LEGENDE DOBROGENE

LEGENDA TOMISULUI

Oraşul Constanţa, cel mai bătrân oraş al ţării şi cel mai scump nouă, dobrogenilor, demult, tare demult, se numea Tomis.

Constanţa noastră a fost întemeiată de marinarii care făceau comerţ pe ţărmurile Mării Negre.

Legenda spune că la răsărit de ţara noastră, stăpânea un rege care, între alte bogăţii, avea şi lâna de aur a unui berbec. De teamă să nu-i fure cineva comoara, o ţinea ascunsă într-o peşteră străjuită de un balaur.

Iason, un tânăr viteaz de neam grecesc, însoţit de oamenii săi, a venit la rege să-i ceară lâna de aur. Regele, înainte de a i-o da, l-a pus la o mulţime de încercări grele, cu gândul de a-l pierde. Dar Iason, ajutat pe ascuns de către Medeea, fiica regelui, şi de fratele ei mai mic, ieşi învingător. Cu toate acestea, regele nu a vrut să se ţină de cuvânt. Atunci Medeea a adormit prin farmece balaurul păzitor şi Iason a reuşit să-l omoare şi să ia lâna de aur.

Temându-se de mânia tatălui lor, Medeea şi fratele ei au fugit împreună cu Iason şi cu tovarăşii lui cu o corabie pe Marea Neagră.

Deşi corabia lui Iason zbura prin valuri, urmăritorii se apropiau văzând cu ochii. Ştiind că nimic nu ar putea scăpa de răzbunarea regelui, Medeea l-a sfătuit pe Iason să-l taie în bucăţi pe fratele ei şi să-l arunce în mare.

Când a văzut grozăvia, regele a renunţat la urmărire, a adunat rămăşiţele fiului său şi le-a îngropat pe ţărmul din apropiere.

Pe locul acela s-a întemeiat cetatea Tomis (în greacă - bucată).După mult timp, împăratul bizantin Constantin cel Mare a rezidit din temelie Tomisul

devastat. El a schimbat însă numele cetăţii în Constantiana, în onoarea surorii lui, Constanţa.

TECHIRGHIOL

Există o frumoasă legendă despre bătrânul Techir Efendi de pe valea Muratanului, care împreună cu calul său Belghir, bolnavi şi bătrâni amândoi, ajungând la un ghiol, după câteva zile de apă şi soare se vindecă, ducând în lume vestea despre nămolul vindecător.

O altă legendă spune că Mârza Said Paşa, şeful tătarilor, a trecut în Dobrogea, după războiul Crimeii în fruntea oştilor sale, oprindu-se în apropierea Lacului Techirghiol. Mârza îşi vindecă în câteva zile braţul rănit.

... se spune ca un bătrân tătar olog si orb pe numele de Tekir, a ajuns odată cu măgarul sau din greșeală, în malul acestui lac. S-a chinuit bătrânul ore in sir sa iasa din noroiul mirositor, dar bidiviul incapatanat nici ca voia sa se miste, malul acela exercitand o tainica atractie asupra sa. Mare a fost insa mirarea si bucuria batranului cand, iesind din lac, si-a dat seama ca ochii sai puteau distinge din nou o geana de lumina, iar picioarele sale, de multa vreme neputincioase, incepusera sa-l asculte. Cat despre inteleptul sau bidiviu - plagile urate de pe spate i se vindecasera, iar corpul sau parca traia o noua tinerete. Aflandu-se despre aceasta vindecare, puhoi de oameni au ajuns pe malul acelui lac, scaldandu-se si ungandu-se cu namol pentru a-si gasi tamaduire. Si cate minuni nu se petrec acolo - ologii incep din nou sa mearga, oasele intepenite isi redobandesc tineretea, femeile isi recapata fertilitatea, iar bolnavii de piept isi gasesc tamaduirea.

TUZLA

Întâmplarea următoare este de pe vremea când s-au dat multe bătălii între turci şi ruşi!

Se zice că oştirile sultanului mergând să se întâlnească cu cele ale ţarului, o luau întotdeauna pe malul mării ca să nu se rătăcească. Era o vară foarte caldă. La un popas făcut în apropierea lacului Techirghiol, armata turcească s-a scăldat în apa ghiolului (lacului). Cu acest prilej, un ostaş a văzut o spumă albă presărată peste o piatră de la marginea lacului. Ostaşul a gustat şi şi-a dat seama că este sare! S-a uitat apoi spre lac, mirat, spunând: “tuzlu-ghiol” – adică “lac sărat”.

S-a dus îndată şi a dat de veste paşei care comanda armata. Paşa a poruncit atunci să se facă un pod de piatră lată, care să fie udat din ceas în ceas cu apă din lac. Apa se preschimba în aburi, iar sarea rămânea pe pod şi era strânsă.

Cu vremea, s-au format aici aşa-zişi “armani (loc de unde se adună sarea sau cerealele) de sare”. Lacul s-a numit “Tuzla”, de la vorba turcească “tuz”, care înseamnă “sare”.

ADAMCLISI

În comuna Adamclisi, pe locurile unde se află Monumentul triumfal Trophaeum Traiani şi vestigiile cetăţii cu acelaşi nume, în iarna anului 101-102, spune istoria, au avut loc grele bătălii între romani şi geto-daci. După înfrângerea geto-dacilor, în 109, împăratul Traian a dat poruncă să fie ridicat impresionantul monument circular cu acoperişul în formă de cupolă.

Acest monument este sculptat în basoreliefuri care îl înconjoară ca un brâu lat. Ele reprezintă scene redând atât vitejia romanilor, cât şi eroismul dacilor.

În apropierea monumentului se găsesc alte două mărturii ale evenimentului amintit: mausoleul unui ofiţer roman căzut în luptă şi, nu departe de acesta, “altarul” înălţat din porunca lui Traian în memoria soldaţilor care şi-au dat viaţa în crâncenele bătălii.

Sub presiunea valurilor de popoare migratoare, monumentul şi cetatea au început să decadă, dar în acelaşi timp au luat naştere aşezările civile.

Locuitorii acestora veneau şi se rugau la “altarul” înălţat pe vremea lui Traian. În timpul ocupaţiei otomane, turcii au numit aşezarea Adamclisi - “Biserica lui

Adam” sau “Biserica omului”.

MAMAIA

Fâşia de nisip dintre lacul Siutghiol şi mare, pe care se află plaja Mamaia, se zice că n-ar fi fost înainte vreme.

Iată ce ne spune legenda… Mamaia a fost o moldoveancă, soţia unui viteaz român omorât de turci în lupte. Şi

ea s-a luptat cu ei. Fiind însă prinsă, a fost luată roabă de către paşa din Silistra împreună cu fetiţa ei, Constantina.

Acest paşă o aduse lângă Constanţa, îi făcu o casă pe malul mării şi o lăsă aici, cu bani şi slugi multe, tot de neam moldovean.

Fetiţa nu se despărţea de mama sa, căreia îi zicea: ”Mamaia”. Era nespus de frumoasă. Avea părul bălai şi faţa albă, parcă era zână. Turcii de prin împrejurimi îi ziceau “Ghiuzel-Kiustanda” – adică frumoasa Constantina.

Amândouă, mamă şi fiică, erau foarte credincioase şi mult respectate de locuitorii de prin împrejurimi. Veşnic însă erau triste.

Dar iată că într-una din zile, pe când moldoveanca se afla singură pe malul mării, soseşte o barcă cu nişte turci trimişi de paşă. O răpesc şi fug cu ea, pe apă. De frică, mama a început să-şi strige fetiţa. Aceasta, auzind-o, a ieşit afară şi, alergând spre barcă, striga: ”Mamaia”! “Mamaia”!

Când a ajuns la mal şi a văzut că barca s-a depărtat, a intrat în apă. Mama, speriată că i se îneacă fetiţa, a început să se roage lui Dumnezeu. Atunci, în

loc de apă, sub picioarele fetiţei s-a ridicat o punte de nisip care creştea, încât nici nu ştia ce să creadă. Mama sa dispăruse din barcă. Fata, ţipând şi mai tare, a alergat pe puntea de nisip strigând: ”Mamaia”! “Mamaia”!.

Ce se întâmplase? Dumnezeu, ascultându-i rugăciunea, a prefăcut-o pe mamă în punte de nisip şi a

aşternut-o ca drum între ape, ca să nu se înece fata. De atunci, această fâşie de nisip, pe care se află plaja, se numeşte “Mamaia”.

VALUL LUI TRAIAN

Legenda spune că demult, demult, împăratul Romei era Traian, un foarte priceput şi dârz conducător de oşti, precum şi un războinic adevărat. El a venit cu mulţi, foarte mulţi soldaţi, să-l înfrângă pe Decebal şi să subjuge Dacia. Dar ca să-l învingă a trebuit să cucerească mai întâi bucata de pământ dintre Dunăre şi Mare.

Traian cu cavaleria lui s-a îndreptat spre cele trei valuri de pământ întărite (care nu pot fi decât cele trei valuri din Dobrogea), unde s-a dat o luptă crâncenă între romani şi geto – daci. Se spune că însuşi împăratul a intrat în focul bătăliei. Acesta este singurul loc unde a intervenit în bătălie chiar împăratul, ceea ce dovedeşte că greul războiului a fost acolo.

Legenda mai spune că, după ce Traian a cucerit Dacia, în jurul acestor trei valuri de pământ a luat naştere o aşezare de daci şi romani, care cu timpul s-a numit “Valul lui Traian”.