Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră naţională, întrucât precizează cum s-a format civilizaţia noastră. A fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane in condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare și răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european. Teritoriul pe care a avut loc acest proces complex rămâne, „problema cea mai grea din istoria limbii române” după părerea lui Ovid D.

1. TEORIA ORIGINII NORD ȘI SUD DUNĂRENE - Susţinută de istorici şi de filologi , Al. Rosetti confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice. Această teorie afirmă că procesul de etnogeneză a poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea, Dardania, iar Dunărea a fost un hotar administrativ, politic şi strategic ce a permis mobilitatea populaţiei si a favorizat menţinerea caracterului unitar al limbii române.

2. TEORIA ORIGINII NORD DUNĂRENE – Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne: Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu. Această teză nu a beneficiat de demonstraţii ştiintifice convingătoare şi de aceea are numai valoare istorică.

3. TEORIILE ORIGINII SUD DUNĂRENE – a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai ales de autori străini. Ei susţineau că formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunării a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană. Sulzer spunea că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă in Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi specialişti consideră că limba română provine din limba latină a romanităţii, latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza).Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene, din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”.În timp, limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări (fonetice, gramaticale şi lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Transformările sunt un fenomen continuu , dar se consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea.

Limba română a menţinut structura limbii latine. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, acţiuni și însuşiri fundamentale. In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de „limba română comună”, ”tracoromână”. Această limbă nu este nici atestata, nici cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite dialecte precum: Daco-româna, Aromâna, Istroromâna, Meglenoromâna.

INFLUENȚE :

1. Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din secolul al VI-lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale populară –  prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în Ţările Române.

2. Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental – gând, oraş, fel, etc.

3. Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct (arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave (busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).

4. In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă. Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan, saltea.

După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi modernizare. Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin. În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile romanice în primul rând din franceză, dar şi din italiană şi din latină.

LATINITATEA ȘI DACISMUL

Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-alungul secolelor de oamenii de ştiinţă care au evidenţiat fie componența romană, fie pe cea dacică, fie interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor privitoare la originea poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi dacismul.

1. Latinitatea limbii române :

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române,

a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă.Generalizarea

latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a

limbii materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata

stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 sau 275.

Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecinţele acesteia

au fost de natură etno-lingvistică .Latinitatea este un curent de idei referitor

la originea latină a unui neam. Ideea latinităţii, concept imperativ de afirmare a

identităţii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o firească

necesitate de cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a

avut un timp îndelungat de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari

din secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce),

apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi atingând un

punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru

Maior).

În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a

limbii materne ii revine lui  Grigore Ureche. El a fost primul cronicar de seamă,

care a demonstrat latinitatea limbii române, într-un capitol din lucrarea sa,

„Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme şi intitulat

„Pentru limba noastră moldovenească”.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească

provenienţa latină a românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente:  „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

2. Dacismul :

Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea, şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.

În multe din poeziile sale, G. Coşbuc a evocat trecutul glorios al

poporului nostru din cele mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate socială şi naţională. Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu.

În lucrarea ,,De la Zalmoxis la Gengis Han”, M. Eliade a evidenţiat rolul tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu adevărat universală a religiilor”. Sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al dacilor, vânătoarea rituală şi întemeierea Moldovei și mitologia morţii din ,,Mioriţa” .

3. TRACOMANIA : Tracomania este un fenomen apărut in perioada interbelica şi în ultimii ani ai comunismului, şi care, aşa cum îi spune şi numele, constă într-o manie tracică, exagerarea importanţei tracilor în vederea elucidării unor dileme istorice şi culturale.

Mai apoi, şi Adrian Păunescu, continuându-şi acţiunea antinaţională, a susţinut teoriile tracomane ,conchizând că „istoria României trebuie rescrisă” 

în spiritul tracomaniei.