CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE SOL Solul are o mare însemnătate pentru cultura plantelor legumicole deoarece

acestaeste principalul mijloc de producţie şi în legumicultură.Cantitatea şi calitatea produselor ce se realizează depind nemijlocit de fertilitateasolului.Solurile folosite pentru cultura legumelor se caracterizează printr-o fertilitatenaturală destul de ridicată şi au un potenţial de producţie corespunzător.Uneori cultura legumelor se practică şi pe soluri nisipoase sau nisipolutoase. Laacestea se intervine pentru crearea fertilităţii artificiale prin lucrări agrotehnice, prinaplicarea îngrăşămintelor, prin asolamente raţionale.Solul serveşte ca suport mecanic pentru plantele legumicole şi ca mediu din carerădăcina plantei absoarbe apa şi elementele minerale.La cultura legumelor în câmp, dar mai ales la cea protejată, deoarece se intervinefoar te mul t cu măsur i de amel iorare ş i îmbunătă ţ i re pr in adminis t rarea unor mar icantităţi de îngrăşăminte organice şi minerale,modificarea însuşirilor solului este maiaccentuată.De aceea este mai potrivit să folosim noţiunea de "substrat de cultură" .

Însuşirile solului pentru legumicultură se referă la: textură, structură, conţinutul însăruri (soluţia solului), reacţia solului şi capacitatea de tampon.

Textura solului se defineşte după conţinutul procentual de argilă, praf şi nisip.Cu cât conţinutul în argilă este mai mare, iar cel de nisip mai redus, solul va figreu şi mai puţin potrivit pentru cultura legumelor.Se apreciază că cele mai bune soluri pentru cultura legumelor sunt :cu texturăuşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă.Solurile cerute de cele mai multe specii legumicole pot avea un conţinut de argilăde 10 - 30 % şi nisip 40 - 45 %.Solurile cu textură nisipoasă sunt foarte permeabile, nu reţin apa, nu au coeziuneşi plasticitate, se încălzesc uşor, dar se răcesc foarte repede, se lucrează uşor, suntsărace în elemente nutritive.Acestea necesită aplicarea udărilor la intervale mici şi cu norme mari, ceea ceduce la pierderea unor cantităţi mari de elemente nutritive prin levigare.Pe nisipurile din sudul Olteniei se cultivă legume obţinându-se producţii foartetimpurii la tomate, la cartof. Sunt valorificate bine de speciile legumicole cu sistemradicular profund (pepeni verzi).

Solurile cu textură argiloasă (peste 50 % argilă) sau argilo-lutoasă - 50 % argilă)nu sunt indicate pentru cultura plantelor legumicole datorită capacităţii reduse deinfiltrare a apei, sunt reci şi ajung adesea la starea de exces a umidităţii.După datele din literatura de specialitate (Becker - Dillingen), legumele se clasifică, înfuncţie de pretabilitatea faţă de tipul de sol astfel:- soluri mijlocii: toate speciile de legume cu excepţia sparanghelului;- soluri uşoare: fasolea, mazărea, salata, gulia, castraveţii, dovleacul, morcovul,păstârnacul,

ridichea, sfecla roşie, sparanghelul, spanacul, tomatele.- soluri grele: bobul, reventul, varza roşie, varza albă, varza creaţă.

Structura solului se referă la modul de aglomerare a par t icule lor textura le înagregatede diferite mărimi. Această însuşire inf1uenţează mult schimbul de gaze, regimul termicşi circulaţia apei. Poate fi glomerulară, nuciformă sau prizmatică.

Structura solului reprezintă un element deosebit al fertilităţii solului. De aceea, lacultura legumelor se acordă o mare atenţie formării şi menţinerii structurii solului.Pentru aceasta la cultura din câmp liber se introduc rotaţii de culturi şi specii de plantecare contribuie la refacerea structurii (lucernă, trifoi, mazăre, fasole).La culturile protejate se intervine cu cantităţi mari de material organic (gunoi degrajd), turbă şi chiar cu material inert (nisip), pentru menţinerea structurii solului.În urma prelucrării mecanice, a dereglării proceselor chimice, structura soluluies te supusă degradăr i i . De aceea , se recomandă reducerea numărului de t recer i a mijloacelor mecanice prin folosirea unor agregate complexe, capabile să efectueze maimulte lucrări deodată.

Soluţia solului constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţenutritive. Cu cât aceasta conţine o gamă mai largă şi o cantitate de substanţe nutritivecât mai apropiată de cerinţele speciilor legumicole, cu atât solul se consideră mai fertil.

Intervalul concentraţiei optime a sărurilor nu este acelasi pentru toate speciilelegumicole.

Toleranţa fată de concentraţia soluţiei solului poate fi:- toleranţă slabă (fasolea, ţelina, ridichea);- toleranţă medie joasă (castravetele, mazărea, cartoful);- toleranţă medie înaltă (tomatele, ardeiul, varza, conopida);- toleranţă ridicată (spanacul, sparanghelul,sfec1a).Din punct de vedere

practic interesează intervalul optim al concentraţiei soluţieisoluluila care se realizează producţia maximă.Aceasta este cuprinsă între 1500-2000 ppm la speciile cu toleranţă slabă, între2000 ş i 4000 ppm la speci i le cu to leranţă medie ş i pes te 4000 la ce le cu to leranţă ridicată.Calitatea apei folosită la irigare şi în mod deosebit conţinutul acesteia în sărurisolubile poate influenţa concentraţia soluţiei solului. De aceea, trebuie folosită apa cuconţinut foarte scăzut în săruri solubile. Apa de udare aduce însemnate cantităţi de ionide Na, CI, Mg, Ca.

În spaţiile protejate, unde se utilizează anual în medie 8000 - 15000 m3/ha,pericolul salinizării este foarte mare.O apă care conţine doar 0,5g/l săruri solubile introduce cu fiecare 1000 mutilizaţi la irigare 500 kg săruri solubile. La normele anuale ce se folosesc în sere, pesolurile cu drenaj defectuos, se acumulează în sol 4-8 t/ha săruri, ceea ce după 4-5

aniînseamnă l6-40 t/ha săruri solubile.Pentru culturile legumicole de câmp se consideră o apă bună de irigat cea cu unconţinut mai mic de 1 g/litru săruri solubile totale. Pentru culturile din sere o apă bunăde irigat trebuie să conţină sub 0,5g/l săruri totale, cu conţinut de Na sub 10% dintotalul sărurilor (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1987).În concluzie, putem preciza că aplicarea îngrăşămintelor la culturile legumicoletrebuie făcută în mod ştiinţific pentru a nu se ajunge la concentraţii prea ridicate alesoluţiei solului, care împiedică absorbţia apei şi a sărurilor minerale de către plante.

Reacţia solului este determinată de proporţia dintre ionii de hidrogen ( H) ş i ce i deoxidril (HO) din soluţia solului, pe de o parte, şi de proporţia dintre coloizii cu caracter acid şicei cu caracter bazic, pe de altă parte.Reacţia solului se exprimă convenţional prin simbolul pH. Comportarea speciilor legumicolefaţă de reacţia solului este diferită. Ele realizează o creştere şi dezvoltare corespunzătoarenumai atunci când valoarea pH-ului are un nivel optim caracteristic fiecărei specii în parte.Majoritatea plantelor legumicole cer o reacţie a soluţiei solului neutră sau uşor acidă (tomate, vinete, ardei) până la uşor alcalină (conopida, prazul, varza, fasolea,mazărea).Abaterea de la valoarea optimă a reacţiei solului determină perturbarea absorbţieielementelor minerale si dereglarea metabolismului plantelor. Acest efect se manifestădirect şi indirect.

Direct, reacţia acidă a mediului provoacă perturbări în metabolismul principalelor substanţe sintetizate de plantă, asa cum sunt substanţele hidrocarbonate şiproteice.În astfel de condiţii, transformarea monozaharidelor în zaharoză şi alte substanţemai complexe se petrec lent, fapt care are repercusiuni deosebit de mari, mai ales înfazele incipiente ale creşterii şi dezvoltării plantelor.

Indirect, reacţia acidă accentuează levigarea unor elemente minerale, însoţită deacumularea mai mare a fierului, aluminiului şi manganului până depăşesc limita detoleranţă a plantelor legumicole.Dintre acestea, aluminiul mobil este cel mai dăunător deoarece stânjeneşteformarea clorofilei şi organelor generative. Dacă pH-ul scade sub 5, fosforul devineneutilizabil prin combinarea sa cu fierul şi aluminiul.Reacţia acidă a solului se ameliorează prin aplicarea amendamentelor. Absorbţia optimă a elementelor nutritive se realizează numai între anumite limite ale pH-ului.Plantele legumicole nu suportă nici reacţia prea alcalină, ele începând să sufereatunci când valoarea pH-ului depăşeşte 8,5.Reacţia alcalină determină blocarea absorbţiei microelementelor (B, Zn, Mn,Cu), cât şi a unor macroelemente,ca urmare a reacţiei antagonice dintre ionul de Ca şialţi ioni.

La culturile din spaţiile protejate, pH-ul are tendinţa de a se modifica subinfluenţa următorilor factori (Davidescu D., Davidescu Velicica 1987):

- dozele mari de îngrăşăminte organice şi minerale utilizate,- apa de udare cu conţinut mărit de săruri.- tratamente fitosanitare;- substrat litologic;- adîncimea pânzei freatice.Aplicarea dozelor mari de gunoi de grajd determină o creştere a pH-ului (cu

0,5- 0,8 unităţi pH pentru 100 t/ha gunoi de grajd). O serie de îngrăşăminte chimice, caazotatul de amoniu, azotatul de K, sulfatul de amoniu au o acţiune de acidifiere care nutrebuie neglijată.Apa de udare trebuie să aibă un pH de 6,5-7,2.

Capacitatea tampon a solului este însuşirea pe care o are acesta de a opunerezistenţă tendinţelor de a-i modifica reacţia. Această însuşire are o deosebităimportanţă, deoarece plantele nu suportă variaţii mari de pH.Ca regulă generală, trebuie să se evite utilizarea îngrăşămintelor cu reacţie acidăpe solurile acide şi a îngrăşămintelor alcaline pe solurile alcaline.Alegerea îngrăşăminte lor ce urmează a f i fo los i te se va face în funcţ ie decapacitatea tampon a solului. Valoarea capacităţii tampon este foarte slabă sau practicnulă la solurile nisipoase, sărace în humus

Pe parcursul perioadei de vegetaţie, plantele legumicole nu au aceleaşi cerinţe faţă de umiditate.

Excesul de umiditate se datoreşte mai multor cauze si anume:- Reducerea transpiraţiei plantelor sub influenţa factorilor externi (umiditate arelativă ridicată, temperatura coborâtă, mişcare redusă a aerului);- Stagnarea o perioadă mai îndelungată a apei în jurul sistemului radicular pe care-linactivează. Apa ocupă spaţiile intercelulare, elimină oxigenul, apărând fenomenul deasfixiere a rădăcinii, urmat de îngăbenirea părţilor aeriene ale plantei, iar după un timpplanta moare. O astfel de situaţie este întâlnită frecvent pe terenurile joase, inundabilesau cu pânza de apă freatică la suprafaţă;- Irigarea neraţională a culturilor datorită fie unei proaste nivelări a terenului,fie funcţionării necorespunzătoare a sistemelor de irigare şi evacuare a apei.Culturile protejate pot fi expuse excesului de umiditate dacă nu se iau măsuri deafânare profundă a solului şi nu se aleg terenuri corespunzător nivelate, cu apa freaticăsub 3m.Excesul de umiditate determină prelungirea perioadei de vegetatie şi

scădereaconţinutului în substanţă uscată a produselor, deci determină întârzierea recoltatului şiscăderea rezistenţei produselor la păstrare.Apa abundentă provenită din ploi torenţiale spală polenul şi împiedicăpolenizarea, deci fructificarea (Stan N.,1992).Prevenirea excesului de umiditate este foarte importantă.În practică, excesul de umiditate poate fi prevenit pe următoarele căi:

- cultivarea legumelor pe terenuri ferite de inundaţii şi situate pe terasa a doua arâurilor;

- folosirea terenurilor uşoare şi mijlocii care asigură o bună circulaţie a apei;

- drenarea solului;- mărirea suprafeţei de evaporare a apei prin bilonarea

solului sau muşuroire;- nivelarea de bază şi întreţinerea acesteia;- irigarea raţională;- alegerea raţională a speciilor şi soiurilor.Deficitul de umiditate apare atunci când transpiraţia este mai

mare decât absorbţia, Bh > 1.Plantele legumicole reacţionează la seceta atmosferică şi a solului prin:

- mărirea transpiraţiei şi reducerea fotosintezei (Holstejn şi colab.,1977);

- scăderea facultăţii germinative a polenului;- polenizarea defectuoasă;- căderea florilor şi a fructelor;- slăbirea rezistenţei la atacul bolilor şi dăunătorilor;- scăderea producţiei;- deprecierea calităţii produselor prin pierderea frăgezimii,

lignificarea, crăparea,imprimarea unui gust neplăcut.Fenomenul se manifestă prin pierderea turgescenţei organelor active ale plantei(frunze, vârfurile de creştere) şi este cunoscut sub numele de ofilirea plantelor. Poate fidiurnă şi de lungă durată.

Ofilirea diurnă apare de obicei la mijlocul zilelor când intensitatea radiaţieicalorice şi luminoase este maximă. În acest caz, ostiolele se închid, întrerupând schimbul de gaze, procesul de fotosinteză se opreşte, creşte permeabilitatea celulelor,creşterea plantelor stagnează.

Prevenirea ofilirii se poate realiza pe următoarele căi:- reducerea temperaturii mediului şi plantei;

- aprovizionarea solului cu apă;- ridicarea umiditătii relative a aerului.Ofilirea de lungă durată se datoreşte unor dereglări în circuitul

apei, cauzate derăcirea puternică a solului, de excesul săruri lor minerale din sol sau de un deficit prelungit de umiditate.Fenomenul se manifestă prin: reducerea treptată a procesului de sinteză;îmbătrânirea coloizilor hidrofili; degradarea progresivă a plastidelor; sporirea de 2-3 oria respiraţiei; stânjenirea diferenţierii florilor şi formării polenului; perturbareaprocesului de fecundare.Ofilirea de lungă durată duce în final la întreruperea proceselor metabolice şi la dispariţia plantei.Acest fenomen poate să apară şi atunci când solul este bine aprovizionat cu apă.Dacă temperatura stratului în care sunt răspândite rădăcinile are valori sub cele existenteîn aer, absorbţia este mai înceată decât transpiraţia, planta sărăceşte în apă şi se ofileşte.În acest caz încălzirea solului devine foarte eficientă (în sere).Efecte similare pot apărea şi în urma irigării plantelor prin aspersiune cu apăr e c e î n z i l e l e c ă l d u r o a s e . D e f i c i t u l d e a p ă î n p l a n t e p o a t e s ă a p a r ă ş i î n u r m a administrării unei cantităţi excesive de substanţe minerale.Supraconcentrarea soluţiei solului se evită prin îngrăşarea fazială raţională şimenţinerea apei în sol în limite normale.Prevenirea ofilirii temporare sau de lungă durată este posibilă şi prin aplicareaunor măsuri tehnologice care permit folosirea raţională a rezervelor de apă din sol:

- distrugerea vaselor capilare superficiale prin lucrări repetate de mărunţire a solului;

- mulcirea solului cu diferite materiale (folie de material plastic, paie, gunoi de grajdetc.);

- combaterea buruienilor concurente;- asigurarea unei desimi corespunzătoare a

culturilor.Umiditatea solului se asigură în mod corespunzător prin aplicarea irigaţiilor. La cultura în câmp a legumelor, pe lângă seceta solului, apare adesea pericolul secetei atmosferice.Seceta atmosferică se datoreşte transpiraţiei excesive provocată de arşiţesau vânturi fierbinţi şi uscate, când umiditatea relativă a aerului ajunge la 10-20%. Deşieste apă suficientă în sol, ritmul absorbţiei devine inferior transpiraţiei şi se creeazăastfel deficite în plantă.Seceta

atmosferică este foarte dăunătoare, în special la plantele legumicoleverdeţuri, dar poate duce la dehidratarea vârfurilor de creştere a frunzelor tinere la toatecelelalte specii legumicole.Prin aplicarea unor udări de scurtă durată, dimineaţa se mentine solul umed lasuprafaţă, ceea ce permite evaporarea apei şi ridicarea umidităţii atmosferice.

Dirijarea umidităţii relative se impune în cazul culturilor legumicole din sere saua celor protejate cu mase plastice. Când umiditatea relativă e prea ridicată se intervineprin aerisiri repetate, ridicarea temperaturii în sere, udarea locală (cu furtunul sau prinpicurare) etc. Când umiditatea relativă e scăzută se fac stropir i de 1 - 2 minute cu instalaţia de aspersiune. În ciupercării în faza de formare a ciupercilor se menţine oumiditate relativă foarte ridicată (90 - 95 %) prin pulverizarea straturilor cu apă, prinudarea potecilor sau chiar a pereţilor.

ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLEPlantele legumicole se înmulţesc pe două căi: pe cale

sexuată şi pe cale vegetativă.În general, plantele legumicole se pretează foarte rar numai pentru una din aceste căi, dar înpractică se alege calea cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.Unele plante legumicole se înmulţesc pe cale sexuată, de regulă mazărea, fasolea, bamele, altelese înmulţesc pe cale vegetativă, de exemplu: hreanul,usturoiul, batatul,şi ceapa de Egipt etc. Sunt şiplante legumicole care se înmulţesc pe ambele căi: tarhonul, leuşteanul, cardonul şi altele.

ÎNMULŢIREA PE CALE SEXUATĂ se realizează prin intermediul seminţelor.Din punct de vedere botanic, la unele plante avem de-a face cu seminţe propriu- zise (la tomate,ardei, vinete, fasole, mazăre, castraveţi, pepeni verzi etc.). La alte specii se folosesc fructele uscateindehiscente, cum ar fi: nucula de revent, ştevie, măcriş, achena la salată, anghinare; cariopsa lamorcov, pătrunjel, ţelină, glomerula la sfeclă.Înmulţirea pe cale sexuată prezintă o serie de avantaje pentru prac-tică, dintre care mai importante sunt următoarele:De la o singură plantă se obţine un numiăr foarte mare de descendenţi. Exemplu: la tomate, varză, morcov,de la o singură plantă se obţin mii de seminţe, fiecare din acestea putând da naştere lao nouă plantă. Coeficientul de

înmulţire este mare la speciile legumicole care au seminţe mici (de exemplu la tomate-333; la varză-1053) şi mai mic la speciile legumicole care au seminţe mari (de exemplu la rmazăre-8; la fasole-8). Prin coeficientul de înmulţire înţelegem câte kg de sămânţăcomercială se pot obţine dintr-un kg de sămânţă iniţială).

Datorită conţinutului scăzut în apă, seminţele se pot păstra, încondiţii normale, între 2 şi 7 ani, în funcţie de specie. În condiţii speciale (temperatură coborâtă,sub vid), se pot păstra sute de ani, ca de exemplu în Japonia, la Hiratsuka, la laboratorul de plasmăgerminativă.

Datorită faptului că au volum redus ocupă spaţii mici cu ocazia păstrării.

Operaţiile de manevrare a seminţelor se pot mecaniza în bunămăsură.

Datorită modului simplu de păstrare a seminţelor, se pot crea rezerve pentru mai mulţi ani lucruimposibil în cazul înmultirii pe cale vegetativă.

Permite mecanizarea lucrării de semănat;Înmulţirea sexuată permite introducerea în practică a hibrizilor F1 care manifestă fenomenul heterozis.

Dezavantaje:- se poate produce impurificarea soiurilor;- sămânţa hibridă se produce cu cheltuieli mari.La plantele

legumicole din familiile Cruciferae, Leguminosae, Cucurbitaceae şi Compositae tegumentul se îmbibă uşor cu apă, iar sămânţa se umflă şi încolţeşte repede.La seminţele plantelor legumicole din familiile Liliaceae,Umbeliferae, Polygonaceae şi Chenopodiaceaetegumentul fiind compact nu permitepătrunderea uşoară a apei, ceea ce determină o umflare lentă a seminţei şi ca urmare o încolţire maigreoaie.În momentul germinării seminţelor, la unele specii cotiledoanele iesdeasupra solului(tomate, vinete, ceapă,varză, castraveţi), deci au germinare epigee, iar la altele,cotiledoanele rămân la nivelul solului (mazăre, bob), deci au germinare hipogee.Acest fapt este deosebit de important deoarece în cazul germinării epigee, la scurt timp dupărăsărirea plantelor, se pot aplica cu uşurinţăunele lucrări tehnologice, se poate face transplantarea acestora.Seminţele care provin de la o singură plantă se deosebesc între ele prin însuşiri fizice şi valoareculturală. Aceasta se datoreşte poziţiei pe care o ocupă pe

plantă şi deci nutriţiei diferite a acestora.După unele cercetări efectuate la Academia Agricolă Timiriazev din Moscova, cele mai mariproducţii de tomate se obţin din seminţe formatepe lăstarii laterali de ordin 1, la castraveţi, din seminţele obţinute pe lăstarii de ordinul III.La mazăre, sămânţa de cea mai bună calitate se formează în fructele inferioare, iar la seminceriide varză şi morcovi, la fructele de pe lăstarul principal.Dimensiunea seminţelor depinde de locul pe care îl ocupă în fruct. La mazăre şi fasole cele maimari seminţe se af1ă în mijlocul fructului,Producţia şi calitatea seminţelor depind şi de modul de păstrare a materialului săditor.La legumele rădăcinoase, dacă materialul săditor va fi păstrat la 12- 15 °C, plantele nu vor formaseminţe, în cazul că în primele 50 de zile plantele mamă sunt păstrate la o temperatură de 2-5o C , iar apoi la 12-20 °C, inflorescenţele apar numai din mugurele terminal, iar sămânţa se maturizează simultan şi foarte timpuriu.Dacă în perioada de păstrare a plantelor mamă se menţine tot timpul temperatură de 2-5°C majoritatea lăstarilor laterali vor înflori determinând o prelungirea perioadeide fructificare o mare varietate în ceea ce priveşte calitatea producţiei obţinute.Sămânţa de soi se obţine numai dacă se respectă o anumită schemă de selecţie şi otehnologie de cultură specifică prin care să se asigure menţinerea caracterelor şi însuşirilor fizicefiecărui soi sau hibrid.

ÎNMULŢIREA PE CALE VEGETATIVĂ(SAU ASEXUATĂ) A PLANTELOR LEGUMICOLE

La înmulţirea vegetativă se folosesc părţi din plantă sau organe vege-tative ale plantelor legumicole care au particularitatea de a forma rădăcini şi a se individualiza atunci când sunt puse încondiţii prielnice de mediu.Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă unele avantaje: este singura posibilitate de înmulţirepentru unele specii legumicole care nu produc seminţe în condiţiile climatice din ţara noastră(usturoi, hrean, batat); permite transmiterea fidelă a caracterelor la urmaşi şi din această cauză estepreferată în cazul unor specii la care prin înmulţirea sexuată se produce foarte uşor impurificarea(revent); se pot obţine producţii mai timpurii şi chiar mai ridicate.Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă şi unele dezavantaje: coeficientul de înmulţire este mairedus, se folosesc cantităţi mai mari de material, iar păstrarea acestuia necesită spatii mai mari şi seface mai greu; în

unele situaţii este mai dificilă mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor. Se folosesc mai multe metode de înmulţire pe cale vegetativă.

Înmulţirea prin bulbi se aplică la ceapa eşalotă. Aceştia se plantează fie toamna în lunaseptembrie, fie primăvara în luna martie.

Înmulţirea prin bulbili se întâlneşte la usturoi, la ceapa de Egipt. Bulbilii se plantează toamnasau primăvara.

Înmulţirea prin tuberculi este specifică la cartof. Se folosesc tuberculi de dimensiuni mai mici(50-70 g) sau cei mari se secţionează în aşa fel încât fiecare să prezinte 1-2 ochi. Se planteazăprimăvara.

Înmulţirea prin rădăcini tuberizate este folosită la batat şi la hrean. În cazul batatului, rădăcini de dimensiuni mai mici sau porţiuni de rădăcini mai mari se pot planta în seră sau în câmp pentruobţinerea butaşilor. La hrean se folosesc rădăcini de 10-15 cm lungime şi 2 cm grosime. Mugurii dela mijloc sunt distruşi prin răzuire sau prin frecare cu o cârpă aspră. Plantarea la hrean se faceprimăvara devreme.

Înmulţirea prin drajoni este caracteristică plantelor care au proprietatea de a forma muguriradiculari, din care se formează lăstari (anghi-nare, tarhon). Lăstarii se pot planta imediat sau seînrădăcinează în răsadniţă timp de două săptămâni.

Înmulţirea prin rizomi este practicată la revent şi măcriş. În acest caz se folosesc porţiuni derizomi care prezintă muguri vegetativi. Plantarea se face toamna în luna octombrie sau primăvaradevreme (luna martie).

Înmulţirea prin butaşi de tulpină se aplică la plantele legumicole careau însuşirea de a emite uşor rădăcini adventive. Se întâlneşte la tarhon, batat şi mai rar la tomate şicastraveţi. Se folosesc lăstari de 10-12 cm lungime, care înainte de plantarea în câmp înrădăcineazăîn răsadniţe.

Înmulţirea prin despărţirea tufelor se practică frecvent la leuştean, tarhon, revent, anghinare,ceapa de tuns. Tufele mai viguroase se împart în mai multe porţiuni, care se plantează în alt loctoamna sau primăvara devreme .

Înmulţirea prin altoire se poate folosi la tomate, pepeni galbeni, pepeni verzi, castraveţi, vineteetc. Prin folosirea unor portaltoi corespunzători se obţin plante rezistente la atacul bolilor

şidăunătorilor. Această metodă este întrebuinţată pe scară largă în Olanda, Japonia, CSI, Bulgaria,Germania etc.În cazul pepenilor galbeni se folosesc ca portaltoi Cucurbita moscha-ta, Cucurbita maxima.

Plantele obţinute sunt mai puţin pretenţioase la condiţiile de mediu. Semănatul se face în solariiîncălzite, cu 50-60 zile înainte de plantatul în câmp, iar în momentul apariţiei primei frunzeadevărate la dovleac se poate efectua altoirea.Castraveţii se altoiesc pe Cucurbita ficifolia prin metoda alipirii. Seminţele de castraveţi se seamănăîn acelaşi ghiveci cu seminţe de Cucurbita ficifolia.

Aceasta se seamănă cu 6-7 zile mai târziudeoarece are o creştere foarte rapidă. În momentul altoirii, portaltoiul trebuie să fie în faza decreştere, cu cele două cotiledoane, iar castravetele trebuie să se afle în faza apariţiei primei frunzeadevărate. După 5 zile de la altoire se îndepărtează lăstarii laterali şi vârful de creştere alportaltoiului, urmând ca după 5-7 zile altoiul să fie tăiat sub punctul de altoire.La pepenele verde se folosesc ca portaltoi tigva - Lagenaria vulgarisvar. longisaima, tâlvul Lagenaria vulgaris var. siceraria, Zucca fetidissi-ma şi Benincasa cerifera, elaborându-se otehnologie specifică de altoire (Răduică, 1989).La pătlăgelele vinete altoirea se face pe Solanum integrifolium, în despicătură, metodă folosităpe scară largă în Japonia.Costul răsadului obţinut prin altoire este cu circa 30 % mai ridicat decât în condiţii normale, dar eficienţa economică nu este afectată deoarece prin altoire se obţin plante cu rezistenţă mai mare la Fusarium, la nematozi şi diferite alte ciuperci, ceea ce contribuie la reducerea cheltuielilor decombatere a bolilor şi dăunătorilor.

Înmulţirea prin miceliu este tot o cale de înmulţire vegetativă caracteristică ciupercilor. Sefoloseşte miceliu clasic, pe role de gunoi de cabaline sau miceliu granulat pe boabe de cereale.

Înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive "in vitro este calea cea maimodernă şi de viitor în domeniul înmulţirii vege-tative a plantelor. În Olanda, SUA şi alte ţări seproduc anual milioane de plante prin culturi "in vitro". Rezultate spectaculoase s-au obţinut la cartof,conopidă, tomate (Cachiţa Cosma Dorina, Petrescu C, 1985). Deşi necesită o dotarecorespunzătoare, se apreciază că în unităţile profilate pe

înmulţirea plantelor horticole "in vitro",investiţiile făcute se amortizează în timp scurt.