Latura subiectivă

1.Noţiunea şi importanţa laturii subiective a infracţiunii

Aprecierea corectă a laturii subiective a componenţei infracţiunii are o importanţă juridico-penală,în special pentru:1.determinarea comportamentului criminal de cel noncriminal;2.determinarea temeiului răspunderii penale;3.calificarea infracţiunilor;4.delimitarea componenţei infracţiunilor omogene;5.aprecierea caracterului prejudiciabil al faptei şi infractorului;6.aprecierea răspunderii şi pedepsei penale echitabile;

2.Vinovăţia

Săvîrşirea faptei cu vinovăţie este una dintre trăsăturile de bază ale infracţiunii.Tragerea la răspundere penală şi condamnarea unui nevinovat afectează grav drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.În acest sens,o garanţie împotriva încălcărilor de lege este respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie,astefel orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale. Codul penal în vigoare nu formulează o definiţie a vinovăţiei,ea insă poate fi dedusă din dispoziţiile art.17-18 CP al RM,care consacră formele acesteia. În acest sens,vinovăţia reprezintă atitudinea psihică(conştientă si volitivă)a persoanei faă de fapta prejudiciabilă săvîrşită şi urmările prejudiciabile ale acesteia,ce se manifstă sub formă de inteţie sau imprudenţă. Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane şi pentru individualizarea strictă a pedepsei,nu este suficient a se stabili că persoana respectivă a comis fapta cu vinovăţie,ci mai este necesar a se stabili şi formele de vinovăţie cu care aceasta a acţionat.Vinovăţia se prezintă sub următoarele forme:-forma intenţiei,atunci cînd persoanna are o reprezentare corectă a rezultatului faptei sale;-forma imprudenţei,atunci cînd făptuitorul şi-a reprezentat greşit sau nu şi-a reprezentat deloc acest rezultat;-praeterintenţia(cu doua forme de vinovăţie),care reuneşte în conţinutul său atît intenţia,cît şi impreudenţa;

3.Intenţia ca formă a vinovăţiei

Conform prevederilor art.17 CP al RM, „Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de cracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,a prevăzut urmările ei prejudiciabile,

le-a dorit sau admitea,în mod conştient,survenirea acestor urmări”. În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de survenirea urmărilor prejudiciabile,intenţia se prezintă sub 2 modalităţi:1.Intenţia directă se caracterizează prin aceea ca infractorul îşi dă seama de cracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi doreşte survenirea acestor urmări.2.Intenţia indirectă se caracterizează prin faptul că infractorul îşi dă seama de cracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi admite,în mod conştient,survenirea acestor urmări. Alte modalităţi ale intenţiei:

Intenţia determinată Intenţia nedeterminată

Intenţia este determinată atunci cînd făptuitorul are reprezentarea unei urmări prejudiciabile precise,pe care o urmăreşte sau doar o acceptă şi acţionează pentru survenirea ei.Intenţia este nedeterminată atunci cînd făptuitorul are reptezentarea mai mutor urmări prejudiciabile ce s-ar putea produce şi îi este indiferent care dintre ele va surveni săvîrşind fapta prejudiciabilă.

Intenţia iniţială Intenţia supravenită

Intenţia iniţială este evidentă atunci cînd făptuitorul prevede urmarea faptei sale de la început,adică din momentul trecerii la săvîrşirea faptei.Intenţia supravenită există atunci cînd,prevederea urmării prejudiciabile apare ulterior unei hotărîri iniţiale şi determină hotărîrea ulterioară de a o produce.

4.Imprudenţa şi modalităţile sale

Conform prevederilor art.18 CP al RM ,,Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă „. Imprudenţa ca formă a vinovăţiei se manifestă sub 2 forme:-Culpa cu prevedere(Încrederea exagerată)-Neglijenţa penală

Încrederea exagerată are la bază 2 factori: Factorul intelectiv constă în înţelegerea de către făptuitor a caracterului

prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi în prevederea urmărior prejudiciabile ale aceste fapte.

Factorul volitiv reprezintă eforturile pe care le depune făptuitorul pentru a nu admite survenirea urmărilor prejudiciabile,adică atitudinea negativă faţă de ele.

Răspunderea penală pentru infracţiunile săvîrşite din cauza neglijenţei penale survine în temeiul faptului că vinovatul trebuia şi putea să prevadă urmările prejudiciabile ale faptei sale.În acest sens,neglijenţa penală este caracterizată de 2 elemente:negativ şi pozitiv. Elementul negativ al neglijenţei penale se referă la lipsa de prevedere a urmărilor prejudiciabile ale faptei comise de subiectul infracţiunii. Elementul pozitiv al neglijenţei penale indică existenţa unor condiţii care dau posibilitaea de a considera că infractorul trebuia şi putea să prevadă urmările prejudiciabile ale acţiunii sau inacţiunii sale. Determinarea elementului pozitiv al neglijenţei penale se efectuează pe baza a 2 criterii:obiectiv şi subiectiv. Criteriul obiectiv,concretizat la art.18 CP al RM prin sintagma ,,trebuia să prevadă” exprimă obligaţia persoanei de a prevedea posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile cu respectarea măsurilor de precauţie prescrise.Aceste obligaţii pot să rezulte din legi sau alte acte normative.În lipsa obligaţiei de a prevedea survenirea urmărilor prejudiciabile vinovăţia se exclude. Criteriul subiectiv al neglijenţei penale este în sintagma ,,putea să prevadă” şi se stabileşte în funcţie de particularităţile individuale ale făptuitorului.Caracteristica individuală a făptuitorului trebuie să ofere posibilitatea de a percepe concret situaţia,de a trage concluziile imediate şi a face aprecieri adecvate. În cazul încrederii exagerate făptuitor îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptelor sale,dar considera uşuratic ca acestea vor putea fi evitate,subiectul prevede că fapta săvîrşită poate cauza urmări,dar presupune că în cazul concret acestea nu vor surveni.Pe cînd în cazul neglijenţie,faptuitorul nici nu prevede survenirea unor urmări prejudiciabile.Avînd o atitudine subiectivă,subiectul nu-şi pune problema apariţiei unor daune,cu toate ca are posibilitatea reală să o facă. Conform prevederilor art.20 CP al RM ,,Fapta se consideră săvîrşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă”. Nici o faptă săvîrşită fără vinovăţie,oricît de prejudiciabile ar fi urmările ei,nu poate fi recunoscută drept infracţiune. O faptă prevăzută de legea penală se consideră ca fiind săvîrşită datorită cazului fortuit atunci cînd actiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat prejudiciabil pe care aceasta nu l-a prevăzut şi nu l-a dorit,ca urmare a unei forţe străine ce n-a putut fi prevăzută în mod obiectiv.Anume aceasta este şi trăsătura,care individualizează cazul fortuit de neglijenţă,în cadrul căreia există posibilitatea şi obligaţia de a preveni urmările prejudiciabile.

5.Infracţiuni săvîrşite cu 2 forme de vinovăţie

De regulă infracţiunile se săvîrşesc cu o singură formă de vinovăţie .Există şi infracţiuni care cuprind cumulativ în latura lor subiectiva,atît intenţia,cît şi imprudenţa,situaţia fiind cunoscută sub denumirea de ,,praeterintenţie” sau ,intenţie depăşită”,”vinovăţie mixtă”,”vinovăţie compusă”.

Atunci cînd,făpturitorul săvîrşind cu intenţie o faptă prevăzută de legea penală,produce din imprudenţă un rezultat mai grav sau un rezultat în plus faţă de cel prevăzut şi urmărit sau acceptat.Astfel,pe lîngă urmările directe,survin şi urmări derivate,mult mai grave,care nu sunt cuprinse de intenţia celui vinovat.Conform prevederilor art.19 din CP al RM, ,,Dacă, drept rezultat al săvîrşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată”. Infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie se caracterizează prin urmtoarele aspecte:

Îmbinarea a două forme diferite de vinovăţie:inteţia şi imprudenţa; Formele de vinovăţie privesc diferite semne ale laturii obiective(fapta

prejudiciabilă şi urmarea prejudiciabilă)ce au importanţă de fapt; Atitudinea imprudentă se manifestă doar asupra urmărilor calificate; Două forme ale vinovăţii există doar în cazul formelor agravante ale

infracţiunii; Infracţiunile săvîrşite cu două forme de vinovăţie,în integritate sunt considerate

intenţionate. Studiul infracţiunilor cu două forme de vinovăţie este necesar pentru delimitarea acestor infracţiuni,pe de o parte,de cele săvîrşite intenţionat şi,pe de altă parte de cele săvîrşite din imprudenţă,care au multe în comun după semnele obiective.În acest sens,organele judiciare trebuie să stabilească în concret intenţia în raport cu fapta iniţială şi imprudentă faţă de urmarea mai gravă,pentru a califica corect fapta şi a aplica o pedeapsă penală echitabilă.

6.Motivul şi scopul infracţiunii

Motivul şi scopul infracţiunii sunt unele dintre semnele indispensabile,absolut necesare ale actului volitiv,ce fac parte din componenţa laturii subiective a componenţe de infracţiune.Doctrina dreptului penal defineşte motivul infracţiunii ca fiind factorul psihic care-l determină pe infractor să comită fapta prejudiciablă.Infracţiunile se comit datorită unui impuls interior.Asemenea impulsuri interne pot consta în:dorinţa obţinerii unor foloase ilicite,tendinţa de îmbogăţire fără muncă,sentimentele de ură,răzbunare,gelozie etc.Existenţa motivului în cazul săvîrşirii oricărei infracţiuni este un indicator al normalităţii psihice a făptuitorului.Este o sarcină prmanentă a organelor de urmărire penale de a stabili şi demonstra,în fiecare caz,motivul conduitei antisociale a infractorului. Importanţa juridico-penală a motivului infracţiunii este diferită în funcţie de valoarea atribuită de legiuitor acestuia în cadrul componenţelor infracţiunii

concrete.Motivul poate avea următoarele semnificaţii: de regulă,motivul faptei nu constituie o condiţie pentru existenţa

infracţiunii,considerîndu-se că prezenţa vinovăţiei este suficientă pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii.Doar în cazurile excepţionale,legiuitorul consideră necesară existenţa unui motiv ca semn obligatoriu al laturii subiective a componentei infracţiunii.Motivul infracţiunii poate fi indicat expres în conţinutul articolului corespunzător sau poate fi subînţeles.

Există fapte penale la care motivul,constituie un element circumstanţial de ordin subiectiv în formele calificate ale infracţiunii.(De exemplu:omorul este calificat cînd este săvîrşit din interes material)

Motivul infracţiunii poate fi prevăzut de lege ca circumstanţă agravantă sau atenuantă generală la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale.(De exemplu:drept circumstanţa agravantă serveşte săvîrşirea infracţiunii din interes material sau alte intenţii josnice art.77 CP al RM).

Prin scop al infracţiunii se înţelege finalitatea urmărită prin săvîrşirea faptei penale.În funcţie de conţinutul său,scopul infracţiunii poate fi divers:acapararea puterii,goana după cîşting uşor .Ca şi motivul(mobilul),scopul este o caracteristică a actului volitiv,dar nu este prevăzut ca semn în componenţa infracţiunii decît în mod excepţional.Astfel,doar la unele infracţiuni scopul reprezintă un semn constitutiv al laturii subiective.(De exemplu:pentru existenţa unei acţiuni de tîlhărie este necesar ca atacul să fie săvîrşit asupra unei persoane,în scopul sustragerii bunurilor art. 188 din CP al RM).Există un şir de norme din conţinutul cărora se poat subînţelege scopul ca semn necesar al componenţei concrete de infracţiune.Sunt utilizate expresii precum:,,s-a urmărit”,”pentru a...”,”în vederea...”.La alte infracţiuni scopul constituie o circumstanţă agravantă a infracţiunii.(De exemplu:omorul unei persoane se pedepseşte mai aspru cînd fapta a fost săvîrşită ,,cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei” art.145 CP al RM). În toate cazurile cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este necesară pentru determinarea gradului de pericol socialal faptei,pentru cunoasterea periculozităţii infractorului şi pentru stabilirea măsurii de apărare socială adecvată.

7.Noţiunea erorii şi importanţa ei

Pentru determinarea corectă a laturii subiective a componenţei infracţiunii,are o importanţă deosebită stabilirea esenţei şi influenţei erorii asupra fomei de vinovaţiei.În doctrina penală,eroarea este definită ca ,,reprezentarea greşită de către cel ce săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală a realităţii din momentul săvîrşirii faptei,reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii,fie a unor dispoziţii legale”. Eroarea poate avea ca sursă fie o completă necunoaştere a unei împrejurări de fapt ori de drept în care a avut loc săvîrşirea faptei,fie o cunoaştere greşită,inexată a

unor astfel de date. În raport cu obiectul său eroarea poate fi de fapt şi de drept.

Eroarea de drept reprezintă aprecierea greşită de către vinovat a esenţei de drep sau a consecinţelor juridice a faptei săvîrşite.Se disting următoarele modalităţi ale erorii de drept:

Aprecierea greşită de către cel ce săvîrşeşte fapta ,ca avînd un caracter inofensiv,neincriminat de legea penală,atunci cînd în realitatea aceasta constituie o infracţiune.Această modalitate a erorii nu exclude răspunderea penală,deoarece necunoaşterea legii nu poate fi identificată cu lipsa conştientizării caracterului prejudiciabil al faptei şi nu constituie o justificare pentru cel vinovat.

Aprecierea greşită de către cel ce săvîrşeşte fapta,ca avînd un caracter prejudiciabil,incriminat de legea penală,atunci cînd în realitate aceasta nu constituie infracţiune.

Reprezentarea greşită a făptuitorului asupra consecinţelor juridice ale infracţiunii săvîrşite:calificarea faptei,categoria şi cuantumul pedepsei ce poate fi stabilită pentru săvîrşirea infracţiunii.Conştientizarea împrejurărilor menţionate nu face parte din conţinutul intenţieişi nu influenţează forma vinovăţiei,de aceea nu exclude răpunderea penală.

În cazul erorii de drept regula generală este că răspunderea penală a persoanei,ce are o reprezentare greşită asupra particularităţilor şi consecinţelor de drept ale faptei săvîrşite,survine în corespundere cu aprecierea acestei fapte de legiuitor şi nu de către subiect.Astfel,eroarea de drept nu influenţează forma vinovăţiei,calificarea faptei şi răspunderea penală a făptuitorului.

Eroarea de fapt este necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor stări,situaţii sau împrejurări de fapt în care a fost săvîrşită infracţiunea şi care,potrivit legii,reprezintă fie un element constitutiv al infracţiunii,fie o circumstanţă agravantă. În doctrina penală sunt cunoscute următoarele modalităţi ale erorii de fapt:

eroare în obiectul infracţiunii; eroare în caracterul acţiunii sau incaţiunii; eroare în urmările infracţionale; eroare în legătura de cauzalitate; eroare în circumstanţele agravante ale infracţiunii;

Eroare în obiectul infracţiunii există în cazul reprezentării greşite a infractorului asupra naturii sociale şi de drept a obiectului atentatului.Sunt 2 categorii ale acestei modalităţi de eroare:

-substituirea obiectului infracţiunii(subiectul infracţiunii consideră că atentează la un obiect,însă în realitate,atentează la un alt obiect juridic generic ocrotit de legea penlă).-necunoaşterea circumstanelor care schimbă aprecierea socială şi de drept a obiectului infracţiunii.

Eroare în caracterul acţiunii sau inacţiunii se poate manifesta în două situaţii:

-persoana apreciază greşit fapta,ca fiind prejudiciabilă,în realitate,însă,aceasta neconstituind o infracţiune.Această modalitate a erorii nu influenţează forma vinovăţiei,infracţiunea rămînînd intenţionată.-persoana apreciază greşit fapta,ca fiind legală,în realitate însă acesta fiind o infracţiune.Această modalitate a erorii exclude intenţia infracţională,înlăturînd răspunderea penală.

Eroare în urmările infracţionale constă în reprezentarea greşită a făptuitorului asupra particularităţilor calitative sau cantitative ale prejudiciului provocat prin săvîrşirea infracţiunii.

Eroare în calitatea urmărilor infracţionale,adică în caracterul prejudiciabil al acestora,poate consta în:

-prevederea unor urmări care în realitate nu au survenit.Această eroare nu exclude răspunderea penală,fapta fiind calificată corespunzător intenţiei făptutorului.-neprevederea unor urmări care de fapt au survenit.Această eroare exclude răspunderea penală pentru provocarea intenţionată a urmărilor survenite de fapt,fapta subiectului fiind calificată ca fiind săvîrşită din impreudenţă.

Eroare în cantitatea urmărilor infracţionale se referă la reprezentarea greşită a făptuitorului privind gradul de prejudiciabilitate al urmărilor survenite.Urmările survenite pot fi mai grave,cît şi mai uşoare în comparaţie cu cele preconizate de infractor.

Eroare în legătura cu cauzalitate constă într-o reprezentare greşită a făptuitorului privind evoluţia adevărată a dependenţei cauzale dintre fapta săvîrşită şi urmarea survenită.

Eroare în circumstanţele agravante ale infracţiunii constă în reprezentarea greşită a infractorului despre lipsa circumstanşelor agravante,atunci cînd ele există,sau-invers-prezenţa acestora atunci cînd ele în realitate lipsesc.