Ingrediente:

Pentru blat:

200 g făină130 g zahăr

un sfert de linguriţă sare170 g unt nesărat, de la frigider, tăiat cubuleţe

Pentru cremă:

6 ouă mari390 g zahăr

220 ml zeamă de lămâie proaspăt stoarsă65 g făină

zahăr pudră, pentru decor

Mod de preparare:

Cuptorul se preîncălzeşte la 160 de grade Celsius. Într-un castron adânc se amestecă făina cu zahărul şi sarea. Se adaugă untul şi se amestecă folosind un mixer, la viteză medie, până

capătă un aspect sfărâmicios, ca un nisip umed.

Orient şi Occident

Cultura română este rezultatul unor contacte cu civilizaţia şi cultura popoarelor orientrale şi occidentale în urma dieritelor evenimente petrecute de-a lungul istoriei. Astfel, departe de a fi o simplă cultură imitativă, cultura noastră ilustrează confluenţa a două mari zone de civilizaţie; în esenţă, până în secolul al XIX-lea preponderente sunt influenţele orientale, vizibile în primul rând la nivel lingvistic (avem cuvinte de origine greacă – anafură, a catadicsi, icoană, liturghie turcă – cafea, chiftea, pilaf, slavă – a iubi, crâng, dumbravă, gleznă, picior), dar şi la nivelul mentalităţilor şi al vestimentaţiei (de exemplu, vestimentaţia lui Lăpuşneanul cuprinde anteriul turcesc) sau la nivelul speciilor literare (cronica, hagiografia – Vieţile sfinţilor, literatura parenetică – Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie). Influenţa occidentală pătrunde începând cu secolul al XIX-lea, când la nivel lingvistic se remarcă preferinţa paşoptiştilor pt neologisme de origine latină (din franceză, italiană) în locul exceselor de cuvinte greco-turce. Moda apuseana în mentalităţi şi vestimentaţie este ironizată de V. Alecsandri în Chiriţa în provincie, iar Titu Maiorescu, prin teoria FFF, combate execsul de imitaţie a instituţiilor occidentale.

Nicolae Iorga face pt prima oară o sinteză a elementelor orientale (imobilism, colectivism, despotism, spirit contemplativ, ştiinţă sacră) şi acelor occidentale (dinamism, individualism, spirit pragmatic, democraţie, ştiinţă profană), sinteză ce caracterizează cultura şi civilizaţăa bizantină.

În perioada interbelică, susţinători ai întoarcerii spre orient sunt tradiţionaliştii în frunte cu N. Crainic, în timp ce moderniştii lui Lovinescu susţin necesitatea modernizării literaturii şi a culturii prin sincronizarea cu Occidentul. Revistele în care au avut loc aceste dispute au fost Viaţa românească, Sburătorul, Gândirea. După al doilea RM, se vb despre conceptul de HOMO BALCANICUS, mai ales în studiul lui Mircea Muthu, care îl caracterizează ca fiind u homo duplex, fiinţă dedublată şi dupliciară, având trăsătri precum hazul de necaz, adaăptabilitatea, toleranţa, versatilitatea, amoralitatea, spiritul tranzacţional, scepticism.

Originea poporului şi a limbii române:

Limba română face parte din familia limbilor romanice, având la bază latina populară/vulgară. Alte limbi care mai fac parte din această familie sunt: franceza, provensala (S Franţei), spaniola, catalana (provincia Catalunya din Spania), italiana, sarda (insula Sardinia, Italia), romanşa sau retoromana (Elveţia), portugheza, dalmata (coasta dalmată a Croaţiei, nu se mai vobeşte de la sfârşitul secolului al XIX-lea). Un element ce individualizează limba română este faptul că este singura limbă latină vorbită în S-E Europei.

Latina vulgară (populară) este varianta orală, spontană a latinei clasice, fiind folosită în vorbirea familiară, ignorând aspectele normative şi acceptând inovaţiile. Este limba de comunicare dintre diversele populaţii ale Imperiului Roman şi suportă modificări din partea vorbitorilor autohtoni cuceriţi, în fiecare provincie altele, astfel încât începe crearea limbilor romanice.

Substrat dacic – este fondul autohton, limba părăsită de populaţia dacă în urma cuceririi de către romani. Cea mai consistentă parte a moştenirii dace se observă la nivelul lexicului, deşi nu s-au păstrat mai mult de 200 de cuvinte:

Nume proprii: Argeş, Cerna, Criş, Dunăre, Iaşi, Jiu, Lotru, Oituz, Olt, Siret, Someş, Timiş, Turda, Bucur;

Substantive comune: abur, baci, balaur, barză, brad, brânză, brâu, buză, ceafă, cioară, copil, gard, fluier, groapă, grumaz, mazăre, mânz, moş, mărar, pârâu, raţă, scrum, stână, strungă, şopârlă, ţap, ţarc, urdă, vatră, viezure, zer.

Verbe: a ciupi, a băga, a se bucura, a cruţa, a scăpăra.

Sufixe: -esc, -eşte, -andru, -ăni.

Unele aspecte din fonetică şi morfo-sintaxă sunt atribuite ipotetic substratului autohton: în fonetică – consoanele h, ş, vocala ă, iar în morfologie – formarea numeralelor prin adiţiune (de la 11 la 19).

Limba română îşi dovedeşte caracterul latin la nivel fonetic, gramatical şi lexical.

a. Transformări fonetice în trecerea de la latină la română:

Căderea consoanelor finale m, n, s,t: caput> capu>cap;

Transformarea consoanei duble –ll- în l: callis>calle

b. La nivel gramatical, româna preia 3 din cele 5 declinări ale substantivelor latineşti, cele 3 genuri, cele 4 conjugări ale verbelor, modurile şi timpurile, pronumele, mare parte a numeralelor, numeroase adverbe, dar mai ales prepoziţii şi conjuncţii.

c. La nivel lexical, vocabularul fundamental al limbii noastre este în proporţie de 60% de origine latină: părţi ale corpului omenesc (cap, creier, dinte, braţ, faţă, inimă, mână), gradele de rudenie (socru, frate, părinţi, nepoţi, cumnaţi, fini), termeni religioşi (biserică, cruce, a se ruga), zilele săptămânii, termeni agrari (pământ, sapă, arătură, semănătură, seceră), verbe care indică acţiuni esenţiale (alerga, aduce,auzi, bate, cădea, cânta, cunoaşte, fi, judeca, lua), obiecte de uz casnic, elemente ale vegetaţiei (arbore, ceapă, codru, munte, pădure), animale domestice şi sălbatice (arici, bou, cal), unităţi ale timpului (an, azi, diminaţă, iarnă, lună, noapte, zi, săptămână), fenomene meteorologice (vânt, ceaţă, fulger, ger).

Latinitatea limbii române a fost semnalată mai întâi de cărturari străini (Papa Pius al II-lea, 1405-1464), apoi de cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, sec. XVII) şi de cărturarii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior) la sfârşitul sec. al XVIII-lea.

În prima fază a dezvoltării ei, limba română veche este denumită româna comună (sau româna primitivă, străromâna, protoromâna, traco-romanica), respectiv limba care se vorbea de strămoşii de la N şi S de Dunăre, din care s-au desprins cele patru dialecte ale limbii noastre: daco-româna, megleno-româna, istro-româna şi macedo-româna sau aromâna.

Teritoriul de formare a limbii române: există trei teorii legate de teritoriul de formare a limbii române:

teoria formării limbii române exclusiv la N de Dunăre, susţinută de D. Cantemir, Petru Maior, B.P. Hasdeu, care este infirmată de existenţa dialectelor româneşti de la S de Dunăre;

teoria formării limbii române exclusiv la S de Dunăre, susţinută de lingvişti străini (Sulzer, Roesler) sau de savanţi români recum Ov. Densusianu sau Al. Philippide, conform căreia după retragerea aureliană s-ar fi produs o migraţie masivă de populaţie din spaţiul fostei Dacii. Teoria imigraţionistă este infirmată de bogatele mărturii arheologice prin care se demonstrează persistenţa populaţiei dacice în teritoriul de baştină, de obiectele de cult creştin, cu inscripţii latineşti sau de persisitenţa unor cuvinte latineşti numai în V României (ai, june, nea, păcurar).

Teoria formării limbii române la N şi S de Dunăre, susţinută de Şcoala Ardeleană şi de majoritatea lingviştilor români (A.D. Xenopol, Al. Rosetti, N. Iorga, Sextil Puşcariu).

Primul document atestat în limba română este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Johannes Benkner din Braşov, datând din 1521, prin care este anunţată o invazie a turcilor. Scrisoarea păstrează protocolul de epocă, având formule iniţiale şi finale preluate din limba slavonă.

Adstrat – Influenţa slavă asupra limbii române:

O importantă influenţă asupra limbii române începe cu mijlocul sec. al V-lea, odată cu migraţia slavilor pe teritoriile de la S de Dunăre (unde asimilează populaţia autohtonă sau o dislocă spre sud) şi pe cele

de la N fluviului, convieţuind cu daco-romanii şi treptat fiind asimilaţi. Procesul este activ în perioada sec. VII-X şi are drept consecinţe bilingvismul slavo-român, reorganizarea Bisericii şi oficierea slujbei după model slav, în limba slavonă, precum şi organizarea statală în cnezate şi voievodate. Şi după sec. al XIII-lea, în diferite etape istorice, limba română a recurs la împrumuturi slave prin intermediul limbilor vecine (bulgara, rusa, uraineana, sârbo-croata).

Influenţa slavă se manifestă asupra românei ca idiom deja format. Din slavă provin cuvinte ce constituie serii semnatice: părţi ale corpului omenesc (gât, gleznă, obraz), vieţuitoare (cocoş, curcă, dihor, gâscă, veveriţă, vidră), relaţii umane (nevastă, rudă, prieten, vrăjmaş), unelte (ciocan, cleşte, greblă), natură (iaz, crâng, izvor, dumbravă), termeni bisericeşti (mucenic, monah, pomană, schit, sfânt, slavă), noţiuni abstracte (duh, milă, muncă, noroc, nevoie, silă), la care se adaugă antroponime (Bogdan, Dan, Dragomir, Dumitru, Mihai, Mircea, Vlad, Vlaicu, Nicolae) sau toponime (Cozia, Ialomiţa, Ilfov). De asemenea, sunt de origine slavă verbe (citi, dărui, hrăni, iubi, logodi, munci), adjective (drag, mândru, prost, viteaz, voinic), sufixe (-ac, -alnic, -anie, -aş, -că, -ean).

Cronicarii – autori reprezentativi pt perioada veche a culturii şi a literaturii române, pt umanismul românesc. Cronicarii moldoveni sunt Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, autorii Letopiseţului Ţării Moldovei, preocupaţi să demonstreze originea latină a poporului şi a limbii române. Operele lor se află la limita între literatură şi documentul istoric, în semsul că numai anumite pasaje au, pe lângă funcţie informativă, şi funcţie emotivă sau poetică. Gr. Ureche – creatorul primului portret din lit rom prin portretul lui Stefan cel Mare, M. Costin – autorul primului pasaj descriptiv (invazia lăcustelor), Neculce – primul povestitor, deoarece el relatează întâmplări cărora le-a fost martor. Cronicarii munteni (Stoica Ludescu, Radu Popescu, Radu Greceanu, Stolnicul C-tin Cantacuzino) sunt mai subiectivi, au un spirit pamfletar şi sunt preocupaţi de conflictul dintre două familii boiereşti, Cantacuzinii şi Brâncovenii.

Portretul lui Ştefan – realizat concis, prin următoarele tehnici: prezentarea iniţială a trăsăturilor fizice, prin procedeul litotei pt a atenua defectele domnitorului (om nu mare de stat), apoi prezentarea portretului moral, întâi prin evidenţierea defectelor (mânios, impulsiv), apoi a calitaţilor (curajul, puterea de a transforma un eşec în victorie, spirit de lider); vodă are o aură mitică şi legendară prin proiectarea morţii lui la nivel cosmic (suferinţa naturii la moartea lui). Predomină subst şi adj la nivel morfologic, portretul ese realizat în manieră obiectivă.

Rolul cronicarilor a fost esenţial în formarea conştiinţei istorice şi în dezvoltarea lit rom.

Dimitrie Cantemir: personalitate enciclopedică la culturii române, primul român admis la o Academie internaţională, anume cea din Berlin. Două din capodoperele sale sunt:

Descriptio Moldaviae – reconstituirea unui cadru temporal şi spaţial într-un stil savant, descrierea cadrului fizic, istoric, politic, cu rigurozitate documentară, ştiinţifică, într-un stil argumentativ, dar si prin introducerea legendelor, miturilor. În cap. Despre năravurile moldovenilor – prima schiţă de caracterizare psiho-etnică a românilor (plăcerea de a vorbi mult, de a polemiza, generozitatea şi ospitalitatea moldovenilor)

Istoria ieroglifică- o istorie secretă, o alegorie, prin ascunderea persoanelor cu existenţă istorică bine determinată sub nume de animale şi păsări himerice. Prezintă lupa dintre moldoveni şi munteni, arbitraţi de turci, toate personajele având măşti animalere. Dezvăluirea numelor adevărate la final se face în Scara tâlcuitoare a numelor. Este o operă literară pentru că nu mai primează valoarea documentară a faptelor şi accentul cade pe stil, pe discurs, nr mare de pagini de naraţiune fictivă, prezenţa unor parabole.

4. ILUMINISMUL

În întreaga Europă, secolul al XVIII-lea a fost desemnat „secolul luminilor”. Iluminismul (sau luminismul) este un curent ideologic şi cultural, cu multiple consecinţe în plan politic, istoric şi artistic, care tinde să emancipeze omul din poziţia rigidă a filozofiei tradiţionaliste, să înlocuiasă o concepţie statică despre om cu una dinamică. Apare în ţările în care burghezia a evoluat mai repede (Franţa, Anglia), ulterior răspândindu-se în estul continentului.

Astfel, ideile iluminiştilor au un caracter anticlerical, antidespotic şi antifeudal, contestând absolutismul monarhic, contradicţiile sociale, privilegiile excesive ale clerului, exclusivismul catolic, cenzura politică şi religioasă, ce condamnă operele realizate în spiritul luminilor.

Reprezentanţi: Montesquieu, Jean Jacques Rousseau, Voltaire, Diderot, Beaumarchais (Franţa), Swift şi Defoe (Anglia), Lessing şi Goethe (Germania), Radişcev (Rusia).

Cel mai important nucleu iluminist de la noi îl reprezintă Şcoala Ardeleană din Transilvania, mişcare care ia amploare acolo din cauza situaţiei politice defavorizate a românilor. Faţă de iluminismul european, românii se îndeopărtează de idealul cosmopolit al cetăţii universului şi prefigurează astfel ideologia naţionalistă a romantismului.

Iluminismul românesc se caracterizează prin următoarele elemente:

Are coloratură naţională, fiind preocupat de formarea poporului şi a limbii române

Încearcă recunoaşterea românilor ca naţiune în Transilvania

Reprezintă o amplă mişcare de afirmare naţională

Nu rupe legătura cu tradiţia umanistă ca ţn ţările occidentale.

Reprezentanţii de seamă ai iluminismului din Ardeal sunt cei patru corifei: Petru Maior, Gh. Şincai, Samuil Micu şi Ion Budai-Deleanu.

Direcţiile activităţii Şcolii Ardelene:

direcţia politică – memoriul trimis lui Leopold al II-lea

direcţia culturală prin stmularea studiului limbii şi a istoriei, prin dezvoltarea ştiinţelor şi învăţământului. Studiile lor istorice („Istoria pentru începutul românilor în Dachia” – Petru Maior, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri” – Gh. Şincai) se concentrează în jurul a două idei centrale: originea pur romană a

poporului român, afirmând exterminarea dacilor cu scopul demonstrării nobleţii românilor, ideea continuităţii românilor în Ardeal. În plan lingvistic, susţin latinitatea limbii române cu argumente etimologice şi ortografice (propun înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin) în gramatici precum „Elementa linguae daco-romanae sive valahicae” (Micu-Şincai) sau dicţionare precum „Lexiconul de la Buda” (Ion Budai-Deleanu).

5. Paşoptismul – epocă de renaştere culturală, cuprinsă între 1830 şi 1860, corespunzând romantismului în cultura şi literatura română. În urma Rev de la 1821, a Tratatului de la Adrianopol şi a Rev paşoptiste, ţările române cunosc un elan al occidntalizării, deoarece tinerii români merg să studieze la Paris, Viena şi Berlin şi doresc să impună şi la noi modelul occidental. Reprezentanţi ai acestei perioade sunt Ion Heliade Rădulescu, Gh. asachi, N. Bălcescu, D. bolintineanu, Alecsandri, Negruzzi, Mihail Kogălniceanu. Paşoptiştii au preluat din lit franceză sistemul genurilor şi al speciilor, precum şi temele şi motivele romantice. În plus, au pus bazele învăţământului, ale presei româneşti (Curierul românesc, Albina românească, Dacia literară), ale teatrului ca instituţie şi repertoriu, ale societăţilor culturale, una dintre aceste devenind ulterior Academia Română. Paşoptişii au luptat şi împotriva imitaţiilor excesive, dorind crearea unei literaturi naţionale şi originale. Totuşi, deşi au iniţiat toate genurile literare, paşoptiştii nu au creat decât puţine capodopere: Zburătorul şi pastelurile în poezie, Al Lăp în proză, Chiriţele sau Despot-Vodă în teatru.

Dacia literară

Contextul istoric:

Perioada paşoptistă a reprezentat pentru literatura română o epocă de afirmare, de renaştere şi de progres, fiind caracterizată prin eforturile scriitorilor paşoptişti de sincronizare cu Occidentul şi de modernizare a structurilor epice, lirice şi dramatice.

În acest context, scriitori precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu sau Gh. Asachi se vor impune nu numai în calitate de autori de texte literare, ci şi ca iniţiatori ai unor proiecte culturale importante, dintre care amintim crearea teatrului românesc ca instituţie şi ca repertoriu naţional, înfiinţarea unor societăţi culturale şi nu în ultimul rând crearea şi diversificarea presei româneşti.

Ideologia literară promovată de studiul „Introducţie”:

Dintre publicaţiile epocii, Dacia literară reprezintă revista cu cel mai mare impact asupra contemporanilor şi a posterităţii, în ciuda suprimării după numai trei numere duble: apărută în 1840, revista cuprinde în primul număr un articol program intitulat „Introducţie” la „ Dacia literară” şi semnat de Mihail Kogălniceanu, care poate fi considerat crezul artistic al paşoptiştilor, documentul lor de legitimare culturală, întrucât le rezumă iniţiativele culturale şi concepţia despre literatură. Este o publicaţie de directivă, cu importantă autoritate, deoarece va contribui la impunerea unei noi direcţii în literatura română.

Kogălniceanu începe articolul-program prin elogierea meritelor de pionierat ale predecesorilor săi, care au creat primele reviste din cultura română: Ion Heliade-Rădulescu pentru Curierul românesc în Ţara Românească, Gh. Asachi pentru Albina românească în Moldova, G. Bariţiu pentru Foaie pentru minte, inimă şi literatură în Transilvania. El nu are numai cuvinte de laudă, ci le aduce două reproşuri: preponderenţa articolelor pe teme politice în paginile unor reviste care se voiau culturale şi excesul de provincialism („coloră locală”), în sensul că promovau numai informaţiii referitoare la viaţa culturală din provincia respectivă. Astfel, Dacia literară îşi propunea să fie o revistă în ale cărei pagini să se regăsească exclusiv articole pe teme literare şi fragmente ale creaţiilor de ultimă oră, ale căror autori să aparţină tuturor celor trei provincii româneşti.

Titlul revistei nu este, aşadar, ales întâmplător, ci reflectă pe de o parte un criteriu în baza căruia vor fi selectate textele ce vor compune revista, respectiv cel literar-estetic, pe de altă parte anunţă şi pregăteşte la nivel cultural şi spiritual unirea politică a celor trei provincii româneşti, care a avea loc in 1859 prin Unirea Principatelor (Moldova şi Ţara Românească) şi ulterior în 1918 prin unirea tuturor provinciilor româneşti: „aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, fieştcare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său.”

Una dintre cele mai importante idei din acest articol este promovarea unei literaturi originale şi naţionale, prin diminuarea excesului de traduceri şi a imitaţiei litreraturii occidentale, în speţă cea franceză, deoarece „omoară în noi duhul naţional”. Astfel, paşoptiştii combat superficialitatea şi îndeamnă la crearea unor opere care să reflecte realitatea şi spiritualitatea românească, scrise într-o limbă literară şi unitară.

În acest sens ei oferă contemporanilor câteva repere tematice pentru creaţiile lor: ei le recomandă să se inspire din trecutul patriei, din folclor şi din frumuseţile naturii, ceea ce reflectă orientarea lor estetică spre romantism. Opere precum Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Românii supt mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Umbra lui Mircea. La Cozia de Gr. Alexandrescu,Legendele istorice de D. Bolintineanu, Mărgăritărele sau Doine de V. Alecsandri ilustrează conformarea paşoptiştilor la imperativul lui Mighail Kogălniceanu.

Autorul articolului program resimte necesitatea instituirii unui spirit critic obiectiv în cultutra epocii, pentru a preîntâmpina amestecul valorilor cu non-valorile: „critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrajmaşi ai arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare”.

Nu în ultimul rând, paşoptişii de la Dacia literară luptă pentru impunerea unei limbi române literare şi unitare, eliminând excesul de cuvinte greco-turceşti din lexic, preferând neologismul de origine latină, luptând pentru impunerea alfabetului latin şi a principiului fonetic în ortografirea limbii române şi înlăturând formele dialectale. Aşadar, Introducţie la Dacia literară rămâne textul reprezentativ al ideologiei paşoptiste, ilustrând înalta conştiinţă scriitoricească a unei intregi generaţii.

„Zburătorul” de Ion Heliade-Rădulescu:

Ion Heliade-Rădulescu este o personalitate a epocii pasoptiste, remarcabil prin contributia sa la dezvoltarea invatamantului romanesc, a presei (Curierul romanesc si suplimentul Curier de ambe sexe) si a literaturii romane, cu precadere a poeziei prin elegii si poeme epice, dar mai ales prin capodopera sa Zburatorul, publicata in 1844.

Poezia citata respecta indemnul lui Kogalniceanu din Introductia la DL din 1840, respectiv acela de a scrie o literatura nationala inspirata din folclor, trecutul istoic si natura.

Tema o constituie prezentarea suferintelor unei fete nubile, explicabile mitologic (prin mitul Zbur) si curabile magic(prin apelul la descantec).

Structural, poemul cuprinde trei secvenţe: strofele 1-12 cuprind monologul Floricai adresat mamei, în care fata descrie stările contradictorii provocate de venirea zburătorului. În monologul Floricai principalele figuri de stil sunt antiteza,(„Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc”, „Si cald, si rece, uite ca-mi furnica prin vine”), exclamatiile si interogatiile retorice (“Oar’ ce sa fie asta?”, „Obrajii… unul arde si altul mi-a racit!”), avand rolul de a exprima starea psihica de confuzie a tinerei fete. De asemenea, monologul se caracterizeaza prin prezenta regionalismelor si a elementelor populare precum verbele iotacizate (auz, prinz de veste), cuvintele din registrul popular (vapaiaza, manzat, colea, ici) sau prin interjectii (zau !), toate confernd textului spontaneitate, oralitate, autenticitate.

Strofele 13-20 compun pastelul terestru si cosmic al inserarii, compus predominant din imagini auditive (vitele muginde, gemete de muma) si dinamice (zglobii sarind viteii la uger alerga), care se atenueaza treptat pana la realizarea unui tablou static : Tacere este totul si nmiscare plina, Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina. Pastelul cosmic cuprinde o succesiune de imagini vizuale, dintre care cea mai semnificativa este caderea unei stele, ce anticipa venirea Zburătorului.

Ultima parte a poemului cuprinde strofele 21-26, compusă din două secvenţe: dialogul celor două surate si portretul Zburătorului. Dialogul suratelor este creat in acelasi registru popular si colocvial, bogat in elemente populare (împelitatu, leicuţă, spurcatu, lipitură, folosit cu sensul de zmeu). Un rol important il are portretul Zburătorului, compus din elemente ale mitologiei populare ce accentueaza aspectul sau luminos (balaur de lumina cu coada-nflacarata/ si pietre nestemate luce pe el ca foc), din elemente ale portretului eroului din basme (tras ca prin inel, ca brad un flacaiandru , balai, cu par de aur) si prin ironia suratelor (un nas – ca vai de el), semn al faptului ca ele posedă remediul impotriva acestui duh malefic. Folosirea imprecaţiei (bata-l crucea !, Fereasca Dumnezeu !) întăreşte dispretul suratelor.

Ion Heliade-Rădulescu nu este singurul creator paşoptist a cărui operă ilustrează ideologia Daciei literare. Interesul pentru folclor al scriitorilor din epocă se materialoizează şi prin culegeri cum este cea realizată de Vasile Alecsandri, “Poezii poprale ale românilr. Balade. (Cântice bătrâneşti)”, sau “Legendele sau basmele românilor”, culese de Petre Ispirescu. Astfel, întoarcerea la valorile tradiţionale rămâne, pentru paşoptişti, sursa esenţială a creării unei literaturi care să ne individualizeze la nivel european.

6. Teoria formelor fără fond – enunţată de Titu Maiorescu în studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868). Maiorescu porneşte de la premisa că în toate straturile culturii române se poate identifica viciul „neadevărului”, al imitaţiei, al superficialităţii, în urma unui elan al occidentalzării. El oferă exemple atât din domeniul literar sau lingvistic ( Lexiconul de la Buda), cât şi din istorie (lucrarea lui Petru Maior despre latinitatea poporului şi a limbii române), apoi continuă prin a afirma lipsa de conţinut a unor instituţii din epocă precum şcolile şi universităţile lipsite de dascăli competenţi sau teatrele care funcţionează mecanic în absenţa unui repertoriu naţional original şi a unor actori de prestanţă. Maiorescu numeşte aceste realităţi forme fără fond şi refuză preluarea unor modele occidentale în absenţa unui fond autohton solid. Convins că „forma fără fond este de-a dreptul stricăcioasă” deoarece nimiceşte cultura, Maiorescu recomandă îndepărtarea mediocrităţilor şi promovarea formelor ce definesc identitatea noastră culturală.

Junimea ia naştere în 1863 din iniţiativa a cinci tineri cu studii în mediile universitare franceze şi germane: Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Petre P. Carp şi Titu Miaorescu, cel care va deveni mentorul cenaclului, un spiritus rector în epocă. Rândurile grupării vor fi îngroşate de personalităţi precum Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, dar societatea permite şi accesul unor reprezentanţi ai altor domenii decât cel literar, cum ar fi istoricul şi memorialistul Gh. Panu, lingvistul Al. Philippide, filozoful Vasile Conta, istoricul A.D. Xenopol, conform devizei „intră cine vrea, rămâne cine poate”.

6. Modernismul lovinescian critic literar interbelic, susţinător şi promotor al modernismului, al necesităţii sincronizării literaturii române cu cea europeană a momentului, într-o epocă în care tradiţionalismul este teoretizat de Nichifor Crainic (în articole din revista Gândirea şi în eseulSensul tradiţiei); fiind cel mai important critic de direcţie de după Titu Maiorescu, el a proclamat, pe linia părintelui său spiritual din epoca marilor clasici, autonomia esteticului. Elaborează teoria sincronismului şi a diferenţierii: Lovinescu porneşte de la conceptul de „spirit al veacului” (prin care se înţelege totalitatea elementelor ce descriu direcţia culturala, sensibilitatea unei epoci) şi consideră că datorită dezvoltării mijloacelor de comunicaţie, se ajunge la internaţionalizarea curentelor, astfel încât culturile minore suportă influenţa culturilor majore. „Legea imitaţiei”, preluată din sociologie (Gabriel Tarde), se referă şi la cultura română, care ar suporta influenţa culturilor occidentale. Astfel, imitaţia se face in doi paşi:

Simularea= preluarea modelului străin= preluarea formelor fără fond, obligatorie pentru crerarea unui fond autohton solid (diferenţa faţă de Maiorescu)

Stimularea= diferenţierea = aplicarea, pe modelul preluat, a elementelor ce individualizează cultura română

Concretizarea ideii de modernizare se face în literatură prin:

Evoluţia de la rural la urban în proză (de la Ion la Ultima…)

Evoluţia prozei de la subiectiv la obiectiv, nu în sensul de persoană narativă, ci în sensul de neutralizare/deliricizare a vocii narative (de la Negruzzi la Rebreanu)

Intelectualizarea poeziei şi a prozei (Barbu – Joc secund, Camil Petrescu – Patul lui Procust)

evoluţia de la epic la liric şi abandonarea tendinţei didacticiste din poezie (eliminarea fabulelor, a baladelor, a legendelor)

Avangardele – extremă a modernismului interbelic

Avangarda este o mişcare artistică specifică primelor decenii ale sec XX, care ăşi propune să impună noi forme de expresie în dauna celor tradiţionale, considerate a fi depăşite. Precursorii avangardelor în literatură sunt scriitorii francezi Lautréamont şi Alfred Jarry, iar în pictură îi amintim pe Pablo Picasso, George Braque, Fernand Leger, Wassily Kandinski. Mişcări avangardiste sunt dadaismul, iniţiat la Zurich de românul Tristan Tzara, futurismul lui Marinetti în Italia, suprarealismul lui André Breton în Franţa, integralismul sau constructivismul la noi. Reprezentanţi în lit rom: Urmuz prin prozele din volumul „Pagini bizare” (romanul de 4 pagini „Pâlnia şi Stamate”), Ilarie Voronca, Ştefan Roll, Geo Bogza, iar ăn al doile val – cel de după 1945, Gellu naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu. Reviste avangardiste: 75 HP, Contimporanul, Punct, Integral, unu (condusă de Saşa Pană), Urmuz.

Trăsături ale mişcării avangardiste:

singura mişcare sincronă în lit rom cu cea europeană

negarea convenţiilor artei tradiţionale, ilustrată în numeroasele manifeste (ex: „Manifest activist către tinerime”, scris de Ion Vinea)

refuzul capodoperelor şi exaltarea insuccesului

libertatea ortografică, prozodică şi renunţarea la punctuaţie

refuzul mimesisului

asocierile alogice

aparenta lipsa de logică a textului

introducerea neologismului tehnic la nivel lexical

Realismul socialist – după al doilea RM, se vorbeşte despre perioada proletcultistă în literatura română, cuprinsă între 1945 şi 1960, perioadă în care criteriul estetic în evaluarea operelor de artă este înlocuit cu cel ideologic, iar literatura este aservită comunismului. Rolul literaturii de propagandă devine predominant. În epocă, se cultivă mitul patriei primejduite şi al conducătorului providenţial. În 1948, se tipăreşte lista publicaţiilor interzise: Blaga, Barbu, Bacovia, Bolintineanu, Cantemir, Coşbuc, Eminescu, Goga, Negruzzi, Rebreanu, Vasile Voiculescu (despre Arghezi se scrie articolul Putrefacţia poeziei sau poezia putrefacţiei, iar volumul „Una sută poeme” este retras din librării. Realismul socialist – concept inventat de Stalin, constă în impunerea ideii că scopul uni al artei este să oglindească lupta de clasă, ura faţă de exploatatori şi formarea „omului nou”, devotat partidului comunist. Noile repere în literatură

sunt poeţi precum A.Toma, Mihai Beniuc, iar în proză Alexandru Sahia. cel mai important lucru de menţionat este că acest tip de societate încălca dreptul de liberă exprimare şi de gândire al individului, intelectualii fiind uniformizaţi, reduşi la tăcere, căci principala clasă socială este considerată muncitorimea. Romane care ilustrează acest „obsedant deceniu”, cum l-a numit Preda, au apărut în anii 70-80, unul dintre cele mai importante fiind „Cel mai iubit dintre pământeni”. După 1960, după moartea lui Stalin şi a lui Gheorghiu-Dej, se produce un moment de liberalizare a gândirii, în urmă căruia paralel cu literatura aservită ideologiei politice evoluează şi literatura propriu-zisă, repusă în drepturi de generaţia şaizecistă, de exemplu de Nichita Stănescu, prin fenomenul de resurecţie a lirismului.

Optzecismul – În literatura română, postmodernismul este reprezentat începând cu anii ’60 de prozatorii Şcolii de la Târgovişte (Mircea Simionescu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu), de Marin Sorescu prin volumul parodic din 1964 „Singur printre poeţi”, apoi de generaţia optzecistă: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Simona Popescu. Optzeciştii reprezintă o generaţie de scriitori tineri, marginalizaţi social („generaţia în blugi”, repartizaţi la sate, navetişti), care se exprimă în cadrul unor cenacluri precum: Junimea (condus de Ovid S. Crohmălniceanu), Cenaclul de luni (Nicolae Manolescu). Între 1978 şi 1883 aceşti autori debutează colectiv:

poezie: Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Al. Muşina), Aer cu diamante (Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coşovei), Vânt potrivit până la tare(antologia poeţilor nemţi din Banat)

Proză: Desant ’83 (16 prozatori, titlu semnificativ – apelul la un termen militar pentru a sugera forţa inovatoare, dorinţa de afirmare).

Particularităţile literaturii postmoderne sunt: reluarea unor teme/motive/convenţii ale curentelor precedente şi încadrarea acestora în contexte noi, de cele mai multe ori parodice, intertextualitatea, coborârea în cotidian, refuzul sentimentalismului şi al metaforei, explorarea oralităţii li a limbajului cotidian.

Integrarea României în UE

UE este o organizaţie politică, economică, socială, culturală între mai multe ţări europene, construită după al II-lea război mondial, păstrând în acelaşi timp valorile şi identitatea fiecărui stat component. Dedicată creşterii integrării economice şi întăririii cooperării între state, UE are sediul la Bruxelles, Belgia.

27 de state: Franta, Italia, Germania, Luxemburg, Belgia, Olanda, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia, Cehia, Cipru, Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Slovacia si Ungaria, rom, Bulgaria.

Simbolurile UE: drapelul cu 12 stele galbene pe fond albastru (cifra simboliz perfecţiunea),, moneda euro, imnul Oda bucuriei de Beethoven, deviza Unitate în diversitate, ziua de 9 mai). 5. Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas catre crearea a ceea ce este astazi Uniunea Europeana. In acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Frantei, Robert Schuman, a citit presei internationale o declaratie prin care

chema Franta, Germania si celelalte popoare ale Europei sa isi uneasca productiile de otel si carbune, ca “prima fundatie concreta a unei federatii europene”.Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunitati in cadrul careia membrii sa isi puna sub control comun productia de otel si carbune – ca baza a puterii lor militare – in scopul evitarii izbucnirii unui nou razboi. Tarile carora li se adresa in primul rand aceasta provocare – Franta si Germania – fusesera in razboi timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea razboi mondial aproape că le distrusese. In 1985, cand proiectul constructiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotarat ca ziua de 9 mai sa devina Ziua Europei.

Actul de naştere: În aprilie 1951 s-a semnat Tratatul de instituire a primei comunităţi europene – CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului), ţările fondatoare fiind Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Italia.

Procesul de consolidarea a coperării europene s-a împlinit prin înfiinţarea CEE (Comunităţii Economice Europene) şi a EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), în baza Tratatului de la Roma, 1957.

11.Literatura memorialistică – cuprinde memoriile (amintirile), jurnalul, corespondenţa, autobiografia

- interesul pentru acest tip de scrieri – predilecţia scriitorilor din toate timpurile pentru introspecţie, confesiune şi tendinţa de a se detaşa de convenţiile literaturii.

- curiozitatea cititorului pentru personalitatea celui ale cărui cărţi le-a citit

- tendinţa permanentă de a descoperi proiecţii ale persoanei reale în creaţia literară.

Jurnalul

- în literatura română, jurnalul apare odată cu romanticii paşoptişti: Jurnalul meu (C. A. Rosetti), Jurnal(Iacob Negruzzi) şi, mai târziu, Însemnări zilnice (Titu Maiorescu)

- Mihai Zamfir consideră că proza secolului al XIX-lea trebuie discutată din perspectiva a două concepte:

a. memorie (scriitorul descrie ceea ce i se întâmplă lui, preluând conştient mesajul unor texte anterioare)

b. imaginaţie (scriitorul creează el însuşi o lume imaginară, fără a mai apela la surse).

- în general, scrierile paşoptiste sunt aproape exclusiv bazate pe memorie, sunt de tip autobiografic, transcriind experienţe directe ale autorilor lor, care nu creează ci, mai degrabă reconstituie lumi

- în perioada interbelică jurnalul devine o modă: Liviu Rebreanu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu şi mai târziu, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian (obsesia autenticităţii, introspecţiei şi autoanalizei)

- în anii `80-`90 apar jurnalele care transcriu experienţa detenţiei („literatura de sertar”), jurnalul intelectualizat, centrat pe marile personalităţi: Jurnalul de la Păltiniş (Gabriel Liiceanu

- presupune identitatea dintre autor-narator-personaj, marcată la nivel gramatical prin persoana I a verbelor şi a pronumelor.

- autorul realizează acel pact autobiografic, pe care îl teoretiza Lejeune, un pact al autorului cu sine, prin care se are în vedere în primul rând pe sine.

- este şi criteriul care diferenţiază net jurnalul de memorii, unde avem de-a face cu un altfel de pact, cu istoria (memoriile fiind redactate retrospectiv).

- calendaritate (notarea zilnică, apariţia datei în partea de sus a textului)

- simultaneitate (timpul întâmplărilor e adesea simultan cu cel al redactării lor)

- spontaneitate

Memoriile

- naraţiune la persoana I, identitate autor-narator-personaj

- autorul memoriilor: martor dublu (al existenţei sale şi al epocii sale): naratorul se povesteşte pe sine dar povesteşte mai ales lumea prin care trece

- nu mai predomină pactul cu sine ca în jurnal, ci pactul cu istoria (autorul tinde sa dea o imagine a istoriei pe care a traversat-o)

- naraţiunea este retrospectivă, nu mai presupune simultaneitate ca în jurnal: sunt opere de maturitate, iar trecutul este evocat din perspectiva eului actual

- sinceritatea este pusă în discuţie:

a. pentru că naratorul ca individ este subiectiv, are simpatii şi antipatii

b. timpul poate deforma faptele, pot fi omise anumite aspecte

- tind sa transforme o viaţă într-un destin, printr-o povestire care nu respectă legile ficţiunii

- amintirile nu inventează în sens strict personaje, dar transformă personajele reale ale unei epoci în personaje memorabile

Corespondenţa

a. texte în care convenţia epistolară reprezintă un pretext literar (Ion Ghica - Scrisori către Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Negru pe alb. Scrisori la un prieten),

b. texte ce reprezintă scrisori autentice , spaţiu al intimităţilor dar şi al indiscreţiilor.

- reprezintă mărturii ale vieţii, documente de epocă dar şi personale, în egală măsură, întrucât autorii nu operează nicio modificare şi nu-şi exprimă explicit intenţia de a le transforma în opere literare.

- respectarea unor convenţii specifice: relaţia emiţător-receptor(prin formulele de adresare, respectiv, încheiere) temporalitate (prin notarea datei), referenţialitate.

- scrisorile nu se limitează la reflecţii personale, ca jurnalele, ci ele sunt frecvent interogative, orientate asupra destinatarului, sau chiar asupra unui referent exterior.

- în ceea ce priveşte referentul, lumea închisă în paginile acestor scrieri, ea este deopotrivă interesantă, cu atât mai mult cu cât şi jurnalul şi scrisoarea sunt subiective, dau impresia autenticităţii, a veridicităţii.

- textele sunt eterogene, accentul căzând după caz, atât asupra faptului banal, mărunt al existenţei cotidiene, cât şi asupra elementelor spectaculoase, sau pur şi simplu asupra propriilor trăiri, sentimente, dorinţe, împliniri, neîmpliniri.