Latinitate şi dacism

1

FIŞA STUDIULUI DE CAZ

Titlu: Între istorie şi mit

Tema: Latinitate şi Dacism

Componenţa grupei de elevi:1. Calina Ion Flavius2. Din Sebastian3. Ion Eduard4. Din Alexandru5. Raicea Flavius6. Nitu Daniel

Profesor Coordonator: COMĂNESCU FLORENTINA

Cuprins

Argumente susţinând originea latină sau dacică a poporului român

a) Mitul fondator: Baba Dacia – Baba Dochiab) Dochia şi Traianc) Date istorice - Romanizarea Dacieid) Romanitatea românilore) Formarea limbii românef) Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Alecsandrig) Caracteristici ale dacilorh) Continuitatea dacilor după cucerirea romană

2

Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situaţia ne apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale.

  Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin vorbesc despre originile noastre romane, negând existenţa elementului dac. De altfel, Miron Costin redactează prima istorie care arată originile pur romane ale poporului său, „De neamul moldovenilor”, linie continuată de Dimitrie Cantemir, apoi de Şcoala Ardeleană, cel mai de seamă reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior. De altfel, o sumară anchetă asupra mărturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea românilor, relevă ideea descendenţei românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia. Teoriile savanţilor români ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai) care pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de partizanii teoriei imigraţioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad litteram mãrturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) şi Eutropius (Breviarium, VIII, 6, 2) dupã care Traian ar fi nimicit poporul geţilor.

           Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului XIX, ideea persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a poporului român, capătă o nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Brătianu, şi este continuat cu mare avânt de către Haşdeu, care devine susţinătorul cel mai fervent al continuităţii dace, cu argumente lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial, şi de Cezar Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice. În intervalul 1870-1880, se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care din romane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane. Dacă Grigore Tocilescu şi Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere limitată a elementului dacic în această sinteză, A. D. Xenopol aduce argumente de ordin toponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei elementului autohton.

În concluzie: Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru analizând argumentele lingvistice, etimologice , istorice, dar şi literatura română care conţine diferite referiri la originea poporului.

3

Mituri fondatoare

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură populară. Arhaicele rituri de construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub forma legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei, definită ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al „Meşterului Manole”, de care am amintit mai sus.

Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a poporului român.

Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală şi este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta" în care s-a recunoscut numirea lunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe cînd în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor"

G. Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând „constituirea însăşi a poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a lui Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi şi poate fi pus în legatură cu numele matriarhal al Dacilor.

În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrîntă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase să fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefacută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”. Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochia

4

i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.

Date istorice - Romanizarea Daciei

Pentru români, singurul popor neolatin din sud-estul europei, romanizarea poporului şi a populaţiei daco-getice din antichitate prezintă o importanţă deosebită, pentru că acest proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiene-pontice, stă la baza constituirii şi apariţiei poporului pe arena istoriei.

În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar şi anume:

a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată, latinofonă, venită din toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea prin colonizare;

b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică.

Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.

Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi erau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decât probabil ca geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele stapânitorilor".

Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar în toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şi tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

5

După ce Traian a învins Dacia, aici a început o colonizare masivă. Bogăţiile Daciei atrăgeau ca un miraj mulţimi de colonişti. Eutropius spunea că: „Traian, după ce a cucerit Dacia, a adus aici din tot imperiul roman mari mulţimi de oameni, ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”.

Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi prin modernizarea statului, construcţia unei vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor aşezări civile, ridicarea unor aşezări rurale la nivel de oraş şi chiar întemeierea unei capitale pe locul celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numărul oraşelor s-a ridicat la 11, unele luând fiinţă încă din timpul lui Traian.

Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de fortificatii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri: colonii, municipii si sate.

Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae (Calan).

Sinteza daco-romană a dus la apariţia antroponimelor romane în Dacia. Fără îndoială că antroponimele de factură romană nu aparţineau exclusiv romanilor sau italicilor, ele fiind purtate şi de proviniali romanizaţi sau în curs de romanizare, care preferau să-şi schimbe numele vechi cu nume romane.

Trebuie neapărat să amintim faptul că „romanizarea efectivă a dacilor supuşi se exercită asupra unei populaţii la care civilizaţia romană începuse să pătrundă cu cel puţin o sută de ani mai devreme” (C. Daicoviciu, Romanizarea, p. 263), adevăr susţinut de numeroşi învăţaţi români (V. Pârvan, N. Iorga etc.).

Coexistenta daco-romana. Dacia a ramas sub stapânirea romana mai putin de 170 de ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se explica prin durata, destul de scurta de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarte eficienta a doua popoare ce aveau stramosi comuni si a doua limbi inrudite. Aceasta ar fi o explicatie ce ar tine cont de preistorie.

După retragerea Aureliană procesul de romanizare nu s-a încheiat, acesta s-a continuat o vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie proprie, cum afirmă Maria Comşa.

Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei Traiane, avea loc romanizarea Dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor.

6

În concluzie, Dacia a fost romanizată efectiv, creându-se o populaţie daco-romană, care a constituit nucleul singurului popor romanic în estul romanităţii.

Romanitatea românilor

Cucerirea lui Traian impune populaţiei geto-dace o noua direcţie de dezvoltare, de la care simbioza geto-daco-romană nu va putea fi abatută nici de evenimentele care păreau menite sa condamne la dispariţie romanitatea nord-dunăreana: retragerea armatei şi administraţiei ocrotitoare si odată cu ele a instrumentului de apărare a acestui crâmpei al României orientale de primejdia năvălirii popoarelor migratoare.

In veacurile care s-au succedat după dispariţia puterii Romei in partea de răsărit a imperiului, românii s-au menţinut si afirmat acolo unde au rezistat elementului migrator, inainte de toate slavilor, si acolo unde Bizanţul in ciuda unor eforturi aproape permanente n-a reuşit sa obţina decât rezultate efemere aparţiale, anume in spaţiul nord-dunărean.

La începutul altor mărturii ce afirmă răspicat originea romană a poporului şi limbii române se afla un alt împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul pe la mijlocul veacului al X-lea. Ii numeşte români pe aceşti coloni de origine romană totodată afirmând că ei ar fi urmaşi ai unor locuitori colonizaţi de către împaraţii romani „ei se numesc români şi acest nume l-au păstrat până astăzi”.Aflăm deci că aceşti urmaşi ai colonizării romane işi zic romani şi că li se mai zicea români in vremea lui Constantin al VII-lea; împaratul deci nu face altceva decât sa reproducă cele spuse de ei sau despre ei.

Prima afirmaţie cu privire la sfârşitul procesului de formare etnică şi lingvistică a poporului român se bazează pe Strategikonul lui Maurikios care menţionează existenta elementului roman la nord de Dunăre la începutul veacului al VIII-lea şi în Acta s. Demetri (despre controversata chestiune română în scrieri istorice, continuitatea românilor in Dacia) dovada persistenţei elementului roman la nord şi sud de Dunăre la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în a doua jumatate a celui următor.

Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideile iluministe, reprezentanţi acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Budai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau prin intermediul cărţii, ca un mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la conştiinţa de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera

7

de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatea românească şi originea pur romană a poporului român.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al rădăcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiu discutării purităţii neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei probleme în opera cu caracter polemic „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

Formarea limbii române

Limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat. vulagaris=popular).

Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.

Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influenţat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de origine latină.

Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar metoda cu ajutorul căreia lucrăm se numeşte metoda istorico-comparativă.

Morfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură, realitatea limbii latine populare. Majoritatea părţilor de vorbire, flexibile şi inflexibile, sunt moştenite din limba latină: substantivul, cu cele trei declinări; articolul; adjectivul cu gradele de comparaţie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugări.

Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii şi ale ştiinţei, se numeşte limba literară.

8

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”

Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naţionale. La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul adânc al cuvintelor.

Caracteristici ale dacilor

Cine sunt daco-geţii ?

Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, până ce vestitul Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind să dea o veritabilă istorie universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor mai mult de câteva cuvinte. Herodot spune că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai drepţi dintre traci” rezolvând astfel pentru noi problema aparenţei etnice a daco-geţilor. „ Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit şi obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.

Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sînt unul şi acelaşi popor . Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era noastă , ne spune răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar arheologia îi intăreşte în mod indirect spusele prin dovedirea unitaţi depline a culturii materiale create de dânşii. Astfel vom urma exemplul lui Strabo şi vom folosi fără discernământ denumirile de daci, geţi, daco-geţi şi geto-daci ca însemnând unul şi acelaşi lucru.

9

Limba daco-geţiilor

Pentru a cunoşte ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi .

Ştiinţa limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute , vii, vorbită în zilele noastre, e o ştiinţă grea. Reconstituirea unei limbi este dificilă şi migăloasă , acelaşi lucru încercând să facă şi cercetătorii dispărutei limbi a dacilor. Materialul de care dispun e atât de puţin şi atât de inegal încât, ei nici nu-şi propun măcar ţelul ambiţios de a reconstitui , în sensul propriu al cuvântului , limba strămoşilor noştri geto-daci.

Principala problema în care învăţaţii sunt divizaţi o constituie raporturile limbi vorbite de daco-geţi cu limba vorbită de tracii de la sud de Balcani . E o singură limbă cu două dialecte? Sau sunt două limbi înrudite de aproape , dar diferite totuşi? Pentru prima soluţie înclina cercetătorul român I. I. Russu, întemeindu-se nu numai pe materialul lingvistic propriu zis cu care operează, ci şi pe un pasaj strabonian care afirmă că dacii şi tracii vorbesc aceeaşi limbă. După părerea lingvistului bulgar Gheorghiev, recent exprimată şi într-o publicaţie română de studii clasice, traca şi daco-geta sunt limbi diferite, această opinie e susţinută de deosebirile reale între regiune tracică şi cea daco-getică în cea ce priveste structura numelor de localităţi ( multele din numele tracice de aşezări se termină în –para , de exemplu : Bendipara, iar multe nume dacice în –dava , de exemplu : Sucidava) şi de consideraţii făcute de învăţatul bulgar asupra sistemului fonetic , după el diferit, al celor două limbi.

Lingvşti sunt nevoiţi să opereze cu un material extrem de redus şi unilateral . Lipsesc aproape cu desăvârşire textele, ori cat de scurte şi de modeste , în limba traco-dacică. La Grădiştea Muncelului s-a găsit un vas de lut ars cu o inscripşie în limba dacică stampilată pe pereţii lui , inscripţia constă însă numai din trei cuvinte dintre care două sunt nume proprii. Din străvechea limbă a tracilor şi a dacilor s-au păstrat doar neînsemnate fragmente .

Partea cea mai bogată a resturilor limbi traco-dacice o constituie numele propri de persoane , triburi, divinitpţi, aşezări omeneşti , ape şi munţi , păstrate la autorii antici , în inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. S-a putut stabili că numele tribului dacic al costobocilor înseamnă străluciţii, că elementul bostes din cuvântul tarabostes înseamană strălucit, luminos , că elementul final dava are înţelesul de aşezare,târg,sat.

Cercetările moderne , în special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat că limba geto-dacilor nu a dispărut fără a lăsa urme în limbile vorbite azi. În

10

română există cuvinte care nu pot fi explicate nici prin influenţă străină, nici prin moştenirea latină şi care repreyintă vestigii ale graiului traco-dacic : baci, balaur, barză, gard, grumaz, mistreţ, mânz, prunc, strugure, strungă, urdă, vatră, zgardă.

Religia geto-dacilor

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.

Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni, şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi mistică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o grotă. De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice, şi din nou confirmate de

11

Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul şi nordul Dunării.

Continuitatea dacilor după cucerirea romană

Adepţii tezei despre nimicirea dacilor în teritoriile cucerite şi stăpânite de romani la nord de Dunăre îşi sprijineau cu multă nădejde susţinerile lor şi pe două texte antice păstrate la doi autori târzii. Una este cunoscuta scriere a lui Iulian Filozoful, atribuită împăratului Traian: „...am nimicit neamul geţilor”.

Celălalt text are un scurt pasaj din Eutropius, unde se spune că „ ... în îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost golită de bărbaţi”. În ceea ce priveşte aceste texte s-a arătat în repetate rânduri că aici avem de a face cu o exagrare retorică, cu un decalc literar, care nu trebuie luat stricto sensu. Ca în cazul altor scriitori antici care vorbesc despre „exterminări”, „nimiciri”, această afirmaţie are un evident caracter anecdotic şi trebuie înţeleasă numai în sensul înfrângerii, supunerii dacilor, a distrugerii lor militare şi nicidecum că dacii au fost desfiinţaţi ca popor.

Alte surse antice vorbesc sistematic numai de învingerea şi subjugarea dacilor. Iată cum se exprimă alţi scriitori antici: Dio Cassius: „Traian ... , după lungi şi grele strădanii, a biruit pe daci...”; Eutropius: „Traian ... , după ce a învins pe Decebal, a supus Dacia..”.

Şi pe columna lui Traian numeroase scene redau supunerea populaţiei dacice (bărbaţi, femei, copii sau nobili şi oameni de rând) în faţa împăratului şi a oştilor romane. Faţă de mulţimea care se supune, cuceritorii manifestă clemenţă şi înţelegere. Nicăieri nu se văd scene de cruzime sau masacre ale populaţiei dacice.

În ceea ce priveşte textul lui Eutropius, trebuie să spunem că el redă de fapt o stare de lucruri reală şi firească: pierderile mari de bărbaţi suferite de daci în războaiele cu romanii. Procentul mai mic al bărbaţilor autohtoni şi

12

predominarea numerică a femeilor dace după războaiele de cucerire, ca şi colonizarea romană în ansamblul său au creat în mod necesar condiţii favorabile încheierii de căsătorii mixte, între localnice şi noii veniţi.

Asemănarea portului popular românesc cu cel al dacilor de pe Columna lui v Traian, ca şi numeroasele inscripţii şi monumente romane existente încă în Transilvania, au constituit dovezi evidente că românii sunt urmaş evidenţi ai coloniştilor romani.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte, de asemenea, despre originea românilor, susţinând că aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romană la nordul Dunării : „Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură.”

Aşadar, după trecerea stăpânirii romane din Dacia, poporul dac nu a fost nimicit, el a continuat sa existe şi să se afirme în secolele următoare.

13

Bibliografie

Armbuster,Adolf Romanitatea românilor, Istoria unei idei, Editura Academiei Rep. Socialiste Romane, Bucureşti, 1972, pag. 11-28

Brătianu, G.I. O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

Comşa,Maria Sur la romanisation des territoires nord-danubiens aux III-e-VI-e siecles, în Studii noi de istorie, III, p. 23-40

Daicoviciu, C. Romanizarea, Editura p 263

Idem Istoria Romaniei, vol I, p 779

Daicoviciu, Hadrian Dacii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1960

Idem Columna lui Traian, Editura Maridian, Bucureşti, 1966, pag. 14-20

Eutropius VIII, 2-6

Micu, Samuil Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor, editată de Cornel Câmpeanu, Bucureşti, 1963

Pârvan,Vasile Dacia, „Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene” , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti , 1957

Protase,D. Autohtonii în Dacia, vol I, Dacia Romană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pg 13-31

Russu, I.I. Auxilia Provinciae Daciae, în Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti, 1968

Stoicescu, Nicolae Continuitatea românilor, istoricul problemei, dovezile continuităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

Zub,Alexandru Culegere de „Scrieri” ale lui Vasile Pârvan („Scrieri”, Editura Al. Zub, Bucuresti, 1981)

Enciclopedia arheologiei si a istoriei vechi a Romaniei, vol I, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1994, pag. 24-29

Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2002

14