MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE

CATEDRA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ DIDACTICĂ

Legea morală a Vechiului Testament

Moralitatea poruncii a noua din Decalog

- lucrare de seminar -

Coordonator:

Pr. Prof. Univ. Paul Adrian Student:

Paşca Laura

Baia Mare

2007

INTRODUCERE

La baza tuturor legilor morale şi sociale stă Decalogul. Nu există lege

mai veche decât Decalogul, dar nici lege mai actuală. El nu poate fi privit ca

o parte specială a legislaţiei mozaice, el este sâmburele, rădăcina şi temelia

întregii legislaţii a Vechiului Testament, celelalte legi ceremoniale, politice

ori sociale nefiind decât dezvoltări ale Decalogului. Acesta, la rândul său,

culminează şi se desăvârşeşte în Legea Iubirii de Dumnezeu şi de aproapele

(Deut. 6,5).

Decalogul oglindeşte, pe de o parte, şi legea firească a raţiunii umane.

În acest sens scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: „Când

neamurile, măcar că n-au lege, din fire fac ale legii, prin aceasta ei, care n-

au lege îşi sunt singuri lege…” (Rom. 2,14-15).

Decalogul a fost şi rămâne un bun îndreptar pentru educaţia vieţii

moral-sociale a omului de pretutindeni.1 El promovează virtuţi alese şi idei

înalte: umanism, dreptate, egalitate, pace, care se reduc la legea supremă a

dragostei faţă de aproapele.2 Prin forma clasică a preceptelor lui şi imensa

lor valoare pentru viaţa omului putem spune că nici un document religios,

moral sau social nu a exprimat atât de multe lucruri în atât de puţine cuvinte,

precum Decalogul.

Promulgat în Vechiul Testament şi desăvârşit în Noul Testament,

Decalogul este un mijloc de instruire şi educare pentru om. În Decalog îşi

găseşte omenirea formulate dorinţele şi idealurile cele mai înalte de viaţă

dreaptă şi fericită. Iată de ce Decalogul rămâne permanent valabil în

omenire, fără a putea fi înlocuit sau desfiinţat.1 Adrian Gh. Paul, Introducere în studiul Teologiei Morale, Editura Mega, Cluj – Napoca, 2006, p. 912 Prelipceanu, Pr. Prof. Vlad, Decalogul, lege morală universală şi permanentă, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-2/1957, p. 245 - 246

2

CAPITOLUL I

Cele zece porunci

Cele zece porunci sau decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului

Testament şi, totodată, cea mai înaltă lege morală dată până la Domnul

nostru Iisus Hristos.3 Numele Decalog îşi are temeiul în Ieşire capitolul 34,

versetul 28 şi în Deuteronom, capitolul 4, versetul 13. Importanţa

Decalogului se poate lesne observa din grija deosebită cu care a fost revelat.

Capitolul al 19-lea din Ieşire relatează pregătirea prealabilă primirii

Legii în vreme ce în capitolul 31 se spune că Dumnezeu a dat lui Moise

tablele cele de piatră pe care chiar degetul lui Dumnezeu scrisese cele zece

porunci „După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai,

i-a dat cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui

Dumnezeu”(Ieş 31,18).

Simpla scriere a celor zece porunci, simpla fixare a lor în scris nu

oferea suficientă garanţie de aceea Decalogul a fost săpat în piatră prin

lucrarea lui Dumnezeu (Ieş. 24,12; 31,18; 34,1,28; Deut. 4,13; 9,9; 10,2-4).

Chiar şi aşa, când a coborât prima dată din Muntele Sinai cu cele două table

ale legii şi a văzut că evreii îşi făcuseră idoli, Moise a sfărâmat de pământ

tablele de piatră dar, după ce Dumnezeu a rânduit să fie pedepsiţi cei care s-

au făcut vinovaţi de idolatrie (Ieş. 32,27-29), i-a poruncit lui Moise să facă

alte table în locul celor pe care le-a sfărâmat: „Zis-a Domnul către Moise:

"Ciopleşte două table de piatră, ca cele dintâi, şi suie-te la Mine în munte şi

3 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Oradea, 1996, p. 325

3

voi scrie pe aceste table cuvintele care au fost scrise pe tablele cele dintâi,

pe care le-ai sfărâmat”(Ieş. 34,1).4

Decalogul, în forma sa, este o lege simplă cuprinzând un număr mic

de porunci care privesc, însă, întreg domeniul vieţii religios-morale.

Formulările sale pline de simplitate, uşor de reţinut şi de înţeles, redactate ca

un tot organic, structurat metodic dar şi cuprinzând toate prescripţiile

principale, fundamentale, au făcut din el quintesenţa întregii Legi5.

Cele zece porunci vor fi reluate pe cuprinsul Pentateuhului, şi nu

numai, şi li se vor aduce dezvoltări şi explicaţii, vor fi adaptate la condiţii

sociale, fără însă a se interveni la fondul lor. Dumnezeu fixează El Însuşi

pedepse pentru cei care încalcă prevederile Decalogului, pedepse care susţin

esenţa de legământ a Decalogului, credincioşia, fidelitatea faţă de Lege

însemnând chiar apartenenţa la poporul lui Dumnezeu în vreme ce

încălcarea poruncilor însemna autoexcluderea din acest popor, pedeapsa cu

moartea prevăzută pentru încălcarea flagrantă a Legii susţinând acest lucru.6

4 Prelipceanu, Pr. Prof. Vlad, op. cit., p. 246- 2475 Prelipceanu, Pr. Prof. Vlad, op.cit., p. 2476 Ibidem, p. 248

4

CAPITOLUL II

Porunca a noua din Decalog

Decalogul se împarte în două, şi anume: pe tabla întâi se găsesc cele

dintâi patru porunci care cuprind datoriile poporului Israel faţă de Dumnezeu

şi care se pot rezuma în porunca cea mai înaltă: ″Sa iubeşti pe Domnul

Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta″

(Deut. 6,5), iar pe tabla a doua celelalte şase porunci, care cuprind datoriile

faţă de aproapele, rezumate în porunca „Sa iubeşti pe aproapele tău ca pe

tine însuţi” (Levitic 19,18).7

În Decalog sunt redate fundamentele vieţii religios morale pentru

toate timpurile şi toate neamurile. Cele zece porunci alcătuiesc un îndreptar

de căpetenie al vieţii morale creştine, fără care nu-i cu putinţă nici un fel de

virtute şi vrednicie. Etica Decalogului constă în mod fundamental în

respectarea alterităţii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Două pericole aeninţă

existenţa acestui respect: idolatria şi pofta nemăsurată după bunurile altora.8

Prin porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui

tău” (Ieşirea 20,16), se interzice mai întâi mărturia mincinoasă împotriva

semenului, iar în al doilea rând orice minciună care se opune adevărului.

De aceea porunca enunţată mai sus interzice minciuna ca act ce se

opune adevărului şi, mai ales, mărturia mincinoasă împotriva aproapelui. Nu

minciuna, ci adevărul trebuie să fie izvorul şi temeiul oricărui efort uman

demn de respect. Cel care iubeşte adevărul va demasca şi va evita orice

7 Adrian Gh. Paul, op. cit., p. 918 Ibidem, p. 90-91

5

minciună care lezează demnitatea aproapelui. Aceasta trebuie să fie

recunoscută şi apărată ca şi propria noastră demnitate, mai ales atunci când

este pusă sub semnul întrebării, datorită unor mărturii mincinoase.9

Minciuna sub toate formele ei, de la minciuna cu premeditare şi până

la minciuna diplomatică, o întâlnim în orice clasă socială. Dacă prima este

condamnată, cea din urmă este, de cele mai multe ori, justificată şi

considerată un mijloc necesar pentru a aplana sau a depăşi anumite situaţii

neplăcute. O minciună, însă, sub orice formă ar fi ea, este o tăgăduire a

adevărului, o prezentare a lucrurilor altfel de cum sunt ele în realitate.10

Minciuna se săvârşeşte cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau şi numai cu

anumite semne, sau cu tăcerea. De pildă, cineva ştie că ceea ce se spune

despre altul nu este adevărat şi, totuşi, nu arată adevărul, ci tace, zambeşte

sau face un semn de întărire a celor spuse. Minciuna poate lua diferite

chipuri. Iată pe cele mai însemnate dintre ele: mărturia mincinoasă, obiceiul

de a adăuga câte ceva la adevărul lucrurilor, viclenia, prefăcătoria,

lingusirea, făţărnicia, grăirea de rău, clevetirea sau calomnia.11

Din orice motiv s-ar spune şi în orice chip s-ar săvârşi, minciuna este

păcat mare deoarece în primul rând credinciosului îi este dat de Dumnezeu

să caute, să cunoască şi să mărturisească adevărul, având ca tălmaci al

gândurilor şi simţămintelor sale, graiul. Minciuna, făcând rea întrebuinţarea

de grai, nesocoteşte acest dar de mare preţ cu care este înzestrat numai omul,

şi prin aceasta înjoseşte pe omul mincinos şi păgubeşte pe ceilalţi semeni.

Minciuna este primejdioasă, fiindcă se furişează pe nesimţite în sufletul

omului, prinde rădăcini şi numai cu mare greutate poate fi scoasă.

9 Irineu Bistriţeanul, Poruncile dumnezeieşti, Editura Patmos, Huedin 2000, p. 35 - 3710 Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. Paul, Viziune ortodoxă asupra moralităţii Decalogului vechitestamentar, în Ortodoxia Maramureşeană, Nr. 15, 2010, p. 27511 Irineu Bistriţeanul, op. cit., p. 36 - 38

6

În al doilea rând, dupa învăţătura Sfintei noastre Biserici, omul este

creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin minciună se întunecă în

om chipul lui Dumnezeu care este adevărul veşnic şi se întipăreşte chipul

diavolului care este tatăl minciunii.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Adevărul prin excelenţă: „Eu

sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6) şi a venit în lume să

mărturisească adevărul suprem. Noi, creştinii, suntem numiţi cu numele Lui

şi botezaţi în numele Sfintei Treimi şi de aceea avem datoria să spunem

adevărul, ceea ce este datoria elementară a creştinului.12

Omului îi este dat să trăiască împreună cu alţii. Viaţa de obşte poate

înflori însă numai dacă oamenii au încredere unii în alţii, iar încrederea între

ei se arată limpede prin dragostea de adevăr. Minciuna, dimpotrivă,

înabuşind adevărul, roade încrederea dintre oameni, otrăveşte legăturile de

dragoste şi de dreptate dintre ei şi astfel face cu neputintă înflorirea vieţii de

obşte.13

“Omul pârâtor, trădător şi martor mincinos, este fiara prefăcută şi mult

împleticită, tulbură judecăţile, desparte pe bărbat de femeie, încurcă pe

stăpânitori, face dezbinări, întărâtă pe oameni unul asupra altuia, desparte

prietenii, varsă sânge, păgubeşte, răpeşte, nedreptăţeşte, dezbracă orfanii,

întristează văduvele, dărâmă case, risipeşte sate, pustieşte oraşe şi pierde

popoare întregi” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciuna i-a făcut pe cei

dintâi oameni să calce porunca lui Dumnezeu şi de atunci îndeamnă mereu

12 Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. Paul, Viziune ortodoxă asupra moralităţii Decalogului vechitestamentar, p. 27513 Irineu Bistriţeanul, op. cit., p. 36 - 39

7

la acest păcat. De aceea, în Sfânta Scriptură diavolul este numit: “Tatăl

minciunii” (Ioan 8, 44).14

Dumnezeu urăşte minciuna: “Buzele cele grăitoare de minciună sunt

urâciune înaintea Domnului” (Pilde 12, 22). Fiind faptă urâtă, minciuna nu

poate rămâne fără pedeapsă. Dacă uneori scapă de pedeapsa oamenilor, nu

poate scăpa însă nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, căci: “Partea…

tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care

este moartea a doua” (Apoc. 21, 8).

De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de păcatul

minciunii: “Nu vă minţiţi unul pe altul” (Col. 3, 9). Sau: “Lepădând

minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem

mădulare” (Efes. 4, 25). Deci, porunca a noua din Decalog, oprind mărturia

mincinoasă şi orice fel de minciună, cere fiecărui creştin să spună adevărul şi

să se străduiască pentru biruinţa adevărului. “Cel ce voieşte să iubească viaţa

şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu

grăiască vicleşug” (I Petru 3, 10).

Minciuna vine de la diavolul şi aceasta ne-o spune chiar Mântuitorul

când zice: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele

tatălui vostru. El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru

adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte

dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Diavolul

este atât de perfid, încât se strecoară în suflet şi îndeamnă să mărturisim

împotriva Adevărului.15

Datoria adevărului nu cere întotdeauna mărturisirea tuturor celor

ştiute. Ea este îngrădită prin datoria de a păstra nedescoperite lucrurile care

14 Ibidem15 Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. Paul, Viziune ortodoxă asupra moralităţii Decalogului vechitestamentar, p. 276

8

ni s-au încredinţat pe temeiul încrederii în cuvântul nostru că vom păstra

tăcerea (datoria discreţiei, adică a păstrării celor încredinţate spre a nu fi

destăinuite). De asemenea trebuie păstrate nedestăinuite şi lucrurile în

legatura cu slujba fiecăruia, după cum cere legea. Destăinuirea lucrurilor

încredinţate spre păstrare se poate face numai la cererea autorităţilor

îndreptăţite, sau când prin tăcerea asupra lor se pagubeşte viaţa de obşte.

Numai destăinuirile creştinului la Sfânta Taină a Spovedaniei nu pot fi date

în vileag niciodată de către duhovnic.16

16 Irineu Bistriţeanul, op. cit., p. 38 - 40

9

CONCLUZII

În lumea creştină, Decalogul îşi păstrează toată vigoarea şi importanţa

în latura credinţei şi a moralei, formând baza catehismului, care expune

învăţătura morală creştină în punctele sale principale.

Decalogul în forma în care s-a redactat încă de la început şi, deci, în

cea în care ni s-a transmis a constituit o noutate absolută în ansamblul

vremii redactării sale. Sigur că fondul Decalogului nu este nou, principiile

sale fiind revelate de către Dumnezeu progresiv încă din faza edenică a

existenţei omului.

Esenţa Decalogului – chiar dacă el îmbracă o formă negativă, adică se

constituie într-un nu spus răului – este, totuşi legea iubirii, o oarecare

înclinaţie spre bine, spre iubire, spre dialog şi dăruire către aproapele

păstrându-se ca remanenţă din perioada edenică a existenţei omului când

trăirea în chiar lumina iubirii dumnezeieşti determina cristalizarea

structurilor lăuntrice umane în formă consecventă voii lui Dumnezeu, ca

potenţialitate a sfinţeniei.

10

BIBLIOGRAFIE

1. Irineu Bistriţeanul, Poruncile dumnezeieşti, Editura Patmos, Huedin

2000

2. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Oradea, 1996

3. Paul, Adrian, Gh. Introducere în studiul Teologiei Morale, Editura

Mega, Cluj – Napoca, 2006

4. Paul, Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh., Viziune ortodoxă asupra

moralităţii Decalogului vechitestamentar, în Ortodoxia Maramureşeană, Nr.

15, 2010

5. Prelipceanu, Pr. Prof. Vlad, Decalogul, lege morală universală şi

permanentă, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-2/1957

11