Latinitate si

dacism

1.Definirea termenilor 2.Teorii despre originea si evolutia limbii romane3.Trasaturi definitorii ale limbii romane la nivel morfologic ,fonetic, sintactic4.Influente ale limbii romane5.Evolutia limbii romane literare in sec.XV- XVII6.Mitul etnogenezei in diferite creatii literare

Influente in Limba Romana

Substratul Limbii RomaneSubstratul Limbii Romane

PProblema definirii si a descrierii participarii autohtone , in formarea limbii romane, pare sa se inscrie intre cele

greu de solutionat. Principala cauza o constituie absentza textelor care sa ingaduie reconstituirea partiala a limbii traco- dacilor, de multa vreme disparate.

La dispozitia lingvistilor se alfa inventarul onomastic (nume de personae , de locuri , nume de ape) fixat pe inscriptii ori gravat pe monede,inventar cuprinzator : peste 2000 de forme.

Incepand cu sec al VI-lea Limba romana este influentata puternic de cea slava pe doua cai

- calea populara =oralacalea populara =orala

-calea carturareasca =scrisa-calea carturareasca =scrisa

Majoritatea actelor de cancelarie si textele de cult erau redactate in limba slavona , de aceea majoritatea termenilor religiosi sunt mosteniti de la slavi (ex : evanghelie, inger , episcop).Tot de influenta slava sunt si unele toponime si antroponimetoponime si antroponime ( ex : Bogdan , Dragomir , Dragos).

Incepand cu sec al VII-lea se execita asupra limbii romane influenta limbii grecesti prin cuvinte intalnite atat in limba cancelariei domnesti dar si in limba bisericeasca.(ex : caligarf , a catadicsi, tipografie, a tisci , politic).

In sec X-lea intalnim in Transilvania influenta maghiare , iar in prima jumatate a sec XIX-lea , o puternica adaptare a termenilor de provenienta franceza si italiana atat in domeniul artistic cat si in cel politic , militar sau stiintific ; aceasta influenta a celor doua limbi numindu-se relatinizare.

Romanii au preluat termenii de origine germana si rusa prin intermadiul carora au dezvoltat limba romana . (ex : sina , rola , artilerie, administratie , infanterie, tundra).

Insa .. s-a apelat si la comparatii dintre romana si albaneza , pornindu-se de la substratul lor comun :traco-dac ,pentru romana si traco-ilir pentru albaneza.Concluziile formulate arata ca , in limba romana actuala au supravietuit cam 90 de cuvinte (in forme evidnt modificate) din idiomul autohtonilor din Dacia.40 dintre acestea fac parte chiar din fondul principal lexical .

Influente Lingvistice in Influente Lingvistice in Scrierile Romanesti Scrierile Romanesti

(secolele al XIII-lea –XVI-lea)(secolele al XIII-lea –XVI-lea)

PP erioada aceasta marcheaza rastimpul dintre destramarea romaniei si aparitia scrisului in limba romana. Este vorba de acel timp cand pe pamant romanesc se produc coagulari de tipcoagulari de tip politico – administrativpolitico – administrativ :

Gesta hungarorum , o cronica maghiara anonima din secolul al XIII-lea mentioneaza stapanirile lui Glad , Gelu si Menumorut in teritoriul carpato-danubiano-pontic.

In 1247 “Diploma cavalerilor ioaniti “,vorbeste despre cnezatele din tara romaneasca stapanite de Farcas , Ioan .Seneslau si Litovoi.

Pentru acesta perioada lipsesc ,din pacate , textele care ar putea vorbi despre evolutia limbii romane. Lingvistii si filologii au cautat insa prin cercetari sistematice ,toate informatiile utilizabile si le-au gasit in scriei de pe teritoriul romanesc sau in proximitatea lui , redactate in latina, in maghiaralatina, in maghiara si cu precadere in slavonaslavona.

Rezervorul cel mai important in aceasta privinta l-au furnizat asa-zisele texte slavo-romane slavo-romane (texte slavone scrise pe teritoriu romanesc).Daca inscriptiile slave raman oarecum izolate (chiar prin vechimea lor remarcabila) formeaza un ansamblu divers si bogat , bine organizat , cu categorii clar definite in functie de distinctia actelor respective.

Istoriografia slavona coincide cu primele incercari de fixare pentru viitorime a istoriei romanilor. Literatura romana de exprese slavona dispune si de o scriere capitala pentru evolutia spiritului parenetic in spatiul post-bizantin --Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie-opera de pedagogie monarhica.

Se adauga scrieri apartinand unor « genuri » felurite : -literatura religioasa-literatura religioasa -hagiografie-hagiografie

Influenta slavaInfluenta slava

Influenţa slavă (VII-IX) n-a schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea îmbogăţirea ei cu circaei cu circa 20%20% de cuvinte .Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române.

Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavăCea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă.. Împrumuturile culte din slavonă au avut în genere o circulaţie mai limitată ( în administraţieadministraţie şi în

biserică ), de aceea au fost înlocuite de împrumuturi ( mai ales latino – romanice ). Cele mai multe s-au păstrat în stilul bisericescstilul bisericesc, predominant conservator, unde au căpătat ulterior şi valoare de mărci distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe faţă de cele ale altor biserici creştine.

Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental – gând, oraş, fel etc.

Cel mai vechi text românesc cu datare certă este o scrisoare de la 1521, a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar textele nu s-au păstrat. După unii cercetători, câteva traduceri de texte religioase, păstrate în manuscris, ar fi fost redactate înainte de 1521. Ele au fost descoperite în sec. al XIX-lea şi au fost numite ( după loc sau după proprietar ) Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi.

Acestea nu au putut fi datate şi localizate cu mare certitudine ( după părerea celor mai mulţi filologi ar proveni, totuşi, din Maramureş, de unde şi denumirea de „texte maramureşene” ). Le distinge o particularitate fonetică, rotacismurotacismul ( transformarea lui n intervocalic în r - mână – mâră ), de aceea sunt numte şi texte rotacizantetexte rotacizante.

Din secolul al XVI-lea s-au păstrat destul de puţine texte româneşti. Este importantă diferenţa dintre textele traduse ( scrieri religioase, manuscrise sau tipărite ) şi cele originale ( acte, scrisori şi documente manuscrise ): traducerile sunt, de obicei, mai greoaie, pentru că sunt influenţate de originalul străin, în vreme ce textele originale sunt mai accesibile şi se apropie mai mult de limba de astăzi ).

PPronumele personal în vechile traduceri româneşti şi în slavonăronumele personal în vechile traduceri româneşti şi în slavonă

Un fenomen care cere o explicaţie este faptul că în româna veche observăm o întrebuinţare abuzivă a formelor din seria accentuată faţă de uzul actual şi cel atestat pentru limbile romanice occidentale.

Analiza textelor româneşti vechi arată că în limba română veche exista deja acelaşi sistem al pronumelor personale ca astăzi, compus din două serii, una accentuată şi alta neaccentuată. Formele pronumelor sunt aproape identice cu cele folosite în limba română de astăzi (în româna veche se mai folosesc formele mi, ţi şi i care, între timp, au ajuns nesilabice şi, prin urmare, s-au lărgit cu un element vocalic d’appui, devenind îmi, îţi, îi). Aceleaşi sunt şi regulile de întrebuinţare a celor două serii pronominale (inclusiv dublarea pronumelui accentuat de cel neaccentuat).

Se vede că, în ceea ce priveşte formele cazuale existente în ambele limbi (genitiv, dativ şi acuzativ), cele două sisteme coincid în mai multe puncte. Trebuie observat, în primul rând, că dintre cele două serii de pronume folosite la dativ şi acuzativ, accentuată şi neaccentuată, cea neaccentuată este incompletă. Forme neaccentuate au numai persoanele întâi şi a doua singular, iar pentru celelalte nu se disting decât formele accentuate, care se folosesc în texte şi cu funcţia de cele neaccentuate.

În limba română contemporană, în formele acestea, poziţia verbului auxiliar este fixă: acesta este plasat întotdeauna în faţa participiului sau infinitivului. Faptul că este o topică veche şi normală este confirmat de cele mai vechi texte româneşti originale. În textul Scrisorii lui NeacşuScrisorii lui Neacşu apar 13 forme verbale compuse (11 forme de perfect şi 2 forme de viitor). În interiorul lor, topica este mereu aceeaşi. Primul este verbul auxiliar, după care urmează infinitivul sau participiul, ca în limba română de azi.

Fragment din “Srisorea lui Neascu”Fragment din “Srisorea lui Neascu”

‘I pak dau ştire domnie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de miie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela sfântul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaş şi de genremiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, prin Ţeara Rumănească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai marele miiu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniitale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.’

Liturghierul lui MacarieLiturghierul lui Macarie

Este important de precizat cã Liturghierul macarian

reprezintă o formă rară a liturghierului slav, datoritã prezenţei Învăţăturii sfântului Vasile cel Mare pentru preoţi. De asemenea, unele rugăciuni prezente la sfârşitul cãrţii sunt foarte rare şi se regăsesc numai în textul slav al unui manuscris din secolul al XVI-lea.Importanţa lui Macarie pentru cultura şi spiritualitatea noastrã reiese cel mai bine din ceea ce spunea Înalpreasfinţitul Pãrinte Mitropolit NIFON în „Cuvântul înainte al volumului de studii al ediţiei jubiliare”: „Macarie a fost creator de tradiţie autohtonă definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea

Tipărirea Liturghierului a început încă din anul 1507 "din porunca domnului Io Radu Voievod căruia să-i fie pomenirea vecinică" .

La sfârşitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: Povăţuirea către preoţi a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala Proscomidiei (partea Sf. Liturghii în care preotul pregăteşte pâinea şi vinul pentru Sf. Împărtăşanie); Liturghiile: a Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipseşte din tabla de materii, unde este reunit din greşeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare şi a Darurilor Înainte Sfinţite şi alte câteva rânduieli obişnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc.

MacarieDe la CetinjeCetinje, Macarie a sosit în Ţara Românească la

invitaţia lui Radu cel MareRadu cel Mare, unde a fost primit cu multã bunãvoinţã, ca şi mulţi alţi cãrturari luminaţi de peste Dunãre , pentru înfiinţarea unei tipografii. Cărţile tipărite în Ţara Cărţile tipărite în Ţara Românească sunt obişnuitele texte bisericeşti, texte traduse Românească sunt obişnuitele texte bisericeşti, texte traduse odinioară din limba greacă ,în limba slavonăodinioară din limba greacă ,în limba slavonă şi copiate în manuscrise pentru folosinţa românilor care adoptaseră ritul slavon. În tiparniţa de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) şi un Evangheliar (1512).

Liturghierul este principala carte de ritualcarte de ritual a Bisericii Ortodoxe care cuprinde rânduiala slujbelor la vecernie, utrenie şi cele trei liturghii ortodoxe, a împărtăşirii, a rugăciunilor pentru diferite trebuinţe şi sinaxarul. Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită şi prima ediţie a acestei cărţi de cult în limba slavonă.

Liturghierul din 1508 are 128 foi (256 p.) şi este numerotat pe caiete. Primele patru foi nu sunt numerotate, urmând 15 caiete a opt foi care sunt numerotate cu cifre chirilice. Ultimul caiet are 4 foi. Aspectul exterior al Liturghierului lui Macarie este acela al unei cărţi frumoase, de lux, dar la o atentă cercetare se constată că este o tipăritură neglijentă, cu numeroase greşeli de tipar şi omisiuni din text, ceea ce certifică faptul că tipografia din Ţara Românească nu atinsese un grad înalt de perfecţionare, neavând o tradiţie tehnică în acest sens.

Macarie a fost creator de tradiţie autohtonă definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea. Ornamentele Liturghierului macarian dovedesc unele influenţe bizantine, dar mai ales asemănări cu manuscrisele moldoveneşti, nu numai prin faptul că în frontispicii apare, în diferite variante, stema Ţării Româneşti, ci şi prin modalitatea deosebită de ornamentare a cărţii, preluată, după cum am spus, de la cartea manuscrisă, autohtonă .

GestaGesta HungarorumHungarorum

Gesta Hungarorum

Gesta Hungarorum ( latinescul pentru Faptele ungurilor), este o lucrare care consemnează istoria timpurie

ungară, scrisă de de către autorul Magister PMagister P, denumit de obicei Anonymus. El se descrie pe sine însuşi drept "un supus servitor al regelui Bela"; existând însă mai mulţi regi Bela la care s-ar putea referi (cel mai probabil este vorba de regele maghiar Bella al III-lea).

Această cronică este importantă nu numai pentru istoria ungurilor ci şi pentru a altor neamuri aşa cum erau şi românii. Gesta Hungarorum a fost atît argument ştiinţific în istorie, cît şi bază pentru confruntările politice dintre români şi maghiari în ultimele 2 secole cu privire la drepturile unei naţiuni sau alteia asupra Transilvaniei. În disputa privind întîietatea românilor sau ungurilor în locuirea Transilvaniei, romantismul naţional a exacerbat propriile argumente în defavoarea adversarului şi a emis teorii care mai de care mai fanteziste. Contestarea conţinutului Gestei mai ales de către istoricii unguri are la bază raţiuni politice care au denaturat interpretarea ştiinţifică. Alexandru Madgearu: "Toate aceste informaţii au fost contestate de diverşi istorici maghiari pe motivul că Anonymus s-ar fi folosit de nişte izvoare orale care nu prezentau încredere sau că acesta, pur şi simplu, ar fi inventat aceste ştiri. Numai că el nu avea nici un motiv să inventeze prezenţa românilor din Transilvania şi Pannonia deoarece acest lucru nu era relevant pentru discursul său. Ceea ce a urmărit el în opera sa era legitimarea dominaţia Coroanei ungare asupra Transilvaniei.

În acest sens, prezenţa românilor nu era importantă sub nici un aspect. Ceea ce conta era transferul dreptului de stăpînire asupra teritoriului de la domnul anterior, Gelu, către cel care deţinea coroana Ungariei. În perioada medievală ideologia primului venit şi a majorităţii etnice nu avea aceeaşi semnficaţie ca azi. Ceea ce conta era dreptul cuceririi.

Textul Gestei, deşi este tendenţios prin faptul că înlocuieşte persoana adevăratului cuceritor al Transilvaniei cu o alta, este credibil în privinţa prezenţei românilor. Mai mult, pentru cazul Pannoniei, el este confirmat de un izvor care nu a fost supus aceloraşi îndoieli, Cronica lui Simon de Keza, care îi aminteşte pe români ca locuitori ai Pannoniei în perioada anterioară venirii ungurilor."

Influente Maghiare– Romania Hungarica

In dezvoltarea limbii şi a culturii Românilor ar fi nedrept (şi neştiinţific) să nu luăm în seamă, aşa cum se cuvine,

contactele româno-maghiare – nu numai pe cele lingvistice, ci şi pe cele culturale.Convieţuirea, de-a lungul veacurilor, dintre Români şi Maghiari a dus, în mod firesc, la influenţe reciproce dintre

limbile lor, iar Transilvania a fost cu precădere locul de contact şi de interferenţe. Poate chiar de bilingvism. Istoria Românilor nu poate diminua, ocoli sau ignora interacţiunea lingvistică-culturală româno-maghiara.

Dar să trecem la analiza generală a lexicului românesc de origine maghiară cunoscut sau utilizat pe întreg teritoriul nord-dunărean. Prima observaţie pe care trebuie să o facem priveşte domeniile semantice. Încă dintru început se remarcă termenii administrativi, politici, economici pe care ocupaţia maghiară şi organizarea feudală (occidentalizantă) a teritoriului le-a putut introduce: aprod, bir, birău, ban “guvernator”, hotar, meşter, pîrgar, pîrcălab, tist, vamă.

Alături de acestea, unele cuvinte din -terminologia proprietăţii agricole: dijmă, imaş, iobag, megieş (megiaş), locaş, răzeş, sălaş, .fiecare dintre aceşti termeni avînd vîrsta (şi distribuţia teritorială) proprie ,este reprezentată, în română, de unii termeni de origine maghiară: nemeş, chinez (= cneaz), alături de care apar grof, herţeg, şoltuz proveniţi evident din feudalismul germanfeudalismul german.

Relaţiile economice-comerciale de pe cele două versante ale Carpaţilor au putut vehicula în română altă serie de termeni: aldămaş, ban “monetă”, cheltui, chezaş, majă “măsură de greutate”, marfă (marhă) “marchandise”, tar “măsură de greutate“ şi “sarcină, povară“, Interesantă este şi terminologia militară. Se înregistrează în acest domeniu o serie de termeni importanţi: cătană, haiduc (la origine, “infanterist maghiar“), puşcă, puşcaş, hotnog “căpitan de oaste“, husar, viteaz.

PuşcăPuşcă• are o istorie complexă, cu o dublă origine, slavă şi maghiară. Termenul este atestat într-un document slavo-român

din 1431-1433 dar apare în circulaţie în Muntenia .Dicţionarele româneşti dau crezare etimologiei slave (probabil, în Moldova, din polonă sau chiar din rusă). Prezenţa lui puşcaş (atestat în Moldova şi în Ţara Românească devenit şi nume propriu în Transilvania (Puşcaş, Puşcariu) pledează, pare-se, în favoarea etimologiei maghiare.

chinchin (magh. kin, dar şi sîrb kinj) • are o traiectorie similară. Frecvent utilizat în textele româneşti din sec. XVI (Florica Dimitrescu 1973, p. 138: 93 deatestări în Palia de la Orăştie!), el nu apare în textele slavo-române. Ca şi chin, verbul derivat, a chinui, a intrat repede în limbajul religios al bisericii ortodoxe (chinurile lui Isus Cristos; oamenii chinuiră pe Domnul etc.) – dar, trebuie menţionată şi aici o filieră sîrbă (kinj), după Dicţionarul Academiei. Putem afirma, fără riscul de a greşi, că – prin intermediul maghiarei, dar şi prin traducerile textelor sacre din nordul Transilvaniei – au pătruns în lexicul religios românesc cuvinte precum chin, chinui (a), chip, dar şi giulgiu, sicriu.

Viclean Viclean (magh. hitlen, hütlen“necredincios”, “perfid”). • cuvîntul avea, la început, sensul legat de viaţa feudală (“infidel faţă de suzeran”) (sec. XV, în documente slavo-române, în Ţara Românească), dar a intrat şi în limbajul religios: hitlean se referă pînă şi la “diavol”, luînd chiar acest sens (Drakul hitleanul, sec. XVI, Tamás 1966, s.v., p. 849). Prin sec. XVII-XVIII se creează forma hipercorectă viclean – iar prezenţa cuvîntului este abundentă în textele româneşti din sec. XVI. Prezenţa maghiară (şi germanică) dar, mai ales, convieţuirea seculară cu Românii „communis” sau nobili mici şi mijlocii („nobilis Olachos”), cnezi şi voievozi,au creat, în ansamblul romanităţii, o zonă etno-lingvistică singulară pe care am avea dreptul – obiectiv – de a o considera într-adevăr o Romania hungarica.

Relatinizare – Influenta Limbii Franceza

Înnoirea limbii române prin asimilarea şi încadrarea elementelor lexicale occidentale este un fenomen complex, început cu mult timp înainte de apariţia primelor traduceri, de la finele secolului al XVIII-lea. Umaniştii de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, cunoscători ai limbilor clasice şi romanice apusene au îmbogăţit vocabularul cu neologisme latinoromanice, unele dintre acestea trădând o filieră polonă, rusă ori greacă.

În 1775, Alexandru Ipsilante reorganizează învăţământul din Muntenia, după modelul francez, introducând studiul obligatoriu al limbii franceze, alături de greacă, latină, slavonă şi română.

Pentru aprofundarea limbii franceze se întocmesc primele gramatici: Nicolae Caragea a alcătuit o gramatică a limbii franceze, scrisă în greceşte (1785). O altă gramatică a fost întocmită de Gheorghe Vendoti (1786). Alexandru Mavrocordat realizează primul dicţionar francez-grec şi grecfrancez şi tot din ordinul lui este întocmit primul dicţionar poliglot, francez-grec-italian. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, manualele franceze de istorie şi filozofie, de matematică sunt traduse din limba franceză în limba greacă, pe care românii o stăpâneau şi o înţelegeau mai bine.

Influenţa franceză a avut un rol decisiv la desăvârşirea caracterului modern al limbii române literare, cel puţin din două motive. Primul are în vedere conştiinţa originii romane comune a celorn două popoare şi a înrudirii lor lingvistice. Cel de-al doilea motiv formulat de Ştefan Munteanu valorifica prestigiul cultural al Franţei la începutul secolului al XIX-lea şi relaţiile de ordin politic şi economic existente între Franţa şi România. Majoritatea termenilor noi sunt împrumutaţi în secolul al XVIII-lea şi mai cu seamă, la începutul secolului al XIX-lea.

Influenţa franceză în terminologia filozofiei româneşti nu este un fapt izolat. Domeniul ştiinţelor pozitive şi al tehnicii cuprinde o bogată sferă lexicală cu neologisme de provenienţă franceză.

Neologismele de origine franceză se modelează, de regulă, sistemului fonetic şi morfologic al limbii române. Dificultăţile întâmpinate se datorează deosebirilor majore existente la nivel fonetic, între cele două limbi. În limba română nu există vocalele ũ şi ô şi nici consoana ń. Un substantiv ca franţuzescul bureau (pronunţat bũrô) a devenit birou suferind transformarea lui ũ în i. Vocala o apare în majoritatea cuvintelor franceze cu sufixul nominal –eur (chaufleur, professeure), sau cu cel adjectival –eux (capricieux). În limba română, vocala ô din aceste sufixe va deveni e: şofer, şomer, după modelul cuvintelor cu –er, existente în limba română (dulgher) sau a celor cu –or (călător).Adjectivele s-au adaptat după modelul derivatelor româneşti cu vechiul sufix –os (< lat. osus): luminos. diftonghează (pardesiu) după modelul vechilor substantive româneşti –iu: vizitiu.

Exista în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea tendinţa de normare a pronunţării prin identificarea imaginii grafice cu cea acustică. Aşa se explică menţinerea în limba română a vocalei e urmate de n + consoana din cuvântul de origine franceză, de tipul: fr. Pension, influence, offenser etc sau în contemporan (fr. contemporain). Procesul de integrare a neologismelor şi a calcurilor lingvistice este unul îndelungat,prelungindu-se pe tot parcursul secolului al -XX-lea. Fie că a fost supraevaluată, fie că a provocat polemică, cert este faptul că influenţa franceză reprezintă nu numai un mijloc de îmbogăţire şi nuanţare, ci şi o redefinire a fizionomiei neolatine a limbii române, în aria romanităţii balcanice.

Concluzie•limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi susţinută cu

argumente lexicale, morfologice şi sintactice;•substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din care s-au păstrat

foarte puţini termeni, mai ales pentru că nu există documente scrise şi inscripţii din această perioadă;

•influenţele care s-au exercitata asupra substratului se împart în două categorii principale: influenţele vechi – din slavonă, maghiară, greacă – şi influenţele târzii – din neogreacă, turcă, franceză, germană, italiană.

•În 1521 este datat primul text redactat în limba română, scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, dar au mai fost descoperite, în sec. al XIX-lea, „textele rotacizante”, despre care se crede că pot fi datate anterior anului 1521;

•Tipăriturile lui Coresi, traducerile cărţilor religioase şi crearea de texte cu caracter normativ ( pravilele din Moldova şi Muntenia ) contribuie semnificativ la formarea limbii române literare unitare;

•Scrierile istoriografice ( Grigore Ureche, Miron Costin ) au o contribuţie esenţială atât în cadrul procesului de cultivare a limbii, cât şi în procesul de creare a unor baze ale literaturii naţionale;

•În scrierile cronicarilor apare pentru prima oară preocuparea pentru argumentarea latinităţii limbii şi a poporului român, care va dobândi, în secolele ulterioare, o tentă politic şi socială în cazul Transilvaniei ( Şcoala Ardeleană );

Trasaturi definitorii ale limbii romane

•Faptul ca sunetele nu exista izolat in vorbire face ca aproape intotdeauna anumite trasaturi ale sunetelor sa fie modificate sub influenta sunetelor inconjuratoare sau datorita pozitiei lor in cuvant. Sunetele unei limbi nu sunt elemente inalterabile,date o data pentru totdeauna ,ele pot sa-si modifice caracterul si chiar sa se transforme in sunete noi. •Schimbarile sunetelor nu se datoreza numai influentei sunetelor inconjuratoare sau pozitiei sunetului in cuvant, cauzele sunt numeroase si variate. •Dupa cauzele care le produc,schimbarile fonetice se impart in: 1)schimbari fonetice combinatorii,produse de coarticulatie ,de influenta suneletor invecinate; 2)schimbari fonetice necombinatorii,carec se produc indiferent de sunetele inconjuratoare.Datorita coarticulatiei se produc procese de :asimilare , disimulare , metateza , epenteza , sincopa etc;

1)ASIMILAREA este fenomenul prin doua sunete diferite,alaturate sau la mica distanta,capata caractere comune unul devenind asemanator sau identic cu celalalt.(Exemplu: subţire .Asimilarea consta in faptul ca b sonor a devenit surd asemenea consoanei ţ).Procesele de asimilarea sunt foarte variate si se clasifica astel:•Asimilare consonantica • Asimilare partiala•Asimilare vocalica • Asimilare totala•Asimilare la distanta • Asimilare progresiva•Asimilare in contact •Asimilarea regesiva

2)DISIMILAREA este schimbarea fonetica prin care unul din doua sunete asemanatoare pierde trasaturile articulatorii comune,se diferentiaza,capatand trasaturi deosebite,neori disimilarea duce chiar la eliminarea unuia dintre sunete.Este fenomenul fonetic opus asimilarii.Si aici gasim aceleasi categorii ca la asimilare.

3)METATEZA este schimbarea ordinii unor sunete in cuvant pentru usurarea pronuntarii.(Exemplu: sculptura >scluptura).Formele cu meteteza nu sunt corecte.

4)EPENTEZA consta in introducerea unei consoane intre doua sunete greu de

pronuntat im preuna.

5)SINCOPA este caderea unei vocale intre doua consoane.Consoanele invecinate ,

mai ales consoanele continui ( l, r, m, n, s, z, f, v, j) absorb vibratiile vocalei.

Evolutia limbii romane literere

Limba literara a aparut inainte de crearea statului si inainte de scriere.Limba literara este aspectul cel mai ingrijit ,cel mai elaborat al limbii unei comunitati stabilit prin norme unitare si consolidat prin scris. Limba literara este conservatoare, deoarece ramane consecventa principalelor norme gramaticale ,dar si inovatoare pentru ca este deschisa spre modernitate, acceptand cuvinte sau expresii din alte limbi,in cazul in care nu exista in limba respectiva . In secolul al XVI-lea,cand apare scrierea in limba romana,diverse dialecte se prezinta mai mult sau mai putin la egalitate ,continuand traditia stabilita de literatura populara orala. In secolul al XVII-lea apare tot mai frecvent si mai expicit ideea ca limba intrebuintata de scriitori,in operele originale ca si in traduceri,trebuie sa fie inteleasa de populatia tutoror tinuturilor romanesti.Autorii nu scriu ,sau se silesc sa nu scrie in graiul lor, ci scriu in limba romaneasca.Centrul principal al limbii literare s-a mutat cu timpul la Bucuresti,gratie prestigiului castigat de capitala tarii. Limba romana literara nu a ramas neschimbata in decursul timpului :forma ei de astazi difera destul mult de cea din secolul al XVI -lea sau al XVII-lea.Ea adevenit din ce in ce mai unitara. Limba literara a fost deci un element de unificare lingvistica cu mult inainte de formarea statului romanesc .Limba literara contemporana a atins insa maturitatea abia spre sfarsitul secolului al XIX-lea.Dar evolutia ei nu a incetat,caci numai o limba moarta poate sa fie fixata definitiv.

Limba literara trebuie sa fie cat mai apropiata de limba poporului,din care isi trage de fapt forta vitala.De aceea marii scriitori s-au silit sa fie mai atenti la limba care se vorbeste in jurul lor.

Pe de alta parte ,prin ridicarea la cultura a maselor largi,vorbirea populara face un pas urias spre o treapta superioara,care o apropie insa de limba literara. Astfel,din ce in ce mai m ult, limba literara ajunge sa se confunde cu cea nationala.

Limba literara poate fi clasificata in functie de stilurile functionale: stilul beletristic , stilul tehnico-stintific , stilul juridico-administrativ , stilul

publicistic , .stilul colocvial. In evolutia limbii romane literare au fost stabilite doua etape:

I.Perioada veche

II. Peroada moderna

I.Perioada veche (sec. al VII-lea – 1780) De la jumatatea secolului al VI-lea cultura romana a fost influentata puternic de

cea slavona. Incepand din secolul al IX-lea in S-E Europei se impune alfabetul chirilic,creat de

Chiril si Metodie.Desi cuvintele erau romanesti scrierile erau chirilice. Abia in timpul lui AL . I. Cuza se impune grafia latina.Primul document scris in

limba romana este scrisoarea lui Neacsu catre judele Brasovului. Textele maramuresene sau rotacizante constituie o etapa importanta in evolutia

limbii romane. Din categoria acestor texte amintim : Psaltirea kurmuzachi, Psaltirea voronetiana

si Codicele voronetian.

LITURGIERUL LUI MACARIE 1580 scris in limba slavona este prima tiparitura din tara

noastra. In 1544 apare Catehismul luteran in limba romana Prima tipografie din tara noastra a fost infiintata la Brasov in 1559 de Diaconul

Coresi,

unde au fost tiparite 11 carti in limba slavona si 9 in limba romana.

Secolul al VIIlea a fost dominat de scrierile umanistilor Grihgore Ureche,Miron Costin,

Ion Neculce si Dimitrie Cantemir. In Tara Romaneasaca istorio-grafii Radu Greceanu si Mihail Moxa creaza lucrari

de-o valoare incontestabila. Dintre scrierile aparute atunci amintim:Cazania lui Vaarlam , Psaltirea lui

Dosoftei, Didahiile lui Antim Ivireanul.In 1688 apare Biblia de la Bucuresti considerata un monument al limbii romane literare.

II Peroada moderna(dupa 1780) In anul 1780 Gheorghe Sincai si Samuil Micu au elaborat prima gramatica a limbii noastre.Alaturi de acestia doi ,Petru Maior si Ion Budai-Deleanu creeaza conducerea

Scolii Ardelene,primul nucleu iluminist din cultura romana. Drepturile romanilor din Transilvania au fost cerute autoritatilor maghiare printr-

un act numit ,,Supplex libellus valachorum Transilvania’’.

Mitul etnogenezei in literatura romana

Literatura Populara

Pe parcursul sutelor de ani, poporul roman si limba sa ca "un fagure de

miere" a ramas pururea viu prin folclorul si traditiile sale ancestrale,

care s-au purtat pe buze din generatie in generatie, fiind cantate si

doinite inainte de a fi tiparite . "Scrierile au un caracter sacru"( Mircea Eliade) dar si un profundcaracter mitic - de origine populara - care se rasfrange in

literatura culta. Criticul si istoricul literar G.Calinescu apreciaza ca la baza

litaraturiiromana sunt patru mari mituri: Mitul etnogenezei ( al formarii poporului roman) -"Traian si

Dochia’ cules de

Gheorghe Asachi Mitul zburatorului ( al dragostei adolescentine) - "Zburatorul" Mitul jertfei pentru creatie -’Monastirea Argesului" Mitul transhumantei (al atitudinii in fata mortii) - "Miorita"

Traian si Dochia

Sub muntele Pion, în Moldova I

Între Piatra DetunataS-al Sahastrului Picior, Vezi o stânca ce-au fost

fataDe un mare domnitor.Acolo de rea furtunaE lacasul cel cumplit, Unde vulturul rasunaAl sau cântec amortit.

Acea doamna e Dochie, Zece oi, a ei popor,

Ea domneaza-n vizuniePreste turme si pastori.

IILa frumusete si la minteNici o giuna-i samana,

Vrednica de-a ei parinte, De Deceval, ea era.

Dar când Dacia-au împilat-o

Fiul Romei cel marit,

spatiul bine-delimitat impresia veridicitatii

marca a subiectivitatii

simbolul romanilor originea latina a neamului roman

Cele zece porunci biblice Sacralitatea popoarelor antice

( dacilor)

Dochia =Dacia

istoria care sta la baza tuturor lucrurilor

bogatia Daciei

Pre cel care-ar fi scapat-o, De-a iubi a giuruit.Traian vede asta zâna;Desi e învingator, Frumusetei ei se-nchina, Se subgiuga de amor.

III

Împaratu-n van cataPe Dochia-mblânzi;Vazând patria ferecata, Ea se-ndeamna a fugi.Prin a codrului poticaEa ascunde al ei trai, Acea doamna tinericaTurma paste peste plai.A ei haina auritaO preface în saiag, Tronu-i iarba înverzita, Schiptru-i este un toiag.

•modestia si simplitatea dacilor

•cumuniunea cu natura (loc de refugiu pentru creatii lui Zamolxis)

IVTraian vine-n asta tara, Si de-a birui deprinsSpre Dochia cea fugaraAcum mâna a întins.Atunci ea, cu grai ferbinte, “Zamolxis, o, zeu, striga, Te giur pe al meu parinte, Astazi rog nu ma lasa!Când întinde a sa mânaCa s-o strânga-n brat Traian, De-al ei zeu scutita zânaSe preface-n bolovan.

V El petroasa ei icoana

Nu-nceteaza a iubi;Pre ea pune-a sa coroana, Nici se poate desparti.Acea piatra chiar vioaieDe-aburi copere-a ei sin, Din a ei plâns naste ploaie, Tunet din al ei suspin.O ursita-o privegheaza, Si Dochia deseoriPreste nouri lumineazaCa o stea pentru pastori.

•comuniunea om-divinitate

•sacrul disociat de profan

cunoscut de omul superior , care se scrifica pe sine insusi pentru propria-i ruga

Neamul dacic continua sa privegheze asupra destinului urmasilor sai

noul neam format din piatra Daciei si din puterea si civilizatia romanilor

exemplul dac al vitejiei si al onoarei –stanca ce infrunta veacurile

Mitul etnogenezei sau mitul formarii poporului roman are la

baza adevarul istoric al luptelor dintre daci si romani din anii 101-102 105-106, povestea fiind animata de victoria latinilor si ocuparea spatiului Carpato-Danubiao-Pontic.Aceasta victorie este perceputa ca o mare umilinta de catre daci , izvoarele dezvaluind actul sinucigas al lui Decebal si al generalilor sai, care prefera cu vitejie moartea in schimbul unei vieti asuprite. Orgoliul si mandria strabunilor s-au reflectat in operele populare , luand forma legendei "Traian si Dochia" ,culeasa si publicata de Gheorghe Asachi .

LegendaLegenda proiecteaza o actiune delimitata in timp si spatiu : la sfarsitul celui de-al dolea razboi daco-roman (105-106) stanca este localizata , geografic , in apropierea muntelui Ceahlau ("Sub muntele Pion")

Caracterul popular al legendei este determinat de termenii regionali si arhaici ritmul trohaic rima incrucisata –saraca

Personajele reprezinta adevarate metafore ale celor doua popoare Traian este imparatul darz al Romei, care reprezinta setea de cucerire a "uriasului popor de regi" :( "Traian vine -n asta tara /Si de-a birui deprins") Dochia - numele acestui personaj a fost Dacia , devenit DOCHIA baba Dochia ( Dacia) a fost o realitate umana in perioada matriarhatului Dochia este o pronuntie traco -dacica a numelui Dacia Ptolomeu, pe la mijlocul secolului al II -lea , in lucrarea sa " Indreptari geografice", inregistreaza intre orasele din Dacia , Decidava, cetatea Dochia (nu a Dachiei) .

Legenda debuteaza cu specificare spatiului si a timpului , amintindu-ne de balada populara  ‘Monastirea Argesului" ,cu scopul de a crea un univers concret , de a da senzatia veridicitatii. Structurarea in capitole a legendei marcheaza momentele principale ale povestii :prezentarea situatiei actuale( un deznodamant antepus), cucerirea Daciei si dragostea imparatului pentru Dochia ( expozitie si intriga), fuga printesei in munti ( desfasurarea actiunii) , invocarea zeului atotputernic , moartea si metamorfoza eroinei ( punctul culminant). Sacrificiul realizat in cel de-al patrulea capitol sugereaza curajul si demnitatea unui intreg popor.Astfel ,dacii biruiti in razboi se cuibaresc cu taria si darzenia lor in sufletul Dochiei, ca in matca Dunarii, lasand dovada pentru totdeauna modelul sacrificiului suprem , care a dainuit de-a lungul istoriei , regasindu-se in piepturile marilor voievozi de mai tarziu.Indrazneala si infatuarea imparatului , care imbatat de victorie tinde spre o iubire pacatoasa, sunt trasaturile lumii latine , care nu a cunoscut pana atunci gustul amar al infrangerii.

Legendele babei Dochia Pe baza mitului etnogenezei , au aparut o serie de obiceiuri si de legende, nascocite de spiritul creativ al romanului, cum ar fi zilele babelor.

Numele pare a proveni din calendarul bizantin , care pe 1 martie celenbra Sfanta Martira Evdokia .Zilele babelor in unele parti ale tarii sunt considerate primele 12 zile din martie , echivaland simbolic cu numarul lunilor anului.Aceste zile ( 6 calduroase si 6 friguroase) marcheaza iesirea treptata din iarna si instalarea primaverii.

Se spune ca Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal de care s-a indragostit Traian , regele Daciei.Urmarita fiind de trupele imparatului , Dochia se ascunde pe muntele sacru , Ceahlaul , impreauna cu oile.Este ajutata de Maica Domnului , care o transforma impreuna cu turma sa intr-un complex de stanci.

O alta legenda intalnita in Bucovina , o prezinta pe Dochia drept o fata de familie aleasa, care , fugind de imparatul cotropitor ce voia sa o ia de nevasta ,s-a travestit in pastorita , urcand cu turma de oi in munti.Cum timpul era frumos , a inceput sa lepede din cojoace unul cate unul .Dar aproape ajunsa in varf se lasa deodata un frig cumplit.Nefiind deprinsa cu frigul si temandu-se sa se intoarca incepu a carti inaintea lui Dumnezeu.Acesta o pedepsi prefacand-o in stana de piatra , iar oile in bolovani.

Mitul etnogenezei in diferite creatii populare

Mitul etnogenezei se intalneste in numeroase opere literare care ,prin

intermediul adevarului istoric ,au reinviat trecutul glorios al Daciei si al Romei.Desi ulterior originea latina a fost dezmintita, intrepatrunderea celor doua popoare si procesul de romanizare care a urmat cuceririi sunt inca vi in constiinta romanilor , atat datorita limbii cat si datorita creatiilor literare ale marilor scriitori din literatura autohtona.

Printre acestia ,se remarca cu deosebire Mihai Eminescu ,pe care Titu Maiorescu il considera " un poet in toata puterea cuvantului".Prin geniul sau innascut, si prin dorinta neechivoca de a reinvia un trecut plin de glorie si frumusete, el a abordat mitul etnogenezei atat in drama cat si in poezie.

In drama "Decebal" , apare aceeasi prezenta feminina ca si in legenda, Dochia fiind nepoata fostului rege Diurpaneu,vara primara a lui Boris (principe dac) .In opera dramatica ,ea se contureaza ca personaj , in timp ce in creatia populara ca portret simbol. Dochia , vazuta ca o zana in ambele opere ,reprezinta fata antitetica a lui Decebal chipul intors catre Roma ca spre un principiu de depasire a violentei nimicitoare a istoriei, ca spre o stabilitate si ordine superioara( Petru Cretia).

O alta creatie eminesciana in care apare mitul etnogenezei este poemul ‘Memento mori ‘(‘Panorama desertaciunilor) , ce prezinta decaderea marilor imperii , care au cunoscut sfarsitul in ciuda puterii si a influentei lor incomensurabile  . Babilonul : ‘cetate mandra cat o tara , o cetate cu muri lungi cat patru zile , cu o mare de palate ‘ piere, in timp ca un fir de praf incat ‘de-l intrebi :unde-i Ninive ? el ridica mana-i lunga , /Unde e ? nu stiu , zice , mai nu stiu nici unde –a fost. ‘ Insiruiurea marilor leagane ale civilizatiei antice se continua cu povestea Egipetului , a Palestinei , aGreciei, luand o amploare deosebita in prezentarea meleagurilor Daciei si a luptei acestiu popor cu Imperiul Roman.

‘Langa rauri argintoase , care misca-n mii de valuriA lor glasuri inmiite , printer codrii , printre dealuri ,Printre bolti sapate –n munte , lunecand intunecos,

Acolo-s dumbravi de aur cu poiene constelate , Codrii de argint ce misca a lor ramuri luminate Si paduri de-arama rosa rasunand armonios. ‘

Dacia se desprinde din randurile poeziei ca un taram de basm , unde oamenii si zeii traiesc o viata comuna , pamanteana. Palatul din munte , ‘cu-a lui scari de stanci inalte ‘ este locul unde luna , in intruchiparea Dochiei, isi poarta pasii prin noaptea fara de sfarsit . Raul pe care ea pluteste in luntre , si care strabate universal de basm , plin de fiinte care surprind bogatia taramului dacic, dar si comuniunea ancestrala a omului cu natura, este o metafora a Dunarii , fluviul avand o viata proprie, dar si un intens caracter mistic, fiindasemanator apelor mitologiei antice , pline de mistere ,de semne ale mortilor si ale zeilor. Destinatia Dochiai este muntele ‘jumatate-n lume,jumatate-n infinit’ (o varianta autohtona a Olimpului grecesc) , spatiul mitic unde locuiau zeii Daciei :’Luna , zana Daciei , vine la a zeilor serbare’.Din acest moment , prezenta personajului feminin se estompeaza, aceasta metamorfozandu-se in insusi poporul dac, atacat de fortele imperiului Roman.

Lupta intre cele doua popoare este o lupta cosmica. Mihai Eminescu ofera razboiului geto – dac dimesiuni astrale , mitice ,amintind de razboiul Troian, si de zeitatile care nu-i uitau pe oameni. Aparitia ‘oastei zeilor Daciei’ este o dovada impecabila de maretie si putere :

‘Nu.Din fundul Marii Negre , din inalte-adance hale,Dintre stance arcuite in gigantice portale

Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit –Si Zamolx , cu uraganul cel batran , prin drum de nouri

Misca caii lui de fulger si-a lui car.Calari de bouriA lui oaste luminoasa il urma din rasarit ‘

Natura este partasa celor doua armate , contribuind la crearea uniu univers haotic, dominat de supranatural si de puteri mai presus de fire , datorita carora ‘ muntii se clatin , ceruri tremur , marea moare, e semnul cel de lupta intre armiile de zei’. Infrangerea dureroasa este marcata de ‘glasul parintelui ranit ‘ in coasta de fulgerul lui Joe , si determina retragerea suferinda a zeilor in mare, unde isi ‘ ingroapa cu lumina a lor trai intunecos’. In antiteza cu divinitatea politeista care , fiind nemuritoare, primeste mormantul infrangerii si alsinguratatii, oamenii , conducatorii Daciei ,cu Decebal in frunte, ii sfideaza de pe zidurile Sarmisecetuzei pe romani. Cuvintele regelui dac strabat vaile si muntii , repetandu-se haotic in toate colturile codrului. Amenintarea este evidenta , asemenea valorii profetice a monologului lui Decebal , care il anunta pe Traian despre soarta cruda ce va sa vie asupra imperiului :’ Vai voua, romani puternici ! Umbra, pulbere si spuza /Din marirea-va s-alege ! Limba va muri pe buza /Vremi veni- vor cand nepotii n-or pricepe pe parinti’. Blestemul repezit din stanci in stanci este un imn inchinat mortii regelui , care se arunca in abisul vaii-adanci , pentru a nu cadea prizonier .Acest act de mandrie si de putere , il ridica pe Decebal in randul zeitatilor ingropate in intuneric, dar care raman vesnic vii prin faptele si sangele lor care a curs.

Mihai Eminescu a fructificat pe deplin mitul etnogenezei in operele

sale, reusind sa descrie cu o infinita delicatete si tarie arhetipul

neamului romanesc. Credinta nestirbita in zei ( ‘Rugaciunea unui

dac’) si in propriul popor a facut din daci o natiune victorioasa prin

ea insasi , care ar fi supravietuit si s-ar fi dezvoltat cu siguranta , si in

lipsa influentei latine.

Proiect realizat de elevii

•Savu Elena•Moraru Ana –Maria•Chirobocia Gabriela •Chirobocia Mihaelaclasa aXI a B

Prof.coordonator : Ramona Tarlungeanu