Situat în descendenţa doctrinei futuriste, Apollinaire vafi reprezentantul unei poetici contradictorii: pe de o parterescrie ritmuri populare şi cochetează cu melodicitatea ro-manţioasă, pe de alta va alimenta imaginarul, cât şi sintaxapoemelor sale de la sensibilitatea mecanomorfă, de la ritmi-citatea agresivă a lumii moderne, preferate de futuriştii ita-lieni. „Poezie materialistă” (M. Raymond), într-un anumitsens, aceasta imprimă poetului francez verva epicităţii, ten-siuni dramatice obţinute prin transcrierea senzaţiilor brute,nefalsificate de tradiţia stilistică a simbolismului sau a mo-dernismului rafinat, decadent. Dinamică şi prozaică, nouapoezie se naşte din sensibilitatea urbană, prin ştergerea gra-niţelor dintre interior şi exterior, dar în modul simetric opusromanticilor, care asimilau exteriorul interiorităţii. De aceastădată, proiectarea se realizează ca „obiectalizare” (în sensulfolosit de Jeudy), corpul este reificat, devine un adjuvant,un auxiliu al marilor motoare, pentru futurişti precum F.T.Marinetti sau Álvaro de Campos, freneticul heteronim alpoetului Fernando Pessoa. Însă Apollinaire nu pune sem-nul echivalenţei între mecanism şi corp, existenţa umanăse compune din aceleaşi substanţe inefabile: din visare,melancolie, ratare, hazard, accidente ale optimismului sauobişnuite reflectări asupra frânturilor de existenţă revitali-zată din adâncul trecutului inocent al copilăriei. Câtevaaspecte care îl leagă pe Apollinaire de futurismul italianpot fi detectate în scrierile lui teoretice, dar şi în poemul-manifest Zonă. Banalul cotidian devenit valoare poeticăinspiratorie, comunicarea agresivă sincretică a acestei rea-lităţi a marii metropole, topica imaginilor, toate acestea suntelemente care stabilesc afinităţile dintre futurişti şi poezia„spiritului nou” modernist. Căci, deşi a fost un apărătoral avangardelor, critic şi teoretician al futurismului şi cubis-mului, profet al noilor tendinţe de radicalism inovator şimentor al unor mişcări precum dadaismul şi suprarealis-mul, Apollinaire este poetul care detestă ideea de şcoalăpoetică şi rămâne un susţinător al echilibrului, apanaj aldoctrinelor clasice. Este o postură paradoxală, însă ea sejustifică atât în raţionalismul argumentării (ex. prelegerea„L’Esprit nouveau et les poètes”, susţinută în 1917 şi publi-cată în Mercure de France, în 1 decembrie 1918), cât şi încontradicţiile formale, de sintaxă poetică şi de atitudine,prezente în poemele sale.

Apollinaire aduce în poezia modernă suflul viril al schim-bării. Expresia modernităţii industriale, pozitiviste poate

fi uşor localizată în doctrina şi în poezia futurismului ita-lian care i-a premers poetului Zonei. Cu toate acestea,Apollinaire urmăreşte definirea noului spirit al schimbăriidintr-un unghi mai complex, diferit de exclusivismul anti-tradiţionalist al futuriştilor. În textul doctrinar „L’Espritnouveau et les poètes”, semnatarul va discuta atât despretendinţele novatoare ale modernităţii estetice, cât şi despreconvenţiile, rezistenţa formală şi blocajele ce pot surveni,ca pericole sau dimpotrivă ca elemente dinamizatoare încalea spiritului nou. Aşadar este de subliniat paradoxalulcaracter al teoriei poetice elaborate de Apollinaire, carepăstrează entuziasmul futurist pentru realităţile lumii mo-derne, subscrie la febrilitatea cunoaşterii efectelor beneficeale revoluţiei industriale, ştiinţifice, însă, în acelaşi timp, faceapologia „spiritului critic infailibil”, a unui „solid bun-simţ”asociat simţului „datoriei”, trăsături pe care poetul le des-coperă în moştenirea clasică franceză, în tradiţia romanticăa perspectivei integratoare, panoramice asupra datelor uni-versului şi asupra domeniului subiectului. Aceste tradiţiiculturale vor accentua pe de o parte rolul social şi datoriamorală a poetului modern, iar pe de altă parte vor „struni”căutările, punctând, prin influenţa romantică acea „curio-zitate de a explora toate domeniile în stare să ofere materieliterară pentru exaltarea vieţii, sub orice formă s-ar pre-zenta aceasta” (p.175). Se observă astfel că noua sensibili-tate se alimentează de la rezervoarele tradiţiei, Apollinaireorganizându-şi în acest sens ideile manifestului pe douăcoordonate: enunţarea principiilor perene ale artei şi pre-zentarea datelor aventurii noii literaturi. Pe parcurs autorulrevine, printr-o frazare justificativă, concluzivă, la catego-riile esteticii clasice – un clasicism tipologic, mai degrabă,decât istoric – afirmând: „Nu trebuie să uităm că pentruo naţiune este poate mai periculos să se lase cucerită inte-lectual decât prin arme. De aceea, spiritul nou se reclamăîn primul rând de la ordine şi de la datorie – marile calităţiclasice prin care se manifestă în cel mai înalt grad spiritulfrancez – cărora le adaugă libertatea. Această libertate şiaceastă ordine se contopesc în spiritul nou, îl caracterizeazăşi îi dau forţa” (p.177)

Deşi deţine propensiuni universaliste, datorită inerenteicontemporaneizări şi sincronizări cu ritmurile modernităţii,spiritul nou trebuie să reţină specificitatea naţională, să im-prime artei caracterul inegalabilei rostiri, identitatea şi spe-cificitatea etnică. Din acestea se obţine „varietatea expresiilor

Dicționarul avangardelorRODICA ILIE

L’Esprit nouvEau Et LEs poètEs (i)

ASTRA / 3-4, 2018http://www.revista-astra.ro/literatura/

95

literare, şi tocmai această varietate trebuie salvată”. Apo-llinaire semnalează în continuare, simptomatic: „Cosmo-polită fiind, expresia lirică nu produce decât opere vagi,fără accent şi fără structură, a căror valoare nu o depăşeştepe cea a locurilor comune din retorica parlamentară inter-naţională”. Virulenta constatare condamnă implicit spi-ritul mimetic, gustul conformismului burghez, locurilecomune, stereotipurile produse de politica, moda, cine-matografia devenite un fenomen cultural de masă. Atacultrebuie înscris gustului analogic-tehnologic monden ce di-seminează, aparent, valori pentru a impune, de fapt, cli-şeele pluralităţii gesturilor: „Observaţi că cinematograful,arta cosmopolită, prin excelenţă, prezintă deja diferenţeetnice pe care lumea le discerne imediat; obişnuiţii ecra-nului fac fără efort deosebirea dintre un film italian şi unulamerican”. Dincolo de ironia ascunsă sub tonul obiectiveiconstatări, Apollinaire va continua exerciţiul său de analizăculturală în sensul recunoaşterii datelor de sinteză ale noiisensibilităţi, angajând însă şi un accentuat simţ patriotic,paradoxal din partea celui fără de ţară, a celui care însă adorit recunoaşterea sa ca cetăţean francez: „Tot spiritulnou, care se ambiţionează să marcheze spiritul universal,şi care nu înţelege să-şi limiteze activitatea la un domeniusau altul, este – şi vrea să rămână – o expresie particularăşi lirică a naţiunii franceze după cum spiritul clasic este, prinexcelenţă, o expresie sublimă a aceleiaşi naţiuni” (p.177).

A vedea în spiritul nou o tendinţă universală nu în-seamnă însă pentru Apollinaire a-l considera inform, ne-definit, ci „o expresie particulară şi lirică a naţiunii francezedupă cum spiritul clasic este, prin excelenţă, o expresie su-blimă a aceeaşi naţiuni”. Ca şi în cazul poetului FernandoPessoa, universalismul este derivat din propensiunile unuispirit naţional exacerbat, care trăieşte din fantasmele şiutopiile imperialiste (Portugalia navigatorilor şi, respectiv,Franţa napoleoniană), cu diferenţa că, dacă pentru poetulheteronimilor proferarea universalismului avea resorturimesianice, istoriste, mistice, pentru Apollinaire acesta esteun derivat al sensibilităţii şi al tradiţiei raţionalist-estetice,infuzate de noile descoperiri ale epocii. Pentru unul utopiase proiectează retrospectiv, activizând trecutul, pentru ce-lălalt accentul cade pe dimensiunea prospectivă, anunţândspiritul dinamic şi potenţialităţile viitorului. O dată în plus,Apollinaire este apologetul noului ca religie în devenire,delimitând foarte sigur rolul social pentru artiştii lumiimoderne. Pe urmele vizionarului Rimbaud, poezia nunumai că poate să ritmeze acţiunea, mai mult, trebuie săo devanseze; „Fascicol de energii în plină dezvoltare” (M.Raymond, p. 276), poezia spiritului nou se declară în avan-garda culturii, iar poeţii vor juca rolul de inovatori, desco-peritori, profeţi şi creatori. Acestei meniri sociale îi rezervăApollinaire nucleul decisiv al manifestului său: „poetul esingur (...) Poeţii moderni sunt înainte de toate poeţii ade-vărului mereu înnoit. Datoria lor nu sfârşeşte niciodată;

v-au surprins până acum, vă vor surprinde şi mai mult deacum încolo. (...) Poeţii moderni sunt deci creatori, inven-tatori şi profeţi, spre cel mai mare bine al colectivităţii că-reia îi aparţin, ei ne cer să verificăm ceea ce afirmă. Seîntorc spre Platon şi îl imploră măcar să îi asculte, înaintede a-i izgoni din Republică” (p. 180). Făcând intertext cuscrisoarea lui Rimbaud către Paul Demeny (cunoscută pu-blicului abia în 1912), Apollinaire se lasă contaminat depatosul vizionar al acestuia şi invocă din nou autoritateaplatonică pentru recunoaşterea meritelor celor care son-dează necunoscutul, deschid porţile insondabilului, invi-tând la o nouă formă de cunoaştere, dincolo de barierelegândirii, moralei, religiei, filosofiei tradiţionale şi ordiniisociale convenţionale. Charles Russell diferenţiază foarteprecis atribuţiile poeţilor vizionari, toate ipostazele aces-tora regăsindu-se în textul programatic al lui Apollinaire,ca de altfel şi în doctrina futurismului italian sau în mani-festul futurist al lui Pessoa – Campos, Ultimatum: „As in-ventor, the poet was to create new means of expression andvision. As discoverer, he or she would lay bare the eternalynew life as it emerged in the culture. As a prophet, the poetwould sing of the possible – the future – world to come”(1985, p.64).

Mitul poetului-profet este expus în prelegerea „Spiritulnou...” cu verva celui care se identifică acestui rol, într-oretorică ce pare să suprime textului programatic caracteruldominant teoretic, atribuindu-i mai degrabă accente alesubiectivităţii elocutorii care merg de la virulenţă, ironie şisarcasm la exprimarea febrilă a revelaţiilor procurate / între-ţinute de spiritul nou. Adevărurilor dogmatice exprimateîn acest „manifest” le sunt imprimate valori poetice carederivă tocmai din modalitatea de structurare a conferinţei– a nu se uita că textul a fost scris pentru a fi comunicat oral,servindu-se de toate instrumentele persuasiunii. După cesemnatarul enunţă datele care contribuie la definirea pa-radigmei noului spirit (electricitatea, cinematograful, me-canismele ce sfidează legile naturii, telefonul, razele X), sefac precizări formale, care diferenţiază această realitate decâmpul literaturii tradiţionale. Versul liber este consideratfermentul care a contribuit la metamorfoza limbajuluipoetic, el „a descătuşat lirismul”, a mobilizat curajul ex-primării nefalsificate a eului, însă este situat de rezervatulApollinaire ca fiind doar „o etapă a explorărilor ce se pu-teau face în domeniul formei” (p.175). Important este cămai târziu poeţii devin conştienţi de revoluţia în desfăşu-rare la nivelul formei. Spiritul nou, deşi latent, devine ma-nifest abia o dată cu această asumare a rolului de exploratori,prin internalizarea datoriei de a experimenta, nu doar lanivelul conţinuturilor – aşa cum făcuse Baudelaire înFleurs du Mal –, ci chiar în structura formală: „Explorareaadevărului, căutarea lui, atât în domeniul etnic, de exem-plu, cât şi în cel al imaginaţiei – iată principalele caractereale acestui spirit nou. De altfel, această tendinţă a avut

Dicționarul avangardelor

ASTRA / 3-4, 2018http://www.revista-astra.ro/literatura/

96

întotdeauna reprezentanţii ei îndrăzneţi, care însă o urmauinconştient; ea s-a conturat şi evoluează de multă vreme.Cu toate acestea abia acum a devenit conştientă de sine”(p. 175).

Apollinaire înregistrează foarte atent toate modificărileconceptului de poezie, lirismul modern nu mai înseamnădoar versificaţie regulată, nu mai este net separat de tărâ-murile prozei. Comunicarea nu mai este fixată în regulilesintaxei, se eliberează de convenţionalismul rimei, adeseadetestată, însă „niciodată abolită”. Agonia vechiului stileste surprinsă cu maximă acuitate, figurile de sunet tradi-ţionale şi-au împlinit menirea, a venit acum timpul mu-taţiilor în construcţia, precum şi în receptarea poeziei:„Asonanţa, aliteraţia, în egală măsură rima sunt convenţii,

fiecare cu meritele sale. Împinse foarte departe, cu multăîndrăzneală, artificiile tipografice prezintă avantajul de agenera un lirism vizual, aproape necunoscut înainte”. Maimult chiar, poetul teoretician semnalează – într-un discursprofetic – posibilităţi proteice de expresie, graţie cărora sepot obţine efecte favorizând o receptare exoterică, demo-cratică, stimulată de comunicarea pe mai multe canale amesajului poetic. Astfel ar putea prinde contur idealulmallarméan al Cărţii, căci poetul, inspirat de tehnicile ci-nematografice, de pictura modernă şi de simultaneizareacomunicării datorate fonografului, telefoniei fără fir, ca-nalelor mediatice ale presei şi publicităţii vizuale, va reuşisă exprime complexitatea lumii moderne, prin „poemele

sintetice”, alimentate de diversitatea şi polimorfismul „aces-tei libertăţi enciclopedice”, similare unei pagini de ziar, careadună ştiri, fapte banale, senzaţionale, abolind geografialocală restrânsă.

Bibliografie:

APOLLINAIRE, Guillaume – Scrieri alese - GuillaumeApollinaire, ediţie alcătuită şi îngrijită de Virgil Teodorescu,cuvânt înainte de Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucu-reşti, 1971

FERRY, Luc – Homo aestheticus, Meridiane, Bucureşti,1997

JEUDY, Henry Pierre – Corpul ca obiect de artă, EdituraEuroSong & Books, 1998

RUSSELL, Charles – Poets, Prophets and Revolutionaries,e Literary Avant-Garde from Rimbaud through Postmo-dernism, Oxford University Press, New York, 1985, chapterIII „e Poets of Time: Apollinaire and the Italian Futurists”

RAYMOND, Marcel – De la Baudelaire la suprarealism,Univers, Bucureşti, 1985

VATTIMO, Gianni – „Progresul: Europa sau modernitatea”,în Spiritul Europei – Cuvinte şi lucruri, coord. de AntoineCompagnon şi Jacques Seebacher, vol. II, Polirom, Iaşi, 2002,p. 203-213

Dicționarul avangardelor

ASTRA / 3-4, 2018http://www.revista-astra.ro/literatura/

97

Com

pozi

ție

C (

deta

liu

)