Legendele Babei Dochia.doc

9

Click here to load reader

Transcript of Legendele Babei Dochia.doc

Page 1: Legendele Babei Dochia.doc

Legendele Babei Dochia

Baba Dochia, conform lui George Călinescu, face parte din cele “4 mituri fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea româneasca.” Sacrul sta sub semnul venirii primăverii, de aici derivând mai multe legende și tradiții românești, evocate an de an.

Legenda Babei Dochia și DragobeteleSe spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea la rândul ei un băiat frumos – Dragobete, care era mândria ei. Însă într-o zi, Dragobete s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânăra ca primăvara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soţia lui Dragobete, însă fără acordul Dochiei.

Baba Dochia pentru a se răzbuna şi pentru a-şi necăji nora, îi dă într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagra şi îi spune următoarele: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă şi în curând se află la pârâu. După mai multe ore tânăra încă încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini şiroind de sânge şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea să plece acasă până nu-şi îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten – fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus Hristos.

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea şi totul începuse să înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.

Page 2: Legendele Babei Dochia.doc

BabelePovestea spune ca ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică… babă nu prea era ea, că… să vedeţi. Ba era chiar fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei; îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei; căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.

Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi topenie de frig, şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“.

În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţesc curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă.

De acum s-a sfârşit şi cu babele, sfânta muncă începe iarăşi cu bucurie ca şi anul trecut.

Stânca Dochia

Page 3: Legendele Babei Dochia.doc

Se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la poalele Ceahlăului, iar când a crescut, s-a călugărit.

Într-o zi, s-a depărtat de schit şi a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea schitului.

I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineaţă ieşea să dezmierde florile înviorate de rouă. Alţi prieteni nu avea, decât florile şi păsările codrilor.

Într-o zi, în această poiană a întâlnit un prinţ frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc. Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul ei. Şi-au făcut multe visuri împreună şi erau foarte fericiţi amândoi.

A venit însă o zi, când Dochia l-a aşteptat în zadar pe drăguţul ei, că acesta nu a mai venit, ca de obicei, la locul întâlnirii. A aşteptat o zi, a aşteptat două, apoi nouă, dar prinţul tot nu s-a arătat. Într-o zi, a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că i-a întunecat judecata.

A doua zi în zori a ieşit iar să-şi dezmierde florile, după care nu s-a mai întors la schit. S-a urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit douăsprezece zile, nebună de durere şi deznădejde. În cea de-a douăsprezecea zi s-a suit pe o stâncă mare şi şi-a dat drumul în prăpastie.

De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de rătăcire ale Dochiei.

Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului. Ziua de 1 martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 martie reprezintă luna decembrie. Oamenii cred că, aşa cum este timpul din aceste zile, aşa va fi şi luna corespunzătoare.

Balada Dochieiscrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)

Între Piatra DetunatăŞ-al Sahastrului Picior,

Vezi o stâncă ce-a fost fatăDe un mare domnitor.

Page 4: Legendele Babei Dochia.doc

Acolo e rea furtunăE locaşul cel cumplit,Unde vulturul răsunăAl său cântec amorţit.

Acea doamnă e DochiaZece oi ş-a ei popor

Ea domnează-n vizuniePeste turme şi păstori.

La frumuseţe şi la minteNici-o giună nu-i samanaVrednică de-a ei părinte,

De Decebal, ea era.Dar cum Dacia-au împilat-o

Fiul Romei cel mărit,Pe cel care-ar fi scăpat-o

De-a iubi a giuruit.Traian vede astă zână

Deşi e biruitor,Frumuseţei ei se-nchină

Se subjugă de amor.

Împăratu-n van catăPe Dochia a-mblânzi.

Văzând patria ferecată,Ea se-ndeamnă a fugiPrin a codrului poticăEa ascunde al ei trai,Acea doamnă tinericăTurma paşte peste plai

A ei haină aurităO preface în şăiag,

Tronu-i iarba înverzită.Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă ţarăŞi de-a biru-i deprins.

Spre Dochia cea fugarăAcu mâna a întins.

Atunci ea, cu graiu ferbinte„Zamolxis, o zeu ! striga,Te giur pe al meu părinteAstăzi, rog nu mă lăsa!”Când întinde a sa mână

Ca s-o strângă-n braţ Traian,De-al ei zeu scutită zâna

Page 5: Legendele Babei Dochia.doc

Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoanăNu-ncetează a iubi,

Pre ea pune-a sa coroanăNici se poate despărţi.

Acea piatră chiar vioaieDe-aburi copera-a ei sân,

Din a ei plâns naşte ploaie,Tunet din al ei suspin.O ursit-o priveghează,

Şi Dochia deseoriPreste nouri lumineazăCa o stea peste păstori.

Întâi, povestea…

Sunt multe poveşti cu Baba Dochia, nu numai la noi, ci şi în Peninsula Balcanică. Să vă spun şi eu una, aşa cum am auzit-o de la Doenel Vulc, din satul Sânpetru, din Ţara Haţegului, în 2006.

Baba Dochia, zice-se, a avut două nurori. Dar era tare rea. Le-a trimis pe nurori cu lână de pe oaie neagră, seină, la râu, s-o spele până se face albă:

- Acasă să nu veniţi până nu se face lâna albă!

Ele tot spălau la lână la marginea apei, dar cum să se albească lâna neagră? Şi-au început să plângă. Bărbaţii lor erau duşi... Cui să te plângi? Şi se zice că a trecut pe-acolo un drumeţ misterios, care le-a zis:

- Dragele mele, de ce plângeţi?

- Cum să nu plângem, uite, ne-a trimis soacra cu lâna neagră s-o spălăm până se face albă!

- Nu mai plângeţi!

Drumeţul, dându-le un buchet de ghiocei, le-a zis:

- Duceţi-i florile astea. Când vă va vedea cu ele, o să vă-ntrebe cine vi le-a dat. Să-i spuneţi că nişte ciobani care mergeau la munte! N-o să vă mai întrebe de lână!

Ele au ascultat şi-au venit cu florile. Le ţineau în mână. Când le-a văzut cu florile, nu s-a mai uitat la lână.

Page 6: Legendele Babei Dochia.doc

- De unde aveţi florile?

- De la nişte ciobani care plecau cu oile la munte.

- Păi cum! Se poate?! Să se ducă alţii înaintea mea?! Gata! Mă pregătesc şi plec!

Vezi că noi, ciobanii, avem o plăcere: să mergem noi mai întâi, ca oile noastre să pască primele iarbă în care n-a călcat nimeni, numai caprele sălbatice. Şi-i frumoasă pajiştea muntelui când urci unde n-a fost nimeni; parcă-i paradis!

Dar la întâi martie nu se merge la munte! Abia la 21 mai, la Sfinţii Constantin şi Elena! A copt Baba Dochia nouă cuptoare de pâine, a luat nouă cojoace, că ştia că-i frig, şi nu ştiu câte şi mai câte a pregătit ea, să plece la munte. Şi-a plecat: cu turmele, cu mieii mici, cu asinii, cu măgarii, cu dulăii, cu tot! Nurorile au privit-o din poartă cum se ducea...

Când a ajuns în munte, a venit furtună, ploaie, apoi viscolul... A acoperit-o cu zăpadă şi pe ea, şi oile, şi mieii, şi tot ce-o avut. Şi s-au făcut pietre. Şi de-atuncea se zice că alea-s oile Babei Dochia, unde-s pietre mai multe. Şi chiar baba a rămas, gârbovită... S-a făcut stană de piatră.

***

Alte poveşti spun că pe Dochia a pedepsit-o Martie. Cică pe drum, Baba Dochia s-a întâlnit cu un om; dar nu era om, era Martie.

- Ce faci, unde pleci cu oile?

- La munte!

- Întoarce-te, nu e vremea să pleci. Nu te temi de Martie?

- Nu mă tem, căci am nouă cojoace şi nu-mi poate face nimic.

Martie s-a mâniat şi i-a cerut câteva zile împrumut lui Februarie. Apoi a dat o ploaie cu şiroaie. Baba mergea fără frică înainte, dar cojocul s-a umplut de apă şi l-a aruncat. L-a îmbrăcat pe al doilea. A doua zi s-a udat şi al doilea şi tot aşa, în nouă zile a aruncat nouă cojoace! Când Martie a văzut-o pe babă în cămaşă, a dat un îngheţ, aşa, ca în februarie, şi Baba Dochia a îngheţat. Dumnezeu a transformat-o în stâncă, împreună cu oile, să rămână amintire...

Baba Dochia şi timpul

Etnologii cred că ziua Dochiei a fost, cândva, o sărbătoare de început de an, căci în străvechiul calendar roman anul începea pe 1 martie. Numeroase popoare arhaice şi-au imaginat că anul vechi moare şi învie sub forma anului nou. Baba Dochia este o astfel de întruchipare a anului vechi. Este bătrână, pentru că anul vechi e pe sfârşite, şi moare - pentru că se schimbă anul… În unele poveşti se spune că mărţişorul a fost tors de Baba Dochia. Mergând prin pădure după oi şi torcând, a găsit un bănuţ; l-a găurit şi l-a pus la gât, pe un fir de lână.

Page 7: Legendele Babei Dochia.doc

Se spune că mărţişorul întruchipa şnurul simbolic al zilelor noului an, tors de Baba Dochia. Poate, de aceea, la început, firele din care era împletit şnurul erau: unul alb, reprezentând ziua, vara şi lumina, şi unul negru, simbolizând noaptea, iarna şi întunericul. Cel negru a fost înlocuit cu unul roşu şi, treptat, şi-a schimbat înţelesul, devenind simbol al sănătăţii: alb la faţă şi roşu în obraji... Firul se lega simplu la gât sau la mână sau cu o monedă de argint. Dacă bănuţul fusese găsit, era şi mai bine, semn de noroc. Mamele răsuceau mărţişor şi îl legau la gâtul sau la mâna copiilor. Purtau şi fetele tinere, chiar şi nevestele, pentru sănătate, să le ferească de deochi, pentru noroc… Aşa era la un început de an, fiecare încerca să-şi asigure norocul şi sănătatea pe orice cale.

Ca să-l dea jos, era o problemă! Cei mai mulţi îl scoteau, pur şi simplu, pe 9 martie, alţii îl atârnau de primul copăcel înflorit sau îl scoteau când vedeau primul stol de berze sau de rândunele. Asta ca să fii frumos ca un pom înflorit sau ca păsările să-ţi ia negreaţa de pe obraz şi să-ţi rămână chipul alb… Unii aşteptau tocmai ziua Sfântului Gheorghe ca să-l dea jos! Atunci, cu bănuţul cumpărau vin roşu şi caş proaspăt, să mănânce şi să se distreze la iarbă verde… Astăzi, aud că băieţii trebuie să rupă firul legat la încheietura mâinii! Cel puţin aşa e în Bucureşti… Mărţişorul a devenit, pentru mulţi tineri, un simbol al dragostei şi al prieteniei.