Coordonatori:

1. Chiras Ovidiu Marius

2.Onesiniuc Beniamin Gabriel

3. Prelipcean Alisa Gabriela

4.Strilciuc Larisa

Argument:

Că slav eram, de n-aş fi fost latin, latin aş fi, de nu mi-ar zice dac - dar a ieşit aşa : să fiu român -

şi vreau cu toată lumea să mă-mpac !

Au fost vremuri când ne-am revendicat mai mult daci, au fost vremuri când ne-am vrut latini şi chiar vremuri

când originile noastre erau răsăritene, slave. Ca românul nu-i niciunul.Titlul ofera o imagine

generala ,de ansamblu,a prezentarii noastre,despre istoria dacilor si latinilor,din care ne tragem

noi,romanii.

Am ales aceasta tema dintrun motiv anume,suntem romani,iar noi nu dormi sa pierdem baza istoriei si a

formarii natiunii noastre.

Ne propunem sa va aducem dovezi si explicatii ce stau la baza formarii noastre si a viitorului ce se afla in

prezent si pe cel ce trebuia sa fie in viitor.

I Etnogeneza poporului roman:

Sub aspect literar, tendinţa dacizantă culminează în a doua jumatate a secolului al XX – lea, prin scrierile lui Mihai

Eminescu. Tema dacică se regăseşte atât în marile poeme „Memento Mori”, „Rugăciunea unui dac” şi „Sarmis”, cât şi

în proiectele dramatice. În poezia „Memento Mori”, Eminescu realizează o evocare a civilizaţiilor de la origini. Aici viziunea eminesciană asupra Daciei este paradisiacă,

scriitorul refăcând imaginea unui popor apus.

În secolul al XX – lea ideea dacică prinde consistenţă şi devine obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai culturii şi ai religiei, geografi, sociologi, folclorişti. Lucrărilor unor istorici

precum Vasile Pârvan, Hadrian Daicoviciu, li se adaugă studii, articole cu rezonanţa puternică în perioada

interbelică semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion Mehedinţi.

Poporul roman apartine de marele grup etnolingvistic indoeuropean, fiind unul dintre cele mai vechi neamuri din

Europa, care locuieste in spatiul sau de geneza de peste doua milenii. Romanii reprezinta un popor de origine daco-romana, format in rezultatul simbiozei traco-geto-dacilor cu

romanii. In perioada medievala timpurie, la elementele etnolingvistice de baza s-au adaugat si influente venite din

partea unor neamuri migratoare, in special din partea

slavilor vechi. In cazul romanilor, slavii, au jucat acelasi rol ca si germanii in cazul popoarelor romanice occidentale, dat

fiind ca au imprimat etnosului romanesc o coloratura specifica. Etnogeneza este procesul istoric, lingvistic si

cultural de formare a unui popor.

Etapele etnogenezei ilustreaza fazele de constituire a noului etnos Procesul etnogenezei romanilor cuprinde doua

etape de baza:

-etapa primara (sec.II-I a.Chr. - sec.V p.Chr.) cand se formeaza comunitatea romanica de rasarit (daco-romanii)

-etapa finala (sec. VI-VIII) cand se constituie poporul roman propriu-zis.

Spatiul etnogenezei romanilor a cuprins teritorii intinse din Europa de sud-est, care corespundeau

pamanturilor tracilor de nord (geto-dacilor) si partial ale tracilor de sud, care se intindea de la Campia panonica pana

in Transnistria si de la Carpatii nordici pana in partea centrala a muntilor Balcani. Spatiul de etnogeneza al

romanilor avea drept axa centrala bazinul Dunarii de Mijloc si de Jos, limitat de doua cetati naturale uriase formate din

muntii Carpati si Balcani. In epoca migratiunilor, spatiul etnogenezei poporului roman s-a restrans la teritoriul

Carpato-Danubiano-Nistrean.

Timpul etnogenezei romanilor reprezinta o perioada indelungata de restructurari etnoculturale, lingvistice si

spirituale, desfasurate pe parcursul a circa 900 ani, avand drept limita inferioara sec. II-I a.Chr. si limita superioara sec.

VII-VIII p.Chr. Procesul etnogenezei romanilor s-a inceput din momentul declansarii expansiunii civilizatiei romane in Dacia si s-a sfarsit odata cu consolidarea daco-romanilor pe

o baza etnolingvistica calitativ noua.

Sec. II-I a.Chr. - sec. V p.Chr. - etapa primara a etnogenezei romanilor

Sec. VI-VIII p.Chr. - etapa finala a etnogenezei romanilor

sec. II-I a.Chr. - inceputul expansiunii economice a romanilor in Dacia

Sec. II-I a.Chr. - 106 p.Chr. - etapa preliminara a romanizarii106-275 p.Chr. - etapa decisiva a romanizarii

275 - sec. IV-V p.Chr. - etapa finala a romanizarii 74-72 a.Chr. - inceputul expansiunii militare a romanilor la

Dunare29-28 a.Chr. - cucerirea Dobrogiei de catre romani,

includerea ei in componenta regatului Odris. 4-12 p.Chr. - primele expeditii militare romane la nord de

Dunare15 p.Chr. - formarea provinciei romane Moesia

46 p.Chr. - includerea Dobrogei in componenta provinciei Moesia

57-67 p.Chr. - Cucerirea de catre romani a teritoriului din sudul Moldovei si a orasului Tiras

85-89 - razboiul daco-roman dintre Decebal si Domitian86 p.Chr. - Formarea provinciilor romane Moesia Inferior si

Moesia Superior101-102 - I razboi daco-roman dintre Decebal si Traian105-106 - al II-lea razboi daco-roman dintre Decebal si

Traian106, 11 august - formarea provinciei romane Dacia

Sec. VI-VII - Migratia slavilor

Sec. VII-VIII - finalizarea etnogenezei romanilor

Grigore Ureche   (n. cca.   1590 , d.   1647 ) , deschizator de drumuri:

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa

„Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne

tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de

etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine,

ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre

amănuntul, toate le-am înţelege.” Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor

sorgintea latină a limbii române.

În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin, realizeazăo sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde

trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era

coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar

întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în

opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi

propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre,

Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri:

„ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”

Scoala ardeleneasca

Scoala Ardeleana, ce a avut ca si punct de pornire unirea Bisericii Romano-Catolice cu mitropolia romanilor ardeleni, a fost una dintre cele mai

importante miscari culturale care a avut ca efect nasterea Bisericii Romane Unite cu Roma. Etapele prin

care a trecut Scoala Ardeleana au fost urmatoarele: etapa pregatitoare, insemnand lupta propriu-zisa

pentru revendicari politice si nationale, purtata de episcopul romanilor uniti, care cere pentru romanii de

pretutindeni din Transilvania, drepturi si libertati, toate acestea in schimbul unirii cu biserica romana (prin Sinodul de la Blaj), etapa de elaborare si afirmare a

ideologiei nationale care a constat in formularea crezului extremist al latinilor pe plan filologic si istoric,

ducand la dezvoltarea invatamantului in Romania si etapa ce a culminat in Revolutia de la 1848, numita

etapa pronuntat iluminista.

Teoriile genezei românesti:

.

Teoria originii nord si sud dunarene:

Procesul complex, unitar si inseparabil de constituire a poporului român si a limbii române a

avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul  si la sudul Dunarii: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei,

Dardania, Moesia Inferioara si Moesia Superioara.

În aceasta ordine de idei, important este si faptul ca pentru populat 21221s1818v ia romanizata din

spatiul daco-moesic, Dunarea a fost numai un hotar administrativ, "politic si strategic"; fluviul nu a

constituit deci o frontiera etnica, lingvistica, economica sau culturala ceea ce a permis

mobilitatea populatiei si a favorizat mentinerea caracterului unitar de ansamblu al limbii române.

Sustinuta de istorici si de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puscariu, Al. Rosetti), ipoteza aparitiei si dezvoltarii limbii române în spatiul romanizat nord si

sud dunarean este confirmata de diversitatea dovezilor istorice, arheologice si lingvistice.

Teoria originii nord-dunarene:

Avansata de personalitati ilustre ale culturii românesti vechi si moderne (D. Cantemir, P. Maior,

B. P. Hasdeu), aceasta teorie nu a beneficiat de demonstratii stiintifice convingatoare; astazi aceasta

teza are numai valoare istorica.

Teoriile originii sud-dunarene:

Formarea poporului român si a limbii române la sudul Dunarii, ca urmare a parasirii Daciei prin

retragerea aureliana, a fost sutinuta si de savanti români, dar mai ales de autori straini. Între ei

diferentele sunt majore, desi acceptarea unei întinse zone sud-dunarene drept "patrie primitiva" a

românilor constituie, fara îndoiala, un punct comun deloc neglijabil. Aceasta ipoteza a fost formulata mai

întâi de Fr. J. Sulzer, care îsi propunea sa demonstreze ca "actualii vlahi nu se trag din volohii

ori din bulgarii lui Nestor si înca mai putin din romanii din Dacia lui Traian, ca, prin urmare, ei nu

trebuie considerati aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii" sau ca "valahii au luat

fiinta în Moesia, Tracia si în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia".

În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeasi teorie, fixând trecerea românilor la nordul Dunarii la sfârsitul secolului al XII-lea si în "timpul imediat urmator". Mai mult, el cladeste un întreg

sistem de ipoteze explicative - istorice si lingvistice.

În lucrarea sa Robert Roessler afirma ca dacii au fost omorâti în masa dupa 106. Este evident ca acest

lucru nu este adevarat datorita faptului ca romanii aveau nevoie de forta de munca si nu le statea în obicei sa masacreze populatiile din teritoriile nou

cucerite. Au mai fost gasite dovezi ale continuitatii dacilor în peste 1000 de localitati iar niste inscriptii din alte provincii romane atesta prezenta soldatilor

de origine daca. Din acea perioada dateaza toponimele si hidronimele care au fost transmise

românilor si au ramas pâna astazi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul ca dacii

nu au disparut dupa anul 106, ba mai mult si-au continuat existenta în acelasi teritoriu.

Teoria roessliana mai sustinea si faptul ca dupa retragerea aureliana dintre anii 271 - 274, teritoriul

nord dunarean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic având în vedere ca în secolul IV un amfiteatru din

Sarmizegetuza a fost blocat si transformat în fortareata: la Porolisum si Apullum s-au gasit

morminte de inhumatie cu inventar daco-roman; la Napoca s-au descoperit  doua cuptoare de olarit din

secolul IV si pe tot spatiul nord dunarean au fost gasite obiecte paleo-crestine.

II Cultură şi civilizaţie :

Limba romana este singura in Europa care se vorbeste aproape in acelasi chip in toate partile locuite de romani”

( Mihai Eminescu)

Geto-dacii

Cetati

Mod de viata

Credinta

Zeitati

Romanii

Formarea Imperiului Roman

Civilizatii

Mituri

Zeitati

SARMIZEGETUSA REGIA:

Sarmizegetusa, capitala statului geto-dacilor, a fost totodată sanctuar, centru spiritual, necropolă şi altar al

zeului suprem. Ridicata pe dealul Gradistea, capitala vechii Dacii, are in componenta sa trei parti: cetatea insasi, un

lacas sfant si cateva gospodarii. Ceea ce se vede astazi este incinta fortificata construita din lespezi imense de calcar gravat, asezate sub forma unui patrulater neregulat, care

imprejmuiesc un teritoriu de aproximativ 3 ha.

CAPALNA:

Cetatea Capalna se afla in satul cu acelasi nume, apartinand de comuna Sasciori, la o distanta de 10km de Sebes. Aici arheologii au descoperit (in 1939, 1942, 1954)

vestigiile unei puternice cetati dacice (sfarsitul secolului al II-lea 106 d.Hr.), al carei scop era acela de a pazi

principalele trecatori din munti.

COSTESTI BLIDARU:

Cetatea utilizata, in principal, in scopuri militare avea si un interesant rezervor de apa, un templu si cateva turnuri

de aparare asezate in exterior.

LUNCANI-PIATRA ROSIE:

Ruinele cetatii construite pe dealul Piatra Rosie au fost descoperite in 1949. In interiorul incintei exista o cladire de

lemn cu doua camere, a carei fundatie de piatra inca poate fi

vazuta. Aici au fost descoperite unelte, arme, obiecte din bronz si argint, dar si un bust din bronz al zeitei Bendis.

Mod de viata :

Columna lui Traian ne permite sa desprindem doar cateva aspecte din ceea ce se poate numi portul geto-

dacilor. Barbatii purtau pantaloni lungi si largi, stransi pe glezna, doua tunici, una mai scurta si alta mai lunga; Nobilii

purtau pe cap o boneta moale, asemanatoare celei frigiene;cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de imbracaminte, purtau tot felul de podoabe(bratari

spiralate, fibule, colier- lant, centura-lant, bijuterii din metale nobile).Casele ţăranilor erau de regulă nişte colibe sărăcăcioase, cu pereţi de bârne acoperite cu lut şi cu un acoperiş de stuf. Locuinţa păturilor medii şi sărace consta într-o singură încăpere, având o deschizătură în tavan şi acoperiş prin care pătrundeau lumina şi apa de ploaie,

colectată într-un bazin din mijlocul încăperii. Mobilierul era foarte redus. Iesita din comun este aparitia in zona capitalei

dacice a locuintelor cu etaj, construite cu pereti din lut armat. Raportate la realitatile de atunci, acestea pot fi considerate palate. Familia lor, ca si la alte popoare ale

vremii, indeosebi din cele mai evoluate, era una patriarhala, in care cultul stramosilor, rolul barbatului si un ansamblu de

moravuri si norme de viata jucau un rol foarte important.

Religia si credinta geto-dacilor :

Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie monoteista. Religia geto-dacilor se caracterizează

prin urmatoarele:

-credinţa in Zalmoxis

-aniconism (include si interdicţia scrisului religios)

-rolul important al muzicii

-resurectia ciclica a zeului suprem

-ritualuri privind "imortalizarea"

-initierea

Zeităţi:

:Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Descoperirile

arheologice şi studiile recente au adus completări şi rectificări la cele spuse de Herodot. Că Zamolxis ar fi fost la

origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior a

fost divinizat. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi

Moise.

Alte zeitati :

Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului, era reprezentat ca un barbat chipes, uneori cu barba. Fulgerele si

tunetele erau manifestarile sale ; Derzis-zeul sanatatii ;

Bendis- zeiţa Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzând deci Artemidei grecilor şi Dianei

romanilor ; Kotys-zeita mama in mitologia traco-daca ;

Formarea Imperiului Roman

Conform legendei fondatorii Imperiului Roman sunt cei doi fii ai preotesei Rheea Silvia, Romulus şi Remus avându-l

ca tata pe zeul razboiului Marte.

Intre cei doi se isca o disputa asupra stabilirii pozitiei exacte a viitorului oras. Cei doi convin sa cadă de acord prin testarea abilitatilor fiecaruia prin voia zeilor. Fiecare dintre ei se aseaza pe pamant si privind spre cer, Remus vede sase

vulturi in timp ce fratele sau doisprezece. Remus neacceptandu-si infrangerea este ucis de Romulus si

ingropat in transeele viitorului oras care se va numi Roma, dupa numele sau si-l serveste drept primul rege.

Alaturi de legenda întemeierii Imperiului Roman mai avem o serie de mituri şi legende cum ar fi:

Răpirea sabinelor: Legendara răpire a sabinelor trebuia să aibă in intenţia lui Romulus şi a oamenilor săi un dublu

scop:să furnizeze soţii tinere precum şi relaţii de rudenie cu prosperii sabini.

Răpirea are loc la o serbare câmpenească animată de curse de cai, jocuri şi banchete.

Legenda lui Spartacus:

Spartacus era un soldat trac, luat prizonier de război de către romani, aparţinând mai apoi şcolii de gladiatori a

lui Lentulus Batiatus, una dintre cele mai importante din Roma.

Spartacus era foarte mândru, fiind cel mai bun luptător, câştigase stima şi admiraţia celorlalţi gladiatori. Astfel el a iniţiat o răscoală colectivă împreună cu ceilalţi gladiatori,

prin care să obţina libertatea sclavilor.

În urma victoriilor obţinute, noua armată a lui Spartacus înspăimânta Roma, speranţele acestora fiind năruite de Crassus, comandant al armatei romane, care de-a lungul

Viiei Appia a înşirat 6000 de cruci cu trupurile răstignite ale sclavilor şi gladiatorilor.

Zeitati :

Romanii aveau o credinţă politeistă cu o mulţime de zei, inspiraţi din cultura greacă, pentru că în momentul în care

au cucerit Grecia, romanii au fost cuceriţi de cultura greacă. Cei mai cunoscuţi au fost Jupiter – zeul tată, Minerva – zeiţa

înţelepciunii, Diana – zeiţa lunii şi a vânătorii, Marte – zeul războiului, Neptun – zeul mărilor, Aesculapius – zeul medicinei, Bona Dea – zeiţa ocrotitoare a femeilor şi

bineînţeles Venus – zeiţa iubirii, Mercurius-zeul hotilor, negustorilor, Apollo- zeul prezicerilor, Uranus-zeul cerului.

Zeii romani nu aveau statui, ci se credea că ei există in obiectele înconjurătoare. Zeii erau foarte numeroşi, se

credea ca fiecare familie are zeul ei. Fiecare zeu acţiona într-un domeniu restrâns şi se presupune că existau peste 30.000 de zei care vegheau asupra bunei stări a Imperiului Roman

şi a locuitorilor lui.

Civilizaţia şi cultura poporului roman: a fost una înfloritoare şinu a putut fi întrecută de nici o altă

cultură de-a lungul anilor.

Ocupaţia cea mai preţuită de romani a fost dintotdeauna agricultura, La începutul secolului al II – lea î.e.n. romanii au

învăţat să facă pâinea din aluat dospit cu drojdie. Dintre leguminoase, mai întâi a fost cultivat bobul. Cea mai

rentabilă era cultura viţei de vie şi a măslinului, pentru care aproape întreg teritoriul Italiei prezenta condiţii favorabile. Uleiul de măsline era folosit nu numai în alimentaţie, ci şi

pentru iluminat şi, mai târziu, pentru prepararea unguentelor şi a parfumurilor. Pentru iluminat se foloseau

lumânări de ceară sau de seu şi lămpi mici cu ulei.

Îmbrăcămintea romanilor: se caracteriza, înainte de toate, prin simplitate. Nu necesita nici croială aproape

deloc şi nici cusătură. Veşmântul naţional şi oficial al romanilor, dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor

simpli şi sclavilor, era toga.

PROVERBE LATINE:

Aegroto dum anima est, spes est.o (Cat timp bolnavul sufla, mai este speranta)

Amor patriae nostra lex.o (Iubirea patriei este legea noastra)

Beatus, qui prodest, quibus potest.o (Fericit este cel care se face util prin ajutorul dat)

Bonum vinum laetificat cor hominis.o (Vinul bun inveseleste inima omului) Cibi condimentum est fames.

o (Foamea este condiment pentru orice mancare) Dum spiro, spero.o (Cat timp respir, sper)

III Aspect e ling vistice:

Dialectul megleno-roman , intermediar, intre cele doua mentionate mai sus, cca. 5000 de vorbitori in zone

restranse si compacte (regiunile Meglen si Salonic din Grecia, Voivodina din Serbia, orasele Gevgelija si Skopje din Macedonia); lipsesc scrierile culte, in

literatura populara s-au pastrat cateva culegeri de la inceputul secolului al XX-lea.

Dialectul istro-roman se afla in curs de disparitie, cca 1500 de vorbitori, in nord vestul Croatiei (mai ales

sate din peninsula Istria); are o literatura populara (dominata de basme scurte, snove, proverbe), putine

scrieri culte.

Dialectul daco-roman s-a dezvoltat in nordul Dunarii, pe teritoriul actual al Romaniei, are numarul cel mai mare de vorbitori, a evoluat ca limba literara,

dar si-a diversificat in timp variantele regionale, subdialecte: banatean, crisan, maramuresean,

moldovean si muntean.

Dialectul aroman s-a dezvoltat in zone din mai multe tari balcanice (Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria),

scris cu alfabet grecesc, apoi latin, are o literatura culta; aromanii au trecut si in secolul al XX-lea prin

stramutari dintr-o zona in alta, datorita framantarilor istoriei; multi s-au stabilit in Romania.

În secolul al XVI-lea, principala limbă literară folosită de români a fost slavona. În slavonă era liturghia bisericii ortodoxe, şi tot în slavonă actele emise de cancelariile

domneşti ale principatelor române - practic slavona avea rol de limbă oficială. Totuşi, în acest veac are loc începutul scrierii în limba română.Primul document în

limba română cu datare certă este scrisoarea lui Neacşu din Dlăgopole (azi Câmpulung), scrisă în 1521.

Poate chiar înainte de 1521 s-a folosit limba română în scris în mânăstirea Peri din Maramureş (azi

în regiunea subcarpatică a Ucrainei), de unde s-au păstrat manuscrise în grai maramureşean rotacizat, dar

datarea acestora nu este sigură.

În 1544 este tipărit la Sibiu „Catehismul Luteran”, fiind prima carte tipărită în limba română. Tipăritura nu s-a mai păstrat până azi, fiind distrusă într-un incediu. Totuşi, se cunoaşte existenţa ei, datorită unor chitanţe

în care se menţionează plata sumelor aferente către tipografii pentru această carte. Începând cu 1560,

diaconul Coresi editează la Braşov primele cărţi tipărite în limba română.

Scrisoarea lui Neacsu dinScrisoarea lui Neacsu din CampulungCampulung

Actul de nastere al limbii romane scrise are,prin chiar continutul sau, o valoare deosebit de

semnificativa, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor; Un roman de dincoace de

munti ii avertiza peardeleni de pericolul unei invazii turcesti. Indirect, in planul strict al culturii si in genere al vietii spirituale, de care fenomenul limbii este atat

de intim legat, evenimentul consemnat aici explica

totodata si cauza pentru care cuvantul romanesc scris a aparut relativ atat de tarziu.

Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea sa spuna: “Ce sosira aceste cumplite vremuri de acumu,

de nu stam de scrisori, ce de griji si de suspinuri. Insa in oricat de grele conditii, aparut mai intai sub pana unui

campulungean, in chiar inima teritoriului romanesc, care era purtatorul graiului celui mai apropiat de forma literara viitoare a limbii nationale. Cuvantul romanesc isi va lua zborulglorios si va straluci in capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la

Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creanga, Sadoveanu, pana in zilele noastre

DIMITRIE CANTEMIR(1673-1723):

Descriptio Moldaviae, sau Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae sau, în română, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, este titlul original al

operei fundamentale a lui Dimitrie Cantemir, scrisă în latină între 1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei

din Berlin.

Lucrarea are un adevărat caracter pedic, conţinând descrieri pertinente şi cât se poate de complete de natură geografică, politică, administrativă, organizatorică, socială, lingvistică, etnografică a Moldovei aşa cum doar un nativ

educat, care pe deasupra a fost şi liderul acestei ţări româneşti (în 1696 şi 1710 - 1711), poate să ştie.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie

Cantemir a elaborat prima hartă cunoscută a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a

lungul timpului.

În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate

la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor

sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.

În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost

latineşti, "după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi

înlocuite cu cele slavoneşti".

Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru

observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera

cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

Gramatica limbii române

Gramatica limbii române constituie un ansamblu de reguli care descriu formele corecte de modificare a

cuvintelor româneşti şi a îmbinărilor acestora în propoziţii. Obiectul de cercetare este, aşadar, structura gramaticală a

limbii, respectiv morfologia şi sintaxa.Cuprins [arată]

Istoricul gramaticilor descriptive şi normative ale limbii române

Cea mai veche gramatică a limbii române (ms. rom. BAR 583) este Gramatica rumânească a lui Dimitrie

Eustatievici (1757). A fost editată de N. A. Ursu în 1969.

Prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină este Institutiones linguae valachicae, alcătuită în jurul anului 1770 (ms. aflat la Kalocsa, în Ungaria). A fost editată în 2001

de Gheorghe Chivu.

Cea mai veche gramatică a limbii române (tipărită) este Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui Samuil

Micu şi Gheorghe Șincai, Viena, 1780.

Cea mai veche gramatică a limbii române tipărită în Ţara Românească este cea a lul Ienăchiţă Văcărescu, Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi

orânduielelor gramaticii rumâneşti, publicată concomitent la Râmnicu Vâlcea şi la Viena, în 1787.

Primul tratat important (prin concepţia fonetică şi prin simplificarea scrierii cu alfabetul chirilic) al gramaticii limbii

române a fost publicat de către Ion Heliade-Rădulescu, Sibiu, 1828.

Cea dintâi gramatică istorică a limbii române a fost scrisă de Timotei Cipariu, 1854.

Prima gramatică ştiinţifică a limbii române a fost Gramatica română a lui H. Titkin, Iaşi, 1891.

Lista altor gramatici vechi ale limbii române

Gramatica ieromonahului Macarie (ms. rom. BAR 102), 1772.

Ioan Piuariu-Molnar, Deutsch-walachische Sprachlehre, Viena, 1788.

Radu Tempea, Gramatica românească, Sibiu, 1797.

Paul Iorgovici, Observaţii de limbă rumânească, Buda, 1799.

Ion Budai-Deleanu, Fundamenta grammatices linguae romaenicae seu ita dicta valachicae, Lvov, 1812.

Constantin Diaconovici-Loga, Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1821

Alexandru Lambrior, Gramatica română, Iaşi, 1892.

Alexandru Philippide, Gramatica elementară a limbii române, Iaşi, 1897.

Gramatici moderne

Iorgu Iordan, Gramatica limbii române, Bucureşti, 1937.

Alexandru Rosetti şi Jacques Byck, Gramatica limbii române, Bucureşti, 1943.

Gramatica limbii române, vol. I-II, Bucureşti, 1954; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 1963 (coordonator

Alexandru Graur)

Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, 1986

Gramatica limbii române, vol I, Cuvântul, vol II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, coordonator

Valeria Guţu Romalo (ediţie revizuită, 2008)

Gramatici comparative

Prima încercare a unei gramatici comparative a limbii române a făcut-o Ioan Manliu cu lucrarea Gramatica istorică

şi comparativă a limbei române pentru cursul superior, (1894)

Gramatici structuraliste

Iorgu Iordan, Valeria Guţu-Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române

contemporane, (1967)

Valeria Guţu-Romalo, Morfologia structurală a limbii române, (1968)

Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din româna contemporană standard, (1968)

Georgeta Ciopmec, Constantin Dominte, Valeria Guţu-Romalo, Clement Mîrza, Emanuel Vasiliu, Limba română

contemporană, vol. I (red. acad. Ion Coteanu), (1974)

Gramatici transformaţionale

Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenţia-Eretescu, Sintaxa transformaţională a limbii române, (1969)

Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba română (1974).

Alfabetul chirilic. Alfabetul latin :

Alfabetul chirilic a fost utilizat pentru scrierea limbii romane di secolele XIV-XV pana in anul 1862. Datorita faptului ca in

limba romana se gasesc sunete ce au corespondenta in alfabetul chirilic clasic, garmaticienii s-au vazut nevoiti sa inveteze o serie de semne pentru a le putea reprezenta. Trecerea de la alfabetul chirilic la cel cu litere latine s-a realizat treptat prin alfabetul de tranzitie. Decretul de

inlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin a fost dat de catre domnitorul A lexandru Ioan Cuza in anul 1862

Transformarile fonetice :

Structura gramaticala a limbii romane : este de origine latina. In timp, asupra cuvintelor actioneaza legile fonetice:

-caderea consoanelor finale(m,n,t,s):

- ventum>ventu>vant

-filum>filu>firu>fir

-callis>calli>cali>cale

-consoana “i” intervocalica se transforma in “r” (fenomen numit rotacism):

-solemn>soare

-consoana dubla “l” se reduce la “l”:

-olla>ola>oala

-caballus>cabalu>cal

-disparitia lui “h” initial:

-herba>erba>iarba

-grupul consonantic “ct” devine “pt”:

-nocte>nopte>noapte

-grupul “cs” devine “ps”:

-cocsa>coapsa

-vocala”o” se transforma in diftongul “oa”:

-solemn>soare

- “ b” trece in "v" si apoi cade

Stadiul de limba anterior sciziunii provocate prin deplasarea spre sud a grupului aroman se numeste

straroman, roman primitiv sau roman comun.Creare si mentinerea unei limbi comune pe teritoriul intins de

formare a limbii romane se explica prin necesitatea in care s-au gasit grupurile sociale din acel teritoriu de a comunica intre ele; existenta limbii comune implica

existenta unei populatii care vorbea aceasta limba si a unei civilizatii unitare impuse acestor grupuri umane.

Din cercetarea vocabularului de origini diferite a limbii romane rezulta ca aceasta civilizatie era de tip rural:

pastoral si agricol. Unitatea romanei comune presupune existenta de raporturi sociale frecvente intre grupuri; acesta unitate s-a rupt, in momentul plecarii spre sud a stramosilor aromani.Unitatea de

civilizatie a romanilor, in epoca de comunitate,

oglindita in unitatea limbii, este un fapt de o mare importanta pentru dezvoltarea ulterioara a

romanei;limba comuna, formata atunci si-a mentinut omogenitatea intr-o asa masura incat divergentele dialectale din sanul dacoromanei sunt minime, iar

deosebirea fata de grupul aroman nu sunt de natura sa impiedice trecerea usoara de la un sistem ligvistic la

altul, unuitatea originara grupurilor fiind si astazi aparenta.

Concluzie:

Scopul acestui studiu de caz este determinarea originii poporului român. Cu

argumente convingătoare, am încercat să dovedim că poporul nostru nu este pe

deplin latin sau dacic, ci este o sinteză între cele două, realizată printr-un proces

istoric de mari proporţii şi cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi

organizatorică structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile sale,

legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.

Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de

organizare politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba

latină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar în

toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şi

tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi

economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

Datorită acestei discrepanţe, poporul latin, ca popor civilizat, asimilează băştinaşii daco-geţi, în măsura în care aceştia adoptă limba latină, îşi însuşesc felul de viaţă roman provincial, preiau obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică, formând un nou popor – românii.

Anexa 1: Împăratul roman Traian

Anexa 2: Împăratul dac Decebal

Anexa 3: Trophaeum Traiani

Anexa 4: Columna lui Traian

Anexa 5: Ruinele Sarmizegetusei