16 ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

Dan SociuO să te dezamăgesc şi eu cum ziceai că au făcut-o atîția

pe care i-ai rugat să-ți răspundă şi n-o să-ți spun ce cărți clasice, din canon, m-au dezamăgit, dar nu pentru că mi se par sacre sau ceva de genul ăsta, doar dintr-un amestec de indiferență şi simpatie, indiferență pentru că n-am mai fost de mult preocupat de literatură şi simpatie aşa cum ai pentru o bătrînă care a fost cîndva frumoasă şi acum stă undeva în centru, într-un aparta-ment igrasios cu instalațiile proaste şi o mai vizitează din cînd în cînd nişte tineri speriați de viață, care se simt mai în siguranță printre vechituri.

Adică – literatura a cam murit, am simțit asta de mulți ani de zile, dar acum mi-e din ce în ce mai clar.

Pentru că de fapt ce e literatura, cîndva nişte tipi introvertiți voiau să facă şi ei spectacol, dar n-aveau curaj să iasă pe scenă.

Aşa că au inventat forma asta de spectacol, pe care-l faci de acasă.

După cinema şi tv, deşi lovită, literatura încă mai părea să răsufle şi cînd zic lovită, nu pentru că, după cum e clişeul, tv-ul şi filmul i-ar fi făcut concurență, dar pentru că introvertiții aveau acum şi alte moduri de a face spectacol de acasă.

Doar că nu toți introvertiții ajungeau să scrie pentru film sau tv, pînă cînd a apărut internetul, facebook-ul, camera digitală.

Aşa că acum oricine îşi poate face spectacolul, în direct.Sigur că poate să o facă în continuare prin literatură, prin

poezie mai ales, că e mai sintetică şi mai uşor de transmis, deşi mai merge şi romanul, să nu fiu absurd, dar nu mai e ce era.

Și nici n-o să mai fie vreodată, aşa că nu mai are sens să vorbim de canon, e ca şi cum am vorbi de tinerețea noastră, e frumos să îți aminteşti, să revizitezi momente, dar nu mai e aici, nu mai are putere.

Adela GreceanuL-am recitit vara asta. Nu-mi aminteam mai nimic din el şi

credeam că o să-mi pice foarte bine după romanul lui Hrabal L-am servit pe regele Angliei. Dar mi-a picat ca o mîncare fadă pe care m-am silit s-o înghit, totuşi. Nici ironia, nici cinismul, nici preci-zia cu care îşi execută naratorul personajele, nici prețiozitarea lui autoironică („Am apucat să explicăm în capitolul precedent...”), nici ideea mare a cărții – căci mi se pare că ia forma tezei şi ce e teză, nu mă interesează în literatură –, nici acțiunea, nici evoluția (sau involuția) previzibilă a personajului principal nu m-au încîn-tat, ca să mă exprim eufemistic. Da’ deloc. E vorba despre roma-nul lui Kundera Viața e în altă parte. M-a plictisit rău, dar l-am parcurs totuşi pînă la capăt, din respect pentru Kundera – autorul minunatelor eseuri-lecții despre roman (Cortina şi Arta romanu-lui) şi pentru că el mi-a explicat de ce, pe la 17 ani, m-a înnebunit această frază: „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat”. Pentru că, spune Kundera, „Kafka pune masca verosimilului pe chipul neverosimilului”.

Bogdan OdăgescuÎn primul rând, am o problemă cu Harold Bloom şi lista

de la sfârşitul Canonului Occidental, dar asta e poveste lungă şi plictisitoare.

Ce-am încercat degeaba: Proust. Nu pot, nu am cum, nu intră, e imposibil. Am reuşit, ca tot plebeul, să mă târăsc pe coate prin două volume din În căutarea timpului pierdut pentru că tre-buie, este necesar, se cere. Nu-mi vine des să iau o carte la palme, dar orice volum de Proust ar trebui să vină cu sac de box ataşat. Alex Moldovan a observat la un moment dat că nimeni nu citeşte

anchetă realizată de BogdAn CoșA

Am văzut peste vară care sunt cele zece cărți care v-au marcat, pe care le-ați recomanda sau pe care le-ați căra cu dumneavoastră peste tot (şi chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, nu ați luat parte la leapşa de pe Facebook, cu siguranță v-ar fi la îndemână să întocmiți o astfel de listă). Am văzut, în acest sens, foarte mult Joyce, Kafka, Dostoievski, Poe, Proust, Kafka, Joyce, Kafka...Dar pentru că ASTRA de toamnă nu se teme de Harold Bloom, numărul următor este dedicat marilor cărți care au dezamăgit. Aşadar, ce autori celebri nu v-au satisfăcut pe deplin? Cine nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor şi de ce?

Teme

17ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

TemeProust, toată lumea recitește. Sper că într-o bună zi, acru şi plictisit mic-burghez la pensie, mă voi apuca şi eu direct de relectură într-un hamac pe o insulă grecească. Am înțeles că Proust se savurează, se degustă, parcă aşa sună clişeul. Degust Joyce, Rushdie, David Foster Wallace, O mie și-una de nopți. Dă-mi Biblia, Confesiunile Sfântului Augustin, Odiseea. Dă-mi revista Turnul de Veghe şi jur c-o savurez, dar nu-mi spune de Proust, că-mi creşte tensiunea.

De Doctor Faustus m-am apucat de patru sau de cinci ori, însă cred că o să mor înainte să înțeleg spiritul german. Nu ține de răbdare, disponibilitate sau atenție. Am citit destule cărți grele sau greoaie (de plăcere sau din obligație), dar niciodată nu am mai simțit o inadecvare atât de grosolană. În primul an de facultate, am intrat, din greşeală, la un curs al secției de germană. Dintr-o combinație de jenă, curiozitate şi masochism, am stat până la pauză. Nici nu mai ştiu, era ceva despre romantism (cred). Nu înțeleg o boabă de germană. Cu toate astea, am simțit că tocmai fusesem martorul unui moment grav, solemn şi important, însă care n-avea absolut nicio legătură cu mine. Cam aşa şi cu Thomas Mann. Nu, nu cu tot Thomas Mann, doar cu Doctor Faustus.

Cu Divina Comedie e complicat nu neapărat din cauza notelor de subsol care par să-ți ofere contextul şi până la urmă nu te ajută mai deloc (dacă nu ai deja o bază a istoriei italiene), reuşind doar să rupă lectura, ci mai degrabă pentru că Infernul e

interesant şi-ți dă speranțe că o să citeşti cartea şi de plăcere, nu doar pentru că o ai în bibliografia a trei cursuri. Iluzii. Purgatoriul e călduț şi interminabil, Paradisul e un snoozefest de virtuți, abstracțiuni, papi buni, planete şi îngeri. Dacă cineva vă spune că Divina Comedie este cartea lui preferată şi nu e medievalist sau profesor la secția de italiană, să nu vă împrieteniți cu el. Acel om nu este un om bun.

Și încă trei pe scurt: Nu ştiu ce Dumnezeu a fost în mintea lui Constantin

Chiriță când a scris volumul Roata norocului din seria Cireşarii, dar cred că cineva trebuia să-i dea peste mână şi să-i explice că nu se face. Că m-a mințit şi dezamăgit. Că mă duce cu vorba ştiind că n-o să sar pur şi simplu peste un volum, deşi îmi doresc din tot sufletul. Că mă simt dus cu preşul, că după aperitiv şi supă îmi trânteşte o salată mare de broccoli şi nu-mi aduce friptura până nu termin scârboşenia. Nu-i faci aşa ceva unui copil, e sadic.

Meridianul sângelui m-a dezamăgit profund, n-am fost în stare să o termin. Mi-a plăcut enorm Drumul şi nu ştiu exact ce aşteptam, însă câțiva ani sigur n-o să mă mai apropii de cărțile lui Cormac McCarthy.

Vânătorii de zmeie de Khaled Hosseini, văzută de unii ca Mecca postcolonialismului, e o carte extrem de proastă. Să n-o citiți, sunt atâtea opțiuni, nu aveți timp de prostii.

Final

ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

17

18 ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

Luminița CorneanuPe cuvântul meu de fost pionier că eu n-am zis

Joycekafkadostoievskipoeproust. Vorba celor de la Times New Roman, „de când a apărut leapşa cu «10 cărți», pe Facebook se minte mai mult decât în Parlament”. E adevărat, leapşa asta a avut mai multe variante: cărți care te-au influențat (eu la asta am răspuns), cărți preferate, cărți memorabile, care sunt tot cam pe-acolo, dar nu întocmai.

Trecând acum la autorii celebri pe care să-i demasc ca nesa-tisfăcători, vă spun sincer că, după mine, oricine are dreptul să nu-i placă orice. Bine, cu toții zicem: „E imposibil să nu-i placă această carte cuiva” atunci când ne ia valul, dar adevărul e că se poate. Fiecăruia îi poți găsi un defect şi ce vă spun acum e old news: ca să mă limitez numai la cei menționați de dumneavoastră, Proust e delicios, dar prolix, Dostoievski e briliant, dar lipsit de stil, Kafka parcă prea se-ntinde cu absurdul, cât despre Joyce, ştim cu toții că Ulise e cel mai necitit bestseller al anilor 80 în România.

Și mai e ceva – dar iarăşi nu zic vreo noutate: important e şi momentul întâlnirii cu o carte. Mă uit pe lista mea de cărți care m-au influențat de la amintita leapşă şi văd acolo Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hesse, pe care la prima încercare l-am abandonat după 50 de pagini – ce e cu chestia asta complicată? – , iar apoi a devenit una dintre cărțile mele preferate, dacă nu chiar prefe-rata. Iar aici, momentul nu înseamnă doar ceasul bun sau rău, dispoziția de moment. Înseamnă, mai cu seamă, cât de pregătit eşti pentru întâlnirea cu cartea aia. Mi se pare evident că dacă ai citit numai cărți de aventuri şi chick-lit, când nimereşti peste Siddharta, pestre Străinul sau peste nişte Ficțiuni borgesiene sunt şanse minime să ai parte de o întâlnire ratată cu cartea respec-tivă. Dar uite că dintr-o joacă am ajuns la treburi serioase. Mi-ar fi plăcut ca, în locul acestui răspuns, să rad Madame Bovary, de exemplu, în stilul celor de la Canonul, dar, pe de o parte, nu am talentul lor, pe de alta, sufletul meu de profă ieşită la pensie bene-vol şi foarte devreme țipă de undeva, din străfunduri că o carte mare trebuie să te străduieşti să o înțelegi şi să o guşti, iar dacă n-o faci, nu e vina ei, ci a ta.

Dumitru CruduAutori care m-au dezamagit? Intâi de toate, Balzac. Într-un

timp îmi propusesem să citesc tot ce a scris marele scriitor fran-cez, iar întâmplarea face că am început să-l parcurg cu romanul Iluzii pierdute, de care realmente m-am îndrăgostit. E un roman fundamental despre ascensiunea şi decăderea unui poet din provincie venit la Paris ca să se impună. De fapt, sub cele două cuvinte – ascensiune şi decădere – stau foarte multe romane ale lui Balzac, dar nu toate se ridică la nivelul atât de înalt al „iluzi-ilor...”. Foarte multe din romanele lui Balzac urmează literă cu literă această schemă, dar sunt prea tributare acestui plan epic. Să zicem, Stralucirea și Suferințele Curtezanelor, care e un roman extrem de chinuit. Balzac a scris foarte mult, dar a rămas doar cu trei sau patru romane. O altă dezamăgire a mea e şi romanul Marile speranțe al lui Dickens. Prea multă schemă, prea multă

retorică, prea multă artificialită şi prea puțină viață, aşa cum era ea cu adevărat în secolul XIX. Ar mai fi şi alte romane, inclusiv româneşti, dar mă opresc aici.

Cătălina MateiBalzac – n-am citit nimic de Balzac. Cred că trebuia să-l

citesc în liceu, odată cu Enigma Otiliei. Atunci e vreme de citit telenovele bine clădite. La un moment dat, nu te mai îndeamnă la lectură doar contribuția pe care a avut-o un scriitor la edificarea unui anumit gen literar.

Viața și opiniile lui Tristram Shandy, Sterne – pentru că, uneori, lungimea dezarmează. Când sunt atâtea cărți bune, mai stai atât de mult timp cu o anumită operă? M-am rezumat la câteva capitole. Aşa mi s-a întâmplat şi cu Proust. Găsisem pe la începutul liceului o carte care restrângea În căutarea timpului pierdut într-un singur volum. Și deşteapta de mine a crezut că e tot. Mă şi miram de ce se minuna lumea când ziceam că l-am citit cu atâta velocitate. Când am aflat adevărul, era prea târziu pentru răbdarea mea.

Moby Dick, Melville: Uneori, se vorbeşte atât de mult despre unele cărți şi se fac şi ecranizări, că rămâi cu impresia că e de ajuns. Știi despre ce e vorba şi nu te tentează. Chiar dacă stilul, tehnica ar fi revelatoare. Nu am deschis cartea. Poate că mi-ar fi plăcut, poate că nu.

Ulise, Joyce: cred că am încercat să citesc prea devreme romanul ăsta. Nu poți citi o carte ce se foloseşte de intertextuali-tate, dacă nu ai în spate o enciclopedie pe care s-o activezi pentru a-i prinde miezul. M-am prins că nu e de mine şi că pierd multe din ea; nu-i găseam multe şpiluri, aşa că m-am lăsat de superfi-cialitatea lecturii. Nu am mai încercat când m-am făcut mare, e un „va fi cândva”. Sper să nu mă surprindă în acelaşi impas de a nu mă prinde.

Roșu și Negru, Stendhal: pur şi simplu n-am putut. Am şi uitat de ce.

Șotronul, Cortazar: m-a amețit. Era o senzație de vertij căreia nu i-am rezistat.

Decameronul, Boccaccio: uneori, îmi plăcea, dar alteori… tot răsfățul autorului de a se întinde în explicații şi în fraze lungi cu onduleuri mă plictisea. Îi plăcea tare să se vadă pe el povestind…

Andrei DoboşN-aş numi tocmai dezamăgire sentimentul lăsat în urmă

de diferitele cărți, aşa-zis mari şi indexate de Bloom în lunga listă de la finele Canonului occidental. Vorbesc despre genul de cărți pe care le deschizi o dată şi nu treci mai departe de pagina 20, sau ajungi la pagina 50 cu foarte mare cheltuială de energie, gîfîind. Apoi, o pui deoparte şi nu te mai atingi de ea multă vreme. Trece un an, trec doi şi revii. Dacă nici atunci nu se întîmplă declicul necesar, o laşi deoparte probabil definitiv şi o incluzi în categoria cărților de acest fel, numai bună de activat în răspunsul dat unei anchete literare aşa cum este şi cea de față.

Teme

19ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

Primul autor care îmi vine în minte în acest sens – avînd în vedere că sunt un mare iubitor al lui Lucretiu, în primul rînd, şi în al doilea rînd, al lui Cattulus – este nimeni altul decît Ovidius Naso. Poet de care noi auzim încă din primele zile de şcoală – fiindcă, nu-i aşa? – exilul printre barbarii geți al unui poet impe-rial nu-i de ici, de colo. Da, ştiu că a scris inclusiv versuri în limba geților, versuri care acum s-au pierdut (sau avea doar intenția să scrie? Whatever), dar eu nu l-am putut citi. Un vers mai bolborosit rareori mi-a fost dat să citesc decît la acest Ovidius. Apoi – s-o iau cronologic – nu-mi place Petrarca nici să mă picuri cu ceară, deşi ador pe Tommaso Campanella sau Dante. Iarăşi, Fleurs du mal îmi pare a fi o carte din ce în ce mai datată (poate printr-un exces de folosire, cine ştie, dar ce monstru este Baudelaire în jurnale şi

eseuri!). Aici simt nevoia să deschid o paranteză ceva mai lungă şi să vorbesc puțin despre o altă categorie livrescă, una care nu se încadrează strict în cerințele anchetei, dar care este cumva colate-rală şi face sens în lumina celor deja enunțate. Mă gîndesc (fireşte, cum mai spun poeții îmbătrîniți mult prea devreme) la Mallarmé, pe care l-am detesat profund pînă în urmă cu puțin timp, şi la care privesc acum cu sentimente mai bune, cazul invers, al lui Charles Bukowski, care îmi plăcea la nebunie în tinerețe şi pe care acum aproape că nu-l mai pot citi, este, cred, semnificativ.

În acest inventar rapid aş mai aminti printre cărțile pe care n-am reuşit să le citesc şi Toba de tinichea (adevărat somnifer – corpul de obicei este cel mai bun indicator estetic şi primul care reacționează la cele citite).

Teme

Fata vegetală

ASTRA – 3-4, 2014 www.revista-astra.ro/literatura/

19