fi subîmpărţite astfel:

Levitic 1:1-10:20 Sfinţenia lui Dumnezeu reclamă medierea jertfelor şi a unui mijlocitor pentru toţi cei care se apropie de El, şi nimeni nu se poate juca cu sfinţenia Lui.

1:1-6:7 Natura jertfelor şi condiţiile pe care trebuiau să le împlinească cei care le aduceau.6:8-7:38 Legea pe care trebuia s-o respecte preotul la ducerea jertfelor.8:1-10:20 Sfinţirea preoţilor în slujbă şi seriozitatea acestui act.

Levitic 11:1-22:33 Sfinţenia lui Dumnezeu reclamă curăţia tuturor lucrurilor — curăţia jertfelor, a preoţilor şi a întregului popor.

11:1-15:33 Alimentele, trupul, hainele şi casa trebuie să fie curate.16:1-17:16 Ziua cea mare a curăţirii trebuie să ne aducă aminte că Domnul este Dumnezeu şi în faţa Lui ne trăim

viaţa.18:1-19:37 Relaţiile trebuie să fie curate.20:1-27 Necurăţia trebuie pedepsită.21:1-22:33 Preoţii şi jertfele trebuie să fie curate.

Levitic 23:1-27:34 Sărbătorile Domnului trebuie să oglindească atît sfinţenia Lui, cît şi totala noastră apartenenţă, dependenţă şi responsabilitate în faţa lui Dumnezeu.

23:1-44 Sărbătorile Domnului trebuie să-L sfinţească pe Domnul, exprimînd totala noastră atîrnare de El.24:1-23 Viaţa este trăită înaintea Domnului şi pentru El, şi cine se leapădă de El nu merită să trăiască.25:1-55 Atîrnarea mea de Dumnezeu trebuie să se reflecte în relaţiile cu cei din jurul meu.26:1-46 Atîrnarea mea de Dumnezeu se va reflecta în binecuvîntările sau în blestemele pe care le trăiesc.27:1-34 Atîrnarea mea de Dumnezeu se va reflecta în seriozitatea mea faţă de juruinţele pe care I le-am făcut.

Privire de ansambluÎn lumina schiţei detaliate a cărţii am putea reformula mesajul cărţii astfel:

Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie modelat de sfinţenia Acestuia, pentru ca să-L poată manifesta între cei care-l înconjoară.

Scopul cărţiiLa toate popoarele lumii, fenomenul religios este un fel de afacere, prin care se încearcă îmbunarea divinităţii care controlează soarta oamenilor. În momentul în care divinitatea a fost îmbunată, fenomenul religios, exprimat prin diversitatea ritualurilor religioase îşi pierde sensul. Iar dacă există totuşi o continuare a ritualului, ea se datorează fie capriciilor divinităţii, fie infidelităţii omului, fie realităţii ambelor aspecte. Dacă religia lui Israel ar fi una dintre multele religii, născută şi ea din teamă şi superstiţie, cartea Levitic nu şi-ar găsi în nici un fel justificarea, pentru că în ultimele versete ale cărţii precedente, prin coborîrea slavei lui Dumnezeu peste cortul întîlnirii, pare că înţelegerea dintre diviniate şi popor a devenit o realitate. Ba mai mult, prin ritualul jerfei necurmate, se pare că s-a ajuns la o formulă prin care să se asigure permanenţa acestei prezenţe binefăcătoare în mijlocul poporului.

Condiţia prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului era jertfa necurmată pe altar:

Aceasta este arderea de tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri, la uşa cortului întîlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întîlni cu voi, şi îţi voi vorbi... Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sînt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sînt Domnul, Dumnezeul lor (Exod 29:42-46).

Faptul că această jertfă era condiţia necesară şi suficientă pentru ca Dumnezeu să poată veni în mijlocul poporului s-a dovedit în momentul în care Moise a adus pe altarul din faţa cortului arderea de tot şi jertfa de mîncare, după porunca Domnului(Ex. 40:29): „Atunci norul a acoperit cortul întîlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul“ (Ex. 40:34).

Aici se termină cartea Exod. Acest sfîrşit de carte ar sugera că cei din Israel ar fi ajuns la comoara după care au tînjit atît de mult, încît au fost gata să se despoaie de podoabele lor, să implore iertarea şi să nu se mulţumească cu nimic altceva decît cu promisiunea prezenţei nemijlocite a lui Dumnezeu. Aceste capitole (Ex. 32-35), care, la prima vedere, par să fie o intercalare ce întrerupe firul natural al naraţiunii, s-au dovedit a fi cheia interpretării întregii cărţi, deoarece prin ele înţelegem că prezenţa lui Dumnezeu este mai importantă decît orice alt lucru.

Moise, care a înţeles că fără Dumnezeu toate celelalte lucruri - călăuzirea îngerilor, ţara în care curge lapte şi miere, victoriile asupra duşmanilor etc. - îşi pierd valoarea, a zis: „Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu cînd vei merge Tu cu noi, şi cînd prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pămîntului?“ (Ex. 34:15, 16).

Coborîrea slavei lui Dumnezeu în mijlocul poporului părea deci un final. Pentru orice alt popor şi în orice altă religie, acest „happy end“ ar fi fost pe deplin satisfăcător. Acum că Dumnezeu a fost îmbunat - ar fi zis ei - noi putem să ne vedem liniştiţi de vieţile noastre. Ce altceva mai trebuia să urmeze sau ce altceva mai putea să urmeze - s-ar fi întrebat ei?

Faptul că urmează totuşi ceva - cartea Levitic - ne obligă să ne întrebăm de ce? Care este scopul acestei cărţi? Ce vrea să ne spună Dumnezeu prin ea? Ce ne spun existenţa şi conţinutul ei despre religia iudeo-creştină şi despre Dumnezeul ei? Răspunsul la această întrebare trebuie să-l căutăm tot în cartea Exod.

Ajunşi la muntele Sinai, Domnul îl cheamă pe Moise şi spune: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt. Acestea sînt cuvintele pe cari le vei spune copiilor lui Israel“ (Ex. 19:4-6).

La toate celelalte popoare ale lumii, fenomenul religios este complet definit prin doi termeni: poporul şi divinitatea sau divinităţile cărora poporul respectiv li se închină. Nu putem spune însă acelaşi lucru despre poporul Israel. În cazul acestuia, fenomenul religios trebuie definit între Dumnezeu, popor şi popoarele din jur. „Tot pămîntul este al Meu“ - le spusese Domnul la Sinai - şi Eu v-am ales pe voi nu de dragul vostru, ci de dragul lor. Voi, deşi sînteţi obiectul iubirii Mele, aţi fost aleşi ca parte a strategiei Mele de a Mă revela tuturor popoarelor, „căci tot pămîntul este al Meu“, aşa cum de fapt sînteţi şi voi ai Mei.

Iată de ce Exodul nu putea fi sfîrşitul. Iată de ce nici măcar intrarea în ţara promisă n-a putut fi sfîrşitul. Iată de ce moartea şi învierea lui Hristos n-a putut fi sfîrşitul şi iată de ce nici venirea Bisericii în existenţă nu a putut fi. Dumnezeu, „care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului“ (1 Tim.2:4), şi-a răscumpărat o preoţie împărătească, un neam

Privire de ansamblusfînt, care să fie al Lui şi care să vestească puterile minunate ale Celui care i-a chemat de la întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2:9).

Deci cartea Exod ne spune că am fost răscumpăraţi ca să fim preoţi ai unui Dumnezeu sfînt, mijlocitori între El şi societatea care ne înconjoară.

Cartea Levitic ne spune ce trebuie să facem pentru ca să păstrăm vie conştienţa şi calitatea de preoţi într-o lume în care păcatul ne asaltează şi pe dinăuntru şi pe dinafară.

Preoţia noastră este ameninţată deci în primul rînd de păcatul care încearcă să erupă din noi. Celor care credeau că pot să-şi păstreze calitatea de preoţi prin ritualuri religioase exterioare, prin complicate spălări rituale, sau prin reguli alimentare stricte, Isus le spune: „Ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gîndurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile , faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru, şi spurcă pe om“ (Marcu 7:20-23). Iar toate acestea nu pot fi spălate cu apă şi nu pot fi prevenite prin regulile alimentare pe care ni le impunem. Dar ele spurcă pe om, adică invalidează preoţia lui. A fi preot înseamnă a veni din prezenţa lui Dumnezeu, a veni cu strălucirea lui Dumnezeu pe faţă în mijlocul oamenilor. Or, în prezenţa lui Dumnezeu nu se poate veni spurcat de toate aceste lucruri care erup din inima noastră. Cel care ar fi îndrăznit în Israel să se apropie de Dumnezeu fără să se fi curăţit în prealabil, ar fi murit înaintea Domnului (Lev.15:31). Cînd cei doi fii ai lui Aaron - Nadab şi Abihu - au murit înaintea Domnului pentru păcatul lor, Moise îi spune lui Aaron: „Aceasta este ce a spus Domnul, cînd a zis: «Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor» (Lev. 10:3). Iată de ce a fost scrisă cartea Levitic. Era aşa de uşor să te scoli în fiecare dimineaţă, să priveşti spre cortul întîlnirii care era în mijlocul taberei şi văzînd norul care stătea deasupra cortului ca semn al prezenţei lui Dumnezeu, să-ţi zici: „Ce bine e să fii unul din poporul Domnului, cine mai este ca noi?“ Iar imediat după aceea să-ţi vezi de viaţa ta de zi cu zi, ca şi cum Domnul n-ar fi prezent în tabără: să minţi, să înşeli, să te mînii, să te cerţi, să furi, să curveşti etc. Cu alte cuvinte să trăieşti în mijlocul poporului lui Dumnezeu ca păgîn, în deşertăciunea gîndurilor tale, avînd mintea întunecată, fiind străin de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care te afli în urma împietririi inimii tale. Ca unul care şi-a pierdut orice pic de simţire, care s-a dedat la desfrînare şi care săvîrşeşte cu lăcomie orice fel de necurăţie (Ef. 4:17-19).

Trebuia să existe ceva care să-ţi aducă aminte că tu n-ai învăţat aşa pe Dumnezeu (pe Hristos), dacă cel puţin potrivit cu adevărul care este în El ai fost învăţat cu privire la felul tău de viaţă din trecut, să te dezbraci de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să te înnoieşti în duhul minţii tale şi să te îmbraci cu omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul (Ef. 4:20-24) Nu tocmai lucrul acesta li-l spusese Dumnezeu şi celor din Israel: „Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi locuit“ (Lev. 18:3), adică să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, de obiceiurile cele vechi pe care le-aţi deprins în robia voastră, şi „să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor. Să împliniţi poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru“ (Lev. 18:3, 4). Adică, să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, umplîndu-vă mintea cu poruncile şi cu legile Mele şi astfel să vă îmbrăcaţi cu omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu.

Văzînd această paralelă, nu putem să nu exclamăm că Domnul „este acelaş ieri, azi şi în veci“ (Evrei 13:8), pentru că în El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare, şi că „toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim. 3:16, 17). Să fie destoinic pentru împlinirea menirii lui de preot în lume. Văzînd paralela, nu putem să nu afirmăm faptul că o carte ca Leviticul, a fost scrisă nu numai pentru Israelul de atunci, ci şi pentru noi, cei care ne numim copii ai lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos. În lumina cărţii Levitic vom înţelege mai bine cum anume putem să ne îndeplinim mandatul preoţiei pe care ni l-a dat Dumnezeu: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului“ (Mat. 28:19-20).

Privire de ansamblu

Cu cartea prin istoriesau cartea privită în contextul istoric al Bibliei

La o citire atentă a ultimelor versete din Exod şi a primelor versete din Levitic, înţelegem că cea de a doua carte este o continuare a celei dintîi. Între cele două cărţi pare să nu fie nici un fel de deplasare în timp sau în spaţiu. Toată cartea Levitic este vorbirea lui Dumnezeu din cortul întîlnirii, de la Sinai. Încercînd să argumenteze că Leviticul aparţine perioadei peregrinărilor prin pustie, Noordtzij3 subliniază prezenţa a nenumărate texte care vorbesc de faptul că poporul Israel locuieşte în tabără şi că în afara perimetrului ei este pustia: 4:12,21; 8:17; 9:11; 10:4-5; 13:46; 14:3,8; 16:26-28; 17:3; 24:10,14,23 etc. În mijlocul taberei se află cortul întîlnirii şi acolo, „înaintea Domnului“, — adică la uşa cortului —, trebuia să vină fiecare israelit cu jertfa sa (1:3; 2:3,11; 17:1-9 etc.). Poporul se afla în drum spre Canaan, spre ţara promisă (14:34; 18:3,24; 19:23 etc). Dar în carte nu găsim menţionată nici un fel de mişcare a taberei. Mai mult, în Numeri, capitolul 9, poporul se afla încă la Sinai, unde a sărbătorit paştele — primul paşte după cel sărbătorit în Egipt. Abia în capitolul 10 din Numeri ni se vorbeşte de plecarea poporului de la Sinai. Deci dovezile interne ale cărţii sugerează perioada şi locul scrierii ei. Dacă, din punct de vedere geografic, Exodul l-am intitulat: „Din Egipt la Sinai“, cartea Levitic poate fi intitulată: „La Sinai“.

Există şi cîteva indicii care ne-ar putea ajuta să localizăm în timp conţinutul cărţii Levitic. În Exod 40:17 se spune că „în ziua întîi a lunii întîi a anului al doilea, cortul era aşezat“. După ce jertfa a fost aşezată pe altar, „slava Domnului a umplut cortul“ (Ex. 40:34). Iar cartea Levitic porneşte tocmai din acest context: „Domnul a chemat pe Moise i-a vorbit din cortul întîlnirii, şi a zis...“ (Lev. 1:1). Cartea imediat următoare - Numeri - începe astfel: „Domnul a vorbit lui Moise în pustia Sinai, în cortul întîlnirii, în cea dintîi zi a lunii a doua, în al doilea an după ieşirea lor din ţara Egiptului“ (Num. 1:1). La prima citire observăm că de la ridicarea cortului întîlnirii (Ex. 40:17) şi pînă la începutul numărătorii poporului din Numeri (1:1) n-a trecut decît o singură lună. Iar modul în care începe cartea Numeri pare să sugereze că vorbirea lui Dumnezeu din cortul întîlnirii a continuat de-a lungul întregii cărţi Levitic. Astfel cartea Levitic conţine poruncile pe care, din cortul întîlnirii, Dumnezeu le-a dat prin Moise poporului Său.

Chiar dacă pe parcursul cărţii nu ne-am deplasat nici în timp şi nici în spaţiu, este important totuşi să ne aducem aminte de realitatea culturală a perioadei istorice respective. Din punct de vedere religios, politeismul caracteriza întregul bazin mediteranean. Este suficient să ne aducem aminte de istoria celor zece plăgi, în care Dumnezeu se ridică — rînd pe rînd — deasupra fiecăruia dintre zeii Egiptului, ca să înţelegem că de fapt planul ultim al naraţiunii în cartea Exod era planul spiritual. Faptul că transpunerea naraţiunii pe planul luptei spirituale dintre dumnezei este validă, ne-o dovedesc cu prisosinţă atît afirmaţia lui Dumnezeu (Ex. 12:12), cît şi cele ale poporului (Ex. 15:11) şi ale lui Ietro (Ex. 18:11), socrul lui Moise şi preot al Madianului:

În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe toţi întîii-născuţi din ţara Egiptului, dela oameni pînă la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului: Eu, Domnul (Exod 12:12, s.n.).

Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne?... Cîntaţi Domnului, căci Şi-a arătat slava: a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ“ (Exod 15:11, 21, s.n.).

Ietro a zis: „Binecuvîntat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mîna Egiptenilor şi din mîna lui Faraon... Cunosc acum că Domnul este mai mare decît toţi dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai pesus de ei“ (Exod 18:10, 11, s.n.).

Înţelegerea acestui context cultural idolatru este esenţială pentru interpretarea întregului Vechi Testament. Presiunea pe care realitatea lui a exercitat-o asupra poporului Israel poate fi simţită aproape pe fiecare pagină. Ea explică permanenta curvie spirituală a poporului, care nu de puţine ori a mers pînă la arderea fiilor şi fiicelor lui în cinstea dumnezeilor străini. De astfel de spurcăciuni a dorit Dumnezeu să-Şi ferească poporul, pentru ca apoi prin el să vorbească şi celor care le practicau.

Privind cartea în contextul ei istoric şi cultural, înţelegem că ea a fost scrisă pentru ca:

Să spună poporului Israel ce trebuia să facă pentru a păstra vie conştienţa şi calitatea preoţiei, într-un context în care preoţia lor era ameninţată atît dinlăuntrul, cît şi din afara lor.

3 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leviticus, p.10.

Privire de ansamblu

Cu cartea prin Bibliesau cartea privită în contextul celorlalte cărţi din Biblie

Relaţia cărţii Levitic cu PentateuhulAtunci cînd Dumnezeu l-a aşezat pe om în grădina Edenului poruncindu-i s-o lucreze şi s-o păzească, şi cînd a impus împrejmuiri libertăţii lui (Gen. 2:15-17), Dumnezeu îl avertiza de fapt de existenţa forţei celui rău, de pericolul de a fi biruit de el. După cum Adam a fost aşezat în acest context ameninţat de rău, tot aşa îl găsim pe Israel flancat, şi de o parte şi de cealaltă, de existenţa şi de ameninţarea răului. De aceea Dumnezeu Îşi avertizează poporul, poruncindu-i:

Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi locuit, şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor. Să împliniţi poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru. Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele. Eu sînt Domnul (Levitic 18:3-5).

Ameninţarea din Eden se mărise în intensitate, pentru că diavolul şi-a cîştigat aliaţi în toţi cei care, în Egipt sau în Canaan, şi-au subordonat viaţa şi cultura ascultării de el. În Levitic, ameninţarea „căderii“ este, poate, mai dură decît în Eden.

Istoria lui Avraam, care începe imediat după evenimentul turnului Babel, aduce limpezime în babelul (încurcătura) pe care Dumnezeu a trebuit să-l aducă peste inima îngîmfată a omului (Gen. 11:3, 4). Dumnezeu le-a încurcat limbile şi i-a împrăştiat pentru ca să-i poată binecuvînta mai tîrziu prin Avraam (Gen. 12:3) şi prin sămînţa lui (Gal. 3:14-16). Promisiunea binecuvîntării viza popoarele: „Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine“ (Gen. 12:3). Dar în persoana lui Avraam, promisiunea părea o minusculă sămînţă aruncată în imensul cîmp al lumii. În Exod şi în Levitic, această sămînţă de muştar a promisiunii ajunsese deja la dimensiuni comparabile cu problema. De la un om în mijlocul universului tuturor popoarelor pămîntului s-a ajuns la un popor în mijlocul celorlalte popoare. Preoţia era deja conturată, şi ea urma să fie posibilă numai dacă poporul Israel avea să trăiască în mijlocul tuturor celorlalte popoare o viaţă sfîntă, pusă deoparte pentru Dumnezeu prin ascultarea de poruncile Lui.

Relaţia cărţii Levitic cu Iosua, Judecători şi RutÎn cartea lui Iosua vedem cum imaginea taberei din pustia Sinai este înlocuită cu imaginea ţării în care fiecare seminţie şi-a primit moştenirea. Dar exista ceva mai presus de ţară. Iar înaintea morţii lui, Iosua le vorbeşte despre lucrul acesta ca despre cel mai de preţ lucru: „Puneţi-vă toată puterea ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea legii lui Moise, fără să vă abateţi nici la dreapta nici la stînga. Să nu vă amestecaţi cu neamurile acestea cari au rămas printre voi; să nu rostiţi numele dumnezeilor lor, şi să nu-l întrebuinţaţi în jurămînt; să nu le slujiţi, şi să nu vă închinaţi înaintea lor. Ci alipiţi-vă de Domnul Dumnezeul vostru, cum aţi făcut pînă în ziua aceasta“ (Ios. 23:6-8). Mai presus de ţară şi de binecuvîntări era relaţia lor cu Dumnezeu. Acest adevăr, pe care l-au învăţat prin dureroasa experienţă de la Sinai (Ex. 32-34), şi care a constituit miezul tuturor poruncilor din Levitic, trebuiau acum să-l apere în realitatea vieţii de zi cu zi. „Vegheaţi dar cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru... Dacă veţi călca legămîntul pe care vi l-a dat Domnul, Dumnezeul vostru, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, Domnul se va aprinde de mînie împotriva voastră, şi veţi pieri de grab din ţara cea bună pe care v-a dat-o El“ (Ios. 23:11, 16). Împlinirea acestor cuvinte constituie conţinutul cărţii Judecători.

Cartea Rut vine să sublinieze acest adevăr. Pentru că avea ochii pironiţi spre ţară, nu spre Dumnezeu, Elimelec a crezut că, emigrînd, poate evita blestemul pe care Dumnezeu l-a adus peste Israel, uitînd că relaţia sa cu Dumnezeu este dincolo de coordonatele timpului şi ale spaţiului. Rămasă doar cu cele două nurori, Naomi se vede obligată să se întoarcă în Israel, să reintre în contextul legămîntului şi să se supună Atotputernicului Dumnezeu. Iar răsplata lui Dumnezeu se întoarce peste ea în Rut. Deşi o madianită, Dumnezeu o include în linia genealogică a Fiului Său.

Relaţia dintre Levitic şi Noul TestamentNu cred că este la întîmplare faptul că, în ziua cincizecimii, Petru îmbină în predica sa adevărurile a două texte, unul din Deuteronom şi celălalt din Levitic.

În Deuteronom 18:15-22, Moise le vestise un prooroc ca el, pe care Domnul urma să-l ridice din mijlocul lor. „Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele - spune Dumnezeu - pe cari le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală“ (Deut. 18:19). Iar în predica sa, Petru spune: „Voi v-aţi lepădat de Cel Sfînt şi Neprihănit! ... Aţi omorît pe Domnul vieţii!... Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină dela Domnul vremile de înviorare“, adică aşezarea „din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: «Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvîrşire din mijlocul norodului“ (Fapte 3:14, 15, 19, 21-23). Cuvintele din versetul 23 sînt un citat din Levitic 23:29: „Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui“. (s.n.)

În textul din Levitic este vorba de ziua ispăşirii, în care, o dată pe an, întregul popor trebuia să fie curăţit de toate păcatele lui. Curăţirea poporului prin ispăşirea făcută prin cei doi ţapi — ţapul pentru ispăşire, rspectiv ţapul pentru Azazel — era condiţia

Privire de ansamblucontinuării existenţei individului în mijlocul poporului. În predica sa, Petru vorbeşte despre o întoarcere la Domnul şi despre o ştergere a păcatelor. Or, lucrul acesta era posibil numai prin pocăinţă (Fapte 3:19) sau prin ascultare (Fapte 3:23), adică printr-o smerire înaintea lui Dumnezeu (Lev. 23:29).

În mod evident, pentru Petru şi pentru ceilalţi ucenici, ţapul pentru ispăşirea păcatelor întregului norod Îl întruchipa pe Isus Hristos. Înviorarea ce venea imediat după sărbătoarea ispăşirii, cînd întregul norod şi întreaga ţară erau din nou curate înaintea Domnului, avea să fie o înviorare desăvîrşită în urma curăţirii pe care o aducea smerirea înaintea Domnului prin actul credinţei în Hristos.

Întotdeauna jertfele care simbolizau JERTFA SUPREMĂ, pe Isus Hristos, aduceau poporul în faţa alegerii între viaţă şi moarte. Aşa a fost, de pildă, cu ocazia primului Paşte în Egipt. Cei care s-au smerit şi au pus pe uşiorii uşii sîngele mielului, au trăit, ceilalţi au fost nimiciţi din mijlocul poporului. Mai tîrziu, cei care, fiind vinovaţi de vreo călcare de lege, s-au smerit înaintea Domnului aducînd jertfa de ispăşire sau jertfa de vină înaintea cortului întîlnirii, au fost iertaţi şi au trăit. Ceilalţi au trebuit nimiciţi din mijlocul poporului. Cei care o dată pe an, de Yom-Kippur - ziua ispăşirii - s-au smerit înaintea Domnului, acceptînd ca fărădelegile lor să fie mărturisite de Aaron peste ţapul ispăşitor, au trăit. Ceilalţi au trebuit nimiciţi din mijlocul poporului. În ziua cincizecimii, în faţa lui Petru, poporul era adunat ca odinioară în ziua ispăşirii. Iar Petru le spune: „Pocăiţi-vă!... pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină dela Domnul vremile de înviorare“ (Fapte 3:19). Adică, smeriţi-vă şi daţi dreptate lui Dumnezeu, Care a hotărît ca cei ce vor crede în Fiul Său să trăiască, iar ceilalţi să fie nimiciţi din mijlocul poporului: „Căci dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise - continuă autorul cărţii Evrei -, este omorît fără milă pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pîngări sîngele legămîntului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?“ (Evrei 10:26-29, s.n.).

Tocmai aceasta pare să fie contribuţia cărţii Levitic la mesajul Scripturii. Sfinţenia lui Dumnezeu nu poate lăsa nepedepsit păcatul şi de aceea nu poţi trăi în prezenţa Lui cu nebăgare de seamă. „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt!“ - spune Domnul în Levitic 19:2, iar sfinţenia Domnului trebuie să se vadă în viaţa noastră de zi cu zi. Această sfinţenie practică este exprimată de Levitic 19:18, care este versetul cel mai frecvent citat din întregul Vechi Testament: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sînt Domnul!“.4 Pavel afirmă că toată Legea se cuprinde în această singură poruncă.

Prin mesajul ei, cartea Levitic vine să accentueze adevărul pe care l-am descoperit în Exod. Răscumpărarea este în vederea preoţiei, iar a fi preot înseamnă a fi reprezentantul lui Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a asumat un risc extraordinar atunci cînd S-a lăsat reprezentat de noi. Într-un fel, El „S-a dat pe mîinile noastre, riscîndu-Şi întreaga reputaţie“, atunci cînd ne-a ales pe noi ca să-L reprezentăm în faţa acelora între care am fost aşezaţi. Cu toate că sîntem ceea ce sîntem, şi că în pofida acestei realităţi am fost chemaţi la preoţie, nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu-Şi coboară standardele, El nu acceptă ca noi să reprezentăm o caricatură a Lui. De aceea,

trăind în prezenţa Creatorului său, poporul trebuie să fie în permanenţă modelat de sfinţenia Lui, pentru ca să poată reprezenta pe adevăratul Dumnezeu între cei care-l înconjoară.

Autorul epistolei către Evrei face o paralelă între sistemul jertfelor leviticale şi jertfa lui Hristos, dezvăluindu-ne astfel faptul că, tocmai datorită „nedesăvîrşirii“ lor, jertfele leviticale trebuiau să se repete mereu, aşteptînd, parcă, acea jertfă desăvîrşită spre care arăta nedesăvîrşirea lor. Aceasta conferea jertfelor leviticale un caracter profetic. Deşi, pe de o parte, „sîngele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aducea curăţirea“ (Evrei 9:13, s.n.), totuşi toate aceste daruri şi jertfe, „nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvîrşirea cerută de cugetul lui“ (Evrei 9:9). Astfel în însăşi practica leviticală era săpată această insuficienţă, care şi după o mie cinci sute de ani de la instituirea acestei practici, la gîndul împlinirii a tot ceea ce jertfele din Levitic prefigurau, îl face pe Zaharia să exclame cu bucurie:

Binecuvîntat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentrucă a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mîntuire puternică în casa robului Său David... Astfel îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri, şi îşi aduce aminte de legămîntul Lui cel sfînt, potrivit jurămîntului prin care se jurase părintelui nostru Avraam, că, dupăce ne va izbăvi din mîna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre (Luca 1:68-75).

Fără lecţia obiectuală a Leviticului, cum am putea înţelege texte ca cele din Corinteni, Galateni sau Petru? „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat - spune Pavel - El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El“ (2 Cor. 5:21). Este imposibil să realizezi forţa acestui adevăr fără să ai în faţa ochilor ritualul levitical al aducerii jertfei

4 Levitic 19:18 este citat de nouă ori în Noul Testament.

Privire de ansambluînaintea Domnului. Ori de cîte ori se aducea o jertfă lui Dumnezeu, pe animalul care n-avea nici o vină, Dumnezeu îl făcea păcat pentru israelitul respectiv, pentru ca el să poată fi socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Petru vine să adauge la aceasta imaginea cu care se obişnuise israelitul în ziua ispăşirii. „El [Isus] a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentruca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi“ — spune el (1 Petru 2:24). Aşa cum ţapul pentru Azazel era încărcat cu păcatele poporului şi trimis în pustie, departe de faţa lui Dumnezeu, pentru ca poporul întreg să se poată bucura de neprihănirea curăţiei înaintea lui Dumnezeu, tot aşa Isus Hristos a fost încărcat cu păcatele noastre ale tuturor, pentru ca noi, cei care, prin actul credinţei în El, ne-am smerit înaintea Lui, fiind morţi faţă de păcat, să putem trăi pentru neprihănire.

Numai în lumina acestor imagini leviticale înţelegem pe deplin argumentul pe care Pavel îl aduce înaintea celor care se îndoiau de suficienţa jertfei de pe cruce: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu-se blestem pentru noi... pentruca binecuvîntarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit“ (Gal. 3:13, 14).

Privire de ansamblu

Cu cartea prin literaturăsau cartea privită prin prisma formelor literare specifice

Scopul acestui ultim pas din pregătirea cărţii este, pe de o parte, să ne ajute să înţelegem principiile specifice de exegeză şi de actualizare pe care trebuie să le aplicăm în interpretarea cărţii pe care o studiem, iar pe de altă parte, să ne ajute să înţelegem mai bine structura cărţii.

Forma literară preponderentă în LeviticÎn cartea Biblia ca literatură. Principii hermeneutice [How to Read the Bible for All Its Worth], Gordon Fee şi Stuart Douglas prezintă formele literare majore pe care le întîlnim în Scriptură. În Vechiul Testament, spun ei, găsim cinci forme literare majore: literatura narativ-istorică, literatura legală, literatura poetică, literatura profetică şi literatura de înţelepciune. Leviticul aparţine Pentateuhului, care a fost supranumită Cartea Legii. Într-adevăr, găsim mari porţiuni de literatură legală în primele cinci cărţi ale lui Moise, totuşi ele cuprind şi texte care pot fi încadrate în literatura narativ-istorică (Genesa, o bună parte din Exod, Numeri şi Deuteronom), literatura poetică (ex. cîntarea poporului din Exod 15, cîntarea lui Moise din Deuteronom 32 etc.) şi chiar şi texte care ar putea fi încadrate foarte bine în literatura profetică (ex. Numeri 23, 24, — proorocia lui Balaam —, Deuteronom 31, — profeţia lui Dumnezeu despre popor — etc.).

Dintre toate cele cinci cărţi ale lui Moise, Levitic este cartea în care legea ocupă cea mai mare întindere de text. Încă din primele ei versete ne întîlnim cu astfel de expresii: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le...“ (1:2, 4:2, 7:23, 29), sau „Dă următoarea poruncă lui Aaron şi fiilor săi: Iată legea...“ (6:9), sau „Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis: «Ia pe Aaron şi pe fiii săi...“ (8:1) sau „vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi tuturor copiilor lui Israel şi spune-le: Iată ce a poruncit Domnul...“ (17:2). Din aceste expresii introductive înţelegem că legile şi poruncile sînt date fie lui Moise, fie lui Aaron şi fiilor săi, fie poporului. Între mulţimea decretelor de lege distingem o singură porţiune de naraţiune: sfinţirea lui Aaron şi a fiilor săi în slujba preoţiei (Lev. 8:4-10:20).

Locul pe care-l ocupă Leviticul în tiparul legămîntului confirmă natura preponderent legală a materialului din eaAtunci cînd am studiat cartea Deuteronom am văzut că legămîntul a fost structurat după tiparul tratatelor de suzeranitate hitite.5

Acestea cuprindeau cîteva părţi majore: titlul, prologul istoric, secţiunea cu legi şi porunci, locul de depozitare, condiţiile de citire, martorii care au asistat la încheierea legămîntului, binecuvîntări şi blesteme şi jurămintele şi ceremonialul validării legămîntului. Toate aceste puncte le-am regăsit în cartea Deuteronom. Cartea Levitic s-ar adăuga secţiunii de legi şi porunci. Tot în ea găsim reluate binecuvîntările şi blestemele. Întrebarea care se ridică pentru cel care studiază o astfel de carte este cum anume se exegetează şi se aplică ea?

Principii de exegeză şi de actualizare Poruncile pe care le găsim în Levitic par să fie total nerelevante pentru noi astăzi, deoarece ele ţin de sistemul ceremonial al Vechiului Legămînt. Comentînd textul din Ieremia 31:31-34, autorul epistolei către Evrei afirmă: „Prin faptul că [Dumnezeu] zice : «Un nou legămînt», a mărturisit că cel dintîi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrînit, este aproape de peire“ (Evrei 8:13), iar în versetul 7 el spusese: „În adevăr, dacă legămîntul dintîi ar fi fost fără cusur, n-ar fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea“ (s.n.). O astfel de înţelegere a relaţiei dintre legăminte ne oferă o primă bază pentru actualizarea poruncilor din Levitic. În forma lor respectivă, poruncile leviticale erau obligatorii pentru iudeu, dar nu mai sînt obligatorii pentru creştin. În termenii cărţii lui Stuart şi Fee, ele nu mai constituie porunca lui Dumnezeu pentru noi, ci Cuvîntul lui Dumnezeu pentru noi. În termenii lui Pavel, înţelegem că Levitic, fiind cuvîntul insuflat al lui Dumnezeu, este de folos „să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire“, adică în trăirea vieţii creştine, „pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim. 3:16, 17).

Legămîntul nostru este diferit de legămîntul lor, dar Dumnezeul nostru este acelaşi cu Dumnezeul lor. Chemarea noastră la preoţie este aceeaşi cu chemarea lor. Pericolele care ameninţă preoţia noastră, în esenţă, sînt aceleaşi cu cele de pe vremea lor. Aceasta înseamnă că studierea cărţii Levitic este de folos, şi cel care se încumetă să se apropie de ea va primi învăţătură, mustrare, îndreptare şi înţelepciune pentru trăirea vieţii creştine, pentru împlinirea mandatului preoţiei lui.

Exegezăsau ce a însemnat textul pentru ei atunci şi acoloCa să putem răspunde la întrebare trebuie să parcurgem doi paşi. Primul ne va ajuta să înţelegem în ce anume au constat poruncile pe care Dumnezeu le-a dat poporului. Va fi un pas în care vom încerca să ne familiarizăm cu detaliile textului. Piedica cea mai mare în parcurgerea acestui pas va fi plictiseala. Mulţimea detaliilor, în aparenţă nerelevante, va demotiva pe mulţi, împiedicîndu-i astfel să citească textul cu atenţie. Vom întîlni repetiţii frecvente, şi vom fi tentaţi să sărim peste asemenea porţiuni de text, pentru că ne aduc informaţii proaspete mult prea puţine ca să „merite“ citite. Cu toate acestea este important să citim cu atenţie, avînd creionul în mînă şi hîrtia în faţă. Obiectivul nostru este să încercăm să reconstituim tabloul pe care a încercat să-l sape Dumnezeu în mintea israelitului prin toate detaliile pe care le-a repetat El însuşi lui Moise. Adevărurile textului sînt comunicate de multe ori prin detalii în aparenţă nesemnificative. De exemplu, după ce termină de enumerat detaliile legate de aducerea jertfei de mîncare, Dumnezeu adaugă: „Toate darurile tale de mîncare să le sărezi cu sare;

5 Beniamin Fărăgău, Shema Israel, p. 38-40.

Privire de ansamblusă nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mîncare sarea, care este semnul legămîntului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mîncare să aduci sare“ (Lev. 2:13). Cînd peste darul de mîncare era presărată sarea, israelitul îşi aducea aminte că Dumnezeu i-a făcut favorul să-l accepte în legămîntul Său. Sarea atrăgea atenţia asupra faptului că legămîntul exista, pentru că Dumnezeu l-a iniţiat. Abia în al doilea rînd era şi un legămînt dinspre israelit înspre Dumnezeu. Iar atunci cînd sarea era adusă pe arderea de tot, ca răspuns la harul lui Dumnezeu, israelitul se rededica în întregime Lui. Prin faptul că arderea de tot făcea şi ispăşire pentru cel care o aducea, actul rededicării era posibil pentru că odată ispăşirea făcută, Dumnezeu putea accepta rededicarea celui în cauză.

Actualizaresau ce înseamnă textul pentru noi, acum şi aiciPrivind astfel poruncile Vechiului Testament, concluzia este că din absolut orice text putem lua o aplicaţie. Dar aplicaţiile din textele Vechiului Testament trebuie luate în lumina adevărurilor explicite ale Noului Testament. De aceea, după ce am înţeles ce anume a vrut să spună Dumnezeu printr-un anumit text pentru cei de atunci şi de acolo, trebuie neapărat să găsim paralele nou testamentale ale acestor adevăruri. În lumina lor, vom putea înţelege ce anume are Dumnezeu să ne spună nouă, acum şi aici.

Reluînd exemplul cu arderea de tot, paralela nou testamentală ar putea fi porunca din Romani: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească“ (12:1). Primele unsprezece capitole ale epistolei lui Pavel fac slujba sării de pe jertfa arderii de tot. Prin ele, Pavel a pus înaintea noastră întregul plan de mîntuire al lui Dumnezeu, subliniind faptul că mîntuirea este prin har nu prin fapte. Cu alte cuvinte, dăruirea noastră lui Dumnezeu în întregime este răspunsul nostru la favorul pe care ni l-a făcut Dumnezeu în Hristos. Cel care atunci, prin adăugarea sării la arderea de tot, înţelegea favorul extraordinar pe care i l-a făcut Dumnezeu, prin arderea de tot pe care o aducea înaintea Domnului pe altar se dăruia Lui, de bună voie şi cu bucurie. Cei care astăzi, înţelegem că şi pentru noi legămîntul cu Dumnezeu a început tot din iniţiativa Lui - prin plătirea pentru păcatele noastre al acelui preţ nespus de mare al sîngelui Fiului Său - înţelegem că a ne aduce trupul „ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu“ este un răspuns la favorul pe care ni l-a făcut Dumnezeu. Şi astfel, consacrarea noastră lui Dumnezeu va fi o bucurie, nu o povară.

Alteori paralelele nou testamentale sînt mult mai evidente. De pildă poruncile din capitolul 19 le regăsim repetate aproape în mod identic în Noul Testament (Ef. 4:25-6:9). Din astfel de texte aplicaţiile sînt imediate şi directe.

Cu exemple de aplicaţii din textele cărţii Levitic, ne vom întîlni pe întregul parcurs al comentariilor ce urmează. Este important însă să fim conştienţi de procesul mental care leagă aplicaţiile pe care le luăm de textele de la care am plecat.

Concluzie şi perspectivă

Atunci cînd Dumnezeu cheamă pe cineva în legămînt cu Sine, El impune şi condiţiile în relaţia respectivă. Iar condiţiile sînt impuse, în primul rînd, de chemarea în sine, iar, în al doilea rînd, de poruncile lui Dumnezeu. Chemarea pe care Dumnezeu a făcut-o poporului Israel a fost o chemare la preoţie. Preotul vine întotdeauna din prezenţa lui Dumnezeu, şi prin viaţa lui arată celor din jur calea spre Dumnezeu. Cartea Levitic începe cu impunerea condiţiilor apropierii israelitului de Dumnezeu. Veniţi să ne aducem aminte de privirea de ansamblu pe care am creionat-o în primul capitol al acestei cărţi, pentru ca în lumina ei să pornim procesul exegetic care ne va descoperi în spatele unor porunci ce ţin de vremuri de mult apuse, un Dumnezeu relevant pentru noi acum şi aici.

Privire de ansamblu

Comentariul cărţii Levitic

Levitic 1:1-10:20 JERTFE (Fascicolul 1)

Sfinţenia lui Dumnezeu reclamă medierea jertfelor şi a unui mijlocitor pentru toţi cei care se apropie de El, şi nimeni nu se poate juca cu sfinţenia Lui.

Levitic 11:1-22:33 CURĂŢIRI (Fascicolul 1 şi 2)

Sfinţenia lui Dumnezeu reclamă curăţia tuturor lucrurilor, curăţia jertfelor, a preoţilor şi a întregului popor.

Levitic 23:1-27:34 SĂRBĂTORI (Fascicolul 2)

Sărbătorile Domnului trebuie să oglindească atît sfinţenia Lui, cît şi totala noastră apartenenţă, dependenţă şi responsabilitate în faţa lui Dumnezeu.

Levitic 1:1-10:20

Suflete, jertfe, preoţi

Importanţa prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său fusese prea evidentă, pe tot parcursul drumului din Egipt pînă la Sinai, ca poporul să nu se întristeze în momentul în care Dumnezeu a zis: „Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţînat“ (Ex. 33:3). Şi pentru că Dumnezeu dorea o relaţie liber consimţită cu poporul Său, El a continuat să sublinieze importanţa prezenţei Lui în tabără, îngăduind (sau poruncind) ca Moise să-şi scoată propriul său cort în afara taberei, şi să-l transforme provizoriu într-un cort al întîlnirii: „Toţi cei care întrebau pe Domnul, - spune textul -, se duceau la cortul întîlnirii, care era afară din tabără“ (Ex. 33:7).

Cînd se ducea Moise la cort, tot poporul se scula în picioare; fiecare stătea la uşa cortului său, şi urmărea cu ochii pe Moise, pînă intra el în cort. Şi cînd intra Moise în cort, stîlpul de nor se pogora şi se oprea la uşa cortului, şi Domnul vorbea cu Moise. Tot poporul vedea stîlpul de nor oprindu-se la uşa cortului; tot poporul se scula şi se arunca cu faţa la pămînt la uşa cortului lui. Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără (Exod 33:8-11).

În perioada cît a funcţionat acest cort al întîlnirii provizoriu, în inima israelitului s-a cuibărit o adîncă şi dureroasă aşteptare: ce se va întîmpla în continuare? Se va îndepărta oare Domnul şi mai mult de tabără sau va reveni în mijlocul ei?

Răspunsul a venit abia după ce legămîntul a fost înnoit şi după ce cortul întîlnirii a fost ridicat: „Atunci norul a acoperit cortul întîlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întîlnirii, pentrucă norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea cortul“ (Ex. 40:34, 35, s.n.).

Dar coborîrea Domnului n-a rezolvat întreaga problemă. Dimpotrivă, ea pare să fi ridicat alte întrebări dureroase în inimile copiilor lui Israel. Dacă nici chiar Moise nu putea intra în cort, vor putea oare ei, copiii lui Israel, să se apropie de acest Dumnezeu? Iar dacă răspunsul ar fi totuşi afirmativ, care ar fi condiţiile care se vor cere ca cineva să se poată apropia de Domnul? La aceste întrebări şi frămîntări vine să răspundă cartea Levitic.

„Moise nu putea să intre în cortul întîlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea cortul“ (Ex. 40: 35). De aceea, Cel care a trebuit să iniţieze dialogul a fost Dumnezeu: „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din cortul întîlnirii, şi a zis: «Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Cînd cineva dintre voi va aduce un dar Domnului...»“ (Lev. 1:1, 2).

Cartea Levitic este deci o extraordinară veste bună, o mult aşteptată Evanghelie: există posibilitatea apropierii de Dumnezeu! Există posibilitatea intrării la Tatăl! Înseamnă că iertarea promisă prin Moise (Ex. 32:10-14) era o iertare desăvîrşită. Relaţia era din nou deschisă în ambele ei direcţii. Dumnezeu — de partea Lui — era dispus nu numai să locuiască în mijlocul poporului, ci şi să-i vorbească, iar — de cealaltă parte —, oricine din popor putea veni înaintea Domnului.

Însă această veste bună purta în ea şi condiţiile apropierii de Dumnezeu: „Cînd cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă, fie din turmă“ (1:2, s.n.). Drumul spre Dumnezeu era deschis, dar toţi cei care ar fi dorit să vină înaintea Lui trebuiau să vină cu un dar, iar în continuare, textul ne spune clar că este vorba de o jertfă şi că aducerea ei trebuie să respecte cu stricteţe porunca Domnului. Aceasta este tema majoră a primelor şapte capitole din carte, capitole prin care Dumnezeu se adresează la două două categorii de oameni. Pînă în Levitic 6:7, Dumnezeu vorbeşte celor din popor, şi formula pe care o găsim repetată cu ocazia fiecărei jertfe este: „cînd cineva...“ (1:2; 2:1; 3:1, s.n.) sau „cînd va păcătui cineva...“ (4:1; 5:1; 6:2, s.n.). Din 6:8, Dumnezeu se adresează preoţilor: „Dă următoarea poruncă lui Aaron şi fiilor săi (6:9, s.n.). În ambele cazuri însă tema rămîne legată de aducerea jertfelor: «Iată legea arderii de tot... (6:8-13, s.n.), a darului de mîncare... (6:14- 23), a jertfei de ispăşire... (6:24-30), a jertfei pentru vină... (7:1-10) şi a jertfei de mulţămire... (7:11-38).

Levitic 1:1-6:7 Jertfe de bunăvoie şi jertfe obligatoriiDacă survolăm prima parte (1:1-6:7), descoperim două categorii de jertfe: jertfe de bunăvoie şi jertfe obligatorii. Primele trei - arderea de tot, jertfa de mîncare şi jertfa de mulţumire - sînt jertfe de bunăvoie sau jertfe aduse din propria iniţiativă a celui în cauză. Acest aspect benevol este marcat de două expresii pe care le găsim la toate cele trei jertfe: „cînd cineva dintre voi va aduce un dar Domnului...“ (1:2, s.n.), şi „dacă darul lui va fi o ardere de tot“ (1:3, 10, 14 s.n.) sau „cînd va aduce cineva

Comentariul textuluiDomnului un dar ca jertfă de mîncare“ (2:1) sau „un dar ca jertfă de mulţămire“ (3:1). Atît momentul aducerii jertfei cît şi natura jertfei erau lăsate la latitudinea israelitului. Oricînd şi oricine din popor putea să le aducă sau putea să nu le aducă.

Nu tot aşa era însă cu următoarele două feluri de jertfe: jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină. În cazul lor, factorul care obliga pe individ să le aducă era înfăptuirea unui păcat „fără voie împotriva vreuneia din poruncile Domnului“; facerea unor „lucruri cari nu trebuiesc făcute“ (4:2). Păcatul putea implica fie numai pe Dumnezeu, fie, alături de El, şi pe semen. Indiferent de ce natură ar fi fost păcatul, acesta obliga pe orice israelit - pe preot, întregul norod, pe o căpetenie sau pe un om de rînd - să aducă jertfa de ispăşire sau jertfa pentru vină. Vina trebuia mărturisită şi paguba rezolvată prin adăugarea a încă o cincime la preţul pagubei făcute.

Gruparea jertfelor în cele două categorii - cele de bunăvoie şi cele obligatorii - poate fi uşor identificată cu ajutorul celor două formule introductive care marchează începutul fiecăruia dintre cele două blocuri de text: „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din cortul întîlnirii, şi a zis: «Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le»“ (1:1, 2), respectiv „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: «Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune»“ (4:1,2).

1:1-3:17 Jertfele de bunăvoieAm văzut deja că în această categorie intră arderea de tot (1:2-17); jertfa de mîncare (2:1-16) şi jertfa de mulţumire (3:1-17).

1:1-17 Arderea de tot„Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din cortul întîlnirii, şi a zis: «Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Cînd cineva dintre voi va aduce un dar Domnului...»“ (Lev. 1:1, 2, s.n.), darul adus Domnului trebuie să fie un dar de bunăvoie. Însă pentru a fi primit de Domnul, darul trebuia să îndeplinească toate condiţiile poruncite de El:

- să fie din cireadă (3), din turmă (10) sau din păsări (14);- să fie de parte bărbătească, fără cusur;- să fie pregătit de cel care îl aduce ca dar Domnului:6

să fie adus la uşa cortului întîlnirii, israelitul să-şi pună mîna pe capul dobitocului, animalul să fie junghiat, tăiat în bucăţi şi spălat de către acesta,

- sîngele jertfei să fie stropit pe altar de jur împrejur şi trupul animalului să fie aşezat şi ars pe altar de către preot.

După descrierea jertfei, Domnul adaugă: „Aceasta [şi numai aceasta] este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului“ (13). Prin această frază - pe care o regăsim după descrierea fiecărei jertfe - se subliniază importanţa vitală a detaliilor amintite.

Funcţia arderii de tot în lumina detaliilorŞtim din cartea Exod că toate lucrurile materiale care mediau relaţia dintre Yahweh şi Israel purtau în sine un mesaj pe care poporul trebuia să-l înţeleagă şi să-l trăiască în viaţa de zi cu zi. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cartea Levitic. Prin jertfele descrise, Dumnezeu doreşte să comunice celor din poporul Său adevăruri despre Sine, despre ei înşişi şi despre relaţia lor cu El, relaţie în care îi invitase Domnul pe fiecare dintre ei.

Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă... înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului (3).

Majoritatea comentatorilor fac imediat paralela cu jertfa Domnului Isus Hristos, în care o parte bărbătească fără cusur a fost adusă ca jertfă înaintea Domnului, pentru a reface astfel relaţia dintre om şi Dumnezeu:

Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule! ... Astfel dar, fraţilor... prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfînt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său (Evrei 10:7, 19, 20).

Este adevărat că, în ultimă instanţă, toate tipurile de jertfe din Vechiul Testament îşi găsesc împlinirea în Isus Hristos. Dar Scriptura ataşează morţii lui Isus Hristos cu precădere o anumită semnificaţie. Ea ne spune că „El S-a dat pe Sine însuş pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl“ (Gal. 1:4, s.n.). Deci jertfa Domnului Isus ar putea fi socotită mai degrabă o jertfă pentru păcat, deci o jertfă de ispăşire. Şi lucrul acesta este afirmat în mod explicit de Scriptură: „Pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire...“ (Rom 3:25, s.n.). Iar mai tîrziu vom vedea că atunci cînd jertfa de ispăşire era pentru întregul norod, ea trebuia să fie şi o ardere de tot, deci a trebuit să fie consumată în întregime de foc afară din tabără.

6 Arderea de tot din păsări este pregătită şi adusă pe altar de preot.

Comentariul textuluiDar pentru a face distincţia între jertfa de ispăşire şi arderea de tot, trebuie să observăm că primele trei categorii de jertfe erau aduse de bunăvoie, ceea ce ar putea presupune că relaţia cu Dumnezeu a celui care o aducea nu era ruptă de o anume călcare de lege. Altfel, israelitul n-ar mai fi putut aduce o jertfă de bunăvoie. Însă cu toate că jertfa era adusă de bunăvoie, textul continuă: „Să-şi pună mîna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el“ (Lev. 1:4, s.n.). Astfel arderea de tot era şi o jertfă de ispăşire, dar în alt sens decît aceea de care ne vorbeşte capitolul 4 din Levitic.

Wilfred M. Hopkins7 afirmă că arderea de tot era adusă nu pentru păcate, ci pentru păcat, pentru acea înclinaţie păcătoasă pe care noi o numim păcatul originar sau păcatul strămoşesc - acea răzvrătire adîncă din noi împotriva lui Dumnezeu, acea decădere morală înnăscută, care ne face să strigăm împreună cu Pavel:

Nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc... Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pămîntească, pentrucă, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!... Găsesc dar în mine legea aceasta: cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? (Romani 7:15-24).

Cel care îşi aducea arderea de tot înaintea Domnului părea să aibă intactă relaţia cu Dumnezeu. De aceea venea de bunăvoie, ca să celebreze această relaţie. Dar ajuns în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu, era obligat să cadă cu faţa la pămînt şi să strige: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!“ (Is. 6:5). N-a existat, nu există şi nu va exista nici un singur om pe faţa pămîntului - afară de omul Isus Hristos - care să poată intra în prezenţa unui Dumnezeu sfînt, fără jertfa de ispăşire. Iată de ce, una din funcţiile arderii de tot era să facă ispăşire pentru cel care o aducea. Dar, ştiind că exista şi o jertfă de ispăşire, ne întrebăm dacă nu cumva arderea de tot avea şi o altă funcţie înafara celei de ispăşire?

Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului. Să-şi pună mîna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el (Levitic 1:3-4, s.n.).

Faptul că în cazul tuturor jertfelor, israelitul trebuia să-şi pună mîinile pe capul dobitocului de jertfă, sugera nevoia unui transfer de vină asupra dobitocului. Iar acesta termina prin a plăti cu viaţa vinovăţia cu care se încărca. Expresia - „să-şi pună mîna pe“ - sugerează rezemare pe..., atîrnare de..., deci o sprijinire totală pe animalul respectiv. Ca să împlinească porunca Domnului, omul se rezema pe capul dobitocului, făcînd din acesta singurul lui sprijin. Termenul sugerează o astfel de rezemare pe capul animalului, încît dacă cineva ar fi tras animalul, omul s-ar fi prăbuşit la pămînt. Deci animalul prelua întreaga vinovăţie a celui care-l aducea ca jertfă, făcînd astfel posibilă intrarea acestuia în prezenţa lui Dumnezeu.

Dar oare de ce venea el înaintea lui Dumnezeu? Ca să primească ceva de la El sau ca să dea ceva lui Dumnezeu?

Ca să înţelegem semnificaţia arderii de tot, trebuie să observăm că valoarea jertfei nu putea creşte cu nimic. Cerinţele privind valoarea jertfei erau fixate de Dumnezeu şi se puteau ajusta între limite clare, dar nu în sus, ci numai în jos. Cel care aducea o ardere de tot trebuia s-o aducă din cireadă. Dacă însă nu avea un viţel, putea s-o aducă din turmă. Dacă nu avea nici turmă din care să ia jertfa, putea să aducă două turturele sau doi pui de porumbel. Aceasta subliniază faptul că jertfa nu era menită să cîştige favorul lui Dumnezeu - aşa cum era cazul, de pildă, în toate religiile păgîne. Deşi adusă înaintea lui Dumnezeu, jertfa trebuia să lucreze ceva „în om“, „nu în Dumnezeu“, adică, în ultimă instanţă, ea era un dar din partea lui Dumnezeu pentru om şi nu un dar din partea omului pentru Dumnezeu. Nu Dumnezeu era Cel care trebuia îmbunat prin dar, căci El era deja îmbunat - dacă putem spune aşa - prin prezenţa jertfei necurmate pe altar. Care era atunci scopul aducerii arderii de tot înaintea Domnului, pe lîngă acea funcţie ispăşitoare de care am vorbit mai sus?

Jertfa era adusă nu în vederea cîştigării unui favor, ci era un răspuns la marele favor pe care Dumnezeu l-a făcut poporului şi, de fapt, fiecărui israelit în parte, prin faptul că l-a chemat la o relaţie personală cu Sine.

În religiile păgîne din jurul lui Israel practica „plusării“ la jertfă, - fie în număr, fie în calitate, fie în natura însăşi a jertfei -, adică practica creşterii valorii jertfei atunci cînd, în cauza pentru care se jertfea, miza era mare, a dus la jertfele umane. Israel s-a confruntat mereu cu această mentalitate şi a suferit pedeapsa lui Dumnezeu ori de cîte ori a căzut în plasa acceptării ei.

După ce Domnul, Dumnezeul tău va nimici toate neamurile pe cari le vei izgoni dinaintea ta, dupăce le vei izgoni şi te vei aşeza în ţara lor, vezi să nu te laşi prins în cursă, călcînd pe urmele lor, dupăce vor fi nimicite dinaintea ta. Fereşte-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: «Cum slujeau neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel». Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău; căci ele slujeau dumnezeilor lor, făcînd toate urîciunile pe cari le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor. Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe cari vi le poruncesc eu; să n-adăugaţi nimic la ele şi să nu scoateţi nimic din ele (Deuteronom 12:29-32, s.n.).

7 Wilfred Hopkins, The Tabernacle and its Teaching, p. 108.

Comentariul textului„Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău!“ - îi porunceşte Dumnezeu lui Israel. Prin religia sa, poporul lui Dumnezeu trebuie să-L reprezinte şi să-L reveleze pe Dumnezeu. Dacă pentru a fi auzit de El, israelitul ar fi trebuit să încerce tot felul de lucruri, care mai de care mai ciudate, pînă acolo încît să trebuiască să-şi jertfească proprii lui copii dumnezeului său, ce fel de dumnezeu ar fi revelat el prin închinarea sa? Practicînd ceea ce, de fapt, El nu i-a poruncit, israelitul ar fi spus despre Dumnezeu neadevăruri, revelînd, în felul acesta, un dumnezeu pe măsura practicilor lui religioase. Dar un astfel de dumnezeu ar fi fost un dumnezeu fals. Un bun exemplu în acest sens sînt profeţii lui Baal de pe vremea lui Ilie. Privind la ritualul lor religios, Ilie le caracterizează dumnezeul: „Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gîndeşte la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme, şi se va trezi. Ei au strigat tare, şi, după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele, pînă ce a curs sînge pe ei“ (1 Împ. 18:27, 28). Dar toate acestea n-au slujit la nimic, iar spre seară - spune textul - aiurau cu toţii, extenuaţi şi mutilaţi. Cînd a venit vremea jertfei de seară, Ilie a dres altarul Domnului, a făcut împrejurul lui un şanţ, a turnat apă peste jertfă, pentru ca nimeni să nu creadă că ceea ce avea să urmeze este un truc sau un simplu accident, iar apoi şi-a rostit rugăciunea liniştit şi demn: „«Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sînt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentruca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!» Atunci a căzut foc de la Domnul, şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pămîntul, şi a supt şi apa care era în şanţ“ (1 Împ. 18:36-38).

Dacă ar fi să-ţi alegi dumnezeul pe baza a ceea ce ai cunoscut despre el prin ritualul religios al celor două categorii de oameni de pe muntele Carmel, pe care dumnezeu l-ai alege? Deşi de ani de zile poporul Îl părăsise pe Domnul Dumnezeul lui, cînd a văzut deosebirea dintre Ilie şi preoţii lui Baal, respectiv, cînd, prin ei a văzut deosebirea dintre Dumnezeul lui şi dumnezeul lor, poporul întreg a strigat: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ (1 Împ. 18:39).

Am văzut deci cel puţin două aspecte în mesajul arderii de tot: prin ea se realiza ispăşire, dar nu pentru păcate, ci pentru PĂCAT, pe de altă parte, aducerea ei nu era o încercare de a obţine un favor de la Dumnezeu, ci un răspuns la favorul pe care Dumnezeu îl făcuse celui care aducea jertfa. Şi, cu toate acestea, arderea de tot nu era nici o jertfă de ispăşire, nici o jertfă de mulţumire. Mesajul arderii de tot mai are o faţetă, care nu s-a amintit pînă acum. Pentru înţelegerea deplină a acestui mesaj trebuie să ţinem cont de faptul că împreună cu arderea de tot trebuia adus şi darul de mîncare - el consta din floarea făinii amestecată cu untdelemn şi cu tămîie. Faptul că cele două jertfe se aduceau împreună ne obligă să căutăm un sens în plus în mesajul arderii de tot. Să vedem deci în ce consta jertfa de mîncare şi cum anume întregeşte ea mesajul arderii de tot?

2:1-16 Jertfa de mîncareCînd va aduce cineva Domnului un dar ca jertfă de mîncare, darul lui să fie din floarea făinii: să toarne untdelemn peste ea, şi să adauge şi tămîie. S-o aducă preoţilor, fiilor lui Aaron; preotul să ia un pumn din această floare a făinii, stropită cu untdelemn, împreună cu toată tămîia, şi s-o ardă pe altar ca jertfă de aducere aminte. Acesta este un dar de mîncare de un miros plăcut Domnului (Levitic 2:1, 2, s.n.).

Jertfele de mîncare erau şi ele daruri de bunăvoie, dar Scriptura precizează că ele trebuiau aduse împreună cu arderea de tot,8 ca şi cum ar fi alcătuit un singur întreg cu ea. Să privim mai îndeaproape în ce anume consta jertfa de mîncare şi ce condiţii trebuia să îndeplinească pentru ca ea să fie plăcută Domnului:

- Să fie din floarea făinii, amestecată cu untdelemn şi tămîie şi să fie necoaptă. Dacă se aducea o jertfă de mîncare coaptă, ea putea fi coaptă în cuptor, în tigaie sau pe grătar. În acest caz jertfa trebuia:

să fie frămîntată cu untdelemn, să fie nedospită, deci fără aluat (şi miere), să fie întotdeauna cu sare (sarea „este semnul legămîntului Dumnezeului tău“-2:13);

- Preotul trebuia să ardă o parte ca aducere aminte şi trebuia să păstreze restul ca un lucru prea sfînt;

- Dacă jertfa de mîncare era din cele dintîi roade, ea trebuia să fie din boabe noi, o parte din boabe trebuiau prăjite, iar cealaltă parte, pisate şi amestecate cu untdelemn şi tămîie.

Mesajul pe care Dumnezeu a vrut să-l sape în mintea copiilor lui Israel era legat atît de elementele din care era compusă jertfa de mîncare, cît şi de relaţia acestei jertfe cu arderea de tot. Veniţi să le luăm pe rînd:

Untdelemnul şi tămîia turnate peste floarea făiniiCe rol îndeplineau untdelemnul şi tămîia care trebuiau aduse împreună cu floarea făinii? Este important să reţinem că floarea făinii putea fi adusă şi ca jertfă pentru ispăşirea păcatelor, atunci cînd cineva era din cale afară de sărac.

Cînd cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare... Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui

8 Numeri 15:1-16.

Comentariul textuluidouă turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă de ispăşire, iar celălalt ca ardere de tot... Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă9 de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea, şi să n-adauge nici tămîie, căci este un dar de ispăşire (Levitic 5:5-11, s.n.).

Însă această precizare de la urmă - „să nu pună untdelemn pe ea, şi să n-adauge nici tămîie, căci este un dar de ispăşire“ - ne obligă să ne întrebăm ce rol aveau untdelemnul şi tămîia pe jertfa de mîncare şi de ce nu se puteau adăuga ele la floarea făinii, atunci cînd aceasta era adusă ca jertfă de ispăşire? Ce comunica celui în cauză prezenţa lor?

Este suficient să întoarcem doar cîteva pagini în Levitic şi vom vedea că untdelemnul este semnul punerii deoparte pentru Dumnezeu, semnul împuternicirii divine. Atît Aaron şi fiii săi, cît şi întregul cort au fost sfinţiţi prin ungere cu untdelemn (Lev. 8:1-13). Iar atunci cînd Nadab şi Abihu au murit înaintea Domnului pentru păcatul lor, Moise i-a spus lui Aaron: „Voi să nu ieşiţi din uşa cortului întîlnirii, ca să nu muriţi; căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi“ (Lev. 10:7, s.n.). Această împuternicire specială, simbolizată prin ungerea cu untdelemn, o făcea de fapt Duhul lui Dumnezeu. În întreaga Scriptură, untdelemnul este simbolul prezenţei Duhului Sfînt. Însă atunci cînd — în sărăcia lui — israelitul aducea ca jertfă pentru păcat „a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii“, el nu avea voie să adauge untdelemn. Iar lipsa untdelemnului arăta că, prin păcat, legămîntul a fost călcat şi deci relaţia cu Dumnezeu era ruptă.

Deci jertfa de mîncare adusă cu untdelemn era atît o celebrare a prezenţei lui Dumnezeu şi a legămîntului în care Dumnezeu invitase pe cel care o aducea, cît şi o specială punere deoparte a acestuia pentru Dumnezeu. Adevărul de mai sus era subliniat şi de prezenţa sării care nu trebuia să lipsească de pe jertfa de mîncare:

Toate darurile tale de mîncare să le sărezi cu sare; să nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mîncare sarea, care este semnul legămîntului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mîncare să aduci sare (Levitic 2:13, s.n.).

Este evident faptul că Dumnezeu n-ar fi repetat de atîtea ori un lucru, dacă n-ar fi dorit să ne comunice în mod expres ceva prin el. Cînd ai adus floarea făinii amestecată cu untdelemn şi cu tămîie, să nu uiţi sarea! Iar atunci cînd preotul o presară peste darul de mîncare aşezat peste arderea de tot, să-ţi aduci aminte de legămîntul lui Dumnezeu; de ceea ce El a făcut pentru tine, invitîndu-te în acest legămînt. Adu-ţi aminte de harul extraordinar care ţi s-a făcut prin faptul că ai fost primit într-o relaţie directă cu Dumnezeu.

Tămîia, în schimb, este strîns legată de slujba celui care a fost uns în preoţie şi, deci, acceptat în prezenţa lui Dumnezeu. Nu la întîmplare, altarul pentru tămîie este aşezat imediat în faţa chivotului, dincoace de perdeaua din lăuntru. În Biblie, tămîia mai este menţionată alături de rugăciunea celor din poporul lui Dumnezeu, aşa cum vedem în cartea Apocalipsei, atunci cînd Ioan este dus în prezenţa lui Dumnezeu, în acel cort ceresc după al cărui chip a fost făcut cortul întîlnirii din pustie:

Cînd a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut o tăcere de o jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri, cari stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trîmbiţe. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămîie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămîie s-a ridicat din mîna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 8:1-4, s.n.).

Deci untdelemnul, tămîia şi sarea sînt legate de celebrarea prezenţei lui Dumnezeu, precum şi de libertatea intrării noastre în prezenţa Lui şi de consacrarea noastră în slujba Lui.

Faptul că în jertfa de mîncare nu avea ce căuta aluatul adaugă, parcă, ultima trăsătură de penel la tabloul care se zugrăvea în faţa celui care venea înaintea Domnului. A fi acceptat în prezenţa lui Dumnezeu înseamnă a-L declara pe El, şi numai pe El ca Domn şi, ca o consecinţă, a rupe cu tot ceea ce aminteşte de trecut, de vremea robiei, de viaţa trăită după dorinţele altor dumnezei.

Să încercăm să adunăm laolaltă fragmentele pentru a înţelege mesajul celor două jertfe luate împreună.

9 Efa era o măsură de volum şi poate fi echivalată cu aproximativ 22 de litri.

Comentariul textuluiScopul arderii de tot şi al darului de mîncareNu trebuie să uităm ce s-a întîmplat în ultimele versete din Exod. Cînd cortul a fost terminat „norul a acoperit cortul întîlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul“ (Ex. 40:34). S-a împlinit astfel promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Moise pe munte: „Să-Mi facă un locaş sfînt, şi Eu voi locui în mijlocul lor“ (Ex. 25:8, s.n.). Deşi cortul a fost făcut după toate instrucţiunile pe care Dumnezeu le dăduse lui Moise, slava Domnului s-a coborît peste cort abia în momentul în care Moise a pus pe altar jertfa, după porunca Domnului (Ex. 40:29). Nu cortul în sine, ci jertfa necurmată de pe altar făcea posibilă prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului. In fiecare dimineaţă şi seară, pe altar trebuiau jertfiţi doi miei de un an, ca ardere de tot necurmată (Ex. 29:38-42). Focul nu putea fi lăsat să se stingă pe altar (Lev. 6:12, 13), căci Domnul locuia în mijlocul copiilor lui Israel în baza acestei jertfe necurmate. Tocmai de aceea ea n-a fost lăsată la latitudinea indivizilor din popor, ci trebuia adusă de preoţi. Iar din moment ce condiţia prezenţei lui Dumnezeu era satisfăcută, atît arderea de tot cît şi jertfa de mîncare puteau fi daruri de bunăvoie, aduse la iniţiativa individului. Dar dacă condiţia prezenţei lui Dumnezeu era împlinită, ne întrebăm care era rolul jertfelor enumerate în primele şapte capitole din Levitic?

Un prim răspuns l-am putea lega de modul diferit în care trebuia privit poporul şi individul în legămîntul pe care Dumnezeu îl încheiase cu ei. Faptul că cineva aparţinea poporului lui Dumnezeu nu însemna că aceasta îi conferea, în mod automat, dreptul la favorurile lui Dumnezeu, în pofida nelegiuirilor lui. Dacă cineva păcătuia cu voia, trebuia omorît şi astfel individul era îndepărtat din poporul lui Dumnezeu, fără ca poporul să fi încetat să existe, fără ca prezenţa lui Dumnezeu să se fi îndepărtat din mijlocul poporului. Iar în cazul unei necurăţii, de pildă, individul trebuia să îndeplinească întregul ritual de curăţire, iar Domnul ne şi motivează lucrul acesta: „Aşa să depărtaţi pe copiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu moară din pricina necurăţiilor lor, dacă pîngăresc cortul Meu, care este în mijlocul lor“ (Lev. 15:31).

Pericolul mare pentru fiecare individ era să trăiască în mijlocul poporului lui Dumnezeu ca un păgîn, nu ca un copil al lui Dumnezeu. Or, tocmai evitarea acestui lucru îl vizau cele două jertfe: arderea de tot şi jertfa de mîncare.

Cel care aducea arderea de tot venea la cortul întîlnirii nu împins de nevoia imperioasă a rezolvării unui păcat anume, ci ca să se reconsacre în întregime lui Dumnezeu. Junghierea jertfei declara sfinţenia desăvîrşită a lui Dumnezeu, în prezenţa căruia n-avea ce căuta păcatul. Iar după ce sîngele era stropit pe altar de jur împrejur, trupul animalului era aşezat de către preot pe focul de pe altar şi israelitul îl privea consumîndu-se în întregime în flăcările focului. Nimeni nu putea să aibă vreo parte din arderea de tot. Ea trebuia să fie toată a Domnului. Iar prin ea, israelitul declara că este al Domnului în întregime. Acolo, în animalul consumat de flăcările focului se stingea tot ceea ce ţinea de omul cel vechi. În termenii nou testamentali, arderea de tot ar putea fi socotită ca dezbrăcarea prin moarte de omul cel vechi. Iar adăugarea jertfei de mîncare la arderea de tot poate fi socotită ca îmbrăcarea „în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul“ (Ef. 4:24). Reconsacrarea totală lui Dumnezeu reclama ambele aspecte. De aceea, cele două jertfe se aduceau împreună. Privind cum se consumă jertfa pe altar, cel care o junghiase şi o pregătise îşi spunea: Eu însumi sînt al Domnului în întregime. Iar imediat după aceea, în timp ce preotul presăra sarea peste jertfa de mîncare, israelitul adăuga: Să te dai lui Dumnezeu în întregime, să asculţi de El şi să păzeşti legămîntul Lui nu este o povară, ci o extraordinară binecuvîntare!

Prin arderea de tot şi prin jertfa de mîncare, israelitul trebuia să-şi aducă aminte că trăieşte în prezenţa unui Dumnezeu sfînt, căruia îi aparţine în întregime. Următoarele două feluri de jertfe veneau să mai adauge încă două lucruri importante pentru israelit: de Dumnezeu depindea el întru totul (vezi jertfa de mulţumire) şi lui Dumnezeu îi dădea socoteală pentru întreaga lui viaţă (vezi jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină). Afară de cazul în care era vorba de un păcat, israelitul avea libertatea să vină sau să nu vină înaintea Domnului cu o jertfă, dar atunci cînd îşi aducea darul, era obligat s-o facă, respectînd rînduielile poruncite de Domnul. In termenii Noului Testament, fiecare trebuia să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa trebuia să aducă jertfa. Căci dacă aducea cineva jertfa în chip nevrednic, o aducea spre osînda lui însuşi, dacă în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu nu realiza seriozitatea actului pe care-l împlinea. (1 Cor. 11:28, 29).

O bună ilustrare a acestui adevăr o găsim în Isaia 1:10-16. Pe vremea lui Isaia, poporul s-a deprins să separe ritualul religios de viaţa de zi cu zi. Relaţiile, afacerile şi curtea de judecată erau considerate a fi cu totul rupte de Templu şi de jertfe. Dumnezeu a trebuit să-Şi trimită proorocul pentru a le atrage atenţia asupra faptului că tot ceea ce făceau în Templu era o scîrbă înaintea lui Dumnezeu şi deci era spre osînda lor, nu spre mîntuirea lor, chiar dacă - după criteriile exterioare - ceea ce se făcea era după porunca lui Dumnezeu. „Sînt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sîngele taurilor, oilor şi ţapilor. Cînd veniţi înaintea Mea... cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?“ (Is. 1:11, 12) - întreabă Dumnezeu? Or, în Levitic 15:31, Domnul spusese că cel care spurca Locaşul Domnului trebuia să moară — spusese tot El în Levitic (17:31). E de mirare că celor ce, în Corint, se adunau la masa Domnului ca să se facă mai răi, nu mai buni, Domnul le spune: „Din pricina aceasta sînt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar cînd sîntem judecaţi, sîntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea“ (1 Cor. 11:30-32).

Deci jertfele au fost lăsate de Dumnezeu ca să fie atît un mijloc de a-l face conştient pe cel care le aducea de statutul său înaintea lui Dumnezeu, cît şi o ocazie şi un mijloc de a-l ridica pe acesta la înălţimea chemării statutului său. Israelitul venea înaintea lui Dumnezeu întotdeauna cu o jertfă, iar lucrul acesta dovedea că el a ajuns în poporul lui Dumnezeu în baza harului (sîngele mielului Pascal) şi continuă să rămînă acolo tot în baza harului lui Dumnezeu care acceptă un substitut pentru el. Fără sîngele jertfei de mulţumire, israelitul nu putea spune lui Dumnezeu nici măcar un simplu „mulţumesc“. Iar pentru că odată cu jertfa de mulţumire, israelitul trebuia să aducă şi un dar de mîncare drept ardere de tot, cel care venea să mulţumească pentru binecuvîntările lui Dumnezeu îşi mărturisea bucuria de a fi în legămînt cu un astfel de Dumnezeu şi bucuria că poate să I se dăruiască în întregime. Sarea nu putea lipsi de pe darul de mîncare. Ea era semnul legămîntului (Lev. 2:13). Iar atunci cînd

Comentariul textuluiisraelitul o aducea la cortul întîlnirii şi preotul o punea pe altar, toate condiţiile legămîntului căruia i se făcuse părtaş prin jurămînt erau reîmprospătate în memoria lui.

Pentru noi, credincioşii nou testamentali, Isus Hristos este atît jertfa necurmată, cît şi toate celelalte feluri de jertfe. În El, în Hristos, am fost binecuvîntaţi de Dumnezeu cu toate binecuvîntările duhovniceşti, în locurile cereşti: în El avem alegerea, înfierea, răscumpărarea, prin sîngele Lui iertarea păcatelor. Prin El avem intrare la Tatăl (Ef. 2:18). Prin El am obţinut şi continuăm să obţinem iertarea de păcate (1 Ioan 1:6-2:2) şi prin El aducem chiar şi mulţumirile noastre înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune Ioan că despărţiţi de El nu putem face nimic. Numai cel care rămîne în Hristos aduce roadă (Ioan 15:1-5). A rămîne în Hristos înseamnă a fi convins că prin El avem intrare slobodă la Tatăl, iar acest lucru constituie cea mai mare binecuvîntare pe care o poate avea cineva.

Poate, tot aici s-ar cuveni să amintim şi pilda Lucrătorilor Viei din Matei 20:1-16. Fiind o descriere a Împărăţiei lui Dumnezeu, în ea găsim o paralelă perfectă cu adevărurile pe care le citim în cartea Levitic. În Levitic, valoarea jertfelor se putea ajusta doar în jos. Am văzut că dacă cineva, din pricina condiţiilor lui materiale, nu putea aduce ca jertfă un animal din cireadă, era liber să-l aducă din turmă, iar dacă nu-l avea nici pe acesta, putea să aducă doi porumbei sau două turturele. Dar ceea ce „primea“ cel care aducea doar două păsări nu era cu nimic mai puţin decît ceea ce „primea“ cel care aducea cel mai gras viţel din cireada lui - cu toate că diferenţa valorică dintre cele două jertfe era scandalos de mare. La fel este şi în pilda noastră. Diferenţa dintre cît au lucrat primii şi ultimii dintre cei chemaţi în vie este uriaşă. Nu este deci de mirare că cei care intraseră primii în vie s-au scandalizat văzînd că şi cei care veniseră la urmă au primit aceeaşi plată cu ei: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decît un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, cari am suferit... zăduful zilei“ (Mat. 20:12).

Pilda a fost rostită de Domnul Isus la întrebarea lui Petru: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?“ (Mat 20:27). Petre, - îi răspunde Domnul Isus -, viaţa veşnică - adică trăirea în prezenţa lui Dumnezeu - pe care o primesc toţi la fel este cea mai mare răsplată pe care o poate avea cineva. Toate celelalte lucruri pălesc înaintea valorii ei. Iar lucrul acesta nu-l poate cumpăra nimeni prin eforturile lui, ci este darul lui Dumnezeu, plătit cu sîngele scump al Domnului Isus. Iar ca răspuns la darul nespus de mare al lui Dumnezeu, fiecare este chemat să se aducă pe sine ca jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12:1). Arderea de tot - indiferent de mărimea ei - reprezenta consacrarea totală a celui care o aducea.

3:1-17 Jertfa de mulţumireCînd cineva va aduce Domnului un dar ca jertfă de mulţămire: Dacă îl va aduce din cireadă, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, s-o aducă fără cusur, înaintea Domnului. Să pună mîna pe capul dobitocului, să-l junghie la uşa cortului întîlnirii; şi preoţii, fiii lui Aaron, să stropească sîngele pe altar de jur împrejur. Din această jertfă de mulţămire să aducă drept jertfă mistuită de foc înaintea Domnului: grăsimea care acopere măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de măruntae; cei doi rărunchi, şi grăsimea de pe ei şi de pe coapse, şi prapurul de pe ficat, pe care-l va deslipi de lîngă rărunchi. Fiii lui Aaron să le ardă pe altar, deasupra arderii de tot care va fi pe lemnele de pe foc. Aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului... Aceasta este mîncarea unei jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. Toată grăsimea este a Domnului. Aceasta este o lege vecinică pentru urmaşii voştri, în toate locurile unde veţi locui: cu nici un chip să nu mîncaţi nici grăsime, nici sînge. (Levitic 3:1-5; 16-17, s.n.).

Şi acest al treilea dar - darul adus ca jertfă de mulţumire - trebuia să fie un dar de bunăvoie. De aceea textul începe astfel: „Cînd cineva va aduce Domnului un dar ca jertfă de mulţămire: Dacă îl va aduce din cireadă...“ (3:1, s.n.). Dar ca să fie primit de Domnul, darul trebuie să îndeplinească toate condiţiile poruncite de El:

- să fie din cireadă (1) sau din turmă (6, 12);- să fie o parte bărbătească sau o parte femeiască fără cusur;- să fie pregătit de cel care îl aduce ca dar Domnului:

să fie adus la uşa cortului întîlnirii, israelitul să-şi pună mîna pe capul dobitocului, animalul să fie junghiat de către acesta, şi tot el să pregătească cu mîna lui „ceea ce trebuie mistuit de foc înaintea Domnului“ (7:30);

- sîngele jertfei să fie stropit pe altar de jur împrejur, iar grăsimea împreună cu rinichii şi cu prapurul ficatului (şi coada în cazul în care animalul era din turmă) să fie aşezate şi arse pe altar de către preot.

„Aceasta este mîncarea unei jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. Toată grăsimea este a Domnului“ (16, s.n.). O astfel de concluzie ne obligă să ne întrebăm despre ce mîncare este vorba? Pentru cine era această mîncare? Ce funcţie împlinea aducerea jertfei de mulţumire?

Denumirea jertfeiPentru a putea răspunde la întrebările de mai sus, ne va fi de mare ajutor dacă vom pătrunde în înţelesul denumirii jertfei. În loc de „jertfă de mulţumire“, alte traduceri ale Scripturii vorbesc despre „jertfa de pace“, pentru că expresia în limba ebraică este zebah shelamim. Harrison precizează că „termenul zebah vine dintr-o rădăcină verbală care denotă o junghiere ceremonială, şi descrie un dar intenţionat să promoveze o comuniune între cel care îl aducea şi Dumnezeu“. Al doilea termen este pluralul de la shalom („pace“). „Forma verbală - spune Harrison - înseamnă «a fi intact», «a fi complet», iar cînd se foloseşte cu referire la

Comentariul textuluioameni, este vorba de integrarea personalităţii umane“, de acea legătură armonioasă dintre trup şi suflet, în care atît trupul, cît şi sufletul sînt intacte.10

Luînd în considerare semnificaţia de bază a termenilor care definesc această categorie de jertfe, nu ni se cere un efort prea mare ca să înţelegem de ce Cornilescu a tradus expresia astfel: „Jertfele de mulţămire“. Jertfa era adusă ca un semn al mulţumirii pentru binele pe care l-a adus Dumnezeu peste israelit atît, din punct de vedere fizic cît şi din punct de vedere psihic. Aducerea jertfei era răspunsul la împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu, imediat după trecerea mării Roşii, atunci cînd poporul a asistat la vindecarea apelor de la Mara:

Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu cari am lovit pe Egipteni; căci Eu sînt Domnul, care te vindecă (Exod 15:26, s.n.).

Integritatea fizică şi psihică este parte a binecuvîntării pe care Dumnezeu a promis-o celor care păzesc legămîntul Său. Iar boala pare să fie o consecinţă a călcării legămîntului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Israel:

Dacă veţi urma legile Mele, dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini,... Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru, şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi voi veţi fi poporul Meu... Dar dacă nu Mă ascultaţi... dacă nesocotiţi legile Mele, şi dacă sufletul vostru urăşte rînduielile Mele, aşa încît să nu împliniţi toate poruncile Mele şi să rupeţi legămîntul Meu, iată ce vă voi face atunci. Voi trimete peste voi groaza, lingoarea şi frigurile, cari vor face să vi se stingă ochii, şi să piară viaţa din voi (Levitic 26:3, 11-12, 14-16, s.n.).

Dar o celebrare a sănătăţii fizice şi psihice era implicit şi o celebrare a păcii cu Dumnezeu, a legămîntului cu Dumnezeu, pentru că fiecare israelit ştia că Dumnezeu trimite sănătate şi binecuvîntare doar acolo unde poruncile Lui sînt păzite, unde relaţia cu El nu este ruptă. Iată de ce jertfa de mulţumire era o expresie a bucuriei şi mulţumirii de a trăi în prezenţa unui astfel de Dumnezeu. Binecuvîntarea era — în ultimă instanţă — semnul prezenţei lui Dumnezeu, a locuirii şi a umblării lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Binecuvîntarea din Levitic 26 se încheie astfel: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, care v-am scos din robie; Eu am rupt legăturile jugului vostru, şi v-am făcut să mergeţi cu capul ridicat“ (13). Iar atunci cînd citim întregul text, înţelegem că israelitul binecuvîntat de Dumnezeu putea să umble cu capul ridicat în toate domeniile existenţei lui. Cum să nu te bucuri în prezenţa unui astfel de Dumnezeu? Cum să nu vii cu darul tău ca jertfă de mulţumire la El?

Este interesant faptul că, spre deosebire de ordinea în care sînt prezentate jerfele la începutul cărţii, în porţiunea de text care precizează rolul preoţilor în aducerea acestora (6:8-7:38), jertfa de mulţumire este menţionată la urmă (7:28-36), după jertfele de ispăşire şi cele pentru vină. Ca şi cum adevărata pace cu Dumnezeu sau adevărata mulţumire lăuntrică putea fi celebrată numai după ce erau aduse arderea de tot împreună cu jertfa de mîncare, jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină. Abia cînd orice păcat a fost îndepărtat şi cînd israelitul s-a consacrat pe sine însuşi lui Dumnezeu pe de-a întregul, abia atunci putea aduce această jertfă de pace sau de mulţumire.

Funcţia jertfei de mulţumireÎncercînd să lămurim semnificaţia numelui dat acestei categorii de jertfe, am atins deja şi problema funcţiei ei. Cu toate acestea este important să subliniem faptul că jertfele de mulţumire erau singurele jertfe din care putea mînca şi cel care o aducea înaintea Domnului. Legea darului de mulţumire precizează că pieptul animalului de jertfă trebuia să fie al fiilor lui Aaron, deci al preoţilor, în general, iar spata dreaptă trebuia să fie a preotului care a adus sîngele pe altar şi care a ars grăsimea deasupra arderii de tot. Jertfa de mulţumire era de fapt o masă luată înaintea Domnului. Deşi israelitul era cel care aducea jertfa, Cel care o împărţea era Domnul Însuşi: „Aceasta este mîncarea unei jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. Toată grăsimea este a Domnului. Aceasta este o lege vecinică pentru urmaşii voştri, în toate locurile unde veţi locui: cu nici un chip să nu mîncaţi nici grăsime, nici sînge“. (Lev. 3:16, 17). Textul precizează mai întîi care este „partea Domnului“. Apoi, tot Domnul hotărăşte şi partea preotului şi deci şi pe cea a israelitului care a adus jertfa: „Eu [Domnul] iau din jertfele de mulţămire, aduse de copiii lui Israel, pieptul care va fi legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat, şi spata, care va fi adusă ca dar luat prin ridicare, şi [Eu, Domnul] le dau preotului Aaron şi fiilor lui, printr-o lege vecinică, pe care o vor păzi totdeauna copiii lui Israel“ (7:34). Restul animalului era al celui care l-a adus.

Imaginea pe care o creează apostolul Ioan prin cuvintele spuse de Domnul Isus bisericii din Laodicea rezumă în chip fericit ideea de mai sus:

Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine (Apocalipsa 3:20).

Isus Hristos este cel care stă la uşă şi bate, aşteptînd ca cel din casă să-i deschidă de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Dar odată ce a fost adus darul de bunăvoie, nu eu sînt acela care împarte cina, ci El. Nu El este oaspete la masa mea, eu la masa Lui.

10 R.K.Harrison, Leviticus, p. 56.

Comentariul textuluiÎn religiile păgîne ale popoarelor din jur, jertfele de acest fel erau aşezate pe mese înaintea chipului cioplit al divinităţii, ca dar de mîncare pentru zeul respectiv. După o vreme, aceste daruri erau luate (de multe ori pe ascuns) de preoţi, sub pretextul că darul a fost mîncat de zeul căruia i s-a adus. Dumnezeu a păstrat multe din elementele legate de forma şi de terminologia acestor jertfe, dar a reîncărcat cu o semnificaţie nouă întregul ritual şi a făcut acele schimbări, care, dacă nu s-ar fi făcut, ar fi comunicat un mesaj eronat despre Sine, despre cel care aducea jertfa şi despre relaţia dintre ei doi.

În religiile păgîne, graniţa dintre partea cuvenită lui Dumnezeu şi partea cuvenită preotului era învăluită într-o aură mistică. Dumnezeu limpezeşte acest lucru în sistemul jertfelor lui Israel. Ceea ce urma să fie al Lui - toată grăsimea şi sîngele - trebuia ars pe altar înaintea ochilor celui care adusese jertfa. Iar partea preotului era de asemenea clar precizată: pieptul şi spata dreaptă. Ba mai mult, spre deosebire de religiile păgîne, nu omul dădea daruri de mîncare lui Dumnezeu, ci invers. Jertfa întreagă era a lui Dumnezeu, şi El împărţea fiecăruia partea cuvenită. Preotul primindu-şi partea nu de la cel care aducea jertfa, ci de la Dumnezeu, nu se putea erija într-un despot, iar dacă ar fi îndrăznit s-o facă, s-ar fi făcut vinovat înaintea lui Dumnezeu. Cazul fiilor lui Eli este elocvent în acest sens:

Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul. Şi iată care era felul de purtare al acestor preoţi faţă de popor. Cînd aducea cineva o jertfă, venea sluga preotului în clipa cînd se fierbea carnea. Ţinînd în mînă o furculiţă cu trei coarne, o vîra în cazan, în căldare, în tigaie sau în oală; şi tot ce apuca cu furculiţa, lua preotul pentru el. Aşa făceau ei tuturor acelora din Israel cari veneau la Silo. Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga preotului şi zicea celui ce aducea jertfa: „Dă pentru preot carnea de fript; el nu va lua dela tine carne fiartă, ci vrea carne crudă“. Şi dacă omul zicea: „După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ţi va plăcea“, sluga răspundea: „Nu! dă-mi acum, căci altfel iau cu sila“. Tinerii aceştia se făceau vinovaţi înaintea Domnului de un foarte mare păcat, pentrucă nesocoteau darurile Domnului (1 Samuel 2:12-17, s.n.).

„Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; - spune bătrînul Eli fiilor săi - dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?“ (2:25) Ce tragedie să se spună despre preoţii lui Dumnezeu că nu cunosc pe Domnul! Şi cu toate că astfel de situaţii n-au fost puţine în istoria lui Israel, Dumnezeu şi-a rezervat dreptul să judece şi să pedepsească pe preoţii Săi. Fiindcă ei mîncau la masa Domnului, ofensa acestora era în primul rînd împotriva Domnului.

Relaţia dintre jertfa de mulţumire şi jertfele precedenteTextul nu ne lasă să înţelegem că jertfa de mulţumire trebuia adusă neapărat împreună cu arderea de tot şi cu darul de mîncare. Cu toate acestea, se precizează faptul că tot ce trebuia ars din jertfa de mulţumire, „Fiii lui Aaron să le ardă pe altar, deasupra arderii de tot care va fi pe lemnele de pe foc“ (3:5, s.n.).

Pentru a sublinia mesajul jertfei de mulţumire, mulţi comentatori îl leagă nu numai de primele două jertfe - de arderea de tot şi de jertfa de mîncare - ci şi de ultimele două: de jertfa de ispăşire şi de jertfa pentru vină. Am văzut deja că lucrul acesta ar avea un suport în text, pentru că în porţiunea de text care precizează rolul preotului în aducerea tuturor acestor categorii de jertfe (6:8-7:38), jertfa de mulţumire este menţionată la urmă, după jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină. Cu toate acestea trebuie să precizăm faptul că arderea de tot de pe altar nu trebuia să fie neapărat arderea de tot a aceleiaşi persoane care a adus jertfa de mulţumire. Să ne aducem aminte că Domnul a poruncit lui Moise ca focul de pe altar să nu se stingă şi ca în fiecare dimineaţă şi seară preoţii să jertfească arderea de tot zilnică. S-ar putea să fie vorba de această ardere de tot. Iar în acest caz semnificaţia jertfei de mulţumire este şi mai profundă. Alături de toate celelalte jertfe de bunăvoie, şi jertfa de mulţumire era primită de Dumnezeu în baza arderii de tot zilnice. Aceasta din urmă asigura împlinirea condiţiilor atît pentru prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul taberei, cît şi pentru accesul israelitului la Dumnezeu. Arderea de tot zilnică era adusă odată pentru toţi. În baza acestei jertfe, israelitul putea să vină şi să mănînce în prezenţa lui Dumnezeu, celebrînd astfel relaţia sa cu Dumnezeu, precum şi binecuvîntările pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lui.

Semnificaţia jertfei de mulţumire ne aduce aminte de Cina Domnului. Toţi cei care venim la Cină, ne apropiem de Masa Domnului, nu de masa noastră. Atunci cînd ni se spune: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu, care se frînge pentru voi... Acest pahar este legămîntul cel nou în sîngele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecîte ori veţi bea din el“ (1 Cor. 11:24, 25), Cel care împarte Cina este Isus Hristos. Mîncînd din pîine şi bînd din vin, noi celebrăm relaţia cu Dumnezeu. Dar faptul că luăm aceste elemente din Însăşi mîna Domnului Isus, celebrarea noastră va rămîne întotdeauna smerită, pentru că Cel care ne-a invitat la masă, nu este nimeni altul decît Cel care a făcut posibilă relaţia noastră cu Dumnezeu prin propriul Său sînge.

În cazul jertfelor vechi testamentale, Dumnezeu şi-a păstrat tot sîngele pentru Sine, ca şi cum l-ar fi adunat de-a lungul întregii istorii, pentru ca apoi să ni-l dea să-l bem ca semn al noului legămînt făcut în sîngele Mielului lui Dumnezeu, care a murit ca să ridice păcatul lumii.

4:1-6:7 Jertfele obligatoriiJertfele de bunăvoie - arderea de tot (1:1-17), jertfa de mîncare (2:1-16) şi jertfa de mulţumire (3:1-17) - puteau să fie aduse de oricine şi oricînd. Nimeni, însă, din Israel nu putea negocia aducerea ultimelor două jertfe - jertfele de ispăşire (4:1-5:13) şi jertfele pentru vină (5:14-6:7) - atunci cînd respectivul păcătuia fără voie „împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcînd lucruri cari nu trebuiesc făcute“ (4:2) sau cînd cineva făcea o nelegiuire şi păcătuia „fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului“ (5:15). De aceea am numit obligatorii aceste ultime două feluri de jertfe.

Comentariul textului4:1-35 Jertfa de ispăşire Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune: «Cînd va păcătui cineva fără voie împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcînd lucruri cari nu trebuiesc făcute; şi anume:

Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea, şi prin aceasta a adus vina asupra poporului, să aducă Domnului un viţel fără cusur, ca jertfă de ispăşire pentru păcatul pe care l-a făcut.

Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit fără voie şi fără să ştie, făcînd împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri cari nu trebuiesc făcute, şi făcîndu-se astfel vinovată, şi dacă păcatul săvîrşit s-a descoperit, adunarea să aducă un viţel ca jertfă de ispăşire, şi anume să-l aducă înaintea cortului întîlnirii.

Dacă o căpetenie a păcătuit, făcînd fără voie împotriva uneia din poruncile Domnului, Dumnezeului său, lucruri cari nu trebuiesc făcute şi s-a făcut astfel vinovat, şi ajunge să descopere păcatul pe care l-a făcut, să aducă jertfă un ţap fără cusur.

Dacă cineva din poporul de rînd a păcătuit fără voie, făcînd împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri cari nu trebuiesc făcute şi s-a făcut astfel vinovat, şi ajunge să descopere păcatul pe care l-a făcut, să aducă... o iadă [sau un miel de parte femeiască] fără cusur, pentru păcatul pe care l-a făcut...»“ (Levitic 4:1-3, 13-14, 22-23, 27-28, s.n.).

Denumirea jertfeiTraducerea pe care ne-a lăsat-o Cornilescu, uneori adaugă la textul din ebraică expresia „de ispăşire“ (3) şi astfel jertfa adusă de preot este numită „jertfă de ispăşire pentru păcat“, alteori substituie expresia celei care este în limba ebraică. În versetul 8, de pildă, termenul hatta't, care în ebraică înseamnă păcat, este tradus cu “jertfă de ispăşire“, în loc de “jertfă pentru păcat“. La fel se întîmplă şi în versetele: 14, 20, 24, 25, 29 şi 32. În versetul 24, textul în ebraică spune: „Aceasta este o jertfă pentru păcat“, iar Cornilescu traduce: „Aceasta este o jertfă de ispăşire“. Ceea ce l-a determinat, probabil, pe Cornilescu să facă această înlocuire este faptul că în versetele 20, 26, 31 şi 35 în ebraică găsim expresia: „Astfel va face preotul ispăşire [kapar]11 pentru... şi i se va ierta“. În mod normal, fiind vorba de doi termeni diferiţi - hatta't şi kapar - Cornilescu ar fi trebuit să facă diferenţa între ei la traducere. Însă, el a folosit acelaşi termen, făcînd astfel înţelesul mai clar, fără a-l modifica însă. În versetul 3, el foloseşte perifraza: „jertfă de ispăşire pentru păcat“, şi tocmai acesta este sensul pe care textul doreşte să ni-l comunice.

Jertfa de ispăşire şi poziţia în adunare a celui vinovat La toate celelalte jertfe, pentru toţi deopotrivă, exista un singur set de porunci. În cazul jertfei de ispăşire sau al jertfei pentru păcat, Dumnezeu împarte poporul în patru categorii aparte: preotul care a primit ungerea; adunarea lui Israel, ca personaj colectiv; o căpetenie şi cineva din poporul de rînd. Diferenţierea între aceste patru categorii de oameni se făcea atît prin mărimea jertfei cît şi prin modul în care se aducea jertfa şi prin ceea ce se făcea cu trupul animalului şi cu sîngele lui. Cînd păcătuia preotul care a primit ungerea, sau atunci cînd păcătuia toată adunarea, jertfa trebuia să fie un viţel de parte bărbătească fără cusur. O parte din sîngele jertfei era dus şi stropit în cortul întîlnirii, restul vărsîndu-se la picioarele altarului pentru arderile de tot. Iar după ce grăsimea a fost arsă pe altarul arderilor de tot, restul animalului era ars afară din tabără.

Atunci cînd păcătuia o căpetenie sau cineva din poporul de rînd, dacă era o căpetenie, cel vinovat trebuia să aducă un ţap fără cusur, iar dacă era cineva din poporul de rînd, o iadă sau un miel de parte femeiască fără cusur. După ce au fost unse coarnele altarului cu sîngele jertfei, restul sîngelui se vărsa la picioarele altarului. Grăsimea se ardea pe altar, iar carnea animalului de jertfă revenea preotului care a făcut ispăşirea (Lev. 6:26).

O primă observaţie este că mărimea jertfei era în funcţie de poziţia pe care o avea cel vinovat în adunarea lui Israel. Dar este important să subliniem faptul că mărimea diferită a jertfei nu vorbeşte despre mărimea diferită a păcatului celui care o aducea. Înaintea lui Dumnezeu, păcatul este păcat, iar în definirea păcatului nu se are în vedere faţa omului. Cu toate acestea, implicaţiile păcatului par să fie diferite în cazul persoanelor care ocupă poziţii diferite sau funcţii diferite într-o comunitate. Despre preotul care a primit ungerea şi care a păcătuit fără voie împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcînd lucruri care nu trebuiesc făcute, textul spune că prin aceasta el „a adus vina asupra poporului“ (4:3, s.n.). De aceea jertfa lui trebuia să fie identică cu cea care se aducea atunci cînd a păcătuit toată adunarea.

Preotul şi adunareaÎntre primele două categorii de personaje nu există diferenţe esenţiale în ceea ce priveşte felul jertfei şi modul în care aceasta era adusă:

11 Termenul în ebraică vine de la rădăcina verbală kpr. Dacă îl asociem cu termenul akadian kaparu, înţelesul lui este a şterge, a curăţi. Dacă îl asociem cu termenul arab kappara, înţelesul lui este a acoperi. Indiferent care dintre cele două înţelesuri l-am aplica termenului din ebraică, putem spune că a ispăşi un păcat înseamnă a-l lua dinaintea lui Dumnezeu: fie ştergîndu-l, fie acoperindu-l (R.K.Harrison, Leviticus, p. 66, 67).

Comentariul textului

Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea, şi prin aceasta a adus vina asupra poporului, să aducă Domnului:

un viţel fără cusur, ca jertfă de ispăşire pentru păcatul pe care l-a făcut. Să aducă viţelul la uşa cortului întîlnirii, înaintea Domnului, să-şi pună mîna pe capul viţelului, şi să-l junghie înaintea Domnului.

Preotul, care a primit ungerea, să ia din sîngele viţelului, şi să-l aducă în cortul întîlnirii:

să-şi moaie degetul în sînge, şi să stropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinlăuntru a sfîntului locaş. Apoi preotul să ungă cu sînge coarnele altarului pentru tămîia mirositoare, care este înaintea Domnului în cortul întîlnirii; iar tot celălalt sînge... să-l verse la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa cortului întîlnirii. Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire, şi anume: grăsimea care acopere măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de ele, cei doi rărunchi, şi grăsimea de pe ei, de pe coapse, şi prapurul ficatului, pe care-l va deslipi de lîngă rărunchi. Preotul să ia aceste părţi, cum se iau de la viţelul adus ca jertfă de mulţămire, şi să le ardă pe altarul pentru arderile de tot. Dar pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi balega lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa, şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă (Levitic 4:3-12).

Singura diferenţă între cele două jertfe era în actul punerii mîinii pe capul dobitocului. În primul caz, cel care punea mîna pe capul dobitocului era preotul care a păcătuit, iar în al doilea caz, bătrînii adunării.

În cele două cazuri, sîngele jertfei se ducea în cortul întîlnirii şi se stropea înaintea perdelei dinlăuntru. Ori de cîte ori păcătuia adunarea sau ori de cîte ori aceasta se încărca de vinovăţie din pricina păcatelor preotului care a primit ungerea, însăşi existenţa poporului lui Dumnezeu era în pericol. Problema trebuia rezolvată direct cu Dumnezeu. Altfel Dumnezeu ar fi fost obligat să împlinească ceea ce fusese gata să facă la Sinai din pricina viţelului de aur: să nimicească întreaga adunare.

De ce erau atît de grave implicaţiile păcatului preotului care a primit ungerea? Textul spune că prin păcatul lui el „a adus vina asupra poporului“. În ziua de Yom Kippur, preotul care a primit ungerea, deci marele preot, intra în prezenţa lui Dumnezeu şi făcea curăţirea pentru întregul popor. După cum printr-unul singur iertarea venea pentru toţi, tot aşa prin acelaşi singur om moartea trecea asupra tuturor. Sfera responsabilităţii trebuia să fie pe măsura sferei harului. În baza acestei legi a putut face Isus curăţirea păcatelor tuturor.

O căpetenie sau cineva din poporul de rînd

„Să aducă jertfă un ţap fără cusur... Să-şi pună mîna pe capul ţapului, şi să-l junghie în locul în care se junghie arderile de tot, înaintea Domnului... Preotul să ia cu degetul din sîngele jertfei de ispăşire, să ungă coarnele altarului pentru arderile de tot, iar celălalt sînge să-l verse la picioarele altarului pentru arderile de tot... Toată grăsimea s-o ardă pe altar, cum a ars grăsimea de la jertfa de mulţumire... Astfel va face preotul pentru căpetenia aceea ispăşirea păcatului lui, şi i se va ierta“ (Lev 4:23-26).

În cele din urmă două cazuri, modul de aducere a sîngelui jertfei era diferit, pentru că adunarea continua să rămînă adunarea lui Dumnezeu, chiar dacă a păcătuit o căpetenie sau cineva din poporul de rînd. În cazul în care persoana în cauză nu şi-ar fi ispăşit păcatul pe calea substituţiei oferite de Dumnezeu, acea persoană ar fi trebuit să fie tăiată afară din mijlocul adunării, în timp ce adunarea ar fi continuat să existe ca popor al lui Dumnezeu.

5:1-13 Jertfe de ispăşire specificeTextul continuă prin a enumera cîteva cazuri concrete în care se aplicau poruncile de mai sus. În prima parte (5:1-4) sînt enumerate cîteva din păcatele care reclamau ispăşire, iar în partea a doua (5:5-13), se explică cum anume trebuie făcută ispăşirea.

5:1-4 VinovăţiiÎn primele cinci versete sînt enumerate cîteva vinovăţii specifice: ascunderea adevărului, atingerea de un lucru necurat, facerea unei juruinţe negîndite. Ca şi în cazul exemplelor din capitolul precedent, faptul că cel vinovat era dispus să se pocăiască făcea ca aceste păcate să intre în categoria păcatelor fără voie. Cum anume se defineşte păcatul fără voie vom vedea în concluzia cu care se încheie comentariul acestui bloc de text (1:1-7:38).

Fiind pus sub jurămînt ca martor...Existau situaţii în care cineva era bănuit că s-a făcut vinovat de un anumit lucru, dar nu existau dovezi împotriva lui. În cazul acesta, cel presupus vinovat era dus înaintea preotului, unde trebuia să jure în faţa martorilor că este nevinovat. Preotul care judeca pricina îl declara nevinovat în baza jurămîntului făcut şi cazul era închis. Găsim un jurămînt asemănător în Deuteronom

Comentariul textului21:1-9. Aici este vorba de trupul ucis al unui om găsit pe cîmp, fără să se cunoască făptaşul crimei respective. Bătrînii cetăţii celei mai apropiate trebuiau să aducă o jertfă, „să-şi spele mînile pe viţeaua căreia i-au tăiat capul în vale. Şi, luînd cuvîntul, să zică: «Mînile noastre n-au vărsat sîngele acesta, şi ochii noştri nu l-au văzut vărsîndu-se. Iartă, Doamne, pe poporul Tău Israel, pe care l-ai răscumpărat; nu pune sîngele nevinovat în socoteala poporului Tău Israel.» Şi sîngele acela nu-i va fi pus în socoteală“ (Deut. 21:6-8). Dacă unul dintre martori, însă, avea dovezi ale vinovăţiei celui acuzat şi le ascundea, lăsînd ca preotul să-l pronunţe nevinovat, martorul intra în cazul despre care vorbeşte textul de faţă.

Fără să ştie se va atinge de ceva necurat...În capitolul 11:1-47 se tratează problema necurăţiei. Un om devenea necurat fie dacă mînca din dobitoacele necurate, fie dacă se atingea de un lucru necurat. În Numeri 19 se relatează modul în care se pregăteşte şi se foloseşte apa de curăţire în asemenea cazuri. Şi tot acolo se spune şi din ce cauză trebuia să se cureţe israelitul: „Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, şi nu se va curăţi, pîngăreşte cortul Domnului; acela să fie nimicit din Israel... Un om care va fi necurat, şi nu se va curăţi, va fi nimicit din mijlocul adunării, căci a spurcat sfîntul locaş al Domnului“ (Num. 19:13, 20, s.n.).

În contextul în care au fost date aceste legi, implicaţiile lor asupra sănătăţii întregii comunităţi sînt evidente. În condiţiile de tabără exista o mare aglomerare de oameni. Iar la temperaturile din acele locuri şi în condiţiile de igienă precare, cauzate de lipsa apei, orice infecţie s-ar fi răspîndit cu repeziciune, şi, de aceea, astfel de reguli de curăţire erau nu numai binevenite, ci şi absolut necesare. Cu toate acestea, textul pune accent pe un scop cu totul diferit. Yahweh Îşi aşezase locuinţa între ei. În mijlocul taberei se afla cortul întîlnirii — sfîntul locaş al Domnului. Ba mai mult, prin faptul că Domnul locuia în mijlocul lor, ei înşişi — ca adunare a Domnului — deveneau locaşul Lui, în mijlocul căruia umbla Domnul Însuşi. Iar pentru un astfel de „Locatar“, poporul întreg trebuia să fie sfînt: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru“ (Lev. 19:2). Iată de ce atingerea de un lucru necurat încărca pe cel în cauză de vinovăţie.

Cînd cineva, vorbind cu uşurinţă, jură... A treia categorie de vinovăţie este legată de jurămintele pripite şi negîndite. Se pune întrebarea dacă există vreo legătură între acest jurămînt şi cel menţionat în versetul 1,unde un martor nu vrea să recunoască faptele pe care le-a văzut? Cum arăta un astfel de jurămînt? Ce implica el? Domnul Isus reia problema jurămintelor în polemica lui cu fariseii:

Vai de voi, povăţuitori orbi, cari ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurămîntul lui“. Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul care sfinţeşte aurul? „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic“, dar „dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurămîntul lui.“ Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul, sau altarul, care sfinţeşte darul? Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el (Matei 23:16-22, s.n.).

Din cuvintele Domnului Isus reiese faptul că jurămîntul este o problemă mai serioasă decît le-ar fi plăcut fariseilor s-o considere. Căci ea îl implică pe Dumnezeu şi deci intră sub incidenţa poruncii din Decalog: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui“ (Ex. 20:7). Lucrul acesta este clar subliniat de cuvintele Domnului Isus, în Predica de pe Munte:

Aţi mai auzit iarăş că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strîmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale. Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pămînt, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu“; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău (Matei 5:33-37).

5:5-13 Ispăşirea vinovăţieiIspăşirea păcatului începea prin recunoaşterea lui: „Cînd cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul“ (5, s.n.). Apoi trebuia adusă jertfa şi ea este numită „jertfă de vină, pentru păcat“, iar Cornilescu adaugă: „ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui“ (6). Deşi textul asociază aici jertfa pentru vină ('asam) cu cea pentru păcat (hatta't), jertfa pentru vină este tratată separat în versetele 14-19. Jertfa standard care trebuia adusă era o parte femeiască din turmă: o oaie sau o capră. Dar, ca şi în cazul celorlalte jertfe, existau derogări pentru cei care nu aveau posibilitatea să aducă jertfa cerută. Iar aceste derogări mergeau pînă acolo încît cel vinovat putea aduce chiar şi o jertfă de mîncare pentru ispăşirea păcatului lui. Or, atunci cînd Scriptura spune că „fără vărsare de sînge nu este iertare“ (Evrei 9:22), ne întrebăm de ce face Dumnezeu această derogare de la regulă?

Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire [sau ca dar pentru păcat]; să nu pună untdelemn pe ea şi să n-adauge nici tămîie, căci este un dar de ispăşire [sau un dar pentru păcat]... S-o aducă la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte, şi s-o ardă pe altar... Astfel va face preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta (Levitic 5:11-13).

Comentariul textuluiHarrison afirmă că acel pumn plin din floarea făinii se ardea deasupra arderii de tot şi astfel era asimilat cu jertfa de sînge.12 Noordtzij aduce în discuţie textul din Numeri 16:47, 48, unde Aaron face ispăşire pentru popor arzînd tămîie în cădelniţă, şi afirmă că în Israel nu se aplica ceea ce spune autorul Evreilor: „Fără vărsare de sînge, nu este iertare“, pentru că, în ambele cazuri, iertarea s-a obţinut fără vărsare de sînge.13

Indiferent ce explicaţie am da acestei derogări neobişnuite, trebuie să remarcăm preocuparea lui Dumnezeu de a oferi absolut oricărui om posibilitatea rezolvării păcatului său. Explicaţia lui Harrison pare mai plauzibilă, deoarece calea sîngelui era mult prea clar afirmată în poruncile lui Dumnezeu pentru ca El să treacă peste ea aşa, pur şi simplu. Atunci cînd posibilităţile materiale ale cuiva nu-i permiteau să aducă nici măcar doi pui de porumbel, pare că Dumnezeu lua asupra Sa preţul ispăşirii, oferind celui vinovat sîngele ispăşitor al jertfei necurmate, dar lăsîndu-l pe acesta să adauge la jertfă floarea făinii. Interdicţia de a adăuga untdelemnul şi tămîia, care se aduceau cu darul de mîncare obişnuit, îl obliga pe cel în cauză să rămînă în contextul ispăşitor al actului respectiv. Am văzut că untdelemnul şi tămîia erau semne ale consacrării, ale relaţiei cu Dumnezeu, de aceea ele nu aveau ce căuta pe altar atunci cînd se făcea ispăşire pentru un anumit păcat.

5:14-6:7 Jertfele pentru vină5:14-19 Vina înşelării sfîntului locaşÎn cazul jertfelor pentru păcat sau al celor „de ispăşire“ - cum le numeşte Cornilescu - păcătuirea era „împotriva vreuneia din poruncile Domnului“ (4:2, s.n.). În cazul jertfei pentru vină, păcătuirea celui în cauză era „faţă de lucrurile închinate Domnului“ (5:15, s.n.). Cel în cauză se făcea vinovat de necinstirea lui Dumnezeu prin neaducerea la cortul întîlnirii a darului care, de drept, se cuvenea lui Dumnezeu: „a înşelat sfîntul locaş“ (16). Un exemplu de dar care trebuia adus şi închinat Domnului ar fi întîiul născut din cirezile şi turmele fiecărui israelit:

Pune-Mi deoparte ca sfînt pe orice întîi-născut, pe orice întîi născut dintre copiii lui Israel, atît dintre oameni cît şi dintre dobitoace: este al Meu... să închini Domnului pe orice întîi-născut, chiar pe orice întîi-născut din vitele, pe cari le vei avea: orice parte bărbătească este a Domnului (Exod 13:2, 12).

Orice întîi născut dintre animale, de drept, era al Domnului. Dar se întîmpla ca israelitul să se facă vinovat de înşelarea sfîntului locaş, fie prin neaducerea animalului la cort, fie prin schimbarea lui. Este important de reţinut că pînă şi în acest caz, textul spune: „Cînd va păcătui cineva făcînd, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri cari nu trebuiesc făcute, şi se va face vinovat, purtîndu-şi astfel vina...“ (17, s.n.). Cauzele care puteau duce la un astfel de păcat puteau fi multiple: neglijenţa, dorinţa de cîştig etc. Textul nu pare să excludă o anumită măsură de premeditare, pentru că despre cel vinovat se spune că a înşelat sfîntul locaş. Păcatul intra totuşi în categoria celor pentru care Dumnezeu accepta jertfa de ispăşire, iar lucrul acesta se explică prin faptul că cel vinovat recunoştea vinovăţia lui şi era dispus s-o rezolve pe calea cerută de Dumnezeu.6:1-7 Vina păgubirii semenuluiAtît secţiunea precedentă (5:14-19), cît şi cea de faţă (6:1-7) se ocupă de jertfele pentru vină. Pentru a înţelege diferenţa dintre cele două secţiuni, în titlu, am încercat să atragem atenţia asupra naturii specifice a vinovăţiei. În primul caz, israelitul păcătuia împotriva lucrurilor închinate Domnului sau împotriva sfîntului locaş. În al doilea caz, el păcătuia direct împotriva aproapelui său: „tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui...“ (6:2). Să observăm, totuşi, ceva mai atent formularea pe care o găsim în text. „Cînd va păcătui cineva şi va săvîrşi o nelegiuire faţă de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui...“ (6:2,s.n.). O astfel de jertfă se aducea pentru păcat. Iar păcatul este întotdeauna săvîrşit, în primul rînd, împotriva lui Dumnezeu, abia pe urmă împotriva semenului. De aceea israelitul era obligat să vină înaintea Domnului cu un berbece, ca jertfă pentru vină, „şi preotul va face pentru el ispăşire înaintea Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care s-a făcut vinovat“ (7).

Era extraordinar faptul că cel vinovat putea primi iertare, „oricare ar fi [fost] greşeala de care s-a făcut vinovat“. Dar iertarea îi era oferită de Dumnezeu, doar după ce acesta despăgubea pe cel păgubit:

Cînd va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila sau luat prin înşelăciune, sau încredinţat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit, sau lucrul pentru care a făcut un jurămînt strîmb - ori care ar fi - să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a cincea parte la preţul lui, şi să-l dea în mîna stăpînului lui chiar în ziua cînd îşi va aduce jertfa lui pentru vină (Levitic 6:4-5, s.n.).

Şi astăzi se întîmplă să păcătuim împotriva lui Dumnezeu, păgubind, într-un fel sau altul, pe aproapele nostru. Atunci cînd paguba este materială, avem obligaţia să dăm înapoi lucrul cu care ne-am făcut vinovaţi faţă de el, deoarece Noul Testament ne spune clar: „Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mîinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit“ (Ef. 4:28). „Să nu datoraţi nimănui nimic, decît să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea“ (Rom. 13:8). Dar cum rămîne cu acea a cincea parte care trebuia adăugată la valoarea pagubei făcute? Deşi, în Noul Testament, nu există o lege specifică care să ne oblige la adăugarea acelei cincimi la valoarea pagubei făcute, nici astăzi societatea n-ar avea decît de cîştigat în urma împlinirii întocmai a acestei porunci. Este uşor să păgubeşti pe altul cînd tu scapi nepăgubit. Dar dacă pofta,

12 R.K.Harrison, Leviticus, p. 70.13 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 68.

Comentariul textuluisau rea voinţa sau neglijenţa care ne-a împins la păcat ne-ar costa, cel puţin cît îl costa pe cel din Israel, ar fi mai multă cinste în societate, mai mult respect pentru semeni şi pentru bunurile lui. Iar în ultimă instanţă lucrul acesta ar fi în folosul nostru al tuturora. Legea lui Dumnezeu nu permitea ca paguba să nu fie rezolvată: „Hoţul trebuie să dea înapoi ce este dator să dea; dacă n-are nimic, - spune legea -, să fie vîndut rob, ca despăgubire pentru furtul lui“ (Ex. 22:3).

Dar dacă paguba este morală, dacă l-am păgubit pe semenul meu terfelindu-i numele în noroi prin vorbirea mea de rău sau prin nesăbuinţa mea? Deşi nu mai sîntem sub Vechiul Legămînt, Legea lui Hristos are totuşi ceva de spus în privinţa pagubei pe care am făcut-o semenului meu:

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea supt pedeapsa judecăţii“. Dar Eu vă spun că ori şi cine se mînie pe fratele său, va cădea supt pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său „Prostule!“, va cădea supt pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice „Nebunule!“, va cădea supt pedeapsa focului gheenei. Aşa că dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întîi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino să-ţi aduci darul (Matei 5:21-24, s.n.).

Deci nici creştinul nu poate veni să primească iertare de la Dumnezeu dacă n-a rezolvat mai întîi paguba pe care i-a făcut-o fratelui său.

ConcluziePăcatul fără voie şi păcatul cu voie Este imposibil să nu observăm că în fiecare dintre cazurile amintite în text, jertfa de ispăşire putea fi adusă numai pentru un păcat făcut fără voie.

Cînd va păcătui cineva fără voie împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcînd lucruri cari nu trebuiesc făcute... (4:2, s.n.)

Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit fără voie şi fără să ştie, făcînd împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri cari nu trebuiesc făcute, şi făcîndu-se vinovată, şi dacă păcatul săvîrşit s-a descoperit... (4:13, s.n.).

Dacă o căpetenie a păcătuit, făcînd fără voie împotriva uneia din poruncile Domnului, Dumnezeului său, lucruri cari nu trebuiesc făcute şi s-a făcut astfel vinovat, şi ajunge să se descopere păcatul pe care l-a făcut... (4:22, 23, s.n.).

Dacă cineva din poporul de rînd a păcătuit fără voie, făcînd împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri cari nu trebuiesc făcute şi s-a făcut astfel vinovat, şi ajunge să descopere păcatul pe care l-a făcut... (4:27, s.n.).Cînd cineva, fiind pus sub jurămînt ca martor, va păcătui, nespunînd ce a văzut sau ce ştie, şi va cădea astfel sub vină; sau cînd cineva fără să ştie se va atinge de ceva necurat... şi va băga apoi de seamă şi se va face astfel vinovat... sau cînd cineva, fără să ia seama, se va atinge de vreo spurcăciune... şi va băga de seamă mai tîrziu, şi se va face astfel vinovat; sau cînd cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bine, şi nebăgînd de seamă la început, bagă de seamă mai tîrziu, şi se va face astfel vinovat (5:1-4, s.n.).

Cînd cineva va face o nelegiuire şi va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului (5:15, s.n.).

Cînd va păcătui cineva făcînd fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri cari nu trebuiesc făcute şi se va face astfel vinovat... (5:17, s.n.).

Ce să însemne acel „fără voie“ pe care autorul cărţii îl ataşează cu multă grijă de fiecare caz pe care-l discută?

În cartea Numeri se reia problema, - păcatul fără voie punîndu-se în contrast cu păcatul cu voia -, şi se precizează că pentru păcatul cu voia nu există iertare: „...Dar dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, căci a nesocotit cuvîntul Domnului, şi a călcat porunca Lui; va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui“ (Num. 15: 30, 31, s.n.). Ce se întîmpla, de fapt? Pentru un om care păcătuia cu voia, jertfa de ispăşire nu era primită. Iar pentru că „plata păcatului este moartea“, din moment ce nu se accepta transferul de vinovăţie asupra animalului de jertfă, cel în cauză rămînea încărcat cu păcatul lui şi trebuia să moară. Ce este totuşi păcatul cu voia şi cu ce se deosebeşte el de păcatul fără voie? Întrucît pentru păcatul cu voia nu există iertare, trebuie să plecăm de la premisa că există o diferenţă foarte mare între cele două categorii de păcate, şi de aceea lămurirea celor două concepte este imperios necesară.

Expresiile „cu voie“ şi „fără voie“ folosite de Cornilescu în limba română, la prima vedere par clare. În realitate însă tocmai aceste expresii aduc confuzie în înţelegerea textului. Citindu-le în context, am fi tentaţi să spunem că păcatul cu voie este un păcat conştient, iar cel fără voie este un păcat inconştient. Acesta pare să fie şi înţelesul termenului în text (Lev. 4:13-14; 22-23; 27-28). Totuşi, atunci cînd citim atent poruncile lui Dumnezeu date prin Moise în cartea Exod, această concluzie nu poate să rămînă în picioare. Să luăm doar un singur exemplu:

Comentariul textuluiDacă un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată (Exod 22:1). [Iar textul din Levitic adaugă]: Iar ca jertfă pentru vină, să aducă Domnului pentru păcatul lui un berbece fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta, şi să-l dea preotului. Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea Domnului, şi i se va ierta, ori care ar fi greşeala, de care se va fi făcut vinovat (Levitic 6:6, 7).

Cum poate fura cineva un bou sau o oaie în mod inconştient? O astfel de afirmaţie ar fi cu totul absurdă. Iar faptul că exista totuşi iertare pentru o astfel de vină, dovedeşte că este vorba de un păcat fără voie. De aceea trebuie să încercăm să redefinim termenii - „cu voie“ şi „fără voie“ - prin uzajul lor în Vechiul Testament.

Revenind în textul din Levitic, observăm că textul precizează: „făcînd fără voie împotriva uneia din poruncile Domnului, Dumnezeului său, lucruri cari nu trebuiesc făcute şi s-a făcut astfel vinovat“ (4:22, 27, s.n.). Păcatul fără voie este raportat la una din poruncile Domnului. În Numeri 15, păcatul cu voia este raportat la porunca Domnului: „căci a nesocotit Cuvîntul Domnului (singular), şi a călcat porunca Lui“ (singular, Num. 15:31, s.n.). Am putea emite o primă concluzie: A păcătui fără voie înseamnă a călca una dintre poruncile Domnului, iar a păcătui cu voia înseamnă a călca porunca Domnului, a huli pe Domnul, a te întoarce împotriva întregului sistem prin care Dumnezeu a găsit cu cale să reglementeze relaţia dintre El şi noi.

Este important să înţelegem că textul din Numeri 15 vine să explice ce anume s-a întîmplat în capitolele anterioare (13 şi 14), capitole care descriu momentul Cadeş Barnea, atunci cînd Dumnezeu a rostit acel verdict irevocabil împotriva întregii generaţii care la Sinai fusese numărată în poporul lui Dumnezeu. Explicaţia din capitolul 15 este ilustrată apoi de o serie de exemple. Dar să vedem mai întîi ce spune Dumnezeu despre cei pe care i-a pedepsit în felul acesta:

Şi Domnul a zis lui Moise: „Pînă cînd Mă va nesocoti poporul acesta? Pînă cînd nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe cari le fac în mijlocul lui?... Cît este de adevărat că Eu sînt viu şi că slava Domnului va umplea tot pămîntul, atît este de adevărat că toţi ceice au văzut cu ochii lor slava Mea, şi minunile pe cari le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuş M-au ispitit de zece ori acum, şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume, toţi cei ce M-au nesocotit, n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpîni“ (Numeri 14;11, 21-24, s.n.).

Vedem deci că în pofida oricăror semne şi minuni pe care Dumnezeu le-a făcut drept dovadă a prezenţei Lui, poporul L-a nesocotit mereu şi mereu. Acest păcat al nesocotirii lui Dumnezeu de care s-a făcut vinovat poporul, începînd din Egipt şi de-a lungul întregului drum de la Marea Roşie pînă la Cadeş Barnea, este explicat în continuare în capitolul 15 a fi un păcat cu voie. Iată deci cum ar putea fi definit el: O repetată nesocotire a lui Dumnezeu; O continuă necredinţă în El, în pofida dovezilor copleşitoare a prezenţei şi puterii Lui în mijlocul lor. Privit în contextul lui, înţelesul textului din Numeri 15 devine mult mai clar. Cele două exemple prezentate ulterior în capitolele 15 şi 16 ne ajută să înţelegem şi mai bine în ce anume constă păcatul cu voia.

Primul exemplu îl găsim în Numeri 15:32-36. Un om este găsit de semenii lui strîngînd lemne în ziua Sabatului. Iar „Domnul a zis lui Moise: «Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre afară din tabără»“ (35). Care a fost, de fapt, vinovăţia omului acestuia? Cu siguranţă că el nu s-a pomenit, aşa, pur şi simplu, pe cîmp, strîngînd lemne. Deci păcatul lui era un păcat conştient. Dar nu aceasta face din păcatul lui un păcat cu voia, ci faptul că, deşi ştia porunca lui Dumnezeu (Ex. 16:29; 31:16, 17), el a sfidat porunca Domnului, a sfidat şi pe cei peste două milioane de oameni, s-a sculat, a străbătut întreaga tabără şi s-a dus să strîngă lemne. Unul singur între două milioane şi jumătate de oameni!

Al doilea exemplu este păcatul lui Core, Datan şi Abiram. „Dacă oamenii aceştia - spune Moise - vor muri cum mor toţi oamenii şi dacă vor avea aceeaşi soartă ca toţi oamenii, nu m-a trimes Domnul; dar dacă Domnul va face un lucru ne mai auzit, dacă pămîntul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încît se vor pogorî de vii în locuinţa morţilor, - atunci veţi şti că oamenii aceştia au hulit pe Domnul“ (Num. 16:29, 30, s.n.). Textul anterior din Numeri 15:30, 31 precizează că „a huli pe Domnul“ înseamnă „a păcătui cu voia“. De fapt în ce a constat păcatul lui Core, Datan şi Abiram?

Cei trei împreună cu ceata lor s-au răzvrătit împotriva întregului sistem al preoţiei stabilit de Dumnezeu. Timp de patru sute de ani în Egipt, israeliţii şi-au avut, probabil, preoţii şi ritualurile lor religioase. În Exod 20:22, Dumnezeu vorbeşte preoţilor, cu toate că El nu poruncise încă absolut nimic cu privire la instituirea preoţiei lui Aaron şi a fiilor lui. Deci se pare că poporul a ieşit din Egipt, păstrînd anumite structuri de organizare. Cei două sute cincizeci care s-au adunat în jurul lui Core erau dintre fruntaşii adunării, „din cei ce erau chemaţi la sfat, şi cari erau oameni cu nume“ (Num. 16:2). Se pare că toţi aceştia îşi aveau cădelniţele lor, pentru că fuseseră, probabil, preoţi în vechile structuri.14 În mod evident, ei se răzvrătiseră împotriva noului sistem al preoţiei pe care Dumnezeu l-a impus în Israel: „Ei s-au adunat împotriva lui Moise şi Aaron, şi le-au zis: «Destul! căci toată adunarea, toţi sînt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentruce vă ridicaţi voi mai pesus de adunarea Domnului?»“ (Num. 16:3). Focul lui Dumnezeu care a mistuit pe Core şi toată ceata lui, precum şi minunea pe care a făcut-o Dumnezeu, cînd s-a căscat pămîntul şi a înghiţit de vii pe Datan şi pe Abiram împreună cu tot ce aveau au dovedit cine este sfînt, adică cine a fost pus deoparte pentru slujba preoţiei şi care dintre preoţii este preoţia rînduită de Dumnezeu.

14 De unde din altă parte să fi existat două sute cincizeci de cădelniţe, aşa, de la o zi la alta?

Comentariul textuluiPăcatul lui Core şi al cetei lui nu face decît să adeverească justeţea verdictului pe care Dumnezeu l-a dat împotriva întregii lor generaţii. Replica pe care Datan şi Abiram o dau lui Moise scoate în evidenţă dimensiunea păcatului lor şi ne ajută să înţelegem ce înseamnă a păcătui cu voia:

Moise a trimes să cheme pe Datan şi Abiram, fiii lui Eliab. Dar ei au zis: „Nu ne suim. N-ajunge că ne-ai scos dintr-o ţară, unde curge lapte şi miere, ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai şi stăpîneşti peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi ce bine ne-ai mai dat în stăpînire ogoare şi vii! Crezi că poţi să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!“ Moise s-a mîniat foarte tare, şi a zis Domnului: „Nu căuta la darul lor“ [adică, nu mai accepta jertfa de ispăşire pentru păcatul lor] (Numeri 16:12-15, s.n).

Şi într-adevăr, moartea de care au murit a dovedit că s-au făcut vinovaţi de hulirea lui Dumnezeu. Aceştia au nesocotit Cuvîntul lui Dumnezeu, rînduiala Lui privind întregul sistem al preoţiei. Aceste legi care reglementau în cele mai mici detalii atît forma, cît şi funcţia preoţiei în Israel n-au fost impuse de Dumnezeu din capriciu. Dacă Dumnezeu ar fi acceptat „moftul“ celor răzvrătiţi, revenind asupra poruncilor Sale şi asupra formei preoţiei pe care tocmai o desfiinţase, şi dacă ar fi îngăduit ca ei toţi să aibă acces în cortul întîlnirii şi mai ales în sfînta sfintelor, întregul mesaj profetic al cortului şi al marelui preot ar fi arătat într-o direcţie cu totul diferită, nu înspre Hristos.

Dar nu trebuie să trecem cu vederea faptul că răzvrătirea cetei lui Core se aliniază la toate celelalte răzvrătiri precedente ale poporului. Cei doi îşi permit să sfideze pînă acolo promisiunea lui Dumnezeu, încît vorbesc despre Egipt ca despre ţara în care curge lapte şi miere, dovedind că inima lor nu s-a dezlipit de Egipt, că ei n-au crezut niciodată cu adevărat în Dumnezeu, în pofida a tot ceea ce au văzut cu ochii lor şi a tot ceea ce au spus şi au promis cu gura lor.

Să încercăm acum să vedem cum operează păcatul şi de ce anume Dumnezeu acordă totuşi iertare unuia care a furat, de pildă, un bou.

Să presupunem că cineva este foarte ocupat şi tocmai a pornit spre camera lui de lucru. Trece prin camera de zi şi, televizorul fiind deschis, rămîne în faţa lui o clipă. Dar emisiunea este extrem de interesantă. El se aşează pe fotoliu şi începe să urmărească ceea ce se întîmplă pe ecran. Între timp, gîndul urgenţei lucrurilor care-l aşteaptă vine de mai multe ori, dar ceva mai puternic pare să-l ţintuiască de fotoliu, în faţa ecranului. Emisiunea se termină, iar după ce se ridică de pe foltoliu, un adînc sentiment de vinovăţie îi cuprinde inima. Realizează că a lăsat lucruri mult mai importante, lăsîndu-se furat de puterea de seducere a imaginilor. Iar atunci cînd lucrul acesta nu se întîmplă pentru prima dată, ci este un tipar cu care cel în cauză se luptă de mai mult timp, sentimentul de vinovăţie este mult mai dureros.

Deşi acest exemplu nu intră în mod direct în sfera păcatului împotriva uneia dintre poruncile lui Dumnezeu, el nu poate fi pus deoparte, pur şi simplu, deoarece Noul Testament ne porunceşte să răscumpărăm vremea şi ne mai spune că tot ce nu vine din încredinţare este păcat. Dar există o altă problemă care este subliniată cu multă forţă de exemplul de mai sus. Din momentul în care cel în cauză se lasă ţintuit în fotoliu în faţa ecranului, el pare să fie într-un soi de transă. Deşi cu mintea ştie că nu este bine ceea ce face, voinţa pare să-i fie paralizată, sentimentul de vinovăţie pare să fie suprimat, reactivarea acestuia făcîndu-se abia după consumarea evenimentului respectiv.

Oare ce s-a întîmplat cu David atunci cînd a păcătuit cu Batşeba? Trezirea lui din transa păcatului s-a realizat abia după ce pofta a dus la curvie, iar curvia la omor — abia după ce păcatul i-a terfelit viaţa. Psalmul 51 este rodul acestei dezmeticiri. La fel putem crede că se putea întîmpla oricăruia dintre cei despre care vorbesc poruncile din Levitic 4 şi 5. Păcatul este o forţă care biruie mintea şi voinţa noastră, paralizîndu-le. Însă întrebarea care se pune este: Ce facem atunci cînd ne-am dezmeticit, atunci cînd am realizat ce s-a întîmplat. Cel care n-are curajul pocăinţei, al asumării responsabilităţii pentru faptele sale, al recunoaşterii vinovăţiei sale în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor nu va intra în categoria celor care pot fi iertaţi pentru că au păcătuit fără voie. Păcatul este ca un vîrtej de apă pe un rîu adînc. Atîta vreme cît stai departe de el, vîrtejul n-are nici o putere asupra ta. Poţi zburda liber în valurile rîului. Dar în clipa în care eşti ispitit şi te apropii prea mult de vîrtej, el te prinde şi nu mai poţi scăpa.

În Levitic 5:1-4 găsim expresii sinonime cu care ar putea fi înlocuită expresia „fără voie“: „fără să ia seama“, „vorbind cu uşurinţă“ şi „nebăgînd de seamă la început“. Toate aceste expresii sinonime sugerează un om care a lăsat garda jos şi este surprins de păcat pe neaşteptate. În Noul Testament Pavel defineşte în felul următor păcatul fără voie:

Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, care sînteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blîndeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu (Galateni 6:1, s.n.).

Expresia „a cădea deodată“ ar putea fi explicată prin următoarea ilustraţie. Te afli la munte, la schi. Cerul e senin şi vremea îmbietoare. Pîrtia bătătorită şi bine amenajată îţi pare prea puţin palpitantă şi o porneşti de unul singur prin munte. Dar, deoadată, se porneşte o avalanşă şi eşti surprins, pe coasta muntelui, şi măturat de ea... Cîţi şi-au pierdut astfel viaţa? Păcatul este ca pornirea unei avalanşe care mătură pe toţi cei care, avîntîndu-se prea adînc în inima muntelui, sînt surprinşi de ea. Atenţionarea lui Pavel - „Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“ - ne atrage atenţia atît asupra naturii păcatului, cît şi asupra nevoii permanente de veghere. Cel căruia i s-a făcut harul să fie invitat prin legămînt în poporul lui Dumnezeu nu poate face tot ce vrea. Iată cum sună această atenţionare în termenii Vechiului respectiv, al Noului Testament:

Comentariul textuluiDomnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru. Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi locuit, şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu. Să nu vă luaţi după obiceiuirle lor. Să împliniţi poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru. Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele. Eu sînt Domnul!»“ (Levitic 18:1-5).

Zic dar: umblaţi cîrmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pămînteşti. Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firi pămînteşti: sînt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi (Galateni 5:16-17).

Cel care face parte din poporul lui Dumnezeu nu poate umbla cu garda lăsată, pentru că se află pe „pămînt străin“, pe teritoriul duşmanului. El nu poate face ceea ce se face în jurul lui. Datoria lui este să testeze totul în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu şi să împlinească poruncile Lui. Iar pentru că Dumnezeu ştie gradul de periculozitate în care ne-a lăsat să ne trăim viaţa, El ne-a aşezat unii lîngă alţii, ca să vegehem unii asupra altora, pentru ca nici unul din noi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3:12-14; 10:24-25).


Actualizare:

Ca să ne păstrăm calitatatea de preoţi, nu trebuie să uităm că aparţinem lui Dumnezeu, că depindem de El şi că Lui îi dăm socoteală pentru tot ce facem.

Ce tragedie ar fi fost pentru un israelit ca, atunci cînd toate mijloacele sfinţirii şi curăţirii erau la dispoziţia lui, el să trăiască în poporul său ca un păgîn, într-un popor în mijlocul căruia Dumnezeu Însuşi se coborîse. Ce tragedie ar fi fost ca cel vinovat de un păcat fără voie, din pricina nemărturisirii acestuia să-şi transforme vina într-un păcat cu voia şi să fie nimicit din mijlocul poporului său, doar pentru că a călcat în picioare resursele pe care Dumnezeu le pregătise pentru curăţirea sa, nesocotindu-L în felul acesta pe Dumnezeu!

Ce trist este să stai în prezenţa unui om care pretinde că face parte din poporul lui Dumnezeu şi să-l vezi trăind ca un păgîn. Şi cu cît mai trist este să fii tu însuţi acest om. Să trăieşti ca păgîn între fraţii tăi, să te fofilezi printre ei în nădejdea că vei fi socotit la grămadă, că vei beneficia de statutul grupului din care faci parte.

Darurile pe care putea sau trebuia să le aducă israelitul la altar aveau menirea să păstreze vie în conştiinţa lui statutul său de preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Dar chiar dacă toate aceste jertfe au încetat să fie aduse, ele fiind împlinite în Isus Hristos, rămîne totuşi întrebarea la care jertfele leviticale se doreau a fi un răspuns: Cum pot face ca darul pe care-l aduc Domnului să reactiveze în mine conştiinţa faptului că:

Îi aparţin în întregime, viaţa mea atîrnă de El şi îmi trăiesc viaţa în prezenţa unui Dumnezeu sfînt şi drept, Căruia îi voi da socoteală de tot ce gîndesc, de tot ce vorbesc şi de tot ce fac?

Pe israelit, jertfele îl ajutau să reactiveze în adîncul inimii lui cele trei lucruri şi astfel, el putea să-şi reevalueze „mereu“ statutul şi rolul înaintea lui Dumnezeu. Jertfele aveau menirea să-i reamintească israelitului că el face parte din poporul de preoţi ai lui Dumnezeu şi că este chemat să-L reprezinte pe Dumnezeu în viaţa de fiecare zi.

Şi noi facem parte dintr-o „preoţie sfîntă“, dintr-un „popor pe care Dumnezeu şi l-a cîştigat ca să fie al Lui“, ca să vestim puterile minunate ale Celui care ne-a chemat de la întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2:5, 9). În faţa acestei provocări, trebuie să ne întrebăm de ce natură sînt jertfele pe care trebuie să le aducem noi Domnului şi cum anume putem face ca „jertfele noastre“ să reîmprospăteze în noi aceste adevăruri. Iar întrebarea este cu atît mai reală cu cît în ogorul Bisericii lui Hristos se înmulţeşte tot mai mult neghina.

Atunci cînd Şi-a pornit lucrarea pe pămînt, Domnul Isus a pus la temelia Împărăţiei pe care o propovăduia următorul adevăr: „Vă spun că dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:20).

Împărăţia cerurilor este domeniul prezenţei lui Dumnezeu. Acolo se intră şi acolo se trăieşte numai cu condiţia amintită mai sus. Exemplele pe care le aduce Domnul Isus pentru a ilustra acest principiu ne explică principiul însuşi: jertfa noastră nu poate fi prezentată numai la nivelul faptelor sau la nivelul vorbelor (Vezi fig. 1); ea trebuie să pătrundă dincolo de acestea, la nivelul gîndurilor, al atitudinilor şi motivaţiilor noastre (Mat. 5:21-22; 27, 28). Curăţirea pe care trebuie s-o lucreze în noi aducerea darului nostru la altar trebuie să pătrundă pînă la aceste nivele lăuntrice. Prin aceleaşi ilustraţii Domnul Isus ne spune şi cum ar trebui să opereze aducerea jertfei noastre menţinerea relaţiei noastre cu Dumnezeu — rezolvînd-o mai întîi pe cea cu semenul nostru: „Aşa că dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului şi du-te întîi de te împacă cu fratele tău, apoi vino de adu-ţi darul“ (23, 24). Dacă este o vină la mijloc, vina trebuie îndreptată, paguba trebuie reparată şi abia apoi poate continua procesul prin care voi ajunge să mă bucur de iertarea lui Dumnezeu şi de o pace desăvîrşită în relaţia cu El.


Ca să ne păstrăm calitatea de preoţi nu trebuie să uităm că aparţinem Domnului în întregime, că depindem întru totul de El şi că Lui îi vom da socoteală pentru tot ce facem. Iar pentru aceasta, tot ce aducem pe altar trebuie să fie curat, neamestecat cu pămînt.

Să n-a duc pe-altarul sfîntfoc străin de Tine,Ci sfinţit de-al Tău Cuvînt,Vreau să ard cu tot ce sînt;Să n-aduc pe-altarul sfînt un amestec de pămînt, Ci, sfinţit, pe mine (Traian Dorz).


Levitic 6:8-7:38 Preotul şi legea jertfelorCei care privesc textele Vechiului Testament prin prisma presupuselor izvoare care ar sta la baza lor, văd în acest aparent adaos (6:8-7:38) la textul precedent (1:1-6:7) o dovadă clară în favoarea teoriei lui Graf-Welhausen.15 În aparenţă, textul reia lucruri legate de toate tipurile de jertfe care au fost detaliate deja în capitolele precedente. Cu toate acestea, la o simplă citire, este evident faptul că în prima parte (1:1-6:7) Dumnezeu s-a adresat prin Moise poporului, tot ceea ce s-a referit la datoria preoţilor fiind adus în discuţie în mod cu totul incidental. În partea a doua (6:8-7:38), textul se focalizează pe datoria care revenea preotului în aducerea jertfelor. Măsura de redundanţă care există în text o putem atribui dorinţei lui Dumnezeu de a sublinia importanţa deosebită a întregului sistem de jertfe pe care El l-a impus în Israel prin poruncile date lui Moise din cortul întîlnirii. Poruncile date urmau să reglementeze relaţia care tocmai se stabilise în urma coborîrii slavei lui Dumnezeu în mijlocul taberei. În al doilea bloc de text (6:8-7:38) se reiau jertfele care au fost deja prezentate. Dar de data aceasta se detaliază doar aspectele care vizau obligaţia preoţilor. Concluzia finală adună cele două blocuri de text, subliniind unitatea lor: „Aceasta este legea arderii de tot [1:1-17; 6:8-13], a darului de mîncare [2:1-16; 6:14-18], a jertfei de ispăşire [4:1-5:13; 6:24-30], a jertfei pentru vină [5:14-6:7; 7:1-10], a închinării în slujba Domnului [6:19-23], şi a jertfei de mulţumire [3:1-17; 7:11-38]“ (7:37).

6:8-13 Legea arderii de totNe-am aştepta ca versetele care urmează să prezinte datoria preotului în aducerea acelei arderi de tot cu care a început cartea. Cu toate acestea, poruncile lui Dumnezeu din versetele ce urmează se ocupă de o cu totul altă ardere de tot: de cea pe care textul din Exod 29 o numeşte jertfa necurmată:

Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi, necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel, seara. Împreună cu cel dintîi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floare de făină, frămîntată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdii, şi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin. Pe al doilea miel să-l jertfeşti seara, şi să aduci împreună cu el o jertfă de mîncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Aceasta este arderea de tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri, la uşa cortului întîlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întîlni cu voi, şi îţi voi vorbi. Acolo Mă voi întîlni cu copiii lui Israel, şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întîlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sînt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sînt Domnul, Dumnezeul lor (Exod 29:38-46).

Versetele 38-42a prezintă jertfa în sine, iar versetele 42b-46 prezintă implicaţiile ei.

Jertfa necurmatăJertfa consta în aducerea a doi miei ca ardere de tot: unul dimineaţa, celălalt seara. Cel de dimineaţă era prima jertfă care se aşeza pe altar în acea zi.16 Orice altă jertfă trebuia adusă după ea şi se aşeza deasupra ei. Iar al doilea miel al jertfei necurmate

15 Pentru o scurtă explicaţie a acestei teorii vezi Beniamin Fărăgău, Shema Israel, p. 37.16 D.D. Herbert Damby, The Mishnah, p.582-589. Templul a fost dărîmat în anul 70d.Hr.. Mishna păstrează pentru posteritate, cu lux de amănunte, întregul ritual al aducerii arderii de tot zilnice în secţiunea a V-a - Kodashim - în capitolul numit Tamid (Arderile de tot zilnice). În Templu existau trei încăperi speciale unde vegheau preoţii peste noapte. „Cel care avea de gînd să cureţe altarul de cenuşă se scula dis de dimineaţă şi se îmbăia înainte ca să fi venit ofiţerul Templului. La ce oră venea el? Nu întotdeauna la aceeaşi oră. Uneori venea la cîntatul cocoşului, iar alteori ceva mai devreme sau ceva mai tîrziu. Ofiţerul venea şi bătea la uşa camerei în care se aflau ei, şi ei îi deschideau. El zicea: «Cel care s-a îmbăiat să vină şi să arunce sorţul». Acesta arunca sorţul şi el cădea pe cine cădea“. Ofiţerul avea cheile Templului şi în urma lui veneau cei cu făcliile. După ce uşile Templului erau deschise, „cel pe care căzuse sorţul să cureţe cenuşa de pe Altar, pornea să cureţe Altarul de cenuşă, în timp ce ceilalţi îi spuneau: «Bagă bine de seamă să nu atingi vasele înainte să-ţi fi sfinţit mîinile şi picioarele în ligheanul de aramă; şi iată că ligheanul pentru foc este în colţul dintre Rampă şi altar, pe partea vestică a Rampei».

Comentariul textuluiera ultima jertfă — jertfa cu care se încheia ziua respectivă: „Arderea de tot să rămînă pe vatra altarului toată noaptea pînă dimineaţa, şi în felul acesta focul să ardă pe altar“ (Lev. 6:9). În fiecare dimineaţă, preotul începea prin a curăţi cenuşa de pe altar, scoţînd-o „afară din tabără, într-un loc curat“ (11). Apoi, preotul trebuia „să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea de tot pe ele“ (12). Această ardere de tot era mielul de dimineaţă pentru jertfa necurmată. De-a lungul zilei, focul era întreţinut de celelalte jertfe aduse de către cei din Israel. Textul precizează: „Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc“ (13).

Importanţa jertfei necurmateJertfa necurmată era importantă prin implicaţiile ei. În baza acestei jertfe locuia Dumnezeu în mijlocul copiilor lui Israel şi tot în baza ei le vorbea din cortul întîlnirii. Iar prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul taberei constituia o permanentă validare a relaţiei în care El intrase cu poporul Său. Prin implicaţiile aducerii acestei jertfe „ei vor cunoaşte că Eu sînt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor“ (Exod 29:46). Ceea ce noi numim astăzi „siguranţa mîntuirii“, şi ceea ce ei ar fi numit atunci „siguranţa prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său“ sau „siguranţa acceptării lor de către Dumnezeu“ era mediată de jertfa necurmată.

Este semnificativ faptul că orice altă jertfă era cuprinsă între jertfirea celor doi miei care alcătuiau jertfa necurmată. Toate celelalte jertfe erau aduse de către cei din Israel şi, pentru că ele erau aşezate şi arse deasupra jertfei necurmate, apropierea copiilor lui Israel de Dumnezeu era, de fapt, mediată de jertfa necurmată. Jertfa necurmată devine astfel o paradigmă17 care-şi găseşte împlinirea în jertfa Domnului Isus Hristos. El „S-a adus [pe Sine] jertfă o singură dată“ şi „printr-o [aceeaşi] singură jertfă El a făcut desăvîrşiţi pentru totdeauna pe cei ce sînt sfinţiţi“ (Evrei 9:28; 10:14). Israelitul, la vremea lui, — indiferent că venea cu darul lui de bunăvoie sau cu jertfa lui pentru păcat — se putea apropia de Dumnezeu doar în baza jertfei necurmate care asigura prezenţa şi bunăvoinţa lui Dumnezeu în mijlocul taberei. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru credinciosul nou testamental. În baza acelei jertfe unice şi veşnice a lui Hristos, care a devenit jertfa necurmată prin care se asigură prezenţa şi bunăvoinţa lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Lui, noi putem să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12:1). „Prin El, [prin Isus Hristos, Jertfa noastră necurmată, putem] să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor cari mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13:15). Iar apostolul Petru adaugă: „Ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos“ (1 Petru 2:5, s.n.). Nici o jertfă nu poate fi adusă decît în baza jertfei lui Hristos. În baza jertfei Lui ne reconsacrăm lui Dumnezeu, în baza jertfei Lui îi aducem mulţumirea şi lauda noastră şi tot în baza jertfei Lui venim la Dumnezeu şi cu cererile noastre de iertare. Dacă înaintea lui Dumnezeu n-ar exista jertfa necurmată a Domnului nostru Isus Hristos, toate faptele noastre bune ar continua să fie ca o haină mînjită înaintea Lui (Is. 64:6). Iată de ce este vitală rămînerea noastră în Hristos. Autorul epistolei către Evrei scrie unei biserici care voia să se lepede de Hristos, şi să se întoarcă la iudaism:

Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cîtă vreme se zice „Astăzi“, pentruca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită dela început (Evrei 3:12-14).

Cel care se leapădă de Hristos, renunţă la jertfa necurmată, singura jertfă în baza căreia se poate apropia de Dumnezeu. Numai în Isus Hristos avem o cale care duce pînă în prezenţa lui Dumnezeu, şi un Mare Preot care stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi. De aceea, numai prin Isus Hristos există atît apropiere de Dumnezeu, cît şi trăire şi slujire fără frică înaintea Lui. Deci „focul să ardă necurmat pe altar, şi să nu se stingă deloc“ (Lev. 6:13, s.n. ceea ce în Hristos înseamnă, de acum şi pînă în veac).

6:14-18 Legea darului de mîncareNoordtzij18 afirmă că în aceste versete este vorba de darul de mîncare ce se aducea împreună cu jertfa necurmată. În susţinerea acestui lucru, el pleacă de la faptul că în porţiunea de text precedentă este vorba de arderea de tot care se aducea ca jertfă zilnică necurmată. Dar dacă ar fi vorba de darul de mîncare ce se aducea cu jertfa necurmată, ar trebui să fie amintită şi jerfa de băutură care făcea parte integrantă din jertfa necurmată.19 Pe de altă parte, modul în care textul continuă să prezinte celelalte

Nimeni nu intra împreună cu el, iar acesta nu avea la el nici o torţă, ci umbla în lumina flăcărilor de pe altar. Ei [ceilalţi preoţi] nu-l vedeau şi nu auzeau zgomotul paşilor săi pînă cînd auzeau zgomotul uneltei de lemn pe care o pregătise Ben Katin pentru lighean; iar atunci ei ziceau: «Timpul a sosit!»“. Această exclamaţie marca începutul activităţii în întregul Templu (Tamid, 1:2, 4).17 Folosim aici cuvîntul „paradigmă“ cu sensul de model care, de-a lungul Scripturii, se constituie într-un tipar şi care îşi găseşte împlinirea într-o anumită etapă a planului lui Dumnezeu.18 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 76.19 Vezi Exod 29:38-46.

Comentariul textuluijertfe sugerează că ar fi totuşi vorba de una dintre jertfele prezentate deja în capitolele precedente: de darul de mîncare pe care israelitul îl aducea înaintea Domnului împreună cu arderea lui de tot.

O precizare ciudată, care se cerea explicată, este legată de dreptul exclusiv al bărbaţilor din familia lui Aaron de a mînca din anumite jertfe. Darul de mîncare intra în această categorie. Precizarea este reluată în multe alte texte din Pentateuh. După ce Domnul pune capăt răzvrătirii lui Core, Datan şi Abiram, şi, după ce prin toiagul care a înflorit şi a dat rod peste noapte El confirmă familia lui Aaron ca fiind singura familie acceptată să intre înaintea Domnului, Domnul precizează:

Iată ce va fi al tău dintre lucrurile prea sfinte cari nu sînt mistuite de foc: toate darurile din jertfele lor de mîncare, toate jertfele lor de ispăşire, şi toate jertfele pentru vină, pe care Mi le vor aduce; lucrurile acestea prea sfinte să fie ale tale şi ale fiilor tăi. Să le mîncaţi într-un loc prea sfînt; orice bărbat să mănînce din ele; să le priviţi ca sfinte. Iată ce va mai fi al tău: toate darurile pe cari le vor aduce copiii lui Israel prin ridicare şi legănîndu-le într-o parte şi în alta, ţi le dau ţie, fiilor tăi şi fiicelor tale împreună cu tine, printr-o lege vecinică. Oricine va fi curat în casa ta să mănînce din ele (Numeri 18:9-11).

Aceasta este partea pe care le-am dat-o Eu din darurile Mele de mîncare mistuite de foc. Ea este un lucru prea sfînt, ca şi jertfa de ispăşire şi ca şi jertfa pentru vină. Toată partea bărbătească dintre copiii lui Aaron să mănînce din ea. Aceasta este o lege vecinică pentru urmaşii voştri, cu privire la darurile de mîncare mistuite de foc înaintea Domnului: oricine se va atinge de ele va fi sfinţit (Levitic 6:17, 18, s.n.).

Existau jertfe din care putea să mănînce întreaga casă a preotului. Dar se pune întrebarea de ce din jertfa de mîncare, din jertfa de ispăşire şi din jertfa pentru vină nu putea să mănînce decît partea bărbătească dintre preoţi (6:29; 7:6)?

Iată cum motivează textul decizia lui Dumnezeu: „Ea este un lucru prea sfînt“ şi trebuie mîncată „într-un loc sfînt“ (6:17, 29; 7:6). Aceste jertfe puteau fi mîncate numai de cei care fuseseră sfinţiţi în slujba preoţiei şi astfel erau în părtăşie cu altarul. Dar nimeni dintre cei care erau necuraţi sau dintre cei care nu erau sfinţiţi în întregime pentru Domnul nu se putea atinge de ele. Trebuie să reţinem că este vorba de jertfe prin care, într-un fel sau altul, se făcea atît ispăşire20 pentru cel care o aducea, cît şi consacrarea acestuia lui Dumnezeu. Iar cel care făcea ispăşire pentru semenii lui devenea parte a întregului proces. De aceea nu putea mînca oricine din jertfele respective.

Aceeaşi întrebare se ridică atunci cînd este vorba de participarea noastră la masa comemorativă a jertfei Domnului nostru Isus Hristos. Cine poate să se apropie de masa Lui? Cine poate întinde mîna în blid şi cine poate lua paharul? Sau altfel pusă întrebarea, ce condiţii trebuie să împlinească cel care o face? La ce îl obligă gestul lui, atunci cînd ia parte la masa Domnului? Dezbătînd această problemă în contextul idolatru al secolului întîi, Pavel atrage atenţia bisericii din Corint asupra realităţii spirituale care există atît în spatele mesei Domnului, cît şi în spatele jertfelor pe care păgînii le aduc dracilor. A participa la masa Domnului înseamnă a fi în părtăşie cu trupul şi cu sîngele Domnului Isus. A participa la mesele idolatre înseamnă a fi în părtăşie cu dracii. Şi Pavel îşi argumentează afirmaţia tocmai prin acest drept exclusiv al preoţilor de a se atinge de jertfele aduse înaintea Domnului. După cum ei trebuiau să fie sfinţi ca să poată mînca din jertfe, tot aşa cei care se apropie de masa Domnului trebuie să fie gata să se curăţească şi să se despartă de idoli şi de realitatea spirituală din spatele lor.

De aceea, prea iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli - spune Pavel. Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun. Paharul binecuvîntat, pe care-l binecuvîntăm, nu este el împărtăşirea cu sîngele lui Hristos? Pînea, pe care o frîngem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei ce mănîncă jertfele, nu sînt ei în împărtăşire cu altarul? ... Ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. (1 Corinteni 10:14-16; 18; 20, s.n.).

După cum nimeni dintre cei necuraţi nu putea să mănînce din jertfe, tot aşa - spune Pavel - „nu puteţi bea şi paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte şi la masa Domnului şi la masa dracilor. Sau vrem să întărîtăm pe Domnul la gelozie? Sîntem noi mai tari decît El?“ (1 Cor. 10:21, 22). Masa Domnului trebuie să devină hotar între curăţie şi necurăţie.

6:19-23 Darul de mîncare al preotuluiHarrison21 priveşte textul ca şi cum ar fi tradus astfel: „Iată darul pe care îl vor face Domnului Aaron şi fiii lui, din [nu în] ziua cînd vor primi ungerea: a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mîncare vecinic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara“ (20, s.n.). Dacă este vorba de un dar de mîncare zilnic pe care Marele Preot trebuia să-l aducă pentru toţi ceilalţi preoţi, atunci putem vorbi de nevoia unei consacrări zilnice, de o închinare zilnică în slujba Domnului pe care toţi cei care urmau să slujească înaintea altarului o împlineau prin aducerea acestui dar de mîncare. Şi pentru că de pe darurile de mîncare nu putea lipsi niciodată sarea, aducerea darului era o consacrare lui Dumnezeu cu bucurie, pentru slujba acelei zile.

Cu toate că nevoia acestei consacrări zilnice era nu numai binevenită, ci şi absolut necesară, traducerea textului pare totuşi mai corectă aşa cum o găsim şi în versiunea Cornilescu: „Iată darul pe care îl vor face Domnului Aaron şi fiii lui, în [nu din] ziua cînd vor primi ungerea“ (20, s.n.). Concluzia din 7:37 precizează că este vorba de legea jertfei pentru închinare în slujba

20 Lucrul acesta este precizat şi cu privire la arderea de tot (1:4) şi la jertfa de mîncare (5:11-13).21 R.K.Harrison, Leviticus, p. 76.

Comentariul textuluiDomnului. Iar lucrul acesta se poate referi şi la un caz şi la celălalt. Probabil - spune Noordtzij22 - că este vorba de legea darului de mîncare adus la consacrarea în slujba de mare preot a fiilor lui Aaron. Şi una şi cealaltă dintre variante poate fi corectă şi este binevenită. Sfinţenia lui Dumnezeu impunea o consacrare totală şi permanentă din partea celor care se apropiau de altar ca să mijlocească între Dumnezeu şi popor. Autorul Epistolei către Evrei, comparîndu-L pe Isus Hristos, Marele nostru Preot cu marii preoţi ai legămîntului dintîi, face următoarea precizare:

Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfînt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întîi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului... (Evrei 7:26, 27, s.n.).

Condiţia umană a preotului îl obliga pe acesta să aducă în fiecare zi mai întîi jertfe pentru păcatele sale. Acest text pare să ne aducă o lumină în plus legată de natura jertfei necurmate şi a darului de mîncare pe care preotul trebuia să-l aducă în fiecare zi pe altar, atît pentru el, cît şi pentru întreg norodul.

Statutul special pe care, prin poziţia sa, îl avea preotul în Israel rezultă atît din implicaţiile păcatului său (Lev. 4:3), cît şi din modul diferit în care se proceda atît cu jertfa de ispăşire pe care un preot o aducea pentru sine, cît şi cu darul de mîncare al preotului. Ambele trebuiau arse în întregime. Prima se ardea în afara taberei, iar a doua pe altar. Preoţii puteau avea parte din jertfele aduse de către cei din popor, dar din jertfele preoţilor sau din jertfele aduse pentru întregul norod numai Dumnezeu putea avea parte. „Orice dar de mîncare al unui preot să fie ars în întregime: să nu se mănînce“ (23).

6:24-30 Legea jertfei de ispăşireJertfele de ispăşire se împart în două categorii distincte: cele ale căror sînge se stropea pe altarul arderilor de tot şi cele ale căror sînge se ducea în cort. Carnea primei categorii de jertfe era a preotului care aducea jertfa, pe cînd trupul jertfelor din cea de-a doua categorie trebuia ars de tot afară din tabără. Trebuie să ne amintim că în această din urmă categorie de jertfe intrau jertfele care implicau - direct sau indirect - întregul norod. Iar pentru că în acest caz nu era nimeni care, fiind curat, să se poată atinge de jertfă, ea trebuia arsă în întregime, pentru că ea era, de drept, doar a Domnului — era sfîntă pentru Domnul, separată, pusă deoparte pentru Domnul. Iată de ce în versetele 27 şi 28 se face următoarea precizare:

Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sînge din ea pe vreun veşmînt, locul stropit cu sînge să fie spălat într-un loc sfînt. Vasul de pămînt în care se va fierbe, să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă (Levitic 6:27, 28).

Printr-o astfel de poruncă, Domnul atrăgea atenţia întregului popor atît asupra caracterului sfînt al jertfei de ispăşire, cît şi asupra naturii păcatului pentru care trebuia făcută ispăşire.

Caracterul sfînt al jertfei de ispăşire era marcat încă din momentul junghierii. Vita trebuia junghiată în locul în care se junghia arderea de tot. Iar textul precizează: „ea este un lucru prea sfînt“ (25), adică este un lucru pus deoparte în întregime pentru Domnul, întocmai cum este şi arderea de tot. Iată de ce erau atît de stricte regulile legate de aducerea acestei jertfe. „Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit“ (27), sau altfel spus, numai cine este sfinţit pentru Domnul se poate atinge de carnea ei. Pentru că sîngele era în exclusivitate al Domnului, orice haină stropită din greşeală cu acest sînge trebuia spălată cu apă într-un loc sfînt. Sîngele trebuia să rămînă în locul căruia îi aparţinea. Orice vas de pămînt în care s-a fiert carnea trebuia spart, pentru ca să nu mai fie folosit la nimic altceva. Jertfa de ispăşire sfinţea totul, adică punea deoparte tot ce atingea ea — pentru acel unic scop pe care-l reprezenta.

Stricteţea care era impusă în procesul ispăşirii vorbea israelitului de asemenea şi despre natura păcatului. Pentru a fi rezolvat, păcatul trebuia luat de către cineva de pe cel vinovat. Păcatul contaminează. De aceea, tot ce atingea animalul care se încărcase cu vinovăţie era contaminat de păcatul pe care-l purta animalul respectiv, lucrul respectiv încărcîndu-se şi el cu păcatele cu care se încărcase animalul de jertfă.

Dacă aşa stau lucrurile, ce se întîmpla cu preotul care făcea ispăşirea şi care avea dreptul să mănînce din carnea jertfei? Trebuie să observăm că textul precizează: „Preotul care va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănînce; şi anume să fie mîncată într-un loc sfînt, în curtea cortului întîlnirii“ (26, s.n.). Cortul întîlnirii era un locaş sfînt; un locaş pus deoparte în exclusivitate pentru Dumnezeu. Aşa a poruncit Dumnezeu lui Moise: „Să-Mi facă un locaş sfînt, şi Eu voi locui în mijlocul lor“ (Ex. 25:8). Deci locul sfînt în care se mînca jertfa era casa lui Dumnezeu, ograda lui Dumnezeu. Cel care mînca jertfa era omul lui Dumnezeu, unul care fusese uns ca să mijlocească între Dumnezeu şi popor şi care se consacra în fiecare zi lui Dumnezeu prin arderea de tot şi prin jertfa de mîncare pe care o aducea marele preot. Numai mijlocitorul direct putea să se atingă de jertfă şi numai el putea să-i mănînce carnea. Într-un fel, mijlocitorul se încărca cu păcatul celui pentru care mijlocea. Mijlocitorul îl întruchipează pe Omul Isus Hristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Isaia ne spune că El s-a încărcat cu păcatele noastre, atunci cînd — pe Golgota — a călcat omenirea în teascul mîniei lui Dumnezeu:

Cine este acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mîndru, în plinătatea puterii Lui?

22 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 77.

Comentariul textului- Eu sînt Cel care am făgăduit mîntuirea, şi am putere să izbăvesc! - Dar pentru ce Îţi sînt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?- Eu singur am călcat în teasc, şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mînia Mea, şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sîngele lor a ţîşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mînjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei (Isaia 63:1-4).

7:1-10 Legea jertfei pentru vinăJertfa pentru vină se aducea de cel care a păcătuit fără voie „faţă de lucrurile închinate Domnului“ (5:15). Implicaţiile unui astfel de păcat erau resimţite de toţi cei care slujeau în sfîntul locaş, pentru că lucrurile închinate Domnului au fost date de către El lui Aaron şi tuturor fiilor lui. De aceea Domnul a hotărît ca „toată partea bărbătească dintre preoţi să mănînce din ea; şi anume s-o mănînce într-un loc sfînt“ (7:6, s.n.). Aceasta deosebea legea jertfei pentru vină de legea jertfei de ispăşire. În rest - spune textul - „aceeaş lege este pentru amîndouă aceste jertfe“ (7). Dar imediat fraza următoare, aşa cum este aşezată ea în traducerea lui Cornilescu, pare să contrazică ceea ce s-a spus în versetul 6: „Aceeaş lege este pentru amîndouă aceste jertfe: vita jertfită va fi a preotului care va face ispăşirea“ (7, s.n.). Însă o citire mai atentă a contextului ne obligă să reconsiderăm această concluzie, pentru că în continuare urmează un fel de rezumat, iar în acest caz textul trebuie privit astfel:

Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănînce din ea [din jertfa pentru vină]; şi anume s-o mănînce într-un loc sfînt, căci este un lucru prea sfînt. [În problema locului în care trebuie mîncată jertfa pentru vină]... este ca şi cu jertfa de ispăşire; aceeaş lege este pentru amîndouă aceste jertfe. [În concluzie]:

Vita jertfită va fi a preotului care va face ispăşirea.

Preotul care va aduce arderea de tot a cuiva, să aibă pentru el pielea arderii de tot pe care a adus-o.

Orice jertfă de mîncare, coaptă în cuptor, gătită pe grătar sau în tigaie, să fie a preotului care a adus-o.

Iar orice jertfă de mîncare, frămîntată cu untdelemn şi uscată, să fie a tuturor fiilor lui Aaron, a unuia ca şi a celuilalt. (Levitic 7:6-10)

7:11-36 Legea jertfei de mulţumireAm ajuns la jertfa din care, în sfîrşit, putea mînca şi cel care o aducea: jertfa de mulţumire. Pentru o astfel de jertfă, pe lîngă jertfa animală, se aduceau turte nedospite, frămîntate cu untdelemn, plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn, turte din floarea făinii, prăjite şi frămîntate cu untdelemn şi pîine dospită. Cîte o bucată din fiecare erau aduse Domnului, care însă a hotărît ca acestea să fie ale „preotului care stropeşte sîngele jertfei de mulţămire“ (14). Carnea jertfei trebuia mîncată în ziua aceea sau a doua zi. Tot ce rămînea pe a treia zi trebuia ars în foc. Nimeni nu avea dreptul să mănînce din carnea animalului de jertfă a treia zi. Neascultarea invalida jertfa care a fost adusă şi încărca cu vină pe cel care se atingea de ea ca s-o mănînce. Măsura pare să fie o măsură sanitară, pentru că textul spune: „va fi un lucru urîcios, şi oricine va mînca din ea îşi va purta vina“ (18).

Cartea Numeri ne relatează o întîmplare din viaţa poporului Israel. Nemulţumiţi de modul în care-i trata Dumnezeu, s-au răzvrătit împotriva Lui: „Ne aducem aminte de peştii pe care-i mîncam în Egipt, şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decît mana aceasta“ (Num. 11:5, 6) Ca răspuns la răzvrătirea lor, Dumnezeu le-a dat prepeliţe:

În tot timpul zilei aceleia şi toată noaptea, şi toată ziua următoare, poporul s-a sculat şi a strîns prepeliţe; cel ce strînsese cel mai puţin avea zece omeri.23 Ei şi le-au întins în jurul taberii. Pe cînd carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a aprins de mînie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare. Au pus locului aceluia numele Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei), pentru că acolo au îngropat pe poporul apucat de poftă (Numeri 11:32-34).

Strîngerea prepeliţelor a luat două zile pline. Obosiţi, dar bucuroşi, israeliţii s-au aşezat la masă, probabil a treia zi, gîndindu-se că au strîns carne pentru zile multe. În mod evident, au fost orbiţi de pofta de carne. Au uitat să se raporteze la darul lui Dumnezeu aşa cum s-ar fi cuvenit. Au uitat să recunoască faptul că darul venea din mîna lui Dumnezeu şi de aceea au uitat să facă din el o jertfă de mulţumire adusă Domnului. Au uitat că a trăi în legămînt cu Dumnezeu înseamnă a avea încredere în El pentru ziua de mîine. Problema era nu doar că, în vremea aceea, cei din Israel nu aveau frigiderele pe care le avem noi, astăzi. Dumnezeu dorea să-i înveţe că viaţa lor nu atîrnă de stocurile pe care reuşesc să le facă, ci de Cel care a promis să le dea hrana de fiecare zi cu credincioşie. Cînd Domnul a zis să se ardă carnea rămasă pînă a treia zi, problema nu era dacă s-a stricat sau nu s-a stricat carnea, ci dacă ei aveau încrederea că Domnul va pune pe masă cele necesare vieţii după ce, în ascultare de El, au ars carnea. Oare nu pentru acelaşi motiv a hotărît Domnul ca mana lăsată pentru a doua zi să facă viermi? Oare nu acelaşi principiu a dorit Domnul Isus să-l sape atît în cei din preajma Lui, cît şi în urmaşii Lui, indiferent pe ce coordonată istorică sau geografică şi-ar trăi viaţa, atunci cînd le-a lăsat o astfel de rugăciune:

23 Omerul este o unitate de volum şi măsura aproximativ 2,2 de litri. Probabil că textul a apreciat cantitatea de prepeliţe în unităţi aproximative de volum.


Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt. Pînea noastră cea de toate zilele (sau pînea noastră pentru mîine), dă-ne-o nouă astăzi... (Matei 6:9-11, s.n.).

Pentru cel care timp de patruzeci de ani L-a văzut pe Dumnezeu împlinind cu credincioşie ceea ce a promis, — în nici o dimineaţă mana nelipsind de pe faţa pustiei —, indiferent dacă poporul s-a aflat la Sinai, la Cades-Barnea sau în Cîmpia Moabului, încrederea în Dumnezeu ar fi trebuit să fie un bun de mult cîştigat. Şi ce uşoară este (sau ar trebui să fie) viaţa dusă în acest fel! Dumnezeu ne învaţă să cerem pîinea pentru ziua de mîine şi El s-a dovedit întotdeauna credincios în a împlini promisiunea pe care ne-a făcut-o. „Am fost tînăr, şi am îmbătrînit - spune David - dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pînea“ (Ps. 37:25). Dar Dumnezeu nu ne promite stocuri nici pentru o săptămînă şi nici pentru un an. Or, aceasta ne obligă la dependenţă de El, la o zilnică atîrnare de credincioşia Lui. Numai despre o astfel de umblare se poate spune că este o umblare prin credinţă, şi „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui“ (Evrei 11:6) - ne spune autorul epistolei către Evrei. Iar pentru că atîrnarea de Dumnezeu ne obligă să stăm aproape de El, prezenţa Lui ar trebui să ne sfinţească tot mai mult de la o zi la alta. Din păcate însă, nu de puţine ori ne obişnuim cu ideea prezenţei Lui şi uităm că Dumnezeu este în acelaşi timp şi un foc mistuitor.

Legea jertfei pentru ispăşire preciza: „Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit“ (6:27). Şi am văzut că una din implicaţiile acestei afirmaţii ar fi aceea că niciun om necurat nu se putea atinge de carnea jertfei de ispăşire. Lucrul acesta devine evident în cazul jertfei de mulţumire:

Orice om curat poate să mănînce carne; dar acela care, găsindu-se în stare de necurăţenie, va mînca din carnea jertfei de mulţămire, care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său. Şi cine se va atinge de ceva necurat, fie de vreo spurcăciune omenească, fie de un dobitoc necurat, fie de o altă spurcăciune, şi va mînca din carnea jertfei de mulţămire care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său (Levitic 7:19-21, s.n.).

Să ne aducem aminte de contextul în care se naşte cartea Levitic. După ce, la Sinai, întregul popor a trăit o bună bucată de vreme sub ameniţarea lepădării lui de către Dumnezeu, cortul întîlnirii a fost în sfîrşit ridicat. Dar în momentul în care slava Domnului a umplut cortul şi Moise nu putea să intre în cort, poporul se întreba, poate, dacă apropierea de Dumnezeu va mai fi vreodată posibilă. Vorbirea lui Dumnezeu din cortul întîlnirii a venit ca o adevărată Evanghelie pentru Israel. Mesajul ei era clar şi binefăcător: oricine se putea apropia de Domnul. Şi tocmai regulile apropierii de Dumnezeu au fost detaliate în tot ceea ce am văzut pînă acum.

Concluzia este că oricine din Israel poate să se apropie de Domnul, dar numai în termenii Lui. Însăşi Persoana lui Dumnezeu impune condiţii. „Vestea, pe care am auzit-o dela El şi pe care v-o propovăduim - spune apostolul Ioan - este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întunerec. Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întunerec, minţim, şi nu trăim adevărul“ (1 Ioan 1:5, 6, s.n.). Iar „cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii - continuă Ioan - partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua“ (Apoc. 21:8, s.n.). Moartea a doua este o veşnică şi irevocabilă despărţire de Dumnezeu, o existenţă sub imensa povară a totalei Lui absenţe. Lucrurile spuse despre Dumnezeu de către Ioan nu sînt adevăruri strict nou testamentale. Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci. Deci acelaşi lucru putea fi spus despre Dumnezeu şi în pustie, atunci cînd se aducea oricare dintre aceste daruri înaintea Lui. Pentru că Dumnezeu este lumină şi pentru că în El nu este întuneric, cel care se apropia de Dumnezeu trebuia să fie curat. Să vii cu jertfa ta de mulţumire, de laudă sau de pace, şi să te aşezi la masa Lui în timp ce îţi porţi cu nepăsare necurăţia însemna un afront deliberat la adresa Dumnezeului care te-a invitat să şezi la masă cu El. Acela „să fie nimicit din poporul său“ - spune Domnul.

7:22-27 Partea Domnului din jertfeÎn toate versetele de pînă acum (6:8-7:21) s-a precizat, mai întîi, care este partea preotului, iar la urmă, care este partea celui care aducea jertfa de mulţumire. În versetele care urmează (7:22-27), Dumnezeu readuce aminte poporului care este partea cuvenită Domnului:

Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune: „Să nu mîncaţi grăsime de bou, de miel sau de capră... Căci cine va mînca din grăsimea dobitoacelor din cari se aduc Domnului jertfe mistuite de foc, va fi nimicit din poporul său. Să nu mîncaţi sînge, nici de pasăre, nici de vită, în toate locurile în care veţi locui. Cine va mînca vreun fel de sînge va fi nimicit din poporul său! (Levitic 7:23; 25-27, s.n.).

Şi, prin faptul că Dumnezeu repetă nu o dată acest lucru, El atrage atenţia asupra seriozităţii cu care trebuie privită porunca Lui. Textul din 3:16, 17 precizează că „toată grăsimea este a Domnului“ de aceea nu era voie să se mănînce grăsimea. La fel şi sîngele era al Domnului: „Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar - spune Domnul -, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sîngele ispăşire. De aceea am zis copiilor lui Israel: «Nimeni dintre voi să nu mănînce sînge...»“ (Lev. 17:11, 12).

7:28-36 Partea preotului din jertfa de mulţumireDin jertfa de mulţumire avea parte, în primul rînd, Dumnezeu. Sîngele se stropea pe altar iar grăsimea era arsă tot pe altar înaintea Domnului. Apoi, pieptul era al lui Aaron şi al fiilor lui. Deci toţi preoţii puteau mînca din pieptul animalului adus ca jertfă de mulţumire. Iar „spata aceea dreaptă să fie partea aceluia dintre fiii lui Aaron, care va aduce sîngele şi grăsimea jertfei de mulţămire“ (33). Restul animalului era al celui care aducea jertfa şi el o putea mînca cu oricine era curat. Privind numărul

Comentariul textuluicelor care participau la ea, putem spune că, într-adevăr, jertfa de mulţumire sau de pace era un adevărat ospăţ înaintea Domnului. Era o adevărată celebrare a împăcării la care participa Dumnezeu, toţi fiii lui Aaron şi orice om curat. Textul reaminteşte faptul că această masă o dădea Dumnezeu Însuşi. Toţi ceilalţi erau invitaţii Lui:

Căci Eu iau din jertfele de mulţămire, aduse de copiii lui Israel, pieptul care va fi legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat, şi spata, care va fi adusă ca dar luat prin ridicare, şi le dau preotului Aaron şi fiilor lui, printr-o lege vecinică, pe care o vor păzi totdeauna copiii lui Israel. Acesta este dreptul, pe care li-l va da ungerea lui Aaron şi a fiilor lui asupra jertfelor mistuite de foc înaintea Domnului, din ziua cînd vor fi înfăţişaţi ca să fie în slujba Mea ca preoţi. (Levitic 7:34, 35, s.n.).

7:37-38 ConcluzieAceastă secţiune a jertfelor se încheie cu concluzia din versetele 37 şi 38, subliniind încă o dată faptul că apropierea de Dumnezeu este posibilă doar în baza Legii Lui şi doar pentru cel care respectă această Lege întru totul. Dumnezeu este Cel care fixează condiţiile:

Aceasta este legea arderii de tot, a darului de mîncare, a jertfei de ispăşire, a jertfei pentru vină, a închinării în slujba Domnului, şi a jertfei de mulţămire (37, s.n.).

Al doilea mare adevăr pe care-l cuprind aceste versete este că, pentru poporul legămîntului, apropierea de Dumnezeu nu este o opţiune, ci o poruncă:

Domnul a dat-o lui Moise pe muntele Sinai, în ziua cînd a poruncit copiilor lui Israel să-şi aducă darurile înaintea Domnului, în pustia Sinai (Levitic 7:38, s.n.).

Relaţia cu Dumnezeu - atunci cînd ea este privită prin implicaţiile ei ultime - nu este un lucru pe care cineva să-şi poată permită să-l ia sau să nu-l ia în calcul — să intre în relaţie sau să renunţe la ea. Este adevărat că Dumnezeu a pus înaintea noastră viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul şi ne-a lăsat libertatea ca s-o alegem pe una sau pe cealaltă. Dar nu ne-a dat libertatea de a decide şi asupra consecinţelor alegerii noastre. Or, din moment ce Dumnezeu ne-a comunicat în mod clar cum va arăta destinul nostru fără El şi atunci cînd ne-a comunicat şi faptul că acesta va fi pecetluit de moartea care pune capăt posibilităţii noastre de a mai alege, relaţia cu Dumnezeu devine un imperativ; ea devine, într-adevăr, o problemă de viaţă şi de moarte. Cu cît mai adevărat este acest lucru pentru cei care, fiind invitaţi să facă parte din poporul Legămîntului Lui, au acceptat să intre în relaţie cu Dumnezeu!

Deşi o bună parte dintre daruri sînt de bunăvoie, pentru acela care doreşte să-şi trăiască cu succes preoţia, aducerea lor înaintea Domnului nu poate rămîne o opţiune, ci devine o poruncă. Iar acela care nu doreşte să trăiască ca preot, nu are ce căuta în poporul Domnului.

Levitic 8:1-10:20 - Preoţi în slujba unui Dumnezeu sfîntÎncepînd cu versetul 1 din capitolul 8, ne aflăm într-unul din puţinele pasaje narative ale cărţii. De-a lungul a două capitole (8:1-10:20), asistăm la ritualul prin care Aaron şi fiii lui sînt puşi în slujba preoţiei (8:1-36), apoi Îl vedem pe Dumnezeu pecetluind alegerea Sa prin focul care se coboară din cer şi care mistuie arderea de tot de pe altar (9:1-24). Pasajul narativ se încheie cu tragedia morţii lui Nadab şi Abihu — cei doi fii ai lui Aaron (10:1-7) — şi cu poruncile pe care Dumnezeu le dă lui Aaron în urma acestei întîmplări (10:8-20).

8:1-13 Punerea deoparteCitind primele versete, putem reconstitui cu uşurinţă scena. Cortul întîlnirii era în mijlocul taberei. De acolo a vorbit Dumnezeu lui Moise: „Ia pe Aaron şi pe fiii lui împreună cu el, veşmintele, untdelemnul pentru ungere, viţelul pentru jertfa de ispăşire, cei doi berbeci şi coşul cu azimile, şi cheamă toată adunarea la uşa cortului întîlnirii“ (2, 3). Cînd toţi au fost adunaţi la uşa cortului întîlnirii, din mijlocul adunării a ieşit Aaron şi cei patru fii ai săi. Nu cu mult timp în urmă ei fuseseră în mijlocul adunării, ca parte integrantă a acesteia. Este adevărat că în toată istoria, începînd din Egipt, Aaron a jucat un rol special. El a fost ales de Dumnezeu ca să fie proorocul lui Moise, „gura“ lui Moise. Cu Aaron a împărţit Moise greul pînă în acest moment. Dar fiii lui?... Aceştia, împreună cu Aaron şi întregul popor au stat în faţa Domnului atunci cînd El le-a spus la Sinai prin Moise:

Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt. Acestea sînt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel (Exod 19:4-6).

La uşa cortului întîlnirii erau adunaţi toţi aceia pe care Dumnezeu îi chemase să-I fie o împărăţie de preoţi (Vezi fig. 2). Iar această „împărăţie de preoţi“ pune acum deoparte pentru Domnul cinci dintre ei, ca să fie unşi în slujba preoţiei. Preoţi între „preoţi“ sau preoţi în slujba unui „popor de preoţi“. Ce concept ciudat!


Aaron împreună cu fiii săi urmau să devină modelul de preoţie prin care întregul popor să înveţe să fie „o preoţie pentru Domnul“ în mijlocul celorlalte popoare.

„Moise a adus pe Aaron şi pe fiii lui, şi i-a spălat cu apă“ (6). A îmbrăcat apoi pe Aaron cu hainele pe care i le făcuseră la porunca Domnului ca să-i slujească de cinste şi podoabă, şi prin care să fie sfinţit atunci cînd îşi face slujba de preot (Ex. 28: 2, 3). Pe umeri, Aaron purta numele celor douăsprezece seminţii înaintea Domnului, ca pe o veşnică aducere aminte. Pe inima lui, săpate în pietrele din pieptarul judecăţii, el purta judecata copiilor lui Israel înaintea Domnului, împreună cu „Urim şi Tumim“.24 Iar pe placa de aur de pe frunte, purta fărădelegile copiilor lui Israel. Acestea formau „cununa împărătească“ (9) a marelui preot.

După ce Moise l-a îmbrăcat pe Aaron cu veşmintele preoţeşti, a urmat sfinţirea Cortului, a lucrurilor din el şi a lui Aaron. „Din untdelemnul pentru ungere a turnat pe capul lui Aaron, şi l-a uns, ca să-l sfinţească“ (12).25

8:14-21 Ispăşirea şi consacrareaRespectînd întru totul legea jertfelor pe care Domnul tocmai o pusese înaintea poporului Său, Moise a junghiat pentru Aaron şi pentru fiii acestuia viţelul pentru jertfa de ispăşire. Faptul că Aaron şi fiii lui au trebuit să-şi pună mîna pe capul dobitocului de jertfă dovedea vinovăţia lor înaintea Domnului şi nevoia lor de curăţire. Dovedea că ei înşişi fuseseră luaţi din mijlocul acelui popor pentru care urmau să mijlocească înaintea lui Dumnezeu, adică ei înşişi aveau nevoie imperioasă de mijlocire:

În adevăr, orice mare preot, luat din mijlocul oamenilor, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune. Şi, din pricina acestei slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atît pentru păcatele lui, cît şi pentru ale norodului (Evrei 5:1-3, s.n.).

Imediat după ce a fost făcută ispăşirea, a urmat jertfa de consacrare. „Apoi [Moise] a apropiat berbecele pentru arderea de tot; şi Aaron şi fiii lui şi-au pus mînile pe capul berbecelui“ (18). Privind cum se mistuie jertfa pe altar, Aaron şi fiii lui, de fapt, se consacrau în întregime lui Dumnezeu. Însă preţul acestei consacrări Aaron avea să-l simtă cîteva zile mai tîrziu, cînd, deşi îi

24 „Să pui în pieptarul judecăţii Urim şi Tumim, cari să fie pe inima lui Aaron, cînd se va înfăţişa el înaintea Domnului. Astfel Aaron va purta necurmat pe inima lui judecata copiilor lui Israel, cînd se va înfăţişa înaintea Domnului“ (Ex. 28:29). Nu se ştie însă precis nici cum arăta acel „Urim şi Tumim“ şi nici cum anume îl folosea Aaron. Expresia „Urim şi Tumim“, ar putea fi tradusă cu „lumină şi desăvîrşire“. Dar cele două cuvinte, începînd cu prima respectiv ultima literă din alfabetul ebraic, ar putea însemna şi „Alfa şi Omega“, “Începutul şi Sfîrşitul“ sau „Cel dintîi şi Cel de pe urmă“. A întreba pe „Urim şi Tumim“ însemna de fapt a-L întreba pe Dumnezeu.25 Despre această ungere a fost vorba în 4:3: „Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea...“ (s.n.).

Comentariul textuluivedea pe cei doi fii morţi înaintea sa, a trebuit să asculte porunca: „Voi să nu ieşiţi din uşa cortului întîlnirii, ca să nu muriţi; căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi“ (Lev. 10:7).

Cînd cineva se consacra lui Dumnezeu - aşa cum o făceau în acel moment Aaron şi fiii săi - persoana respectivă se pregătea să împlinească cea mai mare dintre porunci: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“ (Deut. 6:5, s.n.). Iar atunci cînd această poruncă era împlinită, nimeni şi nimic în afara lui Dumnezeu, nu mai putea avea prioritate în viaţa celui care s-a consacrat Lui. După această consacrare, Dumnezeu ar fi putut să spună lui Aaron şi fiilor săi:

Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga (Matei 10:37-39).

8:22-36 Sfinţirea în slujbă[Moise] a adus apoi celălalt berbece, adică berbecele pentru închinarea în slujba Domnului; şi Aaron şi fiii lui şi-au pus mînile pe capul berbecelui. Moise a junghiat berbecele, a luat din sîngele lui, şi a pus pe marginea urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare al mînii drepte şi pe degetul cel mare de la piciorul lui cel drept. (Apoi Moise a făcut acelaşi lucru cu fiii lui Aaron)... Moise a luat din untdelemnul pentru ungere şi din sîngele de pe altar; a stropit cu el pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui Aarron şi veşmintele lor; şi a sfinţit astfel pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui Aaron şi veşmintele lor împreună cu el (Levitic 8:22, 23; 30).

La aducerea jertfelor, sîngele era stropit întotdeauna fie pe altarul arderilor de tot, fie pe altarul de tămîie, fie înaintea perdelei sau pe capacul ispăşirii, dar niciodată pe oameni. De data aceasta însă este stropit peste Aaron şi peste fiii săi, făcînd astfel din ei proprietatea lui Dumnezeu, întocmai cum altarul şi întregul cort erau ale lui Dumnezeu. Erau ale Lui pentru că fuseseră sfinţite pentru El, prin stropirea lor cu sîngele sfinţirii, a punerii deoparte pentru Dumnezeu. Un eveniment similar cu cel din ziua sfinţirii în preoţie avusese loc şi la Sinai, atunci cînd „Moise a luat jumătate din sînge şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar. A luat cartea legămîntului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: «Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul». Moise a luat sîngele şi a stropit poporul, zicînd: «Iată sîngele legămîntului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte»“ (Ex. 24:6-8, s.n.). În acel moment s-a ratificat şi s-a semnat legămîntul dintre Yahweh şi poporul Său. Iar prin stropirea poporului cu sîngele legămîntului, acesta a devenit poporul lui Dumnezeu — proprietatea Lui.

Sfinţirea preoţilor în slujba Domnului s-a încheiat cu masa la care Aaron şi fiii săi au fost invitaţi.

Să recapitulăm evenimentele. Moise a despărţit din mijlocul poporului pe cei pe care Domnul i-a ales pentru preoţie. Iar pentru că totul s-a întîmplat în prezenţa întregului popor, putem considera că Aaron şi fiii lui au fost închinaţi Domnului de către întregul popor. Dar cei închinaţi Domnului trebuiau primiţi de Domnul ca să poată fi în slujba Lui. De aceea Moise a trebuit să aducă pentru ei jertfa de ispăşire şi arderea lor de tot, jertfe prin care s-a făcut consacrarea lor lui Dumnezeu. Fără curăţirea făcută prin vărsarea sîngelui jertfei de ispăşire, nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu. Dar Aaron şi fiii săi nu se consacrau şi nu se apropiau de Dumnezeu aşa, simplu, cum ar fi făcut-o oricine altcineva din Israel. Ei urmau să fie în slujba Domnului. De aceea, după junghierea jertfei de ispăşire şi a arderii de tot, a urmat ritualul închinării lor în slujba Domnului. Semnul acceptării lor de către Dumnezeu a fost masa la care au fost invitaţi. La o altă scară, Aaron şi fiii săi au retrăit ceea ce Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu cei şaptezeci de bătrîni trăiseră atunci cînd au fost primiţi pe munte, în prezenţa lui Dumnezeu, ca să mănînce înaintea Lui (Exod 24: 9-11). Cele şapte zile în care nici unul dintre ei n-a avut dreptul să părăsească perimetrul cortului întîlnirii, au trebuit să marcheze în mod definitiv atît consacrarea lor lui Dumnezeu, cît şi închinarea lor în slujba Lui.

9:1-24 Confirmarea în slujbă În cea de-a opta zi, Aaron împreună cu fiii săi şi cu întreaga adunare a lui Israel s-au înfăţişat înaintea Domnului. Masa la care au fost invitaţi Aaron şi fiii săi a fost semnul acceptării lor în prezenţa lui Dumnezeu. Dar mai lipsea ceva. Au fost ei oare acceptaţi de către Dumnezeu ca mijlocitori între El şi popor? La această întrebare urma să răspundă Dumnezeu şi de aceea a chemat înaintea cortului întîlnirii întregul popor.

Aaron şi fiii săi au luat „un viţel pentru jertfa de ispăşire, şi un berbece pentru arderea de tot“ (2), iar poporul a luat „un ţap, pentru jertfa de ispăşire, un viţel şi un miel de un an şi fără cusur, pentru arderea de tot; un taur şi un berbece, pentru jertfa de mulţămire... un dar de mîncare, frămîntat cu untdelemn“ (3, 4). Toate aceste pregătiri erau făcute în vederea împlinirii promisiunii pe care a rostit-o Moise în auzul bătrînilor lui Israel: „Azi vi se va arăta Domnul“ (4, s.n.); „Să faceţi ce a poruncit Domnul - le spuse Moise - şi vi se va arăta slava Domnului“ (6, s.n.).

Întregul ceremonial urma să fie împlinit de Aaron şi de fiii lui, pentru că ei erau cei a căror slujbă trebuia confirmată în acea zi. Aaron a junghiat mai întîi jertfele pentru sine şi pentru fiii săi, apoi toate jertfele pentru popor: ţapul pentru jertfa de ispăşire şi mielul pentru arderea de tot, după care a adus jertfa de mîncare, a junghiat taurul şi berbecele pentru jertfa de mulţumire, împlinind toate poruncile Domnului cu privire la legea acestor jertfe. Este demn de remarcat faptul că jertfele de mulţumire au fost junghiate înainte ca poporul să fi văzut împlinită promisiunea lui Dumnezeu. A umbla prin credinţă înseamnă a crede promisiunea lui Dumnezeu şi a acţiona în baza ei şi atunci cînd nu există încă nici un semn al împlinirii ei. Aceasta îl onorează pe Dumnezeu.


Vorbind ucenicilor Săi despre puterea credinţei, Isus le-a zis:

Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare“, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, cînd vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea (Marcu 11:23, 24, s.n.).

Spunînd cuvintele de mai sus, nu cred că Isus a pus în mîna ucenicilor Lui un cec în alb, pentru ca ei să poată cere tot ce le-ar fi trecut prin cap. Întreaga Scriptură pledează împotriva unei astfel de idei. Cel care a zis de repetate ori cuvinte ca: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic dela Sine; El nu face decît ce vede pe Tatăl făcînd; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul“ (Ioan 5:19) sau „Eu nu pot face nimic dela Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimes" (Ioan 5:30, s.n.), nu putea să pună în mîna ucenicilor Săi un cec în alb. Iată care este înţelesul cuvintelor Lui: în limitele voii lui Dumnezeu şi în linie cu voia Lui cereţi orice veţi vrea şi veţi avea. A crede că ceea ce ai cerut ai şi primit, înseamnă a junghia jertfa de mulţumire înainte ca Dumnezeu să-şi fi împlinit în mod vizibil promisiunea pe care ţi-a făcut-o.

Aaron şi-a ridicat mînile spre popor, şi l-a binecuvîntat. Apoi, dupăce a adus jertfa de ispăşire, arderea de tot şi jertfa de mulţămire, s-a pogorît. Moise şi Aaron au intrat în cortul întîlnirii - [probabil, ca să stropească sîngele jertfelor de ispăşire înaintea Domnului, căci acestea erau jertfele de ispăşire aduse pentru preotul care primise ungerea respectiv pentru întregul popor (Lev. 4:3-12; 13-21)]. Cînd au ieşit din el, au binecuvîntat poporul. Şi slava Domnului s-a arătat întregului popor. Un foc a ieşit dinaintea Domnului, şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie, şi s-au aruncat cu faţa la pămînt (Levitic 9:22-24).

Sfinţirea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba Domnului a fost pecetluită de arătarea slavei lui Dumnezeu. Poporul întreg a văzut lucrul acesta şi s-a bucurat. După cum numai prezenţa slavei lui Dumnezeu peste cortul întîlnirii a putut dovedi că Domnul a primit lucrarea mîinilor lor (Ex. 40:34, 35), tot aşa numai prezenţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu - focul care a mistuit jertfele de pe altar - a putut confirma faptul că Aaron şi fiii săi au fost acceptaţi de către Dumnezeu ca mijlocitori între El şi popor.

10:1-11 Responsabilitatea preoţieiCu ocazia răzvrătirii lui Core, Datan şi Abiram, Dumnezeu avea să le confirme, — prin toiagul lui Aaron —, atît acestora, cît şi poporului întreg, alegerea în slujba preoţiei pe care i-a făcut-o doar lui Aaron şi casei lui. Însă imediat după aceasta urmează o atenţionare solemnă:

Domnul a zis lui Aaron: „Tu şi fiii tăi, şi casa tatălui tău cu tine, să purtaţi pedeapsa fărădelegilor făcute în sfîntul locaş; tu şi fiii tăi împreună cu tine, să purtaţi pedeapsa fărădelegilor făcute în împlinirea slujbei voastre preoţeşti“ (Numeri 18:1).

Iar acum, focul care a ieşit de la Domnul şi a mistuit jertfa de pe altar a constituit o confirmare unică a cinstei pe care Domnul a făcut-o lui Aaron şi fiilor lui. Nu este puţin lucru să fii preot al Dumnezeului Celui sfînt, să intri în prezenţa Lui şi să mănînci la masa Lui. Dar cinstea nu poate merge decît mînă în mînă cu responsabilitatea. Şi moartea năpraznică a lui Nadab şi Abihu a pecetluit lucrul acesta, o dată pentru totdeauna, în mintea lui Aaron. „Aceasta este ce a spus Domnul, cînd a zis: Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor. Aaron a tăcut“ (10:3). Oare ce ar mai fi putut spune?

Privind această cumplită tragedie, poporul a învăţat prima mare lecţie a preoţiei: „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine“! Preoţia noastră începe cu atitudinea cu care ne apropiem de Dumnezeu. Patruzeci de ani mai tîrziu, alături de Moise, Aaron însuşi cade în aceeaşi greşeală care i-a costat viaţa pe Nadab respecziv Abihu: „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Ia toiagul, şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stîncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stîncă, şi să adăpi adunarea şi vitele“ (Numeri 20:7, 8). Moise a luat toiagul, dar în loc să vorbească stîncii a început să se răstească la adunarea care stătea în faţa lui: „Ascultaţi, răsvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stînca aceasta?“ Apoi Moise a ridicat mîna, şi a lovit stînca de două ori cu toiagul (Numeri 20:10, 11). A ieşit apă din belşug - ne spune textul - dar o dată cu apa, a venit şi judecata lui Dumnezeu: „Pentrucă n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau“ (Num. 20:12, s.n.). În clipa aceea, Moise şi-a adus aminte de cuvintele pe care i le spusese fratelui său cu ocazia morţii fiilor acestuia: „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor“(10:3). Iar în urechile şi în inima lui Aaron, ecoul acestor cuvinte s-a amplificat dureros: Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor.... Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine... Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine... Voi fi sfinţit... Din cuvintele care urmează în textul din Levitic am putea intui ce anume s-a întîmplat acolo în cort:

Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, cînd veţi intra în cortul întîlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege vecinică printre urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt, ce este necurat de ce este curat, şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile, pe cari li le-a dat Domnul prin Moise (Levitic 10:9-11, s.n.).

Comentariul textuluiNoordtzij26 afirmă că versetele 8-11 n-au nici o legătură istorică cu evenimentul precedent. Dar, spune el, problema abstinenţei de la alcool în timpul slujbei preoţilor în cort este adusă în discuţie aici din motive clare. La multe alte popoare, alcoolul se folosea pentru a facilita intrarea în legătură cu lumea spirituală. Or, spune Noordtzij, tocmai lucrul acesta îl interzice Dumnezeu prin aceste porunci.

Dacă nu există nici o legătură istorică între versetele 1-7 şi 8-11, se pune întrebarea ce legătură istorică există între versetele 1-7 şi 12-20? Ce să însemne cuvintele lui Aaron: „după cele ce mi s-au întîmplat...“ (19). Cît timp să fi trecut de la moartea fiilor săi pînă la rostirea acestor cuvinte? Ce fel de jertfe să fi fost pe altar? Ce să însemne cuvintele din versetul 19: „Ei şi-au adus azi jertfa de ispăşire şi arderea lor de tot...“? Să fie oare vorba de jertfele pe care Eleazar şi Itamar le-au adus înaintea Domnului pentru ei înşişi, iar Aaron a fost preotul care le-a prezentat Domnului pentru ei, sau cei doi, fiind în slujbă în ziua respectivă, au adus jertfele - sîngele şi grăsimea - înaintea Domnului? În acest ultim caz jertfele trebuiau să fi fost aduse de către altcineva, probabil de către cineva din popor, pentru că sîngele jertfei marelui preot trebuia stropit în cort şi animalul întreg trebuia ars afară din tabără într-un loc sfînt. Noordtzij afirmă că ar fi vorba de ţapul din 9:15. Într-adevăr „Aaron a legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului, piepturile şi spata dreaptă, cum poruncise lui Moise Domnul“ (9:21). În acest caz, moartea fiilor lui Aaron a survenit chiar în ziua aceea, ceea ce nu reiese clar din text, chiar dacă cuvintele spuse de Aaron în 10:19 dovedesc că evenimentele din 10:1-7 erau recente.

Să observăm însă textul mai îndeaproape. În primul rînd, în aceste versete, Domnul i se adresează direct lui Aaron şi din tot ce am văzut pînă acum în Levitic, o face pentru prima dată. De-a lungul întregii cărţi Domnul a vorbit lui Aaron doar prin Moise. Înseamnă că Aaron trebuia să audă direct din gura Domnului ceea ce Domnul avea să-i spună: „Aceasta va fi o lege vecinică printre urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt, ce este necurat de ce este curat“ (9, 10). Textul conţine tocmai porunca a cărei păzire i-ar fi putut scuti pe Nadab şi Abihu de pedeapsa lui Dumnezeu. Ei s-au făcut vinovaţi pentru că „au adus... înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise“ (10:1). A deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt înseamnă a deosebi ceea ce a poruncit Domnul de ceea ce nu a poruncit El. Nu putem spune cu certitudine că beţia a fost cauza faptei celor doi fii ai lui Aaron, dar putem afirma că tragedia s-a datorat nedeosebirii unui lucru sfînt de unul care nu este sfînt şi astfel, prin conţinutul lor, versetele 8-11 sînt strîns legate de evenimentul descris în versetele precedente.

În pofida unei asemenea atenţionări serioase - moartea celor doi fii ai lui Aaron - pe care Dumnezeu a lăsat-o în istorie pentru toţi cei care aveau să se apropie de El, iată ce trebuie să spună Isaia despre proorocii şi preoţii lui Israel:

Vai de cununa îngîmfată a beţivilor lui Efraim, de floarea vestejită, care este strălucirea podoabei sale, pe culmea văii mănoase a celor ce se îmbată!... Ei, se clatină de vin, şi băuturile tari îi ameţesc; preoţi şi prooroci sînt îmbătaţi de băuturi tari, sînt stăpîniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină cînd proorocesc, se poticnesc cînd judecă (Isaia 28:1, 7, s.n.).

Iar proorocia lui Maleahi, ultima din culmile profetice ale Vechiului Testament, reflectă ecoul poruncii lui Dumnezeu din Levitic: „Buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor“ (Mal. 2:7). Ca „să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile, pe cari li le-a dat Domnul prin Moise“, - îi spune Domnul lui Aaron -, trebuie să învăţaţi să le ţineţi mai întîi voi înşivă.

10:12-20 Ritualul trebuie să fie mărturia unei inimi curate Imediat după evenimentul pedepsirii lui Nadab şi Abihu pentru o nepermisă „exersare a creativităţii“ lor în locaşul lui Dumnezeu, textul ne aduce în faţa unui eveniment similar, dar care a avut un deznodămînt complet diferit. Partea nemistuită de foc din jertfele de ispăşire erau ale preotului, ea trebuia deci mîncată într-un loc sfînt:

Moise a căutat ţapul adus ca jertfă de ispăşire; şi iată că fusese ars. Atunci s-a mîniat pe Eleazar şi Itamar, fiii cari mai rămăseseră lui Aaron, şi a zis: „Pentru ce n-aţi mîncat jertfa de ispăşire într-un loc sfînt?... Domnul v-a dat-o, ca să purtaţi nelegiuirea adunării, şi să faceţi ispăşire pentru ea înaintea Domnului“ (Levitic 10:16, 17).

Şi de data aceasta stăm în faţa unei aparente neascultări de porunca lui Dumnezeu, a unei abateri de la porunca dată de Domnul prin Moise, lucru care a stîrnit mînia acestuia. Dar faptul că Moise s-a mîniat pe Eleazar şi pe Itamar şi faptul că el acceptă argumentul lui Aaron ne spune că Moise nu ştia că cel care ar fi trebuit să mănînce jertfa era Aaron:

Aaron a răspuns lui Moise: „Iată, ei şi-au adus azi jertfa de ispăşire şi arderea lor de tot înaintea Domnului; şi, după cele ce mi s-au întîmplat, dacă aş fi mîncat azi jertfa de ispăşire, ar fi fost bine oare înaintea Domnului? Moise a auzit şi a fost mulţămit cu aceste cuvinte (Levitic 10:19, 20, s.n.).

Legea jertfei de ispăşire spune că „preotul care va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănînce; şi anume să fie mîncată într-un loc sfînt, în curtea cortului întîlnirii“ (6:26). Dacă jertfa era a lui Eleazar şi a lui Itamar, înseamnă că ea a fost adusă pe altar de către Aaron şi trebuia să fie deci mîncată de el. De aceea i-a răspuns în felul acesta Aaron lui Moise.

26 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p.112.

Comentariul textuluiCiudat este că Dumnezeu primeşte argumentul lui Aaron, deşi el venea împotriva poruncii directe a lui Dumnezeu. Cum se explică acest lucru?

În Levitic 21:10-11 marelui preot i se interzice să se apropie în vreun fel de întreaga sferă a morţii. El nu putea să afişeze nici un semn de doliu:

Să nu-şi descopere capul, şi să nu-şi sfîşie veşmintele. Să nu se ducă la niciun mort; să nu se facă necurat, şi să nu se atingă nici chiar de tatăl său sau de mama sa. Să nu iasă din sfîntul locaş, şi să nu necinstească sfîntul locaş al Dumnezeului său; căci untdelemnul ungerii Dumnezeului său este o cunună pe el. Eu sînt Domnul (Levitic 21:10-12).

Or, chiar dacă Aaron a împlinit această poruncă pe care Moise i-a adus-o la cunoştinţă la moartea fiilor săi (10:6), şi chiar dacă n-a plîns, nu şi-a sfîşiat veşmintele, nu şi-a descoperit capul şi n-a ieşit din cortul întîlnirii, n-a putut să nu-şi lase inima să fie sfîşiată de durere. Doar muriseră primii doi dintre fiii săi: „După cele ce mi s-au întîmplat, dacă aş fi mîncat azi jertfa de ispăşire, ar fi fost bine oare înaintea Domnului“ (10:19), înaintea Celui care cunoaşte inima omului în toate adîncimile ei şi care ştie că în inima mea mi-am descoperit capul, mi-am sfîşiat veşmintele, şi m-am făcut astfel necurat? Moise a tăcut.

Concluzie şi actualizare

Ca preoţi ai lui Dumnezeu, nu trebuie să uităm că am fost închinaţi Domnului, pentru slujirea altora.

Un popor de preoţiAm văzut în cartea Exod că răscumpărarea din robia egipteană a fost în vederea preoţiei. Dumnezeu i-a făcut de cunoscut lucrul acesta lui Moise încă de la început. Atunci cînd el s-a oprit în faţa rugului aprins şi cînd a început să se codească în faţa chemării la care l-a provocat Dumnezeu, Dumnezeu a zis: «Eu voi fi negreşit cu tine; şi iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimes: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta»“ (Ex. 3:12, s.n.). Pe care munte, îi era foarte clar lui Moise, deoarece el stătea pe muntele respectiv chiar în clipa în care-i vorbea Domnul. Dar Moise nu ştia în ce va consta slujba la care-i chema Dumnezeu. Lucrul acesta s-a limpezit abia în clipa în care poporul întreg a ajuns la Sinai:

Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt. Acestea sînt cuvintele pe cari le vei spune copiilor lui Israel (Exod 19:4-6).

„Tot pămîntul este al Meu“ - i-a spus Dumnezeu lui Moise. Iar pentru că Eu doresc mîntuirea acestui pămînt, v-am ales pe voi să-Mi fiţi „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt“, un neam pus deoparte în întregime pentru slujba la care l-am chemat. În lumina acestor adevăruri, conceptul preoţiei trebuie să-l legăm în primul rînd de poporul lui Dumnezeu ca întreg. Prima entitate a preoţiei a fost poporul Israel, ca naţiune.

Corespondentul nou testamental al preoţiei vechi testamentale este Biserica. Iată cîtă asemănare există între cuvintele lui Petru şi cele citate mai sus din Exod

Şi voi, ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos... Voi... sînteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfînt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a cîştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată (1 Petru 2:5, 9, s.n.).

Dacă în locul versetelor din Exod 19:4-6, versetele din Petru ar fi fost aplicate poporului Israel ajuns la Sinai, nu s-ar fi putut ridica nici o obiecţie cu privire la validitatea lor, deoarece fiecare cuvînt ar fi fost adevărat şi pentru poporul Israel, nu numai pentru Biserica lui Hristos. Şi ei, ca nişte pietre vii, au fost zidiţi împreună ca să fie o casă duhovnicească. Deşi la cererea lui Dumnezeu (Ex. 25:8,9), poporul a ridicat în mijlocul taberei un locaş sfînt pentru Domnul, plăcerea lui Dumnezeu a fost să locuiască şi să umble nu într-o zidire făcută de mîna omului, ci în mijlocul poporului Său (Ex. 29:45, 46). La Sinai a fost dată Legea, pentru ca poporul Israel să poată aduce lui Dumnezeu jertfele duhovniceşti ale ascultării de Dumnezeu. Nici o altă jertfă nu ar fi fost plăcută lui Dumnezeu. Nadab şi Abihu - fiii lui Aaron mistuiţi de focul lui Dumnezeu din pricina neascultării lor - stau mărturie acestui adevăr. Preoţia împărătească şi neamul sfînt, nu trebuie să le aplicăm noi lui Israel, pentru că a făcut-o Dumnezeu Însuşi, la Sinai, exact în aceşti termeni. Iar întregul scop al preoţiei a fost vestirea puterilor minunate ale Celui care i-a chemat din întunericul robiei egiptene, din întunericul slujirii la idoli la lumina Sa minuată; la lumina unei relaţii cu Dumnezeul cerului şi al pămîntului.

Obiectul preoţiei poporului Israel era întregul pămînt. Încă la chemarea lui Avraam, Dumnezeu i-a spus acestuia: „Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine“ (Gen. 12:3) sau „toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta“ (Gen. 22:18). Obiectul preoţiei noastre, a Bisericii lui Hristos, este acelaşi. Ar fi suficient să cităm două din cele mai reprezentative texte în această privinţă:

Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului (Matei 28:18-20, s.n.).

Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat supt stăpînirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, cînd se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului (Fapte 1:7, 8, s.n.).

Obiectul preoţiei poporului lui Dumnezeu este întregul pămînt, atît pe coordonatele lui geografice (toate neamurile), cît şi pe coordonatele lui istorice (pînă la sfîrşitul veacului).

Comentariul textuluiDacă pentru poporul Israel, Legea - ca expresie a caracterului lui Dumnezeu - a fost importantă, pentru că numai prin împlinirea ei putea fi vestit Dumnezeu între celelalte popoare, la fel de importantă este şi pentru Biserică Legea lui Hristos. Preoţia noastră nu poate fi împlinită decît prin ascultarea noastră de Legea Lui. Nici în Vechiul Testament şi nici în Noul Testament, Legea nu este un vehicul al mîntuirii, ci un vehicul al preoţiei. Mîntuirea lui Dumnezeu a fost, este şi va fi posibilă întotdeauna numai prin har. Eliberarea din întunericul robiei egiptene nu s-a făcut prin Lege, ci prin har. Şi noi, întocmai ca şi ei, am ieşit din temniţa robiei noastre în baza sîngelui Mielului Pascal. Deci temelia comună a preoţiei lor şi a preoţiei noastre este sîngele Mielului Pascal.

Preoţi în mijlocul unui popor de preoţiÎncă acolo pe munte, unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele legii şi poruncile privitoare la facerea cortului întîlnirii, El i-a spus: „Apropie de tine pe fratele tău Aaron şi pe fiii săi, şi i-ai dintre copiii lui Israel şi pune-i deoparte în slujba Mea ca preoţi: pe Aaron şi pe fiii lui Aaron: Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar“ (Ex. 28:1). Aceştia urmau să fie preoţi în mijlocul unui popor de preoţi. Ce concept ciudat! Oare ce a urmărit Dumnezeu prin implementarea lui în Israel?

Tot ce s-a întîmplat în Vechiul Testament este doar umbra unei realităţi prefigurate de ea. Mîntuirea lui Dumnezeu îşi aştepta desăvîrşirea.

În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvîrşire din mijlocul norodului“. De asemenea toţi proorocii, dela Samuel şi ceilalţi, cari au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. Voi sînteţi fiii proorocilor şi ai legămîntului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, cînd a zis lui Avraam: „Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta“. Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimes mai întîi vouă, ca să vă binecuvînteze, întorcînd pe fiecare din voi dela fărădelegile sale (Fapte 3:22-26, s.n.).

Cuvintele apostolului Petru precizează un adevăr pe care poporul Israel l-a pierdut din vedere, defocalizîndu-se complet în împlinirea preoţei lui: El nu a fost ales de Dumnezeu ca obiect unic şi exclusiv al mîntuirii, ci ca slujitor al acestei mîntuiri. Atunci cînd Dumnezeu „a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimes mai întîi vouă“ - le spune Petru - dar nu numai vouă. De aceea, Ioan ne spune că după ce ai Săi nu L-au primit, Isus a dat dreptul tuturor celor ce L-au primit să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu.

Deci poporul de preoţi, care stătea în prezenţa lui Dumnezeu la Sinai şi care a fost chemat să fie purtătorul mîntuirii prin Sămînţa care trebuia să se nască din el, avea el însuşi nevoie de mîntuirea pe care această Sămînţă avea s-o aducă. El însuşi trebuia să înveţe cum să se apropie de Dumnezeu şi cum să trăiască în prezenţa Lui. Trebuia el însuşi să înveţe cum să slujească lui Dumnezeu ca preot. Tocmai pentru aceasta a ales Dumnezeu să aşeze în mijlocul taberei lui locaşul Său cel sfînt, şi să se înconjoare cu o preoţie aleasă din mijlocul acelui popor de preoţi şi spre formarea lui.

Rolul preoţilor în mijlocul poporului Poporul Israel - deşi era un popor de preoţi - avea nevoie imperioasă de cineva care să împlinească slujba preoţiei în mijlocul lui şi pentru el.

După ce în cartea Numeri asistăm la numărarea întregului popor, îl putem vedea organizîndu-se pe seminţii în jurul cortului întîlnirii. Dar Dumnezeu face o precizare foarte ciudată: „Leviţii să tăbărască în jurul cortului întîlnirii, pentru ca să nu izbucnească mînia Mea împotriva adunării copiilor lui Israel; şi Leviţii să aibă paza cortului întîlnirii“ (Num. 1:53). Şi astfel Dumnezeu S-a înconjurat cu o perdea de sînge, pentru ca să facă posibilă locuirea Lui în mijlocul unui popor păcătos. Leviţii s-au făcut purtători ai sîngelui, pentru că i-au înlocuit pe întîii născuţi, pe cei care fuseseră plătiţi cu sîngele mielului pascal, pentru ca astfel să poată mijloci eliberarea fraţilor lor din robie. Dar din cînd în cînd această perdea de sînge era străbătută de cîte unul dintre israeliţii care doreau să se apropie de Dumnezeu cu darurile lor sau care erau obligaţi s-o facă din pricina păcatelor lor. În astfel de cazuri, preoţii, prin slujba lor, arătau omului singura cale spre Dumnezeu - calea sîngelui - şi mijloceau parcurgerea ei pentru cel din Israel.

Această seminţie pe care Dumnezeu a ales-o ca să fie o preoţie în mijlocul unui popor tot de preoţi avea responsabilitatea să modeleze preoţia pentru toţi cei din Israel, în nădejdea că ei înşişi vor învăţa să trăiască preoţia între popoarele între care urma să-i aşeze Dumnezeu.

Preotul trebuie să vină din prezenţa lui DumnezeuElementul esenţial al preoţiei lor era relaţia lor cu Dumnezeu. Am văzut cît de detaliate sînt poruncile pe care le-a dat Dumnezeu prin Moise pentru ca cineva din popor să se poată apropia de Dumnezeu cu darul lui. Istoria lui Nadab şi Abihu, iar mai tîrziu cea a lui Core, Datan şi Abiram împreună cu cei două sute cincizeci de fruntaşi ai lui Israel au rămas o mărtuire vie privind severitatea pedepselor pentru cei care-şi permit să se apropie de Dumnezeu şi să nu-L cinstească prin ascultarea lor. În acelaşi şir de dovezi se aliniază şi experienţa lui Moise şi a lui Aaron, precum şi destinul acelei generaţii întregi care a pierit în pustie. Dumnezeu este un foc mistuitor şi de aceea cine se apropie de El trebuie s-o facă cu teamă şi cutremur, împlinind condiţiile impuse de legea Lui. De-a lungul întregii lui istorii, poporul Israel a falimentat tocmai în relaţia lui cu Dumnezeu. Or, atunci cînd relaţia cuiva cu Dumnezeu se rupe, preoţia lui încetează. A fi preot al lui Dumnezeu înseamnă a veni din prezenţa lui Dumnezeu şi a-L purta pe Dumnezeu spre cei între care ai fost aşezat de El. Toate ritualurile la care trebuiau să se

Comentariul textuluisupună preoţii în fiecare zi aveau menirea să aducă aminte celor din Israel acest adevăr. Pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca Aaron să treacă prin durerea îngropării primilor doi fii şi pentru aceasta i-a spus El imediat după aceea:

Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, cînd veţi intra în cortul întîlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege vecinică printre urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt, ce este necurat de ce este curat, şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile, pe cari li le-a dat Domnul prin Moise (Levitic 10:9-11, s.n.).

Pe lîngă această funcţie didactică a preoţiei leviticale, ea mai avea şi o funcţie profetică. Preoţia leviticală avea menirea să ridice privirile poporului Israel spre împlinirea desăvîrşită care avea să vină în Isus Hristos. Dumnezeu şi-a ales preoţi într-un popor de preoţi, ca prin ei să profeţească şi să cheme în existenţă desăvîrşita împlinire a preoţiei lor: pe Marele Preot Isus Hristos, înconjurat de noua Lui preoţie împărătească: Biserica.

Se cere ispăşire şi consacrare deplină lui DumnezeuAaron şi fiii lui au fost chemaţi la preoţie din mijlocul fraţilor lor. Deci, întocmai ca fraţii lor, şi ei aveau nevoie de curăţire prin sînge. De aceea intrarea în preoţie începea cu aducerea jertfei de ispăşire. Imediat după aceea se aducea arderea de tot şi darul de mîncare. Curăţirea era deci urmată de o consacrare totală şi cu bucurie lui Dumnezeu. A fi preot înseamnă a fi al lui Dumnezeu. Iar a fi consacrat în întregime lui Dumnezeu înseamnă a-I recunoaşte domnia şi autoritatea, a te bucura de sistemul Lui de valori şi a trăi în baza acestuia, în mijlocul unei lumi corupte, care neagă cu vehemenţă chipul lui Dumnezeu săpat de către Creator în adîncurile lor.

Această consacrare este totală numai dacă cineva a ajuns să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul şi cu toată puterea lui; mai mult decît pe tatăl sau pe mama lui, mai mult decît pe fratele sau sora lui, mai mult chiar decît propria lui viaţă. Aceştia sînt adevăraţii preoţi de care vorbeşte ultima carte a Noului Testament. Şi o astfel de preoţie se naşte pe urmele Celui care a modelat-o El Însuşi înaintea noastră. „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost jungheat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt“ (Apoc. 5:9, 10). Iar puterea domniei lor constă în faptul că au călcat pe urmele Celui care a modelat preoţia şi împărăţia înaintea lor, neiubindu-şi viaţa pînă la capăt de dragul lui Dumnezeu.

Textul de mai sus limpezeşte paralela dintre cele două legăminte privind preoţia. În vechiul legămînt, Dumnezeu a ales preoţi din mijlocul unui popor tot de preoţi, pentru ca prin ei să modeleze preoţia pentru fraţii lor. În noul legămînt, Dumnezeu a devenit Marele nostru Preot, care nu numai că ne-a dat o mîntuire desăvîrşită din pricina desăvîrşirii Lui, dar care a şi modelat preoţia pentru toţi cei care se încumetă să accepte invitaţia de a face parte din preoţia împărătească a lui Dumnezeu, adică din preoţia care va şedea pe scaunul de Domnie al Tatălui (Apoc 3:21). Deci în Isus Hristos se adună întreaga preoţie levitică, El fiind împlinirea ei desăvîrşită. El întruchipează şi modelează preoţia pentru toţi preoţii Săi: Biserica. Pentru a putea învăţa să ne trăim preoţia, nu mai trebuie să privim la preoţi supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi noi, ci putem privi „cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului“ (2 Corinteni 3:18). Orice imitare a modelului vechi testamental înseamnă o lepădare a realităţii şi o întoarcere la umbra care a prevestit preoţia desăvîrşită în Hristos. Atunci cînd Însuşi Fiul lui Dumnezeu este Marele nostru Preot, şi atunci cînd El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi (Evrei 7:25), cine şi-ar mai putea permite să se erijeze în mijlocitor între Dumnezeu şi oameni? Atunci cînd fiecare dintre cei chemaţi să fie o preoţie împărătească şi un neam sfînt, poate privi cu faţa descoperită ca într-o oglindă direct slava Domnului, şi poate fi schimbat direct de Duhul Domnului întru asemănarea preoţiei desăvîrşite, cine s-ar mai putea încumeta să spună: „Priviţi şi veţi vedea în mine modelul desăvîrşit al preoţiei voastre“?

Cu siguranţă că, între preoţii lui Dumnezeu, trebuie să existe o măsură de reciprocitate pe drumul lung al preoţiei:

Luaţi seama dar, fraţilor - spune autorul Epistolei către Evrei - ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cîtă vreme se zice: „Astăzi!“, pentruca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită de la început, cîtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii (Evrei 3:12-14, s.n.).

Ca fraţi preoţi, sîntem datori ca atunci cînd unul dintre fraţii noştri s-a poticnit pe drum să ne apropiem de el şi să-i strigăm: „Călcaţi pe urmele mele, întrucît şi eu calc pe urmele lui Hristos!“ (1 Cor. 11:1), dar lucrul acesta nu este niciodată unilateral: de la preot spre mirean. Astăzi o pot spune eu, mîine am eu nevoie să mi-o spună altul.

Pentru slujba preoţiei se cere sfinţire totală Consacrare totală în slujba preoţiei înseamnă să subordonezi conştient şi creativ mandatului preoţiei întregul mandat cultural care-ţi caracterizează existenţa umană. Iar pentru că preoţia nou testamentală vizează întregul popor al lui Dumnezeu, şi nu numai o elită, ca cea leviticală, lucrarea creştină poate fi orice activitate legitimată de mandatul cultural pe care Dumnezeu l-a dat omului la Creaţie (Gen. 1:28), dacă aceasta a fost subordonată conştient şi creativ mandatului preoţiei în vederea căruia am fost răscumpăraţi. Imediat după ce, prin moartea Sa, Mielul lui Dumnezeu ne-a răscumpărat din robia păcatului, acolo pe muntele Sinai al Noului Legămînt, Cel înviat a făcut de cunoscut Bisericii Lui, care este slujba pentru care ea a fost răscumpărată din robie:


„Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine“ (Ex. 19:4) — ar fi putut spune Isus ucenicilor săi. Şi a făcut-o, dar cu alte cuvinte. Aţi văzut cum prin moarte am nimicit pe cel ce are puterea morţii — adică pe diavolul — şi cum am izbăvit pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor (Evrei 2:14-15). Aţi văzut cum am dezbrăcat domniile şi stăpînirile şi cum le-am făcut de ocară înaintea lumii, după ce am ieşit biruitor asupra lor prin cruce! (Col. 2:15).

„Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu“ (Ex. 19:5). „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise, este omorît fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pîngări sîngele legămîntului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?“ (Evrei 10:26-29).

„Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentruca nimeni să nu cadă în aceeaş pildă de neascultare“ (Evrei 4:11). „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită dela început“ (Evrei3:14).

„Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt“. Dar atunci cînd cineva continuă să-L nesocotească pe Dumnezeu, în pofida dovezilor evidente ale dumnezeirii Lui, îşi va vedea preoţia îngropată în nisipurile pustiei.

Aşa cum Dumnezeu i-a răscumpărat pe ei în vederea preoţiei, tot aşa a făcut-o şi cu noi. De aceea mandatul preoţiei trebuie să-şi subordoneze mandatul cultural. Viaţa noastră de zi cu zi este altarul preoţiei noastre. Şi va fi preot al lui Dumnezeu numai acela care a învăţat să transforme orice ocupaţie într-un vehicul al preoţiei.

Pericolul mare este să cădem în ispita celor din Israel: Dumnezeu le-a dat o ţară pentru ca preoţia lor să fie posibilă. Dar ei, în loc să facă din ţară un suport şi un vehicul al preoţiei, au făcut din ea un scop în sine. Tot aşa şi astăzi, pentru unii, scopul existenţei îl constituie bogăţiile nedrepte, a căror procurare şi stocare le consumă timpul, energia şi viaţa. Alţii însă au învăţat să-şi facă prieteni cu ajutorul lor, pentru că au înţeles să subordoneze mandatul cultural mandatului preoţiei lor.

Dumnezeu ne-a chemat să-I fim preoţi într-o lume care strigă disperată după vindecare. Preoţia noastră trebuie să subordoneze întreaga noastră viaţă. De dragul Dumnezeului care l-a chemat pe Aaron la preoţie, el a trebuit să sufere privaţiunea de a nu-şi plînge proprii săi copii. Şi tot de dragul lui Dumnezeu, cine a pus mîna pe coarnele plugului preoţiei nu mai poate privi înapoi şi cine s-a înscris la oaste nu se mai poate încurca cu treburile vieţii dacă vrea să placă Celui ce l-a înscris la oaste. Iar cine vrea să strîngă rodul trebuie să muncească pentru el (2 Tim. 2:3-7).

Preoţia se cere confirmată de DumnezeuNimic din ceea ce face omul nu este prin definiţie plăcut lui Dumnezeu, decît din momentul în care primeşte confirmarea lui Dumnezeu. Poporul Israel a făcut cortul întîlnirii conform modelului pe care Moise l-a primit de la Dumnezeu. Dar abia atunci cînd slava lui Dumnezeu s-a coborît peste cortul întîlnirii poporul a ştiut că Dumnezeu a acceptat să locuiască în mijlocul lor. Ritualurile de sfinţire în slujba preoţiei au fost minuţios respectate de către toţi cei prezenţi la ele: de către Moise, de către Aaron şi fiii lui şi de către popor. Dar abia în momentul în care focul ieşit de la Dumnezeu a mistuit jertfa de pe altar, poporul a cunoscut că tot ce se făcuse a fost acceptat de Dumnezeu. Isus Hristos S-a întrupat, Şi-a trăit viaţa pe pămînt, făcînd din împlinirea voii Tatălui mîncarea Sa, a acceptat să fie răstignit şi îngropat la un loc cu cei răi. Dar abia învierea Lui din morţi a dovedit că jertfa Sa a fost acceptată de Dumnezeu şi că noi am fost socotiţi neprihăniţi.

Trăim într-o lume în care Diavolul va încerca să falsifice totul. Iar pe măsură ce se va apropia ceasul legării lui, şi cînd cel ce opreşte lucrarea fărădelegii va fi luat din calea ei, se va arăta cel Nelegiuit — spune Pavel. Iar „arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sînt pe calea pierzării, pentrucă n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi" (2 Tex. 2:9, 10). Într-o astfel de lume, autentificarea lucrării şi prezenţei lui Dumnezeu este vitală. Judecata lui Hristos va demasca pe toţi acei care, deşi au fost cu Numele Lui pe buze, deşi au pus pe umeri efodul preoţesc, scoţînd draci în Numele Lui şi făcînd minuni în Numele Lui, au continuat să lucreze fărădelegea. „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu“ - a zis Domnul poporului său de preoţi - şi „dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei... Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt“ (Exod 19:5,6). În termenii nou testamentali lucrul acesta va fi adevărat doar pentru aceia care au lepădat orice răutate, orice vicleşug, orice prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire, apropiindu-se de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu, ca să fie o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă şi să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos (1 Petru 2:1; 5).

Atunci, confirmarea în preoţie a venit prin focul de pe altar. La fel s-a întîmplat atunci cînd, pe Muntele Carmel, Ilie a fost confirmat ca profet al lui Yahweh, în faţa întregului popor. Atunci cînd Isus Hristos S-a consacrat în slujba preoţiei, prin botez, confirmarea a venit prin coborîrea Duhului Sfînt peste El în chip de porumbel şi prin cerurile care s-au deschis deasupra Lui: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Mat. 3:17). În camera de sus, cei chemaţi la preoţie au fost confirmaţi prin limbile de foc care s-au oprit deasupra fiecăruia dintre ei, iar apoi prin minunea vorbirii în limbi, prin care Dumnezeu i-a vindecat de egocentrarea seculară a naţiunii lor, dîndu-le puterea nu să aştepte ca alţii să vină la ei, ci ca ei să pornească înspre alţii, să le vorbească pe limba lor şi să le slujească în nevoile lor. Cofirmarea lui Dumnezeu s-a adeverit în puterea de a inversa vectorii care de secole în şir erau focalizaţi dinspre marginile pămîntului înspre Ierusalim: „Voi veţi primi

Comentariul textuluio putere, cînd se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori“ dinspre Ierusalim înspre marginile pămîntului (Fapte 1:8).

Iar astăzi, acelaşi Duh Sfînt care s-a coborît atît peste Isus, cît şi peste ucenici, confirmă chemarea cuiva în preoţie. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?“ (Mat. 7:16) - a zis Isus. Şi „roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege“ (Gal. 5:22, 23).

Harul şi responsabilitatea preoţiei nu pot fi separateAmbele legăminte marchează începutul preoţiei cu o serioasă atenţionare. Imediat după ce Dumnezeu şi-a confirmat prezenţa în întreg acest ritual al mijlocirii, El şi-a confirmat şi dreptatea şi sfinţenia, prin pedeapsa care a căzut peste Nadab şi Abihu. În clipa aceea atît Aaron, Eleazar şi Itamar, cît şi întregul popor a învăţat că harul preoţiei nu poate fi separat de responsabilitatea acesteia. «„Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor» Aaron a tăcut“ (Lev. 10:3).

La fel s-a întîmplat şi în primele zile ale istoriei Bisericii. Dumnezeu spusese ucenicilor Săi: „Îmi veţi fi martori“ Mie, Dumnezeului sfînt şi drept, care în acelaşi timp este şi credincioşie, dragoste şi bunătate, dar şi un foc mistuitor. Atunci cînd Anania şi Safira au adus înaintea lui Dumnezeu o jertfă imperfectă, atunci cînd au îmbrăcat efodul preoţiei lor, dar nu s-au curăţit de lăcomie, de făţărnicie şi de minciună, Duhul lui Dumnezeu i-a lovit pe amîndoi. Ceilalţi preoţi ai lui Hristos - Biserica - şi întregul norod au văzut, au auzit şi s-au cutremurat:

O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri. Prin mînile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, şi nici unul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare (Fapte 5:11-13).

Atunci şi acolo, întreaga Biserică a înţeles că harul preoţiei nu poate fi separat de responsabilitatea acesteia.

În rezumatDumnezeu Şi-a răscumpărat poporul din Egipt ca să facă din el o împărăţie de preoţi, pentru că planurile mîntuirii Lui erau pregătite pentru toate familiile pămîntului. Iar apoi, Dumnezeu a ridicat în mijlocul lui preoţia levitică cu un dublu scop: unul didactic şi altul profetic. Prin preoţia levitică Dumnezeu a dorit să-l înveţe rosturile preoţiei, şi tot prin ea i-a ridicat ochii spre împlinirea desăvîrşită a preoţiei lui în Hristos. În Isus Hristos - Marele Preot desăvîrşit - s-au adunat şi s-au împlinit funcţiile preoţiei leviticale. Ea se opreşte deci la graniţele noului Legămînt. Ceea ce transcende însă aceste graniţe, este acea preoţie la care şi-a chemat Dumnezeu poporul la Sinai. Coordonatele acestei preoţii le regăsim în Noul Legămînt, deoarece Biserica lui Isus Hristos a fost răscumpărată ca să fie o preoţie împărătească, un neam sfînt. Ca să învăţăm să ne trăim preoţia, noi nu mai trebuie să copiem preoţia levitică, chiar dacă putem învăţa din ea. În Isus Hristos s-a împlinit în chip desăvîrşit tot ceea ce Dumnezeu a cerut lui Aaron şi fiilor lui.

Intrarea în preoţia împărătească a lui Dumnezeu se face prin poarta sîngelui ispăşitor şi ea cere fiecăruia o consacrare deplină lui Dumnezeu.

Preoţia la care ne-a chemat Dumnezeu reclamă o sfinţire totală în slujba preoţiei. Acest mandat al preoţiei trebuie să-şi subordoneze întregul mandat cultural al existenţei noastre.

Pentru ca preotul să-şi poată împlini cu folos slujba, trebuie să vină din prezenţa lui Dumnezeu. De aceea a spus Isus ucenicilor Săi: „Rămîneţi în Mine, şi Eu voi rămîne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă dela sine, dacă nu rămîne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămîneţi în Mine“ (Ioan 15:4, 5).

Preoţia cuiva este de la Dumnezeu numai dacă este confirmată de Dumnezeu prin roada Duhului Sfînt.

Nimeni nu poate separa harul preoţiei de responsabilitatea ei, fără ca să simtă judecata şi pedeapsa Dumnezeului pe care nu L-a cinstit, deşi a îndrăznit să se apropie de El.

Levitic 11:1-22:33

Sfinţenia lui Dumnezeu reclamă curăţireCa să ajungem să apreciem aceste capitole, ar trebui să începem prin a înţelege condiţiile climaterice şi posibilităţile reale de igienă în timpul peregrinărilor prin pustie. Odată ce am înţeles aceste date ale problemei, chiar dacă am privi conţinutul capitolelor care urmează (11:1-22:33) strict din punct de vedere uman, vom distinge în spatele poruncilor dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Vom descoperi cîtă bunăvoinţă există în acel oftat al lui Dumnezeu:

O! de ar rămînea ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor! (Deuteronom 5:29).

Dar în cartea Levitic - ca, de fapt, în toate celelalte cărţi ale Scripturii - există ceva mai mult decît planul strict uman. Scriptura este o carte a relaţiei dintre om şi Dumnezeu şi de aceea toate problemele discutate sau poruncite în ea se subordonează acestui plan.

Iată poruncile, legile şi rînduielile pe cari a poruncit Domnul, Dumnezeul vostru, să vă învăţ să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpînire; ca să te temi de Domnul, Dumnezeu tău, păzind, în toate zilele vieţii tale, tu, fiul tău, şi fiul fiului tău, toate legile şi toate poruncile Lui pe cari ţi le dau, şi să ai zile multe. Ascultă-le dar, Israele, şi caută să le împlineşti, ca să fii fericit... (Deuteronom 6:1-3, s.n.).

Relaţia cu Dumnezeu rămîne deci factorul motivator prim pentru păzirea tuturor acestor porunci. Ceea ce a spus Moise în Deuteronom este adevărat şi în Levitic şi mai ales în capitolele care vorbesc despre nevoia curăţirii. În această porţiune a cărţii Levitic (11:1-22:33) găsim cel mai frecvent expresii ca acestea: „Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt. Eu sînt Domnul!“ (11: 44, 45); „Eu sînt Domnul“; „Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru (18:2, 4, 5, 6, 21, 30; 19:2, 4 etc.). Veniţi să ne amintim conţinutul capitolelor care urmează:

11:1-15:33 Alimentele, trupul, hainele şi casa trebuie să fie curate.16:1-17:16 Ziua cea mare a curăţirii trebuie să ne aducă aminte că Domnul este Dumnezeu şi că în faţa Lui ne trăim

viaţa.18:1-19:37 Relaţiile trebuie să fie curate.20:1-27 Necuraţia trebuie Pedepsită.21:1-22:33 Preoţii şi jertfele trebuie să fie curate.

Parcurgînd împreună aceste pagini, prin poruncile pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său, am dori să înţelegem cît mai multe despre El. Vom fi astfel încurajaţi să dovedim încrederea noastră în El, prin ascultarea poruncilor Lui, chiar şi atunci cînd acestea s-ar părea să prejudicieze interesele noastre imediate. În textele de mai jos vom găsi cîteva astfel de porunci, care multora ne vine, poate, greu să le urmăm: Matei 18:15-20; 2 Timotei 2:14-23; 1 Corinteni 5:6-11; Iacov 5:16 etc. Implinirea unor astfel de porunci pare dureroasă pentru cel în cauză. Dar încrederea în Cel care ni le-a dat va fi un puternic factor motivator la ascultare. Sînt lucruri ale căror consecinţe depăşesc cu mult posibilitatea prevederilor noastre, iar constatările ulterioare nu ne mai ajută la nimic. De exemplu, ne este imposibil să înţelegem cum anume se leagă păcatul curviei, al homosexualităţii şi al zoofiliei de faptul că din pricina lui într-o zi ţara ne va vărsa din gura ei (Lev. 18:22-30). Este imposibil să ne imaginăm care vor fi consecinţele viitoare ale celui mai „mic“ păcat pe care-l acceptăm în viaţă. Nu ne vine, de fapt, să credem că prima minciună ne face mincinoşi şi prima hoţie ne face hoţi. Fapta de acum, devine obiceiul de mîine, iar obiceiul de astăzi devine caracterul de mîine. Dacă vrem să trăim, trebuie să dăm crezare lui Dumnezeu şi să ascultăm de poruncile Lui. Or, cunoaşterea lui Dumnezeu este vitală pentru încrederea în Dumnezeu; ea este viaţa însăşi — aflăm din rugăciunea Domnului Isus (Ioan 17:3).

Levitic 11:1-15:33Alimentele, trupul, hainele şi casa trebuie să fie curate.

Levitic 11:1-47 Alimentele să fie curateAtunci cînd individul aducea arderea sa de tot înaintea Domnului, şi cînd o privea cum se mistuie pe altar, în inima sa, el reînnoia legămîntul pe care-l încheiase cu Dumnezeu la Sinai (Ex. 19:5), aducîndu-şi aminte că se dăruise în întregime lui Dumnezeu (Ex. 24:7). Termenii legămîntului erau clari: „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele...“ (Ex. 19:5). În acest legămînt, israelitul intrase de bunăvoie atunci cînd, după

Comentariul textuluicitirea cărţii legămîntului, a strigat împreună cu toţi ceilalţi: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul“ (Ex. 24:3, 7). A fi al lui Dumnezeu înseamnă a fi al Lui în întregime: şi cu ceea ce mănînc şi cu ceea ce nu mănînc (1 Cor. 10:31).

Hrana era şi continuă să fie un capitol important în viaţa omului. Mai ales acolo, în condiţiile pustiei, logic ar fi fost ca poporul să poată mînca din cît mai multe din animalele din jur. Orice restrîngere a sferei „lucrurilor curate“ părea să fie împotriva vieţii. Dar cu cît se restrîngea sfera animalelor care se puteau mînca, cu atît creştea, probabil, dependenţa lor de Dumnezeu. Or, tocmai lucrul acesta îl mărturisea fiecare individ atunci cînd din puţinul pe care-l avea aducea un dar Domnului: o ardere de tot, o jertfă de mulţumire, o jertfă pentru păcat sau o jertfă pentru vină. Dumnezeu se angajase să le poarte de grijă, indiferent dacă vor fi în pustie sau „în ţara în care curge lapte şi miere“.

Pentru respectarea acestor legi alimentare, în versetele 43-45, Domnul le oferea trei categorii de motivaţii:

- „Să nu vă faceţi urîcioşi... să nu vă faceţi necuraţi prin ele, să nu vă spurcaţi prin ele“ (43); - „Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi să fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt“ (44);- „Căci Eu sînt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru“ (45).

Să nu vă faceţi urîcioşi şi necuraţi prin ele Prima categorie de motivaţii îi privea pe ei: „[Voi] să nu vă faceţi urîcioşi prin toate aceste tîrîtoare... [voi] să nu vă faceţi necuraţi prin ele, [voi] să nu vă spurcaţi prin ele“ (43). Vizîndu-i pe ei prin aceste legi, probabil că motivele din spatele poruncilor erau în primul rînd de ordin sanitar. Se spune că fiecare om devine ceea ce mănîncă şi că o foarte mare categorie de boli pot fi atribuite regimurilor alimentare. Dacă lucrul acesta ni-l spun medicii astăzi, nu este de mirare că Dumnezeu, Creatorul, li l-a spus lor, atunci. Înainte de intrarea în ţară, Moise le aduce aminte de importanţa păzirii legilor lui Dumnezeu: „Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, cari vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!»“ (Deut. 4:6, s.n.). Ceea ce vecinul lui putea vedea la israelit, trebuia să ţină de lucrurile exterioare: sănătate fizică, morală, socială, binecuvîntare materială etc.

Eu sînt Domnul, deci voi să fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfîntA doua categorie de motivaţii viza, probabil, relaţia lor cu popoarele din jur. Ştim că în acel context cultural, viaţa fiecărui popor era trăită în prezenţa divinităţii căreia poporul respectiv i se închina. Viaţa şi divinitatea erau împletite în mod inseparabil, pentru că viaţa era pe măsura dumnezeului căruia i te închinai şi pe măsura relaţiei pe care o aveai cu el. Or, tocmai de aici pleacă motivaţia a doua: „Căci Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi să fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste tîrîtoare cari se tîrăsc pe pămînt“ (Lev. 11:44). Cu alte cuvinte, Domnul le-a spus: voi să fiţi puşi deoparte între toate celelalte popoare, aşa cum sînt şi Eu între toţi ceilalţi aşa-zişi dumnezei. Eu sînt Domnul, nu ei!

Este deosebit de greu să aducem dovezi concrete în favoarea afirmaţiilor de mai sus, pentru că avem la dispoziţie puţine date legate de măsura în care legile alimentare ale popoarelor din jur aveau un caracter religios. Faptul că există porunci care au fost date de Dumnezeu poporului Său exact din acest motiv, este clar. Un astfel de exemplu ar fi porunca din Exod 23:19 sau Deuteronom 14:21: „Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui“. Textele religioase mesopotamiene, descoperite de către arheologi în acest secol, au dovedit caracterul religios al unor astfel de practici.27 Or, Dumnezeu a dat legi şi porunci de acest gen, tocmai pentru a-l feri pe Israel de ispita idolatriei. În Levitic, El le spune clar: „Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi locuit, şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor“ (18:3). Motivaţia pe care textul o adaugă acestei porunci este asemănătoare cu cea din textul nostru: „Să împliniţi poruncile Mele [nu ale lor] şi să ţineţi legile Mele [nu ale lor]: să le urmaţi. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru“ (18:4). Iar versetul următor adaugă: „Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele. Eu sînt Domnul!“ (18:5, s.n.).

Noordtzij menţionează că multe din animalele pe care textul nostru le numeşte necurate, în religiile popoarelor din jur erau socotite fie animale sacre, fie animale prin care se manifestau, în mod deosebit, fiinţe demonice. Astfel la egipteni, porcul era legat de zeii lumii de dincolo şi de demoni. Dar în Haran, o dată pe an, porcul era adus ca jertfă dumnezeilor de acolo. Atît la sirieni, cît şi la canaaniţi porcul era considerat un animal sfînt. Cămila, la rîndul ei, era considerată un animal sfînt de către arabi, dar demonic de către egipteni. Cîinele era considerat un animal sacru în Egipt, în Iran şi în nordul Siriei, dar era considerat a fi demonic de către babilonieni etc.28 Aceste cîteva exemple ilustrează gradul în care viaţa popoarelor din jur se împletea cu lumea spirituală. Or, în aceste condiţii, era legitim ca Dumnezeu să încerce să-i dezlipeasă de toate practicile idolatre.

Căci Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru.A treia categorie de motivaţii viza relaţia dintre Dumnezeu şi popor: „Căci Eu sînt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sînt sfînt“ (11:45). Relaţia dintre Dumnezeu şi popor era măsurată de ascultarea poporului. Atunci cînd israelitul venea la uşa cortului întîlnirii cu jertfa lui de ispăşire sau cu jertfa pentru vină, cînd îşi punea mîinile pe capul dobitocului şi cînd îl junghia cu propria lui mînă, prin acest act, israelitul trebuia să înţeleagă cîteva

27 A.J. Hoerth, Old Testament Archaeology, p. 9:8.28 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 121.

Comentariul textuluilucruri: (1) că acel animal nevinovat îl substituie în moarte şi (2) că viaţa ,lui este trăită în prezenţa lui Dumnezeu, că de El trebuie să asculte în toate lucrurile şi că Lui îi dă socoteală pentru orice lucru. Ascultarea de Dumnezeu era deci condiţia relaţiei cu El. Acel „să fiţi sfinţi căci Eu sînt sfînt“ se realiza tocmai prin ascultare, căci în mod practic, prin ea se punea israelitul deoparte pentru Dumnezeu.

ConcluzieExistă o foarte strînsă legătură între capitolul jertfelor şi cel al curăţirilor, şi este normal să fie aşa. Am văzut că fiecare israelit aducea jertfele înaintea Domnului pentru propriul lui beneficiu. Prin ele, israelitul trebuia să păstreze vii în mintea sa trei adevăruri majore: (1) aparţine lui Dumnezeu în întregime, (2) depinde de Dumnezeu în întregime şi (3) este responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru întreaga sa viaţă. Capitolul care ne-a vorbit despre dobitoacele curate şi necurate, avea menirea să-i aducă aminte că cele trei adevăruri operează şi la nivelul hranei de fiecare zi. În termenii Noului Testament, israelitul auzea prin cuvintele acestui capitol următoarea poruncă: „Fie că mîncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu“ (1 Cor. 10:31). Dar israelitul ştia că nici aducerea jertfelor sale la uşa cortului întîlnirii şi nici regulile alimentare pe care le respecta cu stricteţe nu-L făceau pe Dumnezeu mai prezent pentru el şi nici nu-l ajutau să cîştige favoruri mai multe de la Dumnezeu. Atît jertfele cît şi regulile alimentare aveau menirea să-i amintească israelitului harul prin care se bucura de statutul pe care-l avea. Iar ascultarea lui era un răspuns la acest mare har al legămîntului lui Dumnezeu.

Cum aplicăm astăzi texte ca acestea?

Comentînd propriile Sale cuvinte spuse fariseilor, Isus spune noroadelor: „«Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi. Afară din om nu este nimic care, intrînd în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om, aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă»“ (Marcu 7:14-16). Iar după ce, nedumeriţi, ucenicii Lui îi cer explicaţii, El le spune pe un ton aproape iritat: „«Şi voi sînteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pîntece, şi apoi este dat afară în hazna?» A zis astfel - adaugă Marcu - făcînd toate bucatele curate“ (Marcu 7:18-19).

Dacă ne-am limita la o astfel de explicaţie, ne întrebăm ce se întîmplă cu ceea ce, în Levitic, noi am considerat a fi o motivaţie de ordin sanitar. Oare Hristos le anulează pentru că s-au schimbat condiţiile de viaţă sau ele de fapt n-au existat niciodată? Sau textul din Marcu nu poate fi aplicat decît la sfera argumentului din text: a mînca cu mîinile necurate? Textul nu tratează problema mîncărilor curate şi necurate.

Atunci cînd scrie bisericii din Colose - o biserică în majoritate dintre neamuri - ştiindu-i manipulaţi şi presaţi de iudaizatorii care insistau pe ţinerea legilor ceremoniale - între care erau şi cele alimentare din Levitic - Pavel subliniază: „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, cari sînt umbra lucrurilor viitoare... Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: «Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!» (Col. 2:16, 17, 20, 21). La prima vedere s-ar părea că şi Pavel nu spune altceva decît a spus Isus: nu ce intră în om spurcă pe om. Dar, imediat în versetele următoare, el adaugă: „Toate aceste lucruri, cari pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sînt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti... nu sînt de nici un preţ împotriva gîdilării firii pămînteşti“ (22, 23). Cînd spune că astfel de porunci sînt „întemeiate pe învăţături omeneşti“, oare Pavel se referă numai la ceea ce fariseii au adăugat la lege? Dacă da atunci în cazul ambelor texte rămîne deschisă întrebarea pe care o naşte Leviticul: De ce a dat Dumnezeu aceste legi alimentare lui Israel şi ce se întîmplă cu ele în Noul Testament? De ce nu sînt preluate în Noul Testament legile alimentare din Levitic?

Lipsa lor ar sublinia caracterul religios şi nu pe cel sanitar al acelor legi. Într-o lume idolatră, în care întreaga viaţă, deci şi ceea ce omul mînca sau nu mînca era guvernat de relaţia lui cu dumnezeul căruia i se închina, Israel trebuia să înveţe că aparţine lui Dumnezeu, că depinde de El şi că numai Lui îi dă socoteală de întreaga sa viaţă. Or, exact acelaşi lucru îl urmăreşte atît Domnul Isus în Evanghelia după Marcu cît şi Pavel în Corinteni şi în Coloseni.

Atît Domnul Isus cît şi Pavel condamnă erezia fariseilor care încercau să placă lui Dumnezeu prin regimurile alimentare pe care şi le impuneau lor şi altora. În termenii lui Pavel, ei încercau să capete neprihănirea prin lege, prin fapte, nu prin credinţă — adică prin har. Or, în mod evident, cărţile Exod şi Levitic sînt de partea lui Isus şi a lui Pavel, nu a fariseilor. Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului nu era cîştigată nici prin jertfele pe care omul le aducea înaintea Domnului şi nici prin ţinerea poruncilor alimentare sau a celor care vizau curăţirea de orice fel. Dumnezeu era prezent în mijlocul poporului în baza jertfei necurmate (Ex. 29:38-46). Pavel nu condamnă practica în sine, pentru că în Romani el afirmă clar: „cine mănîncă, pentru Domnul mănîncă; pentru că aduce mulţămiri lui Dumnezeu. Cine nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă; şi aduce şi el mulţămiri lui Dumnezeu“ (14:6). Dar, - adaugă el -, „cine se îndoieşte şi mănîncă, este osîndit, pentrucă nu mănîncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat“ (14:23). De aceea îi îndeamnă el pe cei din biserica din Colose să nu se lase judecaţi şi încărcaţi de sentimente de vinovăţie de către cei care încearcă să-şi obţină neprihănirea prin astfel de lucruri. Relaţia noastră cu Dumnezeu este garantată prin credinţa noastră în Dumnezeu şi nu prin eforturile noastre de a respecta un regim alimentar sau altul. Exact acelaşi adevăr îl regăsim şi în Vechiul Testament. Mîntuirea este şi a fost întotdeauna prin credinţă şi niciodată prin fapte.

Atunci cînd focalizarea noastră este pe legile alimentare şi nu pe Domnul (Lev. 11:44, 45), în loc să ne apropie de Dumnezeu, ele ne vor îndepărta de El. Cu ochii pironiţi pe legile şi regulile lor, Fariseii au desfiinţat porunca lui Dumnezeu, ca să ţină datina lor. Atunci cînd biserica îşi are ochii aţintiţi asupra legilor şi regulilor de acest fel, termină prin a strica lucrarea lui Dumnezeu, adică pe oamenii pentru care a murit Hristos. A fi o pricină de poticnire este mai grav decît a mînca sau a nu mînca

Comentariul textuluidintr-o mîncare. „Toate lucrurile sînt îngăduite, dar nu toate sînt de folos“ - spune Pavel. Or, atunci cînd un lucru nu contravine poruncilor lui Dumnezeu, folosul acelui lucru trebuie hotărît în funcţie de cît zideşte sau cît strică aceasta lucrarea lui Dumnezeu (Rom. 14:20; 1 Cor. 8:12-13).

La această concluzie ar trebui să adăugăm şi schimbările radicale ale condiţiilor de igienă. Dacă am trăi în condiţiile de tabără, în pustie, la 30-50 de grade celsius, fără spitale şi fără medicamente, multe dintre poruncile din Levitic ar continua să fie extrem de actuale, şi am fi feriţi de consecinţe catastrofale, numai dacă le-am respecta întocmai. În capitolul precedent (11) s-a vorbit despre curăţia în domeniul alimentar. Următoarele patru capitole (12-15) se ocupă de curăţirea trupului (12:1-13:46; 14:1-32; 15:1-33), a hainelor (13:47-59) şi a casei (14:33-57).

12:1-8 Curăţirea femeilor după naştereNaşterile continuă chiar şi după trei mii cinci sute de ani de la darea acestor porunci. Şi pentru că majoritatea femeilor trec prin problemele care intră în incidenţa legilor din acest capitol, se întreabă, probabil, cum anume se aplică ele astăzi.

Am precizat în capitolul Pregătirea Cărţii că toate aceste legi vechi testamentale nu sînt poruncile lui Dumnezeu pentru noi, credincioşii nou testamentali, ci sînt cuvintele lui Dumnezeu pentru noi, şi ele sînt „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“ (2 Tim. 3:16, 17). Să vedem deci ce are să ne spună Dumnezeu nouă, aici şi astăzi, prin toate aceste porunci date pentru ei, atunci şi acolo? După studierea cîtorva cărţi din Biblie, ştim deja că o astfel de întrebare îşi primeşte răspunsul corect doar dacă începem prin a scruta spaţiul exegetic, care ţine de ei, de atunci şi de acolo. Iată cîteva din ele:

Cum se explică din punct de vedere medical beneficiile păzirii unor astfel de porunci? Ce ne-ar putea spune un medic legat de acest proces fiziologic al naşterii, respectiv de perioada imediat următoare ei? Ce însemna necurat? Jertfele pe care trebuia să le aducă femeia erau o ardere de tot şi o jertfă de ispăşire. Prin ele, ea era curăţită „de curgerea sîngelui ei“. Ce anume din ceea ce era implicat în naşterea unui copil o făcea pe femeie necurată? Era oare această perioadă de 33 sau de 66 de zile o măsură de protecţie pentru femeie, pentru comunitate, pentru ambele sau nici una dintre ele? De ce erau diferite perioadele de necurăţie în cazul în care copilul era un băiat sau o fată? Este această perioadă dublă de necurăţie în cazul naşterii unei fete o dovadă a discriminărilor între bărbaţi şi femei, sau există şi o altă explicaţie?

În baza unor asemenea texte ca cel din Levitic 12, mulţi au ajuns să creadă că există ceva păcătos atît în actul sexual - mă refer la contextul legitim al căsniciei - cît şi în naşterea de copii. Dar întregul Vechi Testament adevereşte contrariul.

La plecarea Rebecii din casa tatălui ei, părinţii şi fraţii ei au binecuvîntat-o astfel: „O, sora noastră, să ajungi mama a mii de zeci de mii, şi sămînţa ta să stăpînească cetăţile vrăjmaşilor săi!“ (Gen. 24:60). Iar Rahela, atunci „cînd a văzut... că nu face copii lui Iacov, a pismuit pe soru-sa, şi a zis lui Iacov: «Dă-mi copii, ori mor»“ (Gen 30:1). Răspunsul lui Iacov dezvăluie cine anume poate da sau poate lua cuiva puterea de a avea copii: singur Dumnezeu. Din cele două citate de mai sus înţelegem că a avea copii era considerat a fi o binecuvîntare chiar şi pentru popoarele din jur. Dar să vedem care era mentalitatea în Israel legat de această problemă?

Binecuvîntarea Legămîntului viza în mod explicit şi rodul pîntecelui: „Vei fi binecuvîntat în cetate, şi vei fi binecuvîntat la cîmp. Rodul pîntecelui tău, rodul pămîntului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor şi oilor tale, toate acestea vor fi binecuvîntate“ (Deut. 28:3, 4, s.n.). În baza acestor promisiuni ale lui Dumnezeu, psalmistul a putut afirma:

Iată, fiii sînt o moştenire dela Domnul, rodul pîntecelui este o răsplată dată de El. Ca săgeţile în mîna unui războinic, aşa sînt fiii făcuţi la tinereţă. Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei! (Psalmul 127:3-5).

Ferice de oricine se teme de Domnul, şi umblă pe căile Lui! Căci atunci te bucuri de lucrul mînilor tale, eşti fericit, şi-ţi merge bine. Nevastă-ta este ca o viţă roditoare înlăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Aşa este binecuvîntat omul care se teme de Domnul (Psalmul 128:1-4).

Dacă copiii sînt o binecuvîntare tot aşa trebuie să fie şi naşterea lor. Atunci, ce anume făcea ca o femeie să fie necurată după naştere? Citirea atentă a textului şi compararea lui cu Levitic 15 ne ajută să înţelegem că nu este vorba de naşterea propriu-zisă, ci de scurgerile din trupul femeii care urmau naşterea. Primele şapte zile trebuiau considerate perioada necurăţiei ei şi, din punct de vedere medical, şapte zile constituie limita maximă în care se întîmplă curăţirea trupului lăuzei de toate ţesuturile moarte provenite în urma procesului naşterii. Iar următoarele 33 de zile asigurau refacerea integrală a organismului ei de pe urma eventualelor traume din timpul naşterii. Privită strict din acest punct de vedere, porunca nu era împotriva femeii, ci pentru ocrotirea ei. Dar textul nu este formulat în aşa fel încît să putem trage concluzia că aceasta ar fi fost singurul scop al lui Dumnezeu în darea poruncii sau că ar fi fost primul dintre posibilele Lui scopuri.

Noordtzij29 afirmă că în antichitate femeia era privită ca fiind învăluită în mister, tocmai din pricina acestui proces dătător de viaţă care avea loc în trupul ei. Se credea despre ea că posedă puteri magice. Dar, aceeaşi oameni credeau că moartea şi boala

29 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 131, 132.

Comentariul textuluisînt rodul activităţii forţelor demonice. Cum nu de puţine ori procesul naşterii era însoţit fie de boală fie de moarte, în perioada premergătoare şi imediat următoare naşterii femeia era considerată ţinta specială a atacurilor demonice. În astfel de cazuri se apela la tot felul de mijloace de îmbunare a acestor forţe. Copiii lui Israel erau chemaţi să-L cinstească pe Domnul, Dumnezeul lor, şi să se teamă doar de El. Ascultarea de Domnul avea promisiunea binecuvîntării Lui, chiar şi în acest domeniu. Modul în care este motivată porunca din Levitic 12, viza tocmai o corectare a focalizării lor şi o întărire a acestei focalizări corecte: nu asupra forţelor demonice, ci asupra lui Yahweh. Femeia trebuia „să fie necurată şapte zile; să fie necurată ca în vremea sorocului ei... Femeia să mai rămînă încă treizeci şi trei de zile, ca să se curăţe de sîngele ei; să nu se atingă de nici un lucru sfînt, şi să nu se ducă la sfîntul locaş, pînă nu se vor împlini zilele curăţirii ei“ (12:2, 4, s.n.). După trecerea acestor zile ea trebuia să aducă înaintea Domnului arderea de tot şi jertfa de ispăşire. Iar textul din Levitic 15:31, spune: „Aşa să depărtaţi pe copiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu moară din pricina necurăţiilor lor, dacă pîngăresc cortul Meu, care este în mijlocul lor“ (s.n.).

Întregul proces de curăţire era făcut avîndu-L în vedere pe Dumnezeu şi cinstirea Lui, şi nu forţele demonice şi îmbunarea lor.

Este ciudat faptul că perioada necurăţiei femeii era diferită dacă ea năştea un băiat sau dacă năştea o fată. Există tot felul de presupuneri legate de cauza care a dus la această deosebire. Rabinii evrei - spune Noordtzij - afirmau că embrionul masculin se forma în ziua a 41-a, iar cel feminin în ziua a 81-a. O astfel de credinţă ar putea explica această diferenţă. Explicaţia lui Harrison pare totuşi mult mai plauzibilă. El pune diferenţa care exista în durata perioadei de curăţire în cazul naşterii unui băiat şi a unei fete pe seama diferenţei de statut dintre un băiat şi o fată în acea perioadă de patriarhat. Acest aspect îl regăsim şi în poruncile din Levitic 27:2-4.

13:1-46 Diagnosticarea leprei de pe oameniAm văzut în secţiunea precedentă că în întregul orient, moartea şi boala erau considerate a fi cauzate de demoni şi de spiritele rele. Boala de lepră era, probabil, în capul listei acestor atacuri demonice. Din pricina gravităţii ei, lepra a primit o deosebită atenţie şi în cadrul poporului lui Dumnezeu. În Levitic 13:1-46 sînt date porunci referitoare la diagnosticarea rănii, iar în Levitic 14:1-32, porunci privitoare la ritualul de curăţire a celui care s-a vindecat de lepră. Levitic 13:47-59 se ocupă de lepra de pe haine, iar 14:33-57 de lepra de pe case.

O simplă lecturare a textului ne ajută să înţelegem că termenul „lepră“ este folosit în sens larg pentru mai multe boli de piele. Aceasta ne obligă să revenim asupra termenului „lepră“, pe care-l găsim în majoritatea traducerilor, Cornilescu nefăcînd excepţie. Termenul în limba ebraică este ţaraàt. Harrison afirmă că rădăcina termenului înseamnă: „a deveni bolnav de piele“.30 Iar Noordtzij adaugă că în rădăcina termenului ar mai exista şi ideea de „a fi lovit“ de boala de piele.31 Levitic 14:34 reţine această idee foarte clar: „După ce veţi intra în ţara Canaanului, pe care v-o dau în stăpînire, dacă voi trimete o rană de lepră pe vreo casă din ţara pe care o veţi stăpîni...“ (s.n.). Casa era lovită de această rană de lepră de către Dumnezeu.

Faptul că termenul ţaraàt este un termen generic reiese din versetele conclusive ale acestei porţiuni de text:

Aceasta este legea pentru orice rană de lepră şi pentru rîia de cap, pentru lepra de pe haine şi de pe case, pentru umflături, pentru pecingini şi pentru pete: ea arată cînd un lucru este necurat, şi cînd este curat. Aceasta este legea pentru ţaraàt (tradus lepră, dar în mod evident fiind un termen generic pentru toate lucrurile enumerate) (Lev. 14:54-57).

Tocmai faptul că termenul ţaraàt este un termen generic face posibilă şi cu folos examinările poruncite în textul nostru. Boala respectivă de piele putea să nu fie lepră, iar lucrul acesta trebuia să-l constate preotul după perioada de şapte sau de patrusprezece zile de carantină. Traducerea termenului din ebraică (ţaraàt) cu termenul „lepră“ face greoi înţelesul textului. Iată un exemplu:

Cînd se va arăta o rană de lepră (ţaraàt) pe un om, să-l aducă la preot. Preotul să-l cerceteze. Şi dacă are pe piele o umflătură albă, dacă umflătura aceasta a făcut ca părul să albească, şi în umflătură este şi o urmă de carne vie, atunci pe pielea trupului omului acestuia este o lepră învechită: preotul să-l declare necurat; să nu-l închidă, căci este necurat. (adică diagnosticul fiind clar, nu mai era nevoie de cercetarea în continuare a cazului). Dacă lepra (ţaraàt) va face o spuzeală pe piele, şi va acoperi toată pielea celui cu rana, din cap pînă în picioare, pretutindeni pe unde-şi va arunca preotul privirile, preotul să-l cerceteze; şi dacă va vedea că lepra (ţaraàt) a acoperit tot trupul, să declare curat pe cel cu rana: fiindcă s-a făcut toată albă, el este curat (Levitic 13:9-13).

Din această porţiune de text reiese clar confuzia pe care a creat-o traducerea termenului „ţaraàt“ cu „lepră“. Dacă s-ar fi găsit un termen generic, ca cel din ebraică, întregul text ar fi fost mai uşor de înţeles. Pe de altă parte, o astfel de traducere a termenului atrage atenţia asupra seriozităţii cu care a obligat Dumnezeu pe cei din Israel să privească orice boală de piele care, dacă ar fi fost infecţioasă, ar fi molipsit rapid întreaga tabără. În cazul în care rana de pe trupul unui om s-a dovedit a fi lepră, respectiv ceva contagios „leprosul, atins de această rană, să-şi poarte hainele sfîşiate, şi să umble cu capul gol; să-şi acopere

30 R.K.Harrison, Leviticus, p. 136.31 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 133, 134.

Comentariul textuluibarba şi să strige: «Necurat! Necurat!» Cîtă vreme va avea rana, va fi necurat:... locuinţa lui să fie afară din tabără“ (Lev. 13:45, 46).

În secţiunea a şasea, numită a curăţirilor, - Tohoroth -, Mishnah are un întreg capitol - Negaim (Semne ale leprei) - în care redă dezbaterile rabinice privind diagnosticarea leprei. „Culorile leprei sînt două, care, de fapt, sînt patru...“ (Negaim 1:1). Aşa începe capitolul, pentru ca în 1:4, Rabinul Hanina - prefectul preoţilor - să spună: „Culorile leprei sînt şaisprezece. Rabinul Dosa b. Harkinas spune: Culorile leprei sînt treizeci şi şase. Akaba b. Mahalaleel spune: Culorile leprei sînt şaptezeci şi două“ (Negaim 1:4).32 Faptul că dezbaterile rabinice acoperă peste douăzeci de pagini din Mishnah vorbeşte de seriozitatea cu care era tratată problema în Israel, chiar şi în perioadele mult mai tîrzii decît acea a scrierii Leviticului. Cu atît mai serioasă era problema în condiţiile de tabără în care igiena era mult mai precară decît după aşezarea poporului în ţară.

14:1-32 Curăţirea leprei de pe oameni Curăţirea celui vindecat se făcea în trei etape distincte. În prima etapă, preotul ieşea afară din tabără la lepros ca să-l cerceteze. Dacă vedea că rana îi este vindecată, făcea prima parte a ritualului de curăţire. Pentru aceasta era nevoie de „două păsări vii şi curate, lemn de cedru, cîrmîz şi isop“ (14:4). Una dintre păsări era junghiată într-un vas de pămînt, în apă curgătoare. Pasărea cea vie, lemnul de cedru şi isopul erau înmuiate în sîngele păsării junghiate. Cel care trebuia să fie curăţit era stropit de şapte ori cu acest sînge, după care era declarat curat. Păsării celei vii i se dădea drumul pe cîmp.

În tot acest ritual sînt adunate două tipare de curăţire. Primul îl vom reîntîlni în capitolul 16, cu ocazia zilei ispăşirii, şi este legat de ceea ce se făcea cu pasărea vie. Dar în ziua ispăşirii se dădea drumul pe cîmp nu unei păsări, ci ţapului pentru Azazel. Al doilea tipar îl avem în Numeri 19, unde Domnul dă porunci lui Moise legate de apa de curăţire cu care trebuia stropit oricine era necurat. Deoarece de ţapul pentru Azazel ne vom ocupa mai tîrziu, să încercăm să înţelegem ce stătea în spatele stropirii celui care trebuia să fie curăţat.

Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron, şi a zis: „Iată ce porunceşte legea pe care a dat-o Domnul, zicînd: «Vorbeşte copiilor lui Israel să-ţi aducă o vacă roşie, fără pată, fără vreun cusur trupesc, şi care să nu fi fost pusă la jug. S-o daţi preotului Eleazar; el s-o scoată din tabără, şi să fie junghiată înaintea lui. Preotul Eleazar să ia cu degetul din sîngele vacii, şi să stropească de şapte ori înaintea cortului întîlnirii. Vaca să fie arsă subt ochii lui, să-i ardă pielea, carnea şi sîngele, împreună cu baliga. Preotul să ia lemn de cedru, isop şi cîrmîz, şi să le arunce în mijlocul flăcărilor cari vor mistui vaca. Preotul să-şi spele hainele, şi să-şi scalde trupul în apă; apoi să intre iarăş în tabără, şi să fie necurat pînă seara»“ (Numeri 19:1-7, s.n.).

Afară de faptul că în acest caz avem o vacă roşie şi nu o pasăre, celelalte elemente - lemnul de cedru, isopul şi cîrmîzul - se regăsesc şi în textul nostru. Cu cenuşa vacii se făcea apa de curăţire care trebuia stropită peste cel necurat în vederea curăţirii lui, ca şi în cazul leprosului. Pentru că apa de curăţire despre care vorbeşte textul din Numeri era pentru întreaga tabără, amestecarea apei nu se făcea cu sîngele animalului jertfit, ci cu cenuşa rezultată din arderea lui. Cu toate acestea puterea curăţitoare nu era nici în cenuşă, nici în apă şi nici în amestecul dintre cele două, ci în sîngele jertfei de ispăşire care fusese stropit înaintea cortului întîlnirii. Este important să observăm că absolut toţi cei care, într-un fel sau altul, au avut vreo tangenţă cu elementele din care se făcea apa de curăţire deveneau necuraţi, inclusiv Eleazar. Curăţirea presupunea luarea necurăţiei de pe cel necurat şi plasarea ei pe altcineva. În cazul apei de curăţire, necurăţia venea asupra vacii care fusese jertfită şi din a cărei cenuşă se pregătise apa de curăţire. Cu toate acestea faptul că toţi ceilalţi implicaţi în ritual deveneau necuraţi pînă seara, atrăgea tuturor atenţia asupra naturii contagioase a necurăţiei.

În cazul celui lepros, prin faptul că pasărea vie era înmuiată în sîngele păsării junghiate cu care se stropea cel ce trebuia curăţit, lua asupra ei necurăţiile acestuia. Apoi era alungată în pustie, departe de tabără (vom reveni asupra acestui element în capitolul 16).

A doua parte a ritualului de curăţire revenea celui în cauză. Acesta trebuia „să-şi spele hainele, să-şi radă tot părul, şi să se scalde în apă; şi va fi curat. În urmă va putea să intre în tabără, dar să rămînă şapte zile afară din cort. În ziua a şaptea, să-şi radă tot părul, capul, barba şi sprîncenele: tot părul să şi-l radă; să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă, şi va fi curat“ (Lev. 14:8, 9). Faptul că după intrarea în tabără cel care se curăţea nu putea să intre în cort timp de şapte zile, putea fi o măsură de protecţie suplimentară pentru toţi cei din familia lui. Să ne aducem aminte că cel bănuit de o boală de piele contagioasă era ţinut în carantină şapte zile pentru a vedea încotro evoluează boala.

Deci prima parte a ritualului îl viza mai mult pe cel în cauză, a doua, pe cei din familia lui. Iar a treia parte a ritualului de curăţire viza relaţia acestuia cu Dumnezeu.Ritualul de la cortul întîlnirii semăna foarte mult cu cel prin care preoţii au fost unşi în slujba preoţiei (Lev. 8, 9). Cel care urma să se curăţească aducea înaintea Domnului „doi miei fără cusur, şi o oaie de un an fără cusur, trei zecimi dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mîncare frămîntat cu untdelemn, şi un log33 (pahar) de untdelemn“ (10). Unul dintre miei, împreună cu logul de untdelemn era adus ca jertfă pentru vină. Preotul lua cu degetul din sîngele jertfei şi-l punea pe marginea urechii

32 D. D. H. Damby, The Mishnah, p. 676.33 Logul era o unitate de măsură pentru lichide, cît şi o măsură pentru cereale de cca. 0,3 litri (The Lion Handbook to the Bible, p. 106).

Comentariul textuluidrepte, pe degetele mari ale mîinii drepte, respectiv şi ale piciorului drept, exact ca şi în cazul sfinţirii preoţilor în slujbă (Lev. 8:23). Cu untdelemnul — la fel — se făcea exact ceea ce se făcuse la ungerea fiilor lui Aaron în slujbă. Preotul îşi înmuia degetul în untdelemn şi stropea de şapte ori înaintea Domnului (vezi Lev. 8:11). „Din untdelemnul care-i mai rămîne în mînă, preotul să pună pe marginea (moalele) urechii drepte a celui ce se curăţeşte, pe degetul cel mare al mînii drepte şi pe degetul cel mare al piciorului drept, deasupra sîngelui dela jertfa pentru vină. Iar untdelemnul care-i mai rămîne în mînă, preotul să-l pună pe capul celui ce se curăţeşte“ (Lev. 14:17, 18). Deoarece cu nici o altă ocazie în cortul întîlnirii nu se făcea aşa ceva, este firesc să ne întrebăm ce anume se întîmpla, de fapt, la reîntoarcerea în tabără a celui care se curăţise de lepră?

În tot timpul necurăţiei lui, bolnavul de lepră fusese izolat afară din tabără. Temporar, a fost scos în afara perimetrului în care locuia Dumnezeu împreună cu poporul Său. Dar, fiind scos afară dintre ei, era de fapt scos afară din slujba preoţiei lui. Aceasta ne spune că preoţia oricărui israelit era posibilă doar în cadrul adunării. Preoţia la care Dumnezeu chemase pe cei din poporul Său (Ex. 19:4-6) era de aşa natură încît putea fi îndeplinită doar în cadrul relaţiilor cu ceilalţi din popor. A fi scos afară din tabără însemna a fi tăiat afară şi din slujba preoţiei. Reprimirea în tabără însemna de fapt şi o reprimire în preoţia la care întregul popor fusese chemat. Iar pentru aceasta el era „uns ca preot“ — nu alături de Aaron şi de fiii săi, ci alături de toţi ceilalţi din popor.

Dacă facem paralela dintre poporul Israel şi Biserică, vom vedea că termenii preoţiei rămîn în esenţă aceeaşi şi pentru Biserica lui Hristos. Dacă în cazul lui Israel, scoaterea cuiva în afara taberei însemna scoaterea lui din preoţie, iar reprimirea lui în mijlocul taberei însemna şi reprimirea lui în preoţie, întrebarea este cum anume se aplică acest adevăr în cadrul Bisericii.

Disciplinarea cuiva conform poruncii din Matei 18:17 pare să fie o tăiere a acestuia din poporul lui Dumnezeu. Să fie aceasta şi excluderea lui din mandatul preoţiei pe care Biserica respectivă l-a primit din partea lui Dumnezeu? În Israel, păstrarea în tabără a celui necurat ar fi compromis întreaga adunare. Putem oare gîndi la fel şi în cazul în care cineva din Biserică a devenit necurat, prin refuzul lui de a se curăţi de păcatul lui? Probabil că da. Ce înseamnă practic această încetare a mandatului preoţiei pentru cel în cauză? Dar pentru Biserică? Cum trebuie să fie reprimirea în preoţie a celui care se curăţeşte ?

Există în multe din bisericile noastre practica de a reprimi pe cineva în adunare, dar a refuza reprimirea lui în preoţie. Îl primim înapoi şi-l obligăm să stea în ultima bancă: un an, doi, cinci sau treizeci de ani. Care este baza biblică a unei astfel de atitudini din partea bisericii? Momentul reprimirii în adunare trebuie să coincidă cu reprimirea în preoţia la care Dumnezeu a chemat întreaga adunare. După cum în adunarea lui Israel n-aveau ce căuta oameni necuraţi, tot aşa n-aveau ce căuta nici „nepreoţi“. La fel trebuie să fie şi acum. În adunarea lui Hristos n-au ce căuta oameni necuraţi - cei care refuză cu încăpăţînare să-şi recunoască păcatul şi să accepte să fie spălaţi de sîngele ispăşitor al Domnului Isus. Dar în adunarea lui Hristos nu pot exista nici „nepreoţi“ - oameni care au fost reprimiţi în adunare dar nu şi în preoţie.

13:47-59; 14:33-57 Lepra de pe haine şi de pe caseÎn Israel trebuia evitată orice contaminare cu boala. Locul în care locuia Domnul trebuia să fie locul în care domneşte viaţa, nu moartea. De aceea, indiferent pe ce apăreau semnele bolii şi ale morţii, lucrul respectiv trebuia curăţat sau îndepărtat din tabără. Dacă acest semn al morţii apărea pe o haină (13:47-59), şi dacă pata de lepră (ţara`at) continua să crească şi după ce haina a fost închisă şapte zile, haina trebuia arsă, şi astfel, răul era scos afară din tabără.

Dacă semnele bolii apăreau pe zidul casei (14:33-57), preotul trebuia să examineze casa — care în prealabil fusese golită de toate lucrurile din ea, pentru a evita contaminarea acestora. Casa trebuia încuiată şi cercetată din nou după şapte zile. Iar după ce s-a încercat fără succes curăţirea „răului“ prin raderea tencuielii, prin înlocuirea pietrelor, şi prin repetarea acestor lucruri de cel puţin două ori, casa trebuia dărîmată şi arsă afară din cetate, într-un loc necurat.

Este ciudat faptul că şi pentru curăţirea casei trebuia făcută curăţirea prin sînge exact ca şi pentru curăţirea leprei de pe oameni, lucru care nu se făcea însă în cazul leprei de pe haine. Lucrul acesta capătă sens dacă recitim cu atenţie versetul 34:

După ce veţi intra în ţara Canaanului, pe care v-o dau în stăpînire, dacă voi trimete o rană de lepră (ţara`at, sau care pare să fie o rană de lepră) pe vreo casă din ţara pe care o veţi stăpîni... (Lev. 14:34, s.n.).

Trebuie să reţinem faptul că rana era trimisă de către Dumnezeu. Iar pentru trimiterea ei, trebuia să existe vreun motiv în relaţia dintre Dumnezeu şi locatarul casei respective. În Exod 15, imediat după răzvrătirea de la Mara, Domnul a spus prin Moise copiilor lui Israel:

Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu cari am lovit pe Egipteni; căci Eu sînt Domnul, care te vindecă (Exod 15:26, s.n.).

Aceeaşi implicare directă a Domnului reiese şi din modul în care sînt formulate binecuvîntările şi blestemele legămîntului. Iar din moment ce Domnul era Acela care trimitea rana de lepră pe casă, prezenţa leprei dovedea vinovăţia celui în cauză, iar în acest caz ritualul curăţirii prin sînge căpăta sens.

Levitic 15:1-33 Necurăţia bărbatului şi a femeii

Comentariul textuluiSeriozitatea cu care se trata orice astfel de caz reiese din versetele 31-33:

Aşa să depărtaţi pe copiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu moară din pricina necurăţiilor lor, dacă pîngăresc cortul Meu, care este în mijlocul lor. Aceasta este legea pentru cel ce are o scurgere sau este întinat printr-o lepădare de sămînţă în somn, pentru cea care este la curgerea dela soroc, pentru bărbatul sau femeia care are o scurgere, şi pentru bărbatul care se culcă cu o femeie necurată (Levitic 15:31-33, s.n.).

În mod evident motivarea pentru o astfel de curăţire era focalizată asupra relaţiei dintre israelit şi Dumnezeu. Toate celelalte posibile motivaţii trebuiau să fie secundare. Cortul lui Dumnezeu trebuia păzit nepîngărit. Statutul de popor al lui Dumnezeu şi cel de preoţi ai lui Dumnezeu trebuiau păzite cu sfinţenie. A fi sfînt pentru Domnul însemna a fi de partea vieţii, nu a morţii, a promova viaţa, nu a milita împotriva ei. Tolerarea oricărui lucru care putea semăna boala şi moartea ar fi însemnat un afront la adresa Celui care era Sursa şi Întreţinătorul vieţii.

Levitic 16:1-17:16 Ziua cea mare a curăţiriiRostul capitolelor precedente (11-15) este rezumat în următoarea frază: „Aşa să depărtaţi pe copiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu moară din pricina necurăţiilor lor, dacă pîngăresc cortul Meu, care este în mijlocul lor“ (15:31).

Cortul Domnului nu era pîngărit prin atingerea lui, ci prin asociere cu el. Dacă cineva făcea parte din poporul lui Dumnezeu, era asociat cu cortul Domnului, care era în mijlocul poporului. Iar asocierea cu cortul Domnului însemna, de fapt, asocierea cu Dumnezeu Însuşi. În lumina textului din Exod 19:4-6, asocierea cu Dumnezeu implica o responsabilitate uriaşă, pentru că însemna reprezentarea lui Dumnezeu în faţa popoarelor din jur.

Dar dacă a fi preot al lui Dumnezeu însemna o responsabilitate uriaşă pentru Israel, alegerea lui Israel la preoţie a însemnat un uriaş risc pentru Dumnezeu. El a ales „să se lase pe mîna poporului Său“, adică să accepte ca imaginea Sa înaintea altor popoare să fie imaginea pe care o vor prezenta ei. Dimensiunile acestui risc reies din cuvintele pe care le spune Moise despre acest popor, după ce a ajuns să-l cunoască îndeaproape: „Căci eu îţi cunosc duhul tău de răzvrătire şi încăpăţînarea ta cea mare. Dacă vă răzvrătiţi voi împotriva Domnului cît trăiesc eu încă în mijlocul vostru, cu cît mai răzvrătiţi veţi fi după moartea mea!“ (Deut. 31:27). Dar tocmai prin faptul că în pofida acestei realităţi, Dumnezeu i-a acceptat totuşi ca preoţi ai Lui, frumuseţea lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult.

Poporul îl reprezenta pe Dumnezeu prin întreaga lui existenţă, care includea atît dimensiunea individuală cît şi pe cea colectivă, atît dimensiunea văzută — adică cea fizică, morală şi socială — cît şi dimensiunea nevăzută, adică cea spirituală. Nimic nu era neimportant în viaţa celui care îl reprezenta pe Dumnezeu pe pămînt. Fidelitatea redării chipului lui Dumnezeu era dată de măsura în care viaţa lor, în toate aspectele ei, se armoniza cu caracterul lui Dumnezeu, cu natura Sa. Rolul jertfelor şi al curăţirilor era acela de a readuce toate aspectele vieţii în armonie cu natura lui Dumnezeu şi de a le păstra în aceeaşi armonie cu natura Lui. Nevoia permanentă a jertfelor şi a curăţirilor scoate în evindenţă şi mai mult riscul pe care l-a asumat Dumnezeu lăsîndu-Se reprezentat în faţa lumii de către nişte muritori de rînd, de către nişte păcătoşi. Dar asumarea acestui risc din partea lui Dumnezeu scoate totodată în evidenţă şi potenţialul extraordinar pe care Dumnezeu îl vede în noi fiecare şi în noi ca şi colectivitate. Aşa cum sîntem de slabi şi de păcătoşi, Dumnezeu ne-a făcut cinstea „de a se da pe mîinile noastre“, arătînd prin aceasta o extraordinară încredere în noi. Ce vom face cu încrederea pe care ne-o acordă Dumnezeu? Care este sau care ar trebui să fie efectul gestului Său în noi?

Levitic 16:1-34 Yom Kippur: ziua marii curăţiriRăspunsul la o astfel de întrebare se putea citi în bucuria cu care israelitul aştepta ziua cea mare a ispăşirii sau ziua marii curăţiri. Nimeni nu putea rămîne străin de evenimentele acelei zile. Poporul întreg trebuia să se smerească în ziua aceea, acceptînd cu bucurie minunea curăţirii.

16:1-2 Semnificaţia zilei ispăşiriiEste important să reţinem faptul că darea poruncilor privitoare la ziua ispăşirii începe cu rememorarea tragediei celor doi fii ai lui Aaron. Menţionarea evenimentului în acest context vine să arunce mai multă lumină asupra înţelesului său. În capitolul 10 nu ni s-a spus decît faptul că Nadab şi Abihu au adus înaintea Domnului foc străin. În lumina capitolului 16 înţelegem că păcatul lor a fost foarte asemănător cu cel al lui Moise din Exod 4:23, 24 în urma căruia Domnul a fost gata, gata să-l omoare, sau cu cel pe care Domnul îl condamnă prin proorocul Maleahi: „Un fiu cinsteşte pe tatăl său şi o slugă pe stăpînul său. Dacă sînt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sînt Stăpîn, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu, şi cari ziceţi: «Cu ce am nesocotit Numele Tău?»“ (Mal. 1:6, s.n.). Probabil că despre un astfel de păcat a fost vorba şi în cazul celor doi. În prezenţa unui Dumnezeu sfînt, reprezentanţii Lui direcţi nu-şi pot permite familiarisme ce nu se cuvin. Cu această gravă atenţionare începe capitolul:

Vorbeşte fratelui tău Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în sfîntul locaş, dincolo de perdeaua din lăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor (Levitic 16:2).

16:3-19 Ţapul pentru Domnul

Comentariul textuluiDin versetele care urmează înţelegem că în sfînta sfintelor — adică directa prezenţă a lui Dumnezeu — putea intra numai Aaron, marele preot, şi numai o dată pe an. Iar lucrul acesta se întîmpla de faţă cu întreaga adunare şi pentru întreaga adunare. În ziua aceea de Yom Kippur, - ziua ispăşirii -, preotul — spălat şi îmbrăcat în toată ţinuta sa preoţească — intra să facă ispăşire pentru sine, pentru sfîntul locaş, pentru cortul întîlnirii, pentru altar şi pentru întregul popor.

De la adunarea copiilor lui Israel, Aaron trebuia să ia „doi ţapi pentru jertfa de ispăşire şi un berbece pentru arderea de tot“ (5). Dar înainte să fi putut face ispăşire pentru norod, Aaron era obligat să facă ispăşire pentru sine şi pentru casa lui. De aceea, imediat după pregătirea jertfelor norodului, Aaron îşi pregătea jertfa pentru propria sa ispăşire. Apoi - continuă textul - „Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul, şi un sorţ pentru Azazel“ (8). Nu se ştie precis ce însemna sau cine era Azazel. Este interesant că în acest text Domnul şi Azazel par să fie puşi pe cele două talere ale aceluiaşi cîntar ca şi cum Azazel ar fi fost o persoană, aşa cum Domnul era o Persoană. Oricare dintre ţapi putea să cadă fie unuia, fie celuilalt. Dar înainte de a încerca să vedem ce anume ar putea să însemne Azazel, să vedem ce se întîmpla în continuare.

Ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul era adus ca jertfă de ispăşire. Celălalt era aşezat înaintea Domnului, ca un fel de martor, ca şi cum ar fi fost pus să asiste atît la jertfirea primului ţap, cît şi la întregul ritual din acea zi. Dar să ascultăm ce spune textul:

Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul, şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel (Levitic 16: 9, 10, s.n.).

Cu sîngele viţelului pe care Aaron l-a adus jertfă de ispăşire pentru sine şi pentru casa lui, el intra în sfînta sfintelor, cu cădelniţa în mînă, „pentru ca norul de fum de tămîie să acopere capacul ispăşirii depe chivotul mărturiei“ (13), iar textul precizează: „astfel nu va muri“ (13). Sîngele viţelului de jertfă era stropit pe capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii, de şapte ori.

Am văzut în capitolele precedente că sîngele jertfelor de ispăşire ale preotului care a primit ungerea şi cel al jertfelor norodului era întotdeauna dus în cortul întîlnirii. Dar era singura dată pe an cînd sîngele jertfei de ispăşire era dus dincolo de perdeaua dinlăuntru. Cît de serios era acest act al curăţirii întregului norod, dacă Aaron trebuia mai întîi să intre în prezenţa lui Dumnezeu cu sîngele jertfei lui de ispăşire, ca să primească iertare şi curăţire deplină înaintea lui Dumnezeu. Abia după ce era curat, putea să îndrăznească să facă şi pentru norod curăţirea. Lucrul acesta atrăgea atenţia asupra acelei cerinţe a lui Dumnezeu în baza căreia Acel care urma să mijlocească între El şi norod o iertare desăvîrşită trebuia să fie fără cusur.

Faptul că Aaron nu murea în prezenţa lui Dumnezeu dovedea că Dumnezeu i-a acceptat jertfa de ispăşire şi astfel marele preot s-a învrednicit să facă ispăşire pentru păcatele întregului popor.

Cu sîngele ţapului care era adus ca jertfă de ispăşire pentru norod se făcea acelaşi lucru ca şi cu sîngele viţelului care fusese adus jertfă de ispăşire pentru Aaron şi pentru casa lui. Iar textul adaugă:

Astfel să facă ispăşire pentru sfîntul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin cari au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întîlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortul întîlnirii cînd va intra Aaron să facă ispăşirea în sfîntul locaş, pînă va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui, şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului, şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sîngele viţelului şi ţapului, şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sînge, şi astfel să-l curăţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel (Levitic 16:16-19).

Era ziua marii curăţiri. Totul trebuia curăţat „de necurăţiile copiilor lui Israel“, adică totul trebuia adus în starea iniţială. În acea zi, întregul Israel cunoştea un nou început. Ce se întîmplase, de fapt, peste an? De unde erau necurăţii peste sfîntul locaş, peste cortul întîlnirii şi peste altar, dacă de-a lungul întregului an fuseseră aduse jertfele de ispăşire? Cu ce s-a pîngărit, de pildă, altarul de aur dinaintea Domnului, atunci cînd pe el nu s-a ars decît tămîia sfîntă şi atunci cînd nu s-a stropit pe el decît sîngele jertfelor de ispăşire pentru marele preot şi pentru popor?

16:20-22 Ţapul pentru Azazel: În sfîrşit, liberi!În tot acest timp, ţapul care ieşise la sorţi pentru Azazel a stat ca martor la întreaga lucrare de ispăşire care s-a făcut atît în sfînta sfintelor, cît şi în cort. Acest ţap - spune textul - era pregătit „ca să slujească pentru facerea ispăşirii“ (16:10, s.n.). Sună puţin ciudat lucrul acesta atunci cînd ispăşirea fusese deja făcută prin sîngele primului ţap. Dar să urmărim în continuare evenimentele acelei zile.

După ce întregul ritual al ispăşirii prin sînge a fost terminat, era adus ţapul pentru Azazel:

Aaron să-şi pună amîndouă mînile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu cari au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pămînt pustiit; în pustie, să-i dea drumul (Levitic 16:21-22, s.n.).

Comentariul textuluiÎn faţa a tot ceea ce vedem întîmplîndu-se în acea zi de Yom Kippur, se ridică unele întrebări. Dacă fusese adus atît viţelul cît şi ţapul ispăşitor şi dacă prin ieşirea marelui preot din sfînta sfintelor exista confirmarea că Dumnezeu a acceptat jertfa de ispăşire, ce fel de fărădelegi şi ce fel de călcări de lege mai avea Aaron de mărturisit peste capul ţapului pentru Azazel. Dacă aceste fărădelegi şi călcări de lege mai existau încă şi dacă ele trebuiau puse pe capul ţapului, atunci ce a făcut jertfa de ispăşire cu păcatul?

Atunci cînd Domnul a poruncit lui Moise să facă veşminte sfinte pentru Aaron, El a poruncit ca tabla de aur pe care era săpat: „Sfinţenie Domnului“ să aibă o menire specială: „Ea să fie pe fruntea lui Aaron; şi Aaron va purta fărădelegile săvîrşite de copiii lui Israel cînd îşi aduc toate darurile lor sfinte; ea va fi necurmat pe fruntea lui înaintea Domnului, pentruca ei să fie plăcuţi înaintea Lui“ (Ex. 28:38, s.n.). Textul este destul de încurcat. Este însă clar faptul că el pomeneşte de nişte fărădelegi legate de momentul aducerii darurilor sfinte la altar. Pentru păcatele făcute cu voia nu exista iertare, deci nici nu se aduceau daruri la altar pentru ele. Păcatele fără voie erau deci doar păcatele care erau mărturisite. Iar mărturisirea lor se făcea prin aducerea jertfei de ispăşire. Am văzut că jertfa de ispăşire se aducea pentru păcate specifice. Arderea de tot făcea ispăşire pentru păcat (la singular). Probabil, aici intrau toate păcatele de care omul nu era conştient şi nici nu ajungea să şi le descopere. Dar se pare că aducerea jertfei nu rezolva şi existenţa în sine a păcatului sau a păcatelor. Sîngele jertfei pare să fi rezolvat doar problema vinovăţiei celui care aducea jertfa. Păcatele mărturisite se acumulau pe altar, în cort şi în sfîntul locaş, iar cele nemărturisite din neştiinţă se acumulau pe cei din popor care se făcuseră vinovaţi de ele. Iar în ziua ispăşirii, făcînd ispăşire pentru altar, pentru cort şi pentru sfîntul locaş şi pentru norod, Aaron „le aduna“, şi intra cu ele înaintea Domnului. Cînd intra înaintea Domnului el purta pe frunte toate fărădelegile copiilor lui Israel săvîrşite de-a lungul anului.

Dar păcatele nu puteau rămîne în prezenţa lui Dumnezeu. Ele trebuiau scoase afară din tabără, departe de faţa Domnului. Sarcina aceasta cădea pe ţapul pentru Azazel.

Dar atunci, de ce natură este păcatul? În lumina ritualului din ziua ispăşirii se pare că păcatul nu poate fi şters sau anihilat, nici măcar cu ajutorul sîngelui jertfei de ispăşire. Odată înfăptuit, el vine în existenţă şi nu mai poate fi anihilat de nimic şi de nimeni. Aceasta înseamnă că păcatele pot fi doar îndepărtate. Iar pentru îndepărtarea lor trebuie să existe un loc special în care să fie aruncate, şi un mijloc special prin care să fie scoase din tabără şi duse în acel loc. Să ne imaginăm pentru o clipă întreaga scenă (Vezi fig. 3). Tabăra lui Israel se afla în mijlocul deşertului. Pentru orice israelit era clar care teritoriu aparţinea taberei, şi ce anume însemna afară din tabără.

Capitolul 17 aduce o nouă lumină în această direcţie. În primele 9 versete ale acestui capitol se discută locul pentru jertfe:

Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi tuturor copiilor lui Israel, şi spune-le: „Iată ce a poruncit Domnul. Dacă cineva din casa lui Israel junghie în tabără sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră, şi nu-l aduce la uşa cortului întîlnirii, ca să-l aducă dar Domnului înaintea cortului Domnului, sîngele acesta va fi pus în socoteala omului aceluia: a vărsat sînge; omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său. De aceea copiii lui Israel, în loc să-şi junghie jertfele pe cîmp, trebuie să le aducă la preot, înaintea Domnului, la uşa cortului întîlnirii, şi să le aducă Domnului ca jertfe de mulţămire... Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu cari curvesc. Aceasta va fi o lege vecinică pentru ei şi pentru urmaşii lor (Levitic 17:1-7, s.n.).

Jertfele puteau fi aduse deci fie Domnului, fie idolilor. Orice animal al cărui sînge nu se aducea înaintea Domnului, ci se vărsa pe cîmp era socotit adus idolilor, iar actul acesta era considerat curvie spirituală şi era pedepsit cu moartea.

Toate popoarele din jur, şi fără îndoială şi Israel - spune Noordtzij - credeau în existenţa unor demoni ai deşertului.34 Aceasta ar explica într-un fel faptul că întreg acel teritoriu al deşertului, în care se afla şi tabăra lui Israel, putea fi împărţit, de fapt, în două împărăţii. Înlăuntrul perimetrului taberei era împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia vieţii, iar în afara perimetrului taberei era împărăţia întunericului, împărăţia morţii sau împărăţia lui Azazel.

34 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 162.

Comentariul textului Ţapul, încărcat cu toate fărădelegile lui Israel, care se acumulaseră pe parcursul unui an întreg, era trimis în pustie, într-un loc din care să nu se mai poată întoarce.

După intrarea în ţară, cînd ziua ispăşirii a ajuns să fie prăznuit la Ierusalim, ţapul era dus pe buza unei prăpăstii din apropiere şi aruncat în prăpastie, pentru ca păcatele norodului să nu se mai poată întoarce în mijlocul norodului.

16:23-25 Arderea de tot — o nouă consacrareDupă izgonirea ţapului în pustie, Aaron se dezbrăca, se spăla şi se îmbrăca iarăşi, pentru a oficia cea din urmă parte a acestei sărbători. El aducea pe altar arderea sa de tot şi arderea de tot a norodului. Acum că ispăşirea a fost făcută şi că toate păcatele lui Israel fuseseră izgonite prin ţapul pentru Azazel, departe de tabără, tabăra era în sfîrşit curată. Dar ca semn al dorinţei lor de a păstra curată tabăra pentru Domnul, atît Aaron, cît şi întregul popor trebuiau să se consacre lui Dumnezeu în întregime. Lucrul acesta se întîmpla în momentul aducerii arderilor de tot pe altar. Conform poruncilor pe care Domnul le dăduse poporului, împreună cu arderea de tot era adusă şi jertfa de mîncare. Iar fiindcă de pe nici o jertfă de mîncare nu putea lipsi sarea, acea rededicare era făcută cu bucurie şi cu mulţumire.

16:26-28 Arderea jertfelor şi curăţirea celor implicaţi Mai rămîneau de făcut ultimele lucruri din acea zi. Trupurile animalelor ale căror sînge a fost dus în cortul întîlnirii trebuiau arse afară din tabără, iar cei care fuseseră implicaţi în acest proces, alături de cel care a dus ţapul în pustie, trebuiau să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul, ca să poată intra iarăşi în tabără. Prin acest ultim ritual, pînă şi ultimele urme ale fărădelegii erau lăsate în afara taberei. Imensul contor al păcatelor lui Israel fusese resetat.35 Tabăra era din nou curată şi rededicată lui Dumnezeu.

16:29-34 Aceasta să fie o lege vecinicăPentru că ziua ispăşirii era o zi de mare însemnătate, ea era marcată cu multă grijă în calendarul religios al lui Israel:

Aceasta să fie o lege vecinică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele... Aceasta să fie pentru voi o lege vecinică: odată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor (Levitic 16:29-34).

Ce semnificaţie profundă aveau cuvintele lui Dumnezeu: „Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă“, adevărata zi de Sabat, adevărata zi de odihnă. De aceea spune Domnul: „Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui“ (23:29). Oricine s-ar fi încumetat să nesocotească marea ofertă a lui Dumnezeu în acea zi de curăţire era vrednic de moarte. Esenţa vieţii nu este existenţa fizică, ci relaţia cu Dumnezeu. Or, cel care cu bună ştiinţă calcă în picioare odihna lui Dumnezeu nesmerindu-se ca să primească iertarea Lui, nu merită să mai trăiască.

Levitic 17:1-9 Înaintea Domnului sau înaintea idolilor...După cum am văzut deja, acest capitol din Levitic reglementează atitudinea israelitului faţă de locul legal al junghierii animalelor (17:1-9) şi atitudinea lui faţă de sîngele acestora (17:10-16). Jertfa nu putea fi luată decît dintre animalele curate din cireadă sau din turmă. Iar jughierea lor nu se putea face oriunde şi oricum. Sîngele acestora trebuia adus în mod obligatoriu înaintea Domnului, iar bucuria de a mînca din carnea lor trebuia transformată în bucuria unei jertfe de mulţumire în prezenţa lui Dumnezeu. Această reglementare capătă sens pentru noi atunci cînd ne readucem aminte de contextul idolatru din care ieşise poporul Israel şi pe care continua încă să-l poarte cu el şi în el. A.Noordtzij36 afirmă că atît la popoarele din jurul lui Israel, cît şi în Israel exista o credinţă în duhul pustiei, sau în demonul pustiei. Termenul din versetul şapte (se`îrîm) poate fi tradus „cel păros“. Frica de aceşti demoni ai pustiei îl împingea pe israelit ca ori de cîte ori tăia un animal, să încerce să îmbuneze aceşti demoni, vărsînd o parte din sînge pe nisip.37 În acest caz versetul 7 nu cuprinde o afirmaţie cu caracter general, ci se adresează exact acestei practici încetăţenite în Israel, de care Dumnezeu voia să-i dezveţe. Practica era probabil adînc încetăţenită în popor şi de aceea porunca Domnului este atît de drastică. Sîngele animalului care nu se junghia la uşa cortului trebuia pus în socoteala celui în cauză. Acesta se făcea vinovat de vărsare de sînge şi de aceea trebuia nimicit din mijlocul poporului. Iar pe de altă parte, neaducerea sîngelui înaintea lui Dumnezeu părea să implice în mod automat aducerea lui înaintea idolilor. Or, idolatria era şi ea pedepsită cu moartea.

35 A reseta, a readuce contorul la zero, la starea iniţială, la starea dinaintea începerii numărătorii.36 A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 174-176.37 Această credinţă era împărtăşită de multe alte popoare în jurul lui Israel, iar beduinii practică şi astăzi îmbunarea demonului deşertului prin sîngele animalelor pe care le sacrifică (A. Noordtzij, Bible Student's Commentary - Leveticus, p. 175).

Comentariul textuluiVersetul 8 şi 9 confirmă caracterul religios al poruncii, continuînd pe aceeaşi linie:

Dacă un om din casa lui Israel sau dintre străinii cari locuiesc în mijlocul lor, aduce o ardere de tot sau altă jertfă, şi n-o aduce la uşa cortului întîlnirii, ca s-o aducă jertfă Domnului, omul acela să fie nimicit din poporul lui (Levitic 17:8, 9, s.n.).

Tensiunea prezentă în gîndirea israelitului reiese clar din text. Ideea că sîngele operează în lumea spirituală era atît de adînc imprimată în mintea celor din acea vreme, încît aproape că nu se putea separa junghierea unui animal de implicaţiile lui religioase. Dumnezeu nu neagă realitatea spirituală ocultă din gîndirea şi practica copiilor lui Israel. Dimpotrivă, îi atenţionează pe tonul cel mai serios, lăsîndu-ne să înţelegem cît de adînc era înrădăcinată această practică în Israel: „Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu cari curvesc“ (7). Dumnezeu nu interzice aducerea jertfelor, ci corectează focalizarea aceluia care le aducea.

17:10-16 Sîngele a fost dat să facă ispăşireLucrul cel mai important în aducerea unei jertfe era sîngele. Nimeni din Israel, şi cu nici un chip, nu putea să se atingă de sînge. Împreună cu grăsimea animalului de jertfă, sîngele era în întregime al Domnului. Sîngele care nu se stropea în cortul întîlnirii sau de jur împrejurul altarului trebuia vărsat la picioarele altarului. „Căci viaţa [sau sufletul] trupului este în sînge. Vi l-am dat - spune Domnul - ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sîngele ispăşire“ (11). Dumnezeu a îngăduit să se substituie suflet pentru suflet:, sufletul animalului pentru jertfă în locul sufletului omului.

Această lege a substituţiei, care a operat de-a lungul întregii istorii (vezi jertfa lui Abel), a făcut posibilă substituirea noastră în moarte de către Domnul Isus Hristos. Pentru a înţelege cum a fost posibil lucrul acesta, trebuie să aducem în discuţie o a doua lege din universul lui Dumnezeu: legea reprezentării. Să ne mai amintim că, pe de o parte, păcatele marelui preot treceau automat asupra întregului norod (Lev. 4:3), iar, pe de altă parte, el putea să facă ispăşire pentru întregul norod (Lev. 16). Numai ca reprezentat al întregului norod înaintea lui Dumnezeu putea marele preot să facă ispăşire pentru întregul norod. Ca Mare Preot, Isus Hristos a venit pe acest tipar. Prin întrupare şi prin botez, El s-a identificat cu omul, devenind reprezentantul omenirii înaintea lui Dumnezeu. Iar după cum păcatele marelui preot treceau asupra întregului norod, tot aşa neprihănirea lui Isus Hristos, Marele nostru Preot, a trecut asupra tuturor oamenilor:

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi (Romani 5:12, 18, 19).

La porunca de a nu mînca sînge cu nici un chip se adaugă în mod firesc şi porunca de a nu mînca trupul animalelor moarte (17:15-16) Pe de o parte, această poruncă se lega de porunca precedentă, pentru că niciodată nu se putea şti cît din sîngele animalului mort s-a scurs din el.38 Pe de altă parte, atingerea de un cadavru încărca pe israelit cu necurăţie:

Oricine, fie băştinaş, fie străin, care va mînca dintr-o fiară moartă sau sfîşiată, să-şi spele hainele,să se scalde în apă, şi va fi necurat pînă seara; apoi va fi curat. Dacă nu-şi spală hainele, şi nu-şi scaldă trupul, îşi va purta fărădelegea lui (Levitic 17:15, 15).

ConcluzieNatura păcatului şi natura lumii spirituale

Oare care este corespondentul nou testamental al zilei ispăşirii? În ce anume îşi găseşte explicarea şi împlinirea această zi? Cu siguranţă că privind cu atenţie tot ce s-a întîmplat în Israel într-o astfel de zi, şi privindu-l din perspectiva adevărurilor nou testamentale, am reuşit să întrezărim o mulţime de paralele.

Dacă într-adevăr păcatele sînt aduse în existenţă de actele neascultărilor noastre faţă de Dumnezeu şi dacă acestea nu pot fi anihilate nici chiar de sîngele jertfei de ispăşire, atunci trebuie să existe în acest univers spiritual un loc, o Gheenă, în care păcatele să poată fi aruncate după ce au fost luate de pe noi prin ispăşirea făcută prin sîngele Domnului Isus Hristos. În Ziua cea mare a ispăşirii, Domnul Isus a luat atît locul ţapului pus deoparte pentru Domnul, cît şi locul ţapului pentru Azazel. Ca jertfă de ispăşire, Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre. Dar ca ţap pentru Azazel, El a trebuit să se încarce cu ele şi să facă apoi ceva cu ele. Petru ne spune că „Hristos... a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorît în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, cari fuseseră răzvrătite odinioară, cînd îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare...“ (1 Petru 3:18-20 s.n.).

38 Aceasta a făcut ca de-a lungul istoriei, Evreii să deprindă o tehnică specială de junghiere a animalelor, prin care să se scurgă, pe cît posibil, tot sîngele animalului.

Comentariul textuluiAvem prea puţine informaţii despre lucrarea pe care Domnul Isus Hristos a avut-o de făcut acolo, „în închisoare“. Dar în lumina a ceea ce se întîmpla în ziua ispăşirii, aproape că am putea îndrăzni să afirmăm că s-a dus în împărăţia lui Azazel ca să deşerte paharul pe care El l-a băut în grădina Ghetsimani, luînd asupra Sa păcatele omenirii.

Acum pare,poate, clar de ce anume trebuie să existe rai şi iad. Dacă păcatele nu pot fi anihilate, atunci trebuie să existe un loc în care păcatele omenirii să poată fi aruncate, un loc departe de faţa lui Dumnezeu, un loc din care nimeni nu se mai poate întoarce, aşa cum ţapul pentru Azazel trebuia dus într-un loc din care să nu se mai poată întoarce. Pilda bogatului nemilostiv începe să capete sens în lumnina a tot ceea ce am văzut în ziua ispăşirii:

Pe cînd era el (bogatul) în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sînul lui, şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimete pe Lazăr să-şi moaie vîrful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sînt chinuit în văpaia aceasta“. „Fiule“, i-a răspuns Avraam... între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată“ (Luca 16:23-26, s.n.).

Împărăţia lui Azazel, sau iazul de foc n-a fost pregătit pentru oameni, ci pentru diavolul şi pentru îngerii lui (Mat. 25:41). Dar oricine nu s-a smerit în ziua cea mare a ispăşirii, plecîndu-se cu credinţă înaintea crucii lui Hristos, pentru ca, fiind curăţat pe deplin, să poată fi scris în cartea vieţii, „a fost aruncat în iazul de foc“ (Vezi Apoc. 20:11-15).

Dacă într-adevăr aceasta este adevărata natură a păcatului, atunci înţelegem de ce a trebuit să moară Dumnezeu Însuşi pe cruce pentru noi. Numai un mare preot desăvîrşit putea să facă o ispăşire pe care să n-o poată contesta nimeni din toată împărăţia întunericului. Pe tot parcursul ritualului ispăşirii, ţapul pentru Azazel era înaintea Domnului pentru a fi o mărturie la tot ceea ce s-a întîmplat. Prin moartea jertfei de ispăşire, păcatele au fost plătite şi curăţirea a fost făcută. Deci nici o acuzaţie n-ar fi putut fi adusă împotriva lui Dumnezeu.

Textul din Levitic afirmă că „ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, [trebuia] să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii“ (16:10, s.n.). După ce lua asupra lui păcatele întregului norod era alungat într-un loc din care să nu se mai poată întoarce. Pentru că se încărca cu păcatele poporului, ţapul devenea păcat în locul lor şi ajungea astfel să aparţină de drept domeniului lui Azazel. Cum se potriveşte această imagine Domnului Isus?

Înainte ca Isus, împreună cu ucenicii Săi, să iasă în grădina Ghetsimani unde avea să bea paharul păcatelor omenirii, El le-a spus: „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpînitorul lumii acesteia, [stăpînitorul domeniilor lui Azazel]. El n-are nimic în Mine; dar vine, pentruca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!“ (Ioan 14: 30, 31, s.n.). Pentru că stăpînitorul domeniilor lui Azazel n-avea nimic în El, Isus a putut fi acel capro emisario39 prin care păcatele omenirii să fie duse o dată pentru totdeauna în împărăţia acestuia. Dar spre deosebire de ţapul din ziua ispăşirii, Isus a putut să se întoarcă de acolo, căci, neavînd în El nici un cap de pod, Locuinţa morţilor nu L-a putut ţine. Învierea a fost deci inevitabilă, pentru că n-a existat nimeni şi nimic care s-o poată împiedica. Venirea Lui înapoi din locuinţa morţilor devine astfel garanţia învierii noastre.

Actualizare

Pentru că sîntem preoţi ai lui Dumnezeu, trebuie să-L reprezentăm pe El prin tot ce facem şi prin tot ce sîntem.

Este interesant faptul că în ziua ispăşirii nu se făcea ispăşire pentru case,40 pentru tabără, pentru ţară etc. Ea se făcea numai pentru oameni - preot şi popor - şi pentru lucrurile care aparţineau sferei pe care Scriptura o numeşte „înaintea Domnului“ - sfîntul locaş, cortul întîlnirii şi altarul. Aceasta ne dă coordonatele exacte ale actului din acea zi. Omul fiind singurul agent moral pe pămînt, este şi singura fiinţă care poate păcătui, adică poate călca legămîntul lui Dumnezeu, poruncile Lui. Aceste

39 În traducerea din limba latină a textului din Levitic, ţapul pentru Azazel este numit capro emisario, ţapul emisar, trimis în domeniile lui Azazel să ducă păcatele poporului.40 Niciodată nu am înţeles de ce în fiecare an preotul ortodox umblă să sfinţească în parohia sa casele enoriaşilor. Dar în lumina a tot ceea ce se întîmpla în ziua ispăşirii, inutilitatea unui astfel de ritual este evidentă.

Comentariul textuluifărădelegi neispăşite se adună înaintea lui Dumnezeu. În cazul poporului Israel, ele se adunau înaintea lui Dumnezeu, pe oameni, pe altar, în cortul întîlnirii şi în sfîntul locaş. Şi fiindcă aceste fărădelegi nu puteau fi anulate nici măcar de sîngele jertfelor de ispăşire care fuseseră aduse de-a lungul întregului an, ele strigau către Dumnezeu şi cereau pedeapsa. Ţapul pentru Azazel, fiind aşezat înaintea Domnului imediat după tragerea la sorţi, „asista“ la întregul ritual al ispăşirii, pentru ca apoi, purtînd păcatele poporului să fie alungat afară din tabără, înafara perimetrului domniei lui Dumnezeu, în împărăţia lui Azazel. După „plecarea“ păcatelor, tabăra devenea din nou curată.

A fi poporul lui Dumnezeu înseamnă a fi o preoţie sfîntă pentru El, înseamnă a fi îmbrăcaţi cu hainele albe ale neprihănirii care-L reprezintă pe Dumnezeu. Dar preoţia noastră este ameninţată atît dinlăuntrul nostru (1 Ioan 2:15-17; Marcu 7:14-23), cît şi din afara noastră (1 Cor. 15:33). Viaţa ar putea fi asemănată cu trecerea printr-un lan de scaieţi, în care la o distanţă egală există cîte doi metri pătraţi defrişaţi, pentru ca cel care ajunge acolo să se poată vedea şi curăţa de toţi scaii care s-au adunat pe hainele lui. Numai o astfel de curăţire permanentă, care să ne readucă la starea de la care am plecat, face posibilă preoţia noastră. Tocmai acest rol îl juca ziua ispăşirii. În acea zi, întreaga preoţie a lui Dumnezeu, întregul Israel trecea prin acest proces de curăţire.

Ziua aceea era o zi a naţiunii. Ar trebui deci să căutăm ceva asemănător pentru Biserica lui Hristos, ca şi comunitate, ca şi popor al lui Dumnezeu. Este oare cina un astfel de moment? Cînd Pavel spune: „fiecare să se cerceteze dar pe sine însuş şi aşa să mănînce din pîinea aceasta şi să bea din paharul acesta“ (1 Cor. 11:28), oare nu încearcă el să ne ajute să devenim conştienţi tocmai de acest rol al cinei? Dacă n-am avea păcat, sau dacă nu am fi conştienţi de prezenţa lui în viaţa noastră, am veni încrezuţi şi neatenţi, ca fiii lui Aaron. Am veni mîndri de harul care ni s-a făcut să mîncăm în prezenţa lui Dumnezeu pe munte (Ex. 24:9-11).

Să nu uităm că în Vechiul Testament, marea zi a ispăşirii nu era pentru cei neprihăniţi din Israel, ci pentru cei păcătoşi. Singura condiţie pe care o cerea Dumnezeu din partea tuturor copiilor lui Israel era smerirea sufletelor lor în faţa Sa. „Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui“ (Lev. 23:29).

Astăzi, în biserică pare să se fi neglijat complet orice mijloc de curăţire. Pocăinţa este un lucru rar. Disciplinarea nu mai este aplicată în nici un fel. Odinioară, cînd Fineas a străpuns cu sabia pe cel care, sfidînd întreaga adunare, şi-a adus o madianită în tabără, Dumnezeu a spus lucruri care ar trebui să ne pună pe gînduri:

Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mînia Mea de la copiii lui Israel, prin rîvna pe care a avut-o pentru Mine... de aceea să spui că închei cu el un legămînt de pace. Acesta va fi pentru el şi pentru sămînţa lui după el legămîntul unei preoţii vecinice, pentrucă a fost plin de rîvnă pentru Dumnezeul lui şi a făcut ispăşire pentru copiii lui Israel“ (Num. 25:11-13).

Nu se mai găseşte nimeni care, fiind duhovnicesc, să ridice cu duhul blîndeţii pe cel care a căzut deoadată în vreo greşeală (Gal. 6:1). Ne pare prea greu să aplicăm soluţiile curăţitoare ale lui Dumnezeu date Bisericii în Matei 18:15-20. Ca să scurtăm drumul, nu mai mergem noi înşine la fratele care a păcătuit împotriva noastră. Nu mai mergem la el nici împreună cu doi sau trei inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori, nu-l mai spunem nici bisericii, ci-l bîrfim pe la colţuri, îi terfelim în noroi numele bun şi-l lepădăm ca pe un lepros, în afara taberei noastre. În cel mai bun caz, îl spunem direct bisericii, dar nu cu gînd de a-l cîştiga, ci cu gînd de a termina cu el, odată pentru totdeauna.

Motivul principal care stă la baza unei astfel de situaţii - spunem noi - este procesul mult prea complicat pe care-l pretinde Dumnezeu de la noi în Cuvîntul Său. În vremurile noastre, cînd timpul s-a comprimat atît de mult încît nici unuia nu-i mai ajunge, ni se pare că Dumnezeu este nerealist, şi atunci dăm la o parte Cuvîntul Lui, înlocuindu-l cu ceea ce credem noi de cuviinţă. Poate ar fi instructiv să trecem în revistă întregul proces prin care trebuia să treacă cel care se curăţa de lepră, pentru a putea reintra în rîndul preoţilor. Iar apoi ar trebui să ne întrebăm ce se întîmplă cu un popor care refuză curăţirea? Dumnezeu ne spune că cel care nu se smerea în ziua ispăşirii, trebuia nimicit din poporul Său.

Bisericii din Efes, Duhul Domnului i-a zis: „Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintîi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti“ (Apoc. 2:5). Iar o biserică fără sfeşnic rămîne un grup de oameni, adunaţi pentru a se face mai răi, nu pentru a se face mai buni.

Să nu uităm! Pentru că sîntem preoţi ai unui Dumnezeu sfînt, trebuie să-L reprezentăm pe El prin tot ce facem şi prin tot ce sîntem. Iar singura şansă a supravieţuirii preoţiei noastre, atunci cînd păcatele ne asaltează dinlăuntru şi din afară, este smerirea sufletelor noastre în ziua cea mare a curăţirii. Iar pentru că Isus Hristos - Jertfa de ispăşire desăvîrşită - a murit pentru noi, Dumnezeu a hotărît ca ziua cea mare a ispăşirii să fie „Astăzi!“

Concluzie la primele 17 capitole ale cărţii

Din cele trei secţiuni ale cărţii - Jertfe, Curăţiri şi Sărbători, capitolul 17 din Levitic ne plasează în mijlocul celei de a doua secţiuni (11:1-15:33). Aceasta a doua secţiune am subîmpărţit-o în cinci blocuri de text:

11:1-15:33 Alimentele, trupul, hainele şi casa trebuie să fie curate.16:1-17:16 Ziua cea mare a curăţirii trebuie să ne aducă aminte că ne trăim viaţa în faţa unui Dumnezeu sfînt.18:1-19:37 Relaţiile trebuie să fie curate.20:1-27 Necurăţia trebuie pedepsită.21:1-22:33 Preoţii şi jertfele trebuie să fie curate.

Cel care a coborît în mijlocul lui Israel impune poporului sfinţenie prin sfinţenia Sa: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt!“. Iar severitatea cu care este impusă pretenţia Domnului ne atrage şi mai bine atenţia asupra Persoanei Celui care a coborît în mijlocul lui Israel.

Dar acelaşi Dumnezeu a coborît şi între noi - Biserica Lui. Ba mai mult, scripturile Noului Testament ne spun că acest Dumnezeu sfînt a venit să locuiască nu numai în mijlocul nostru, ca Biserică, ci şi în fiecare dintre noi: „Pentru că sînteţi fii, Dumnezeu ne-a trimes în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: «Ava», adică: «Tată!»“ (Gal. 4:6). Cu cît mai mult ar trebui deci să ne păstrăm noi curaţi pentru El! Celor din Biserica din Corint, care şi-au permis să coboare standardele curăţiei morale, Pavel le scrie: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit dela Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu“ (1 Cor. 6:19, 20). Iată ce înseamnă să trăieşti în prezenţa Dumnezeului care a coborît în mijlocul nostru!

Capitolele ce urmează să le parcurgem ne vor obliga să ne examină relaţiile (18:1-19:37), religia (21:1-22:37) şi sărbătorile (23:1-27:34). Şi vom face lucrul acesta în lumina implicaţiilor neascultării (20:1-27). Iar dacă vreunul dintre aceste domenii nu este în armonie cu natura Celui care locuieşte în noi şi între noi, va trebui să ne grăbim să călcăm pe urmele psalmistului:

Partea mea, Doamne, o spun, este să păzesc cuvintele Tale. Te rog din toată inima mea: ai milă de mine, după făgăduinţa Ta! Mă gîndesc la căile mele, şi îmi îndrept picioarele spre învăţăturile Tale. Mă grăbesc, şi nu preget să păzesc poruncile Tale (Ps. 119:57-60, s.n.).

BIBLIOGRAFIE

1. BONAR ANREW, Leviticus, The Banner of Truth, London, 1846;1966.2. DAMBY D.D. HERBERT, The Mishnah, Oxford Universitz Press, 1933; 1992.3. EDERSHEIM ALFRED, Old Testament Bible History, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1982.4. FĂRĂGĂU I. BENIAMIN , Shema Israel, Logos, Cluj-Napoca, 1992. 5. GORDON D. FEE and DOUGLAS STUART, How To Read The Bible For All Its Worth / A Guid To Understanding The Bible, Academie Books, Grand Rapids, Michigan, Zopndervan Publishing house, 1982. 6. GOLDSMITH M., Leviticus — Deuteronomy, ark Publishing, London, 1981.7. HARRISON R.K., Leviticus, I.V.P., Leicester, England, 1980.8. HOERTH A.J. Old Testament Archaeology, personal copyright 1987. 9. HOPKINS WILFRED, The Tabernacle and its Teaching, Morgan and Scott Ld., London Scotland. 10. NOORDTZIJ A., Bible Student's Commentary - Leviticus, Regency Reference Library, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1982.11. The Lion Handbook to the Bible, Lion Publishing, Oxford, England, 1973.

Levitic - Fascicolul I

Documents

Transcript of Levitic - Fascicolul I