La plecarea lui Petru Simionescu

Deschide ochii mari bătrânul regeŞi, tremurând, din jilţu-i se ridică.

Au cine liniștea lui scumpă-i strică?Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

(Alexandru Vlahuță, 1907)

Îmi este foarte dificil să scriu aceste rânduri, pentru că Petru Simionescu nu este doar un alt om care a plecat dintre noi, ci unul dintre idolii, dintre zeii care mi-au marcat profund existența și m-au făcut ceea ce sunt azi.

Despre Petru Simionescu nu se vorbea mult, deși era binecunoscut în lumea muzicală românească, mai ales în spațiul muzicii corale. Se spunea despre el că este dificil să ți-l faci prieten, să comunici cu el, pentru că avea un caracter dificil și era, cum se spune “aprig la mânie”. Nimic mai fals. Petru Simionescu era un profesionist, exigent până la cel mai mic detaliu, și de la care România acestor tragice timpuri ar avea încă foarte multe de învățat: nu lăsa nimic la voia întâmplării, nici cel mai mic detaliu, totul trebuia realizat în mod perfect: de la așezarea partiturilor pe pupitru în desăvârșită ordine la executarea unui solfegiu impecabil; totul era atent controlat, minuțios realizat, pentru că niciodată “nu merge și așa”. Nu. Pentru Petru Simionescu, nu existau compromisuri. Exista doar perfecțiune.

Petru Simionescu s-a născut la 27 martie 1927, în apropiere de Bacău, în comuna Negri, fiu de preot. A urmat aici cursurile școlii primare, continuând cu studii teologice la Roman (între 1938-1946). Încă de timpuriu se manifestă excepționalul său talent dirijoral, asumându-și rolul de lider al formației corale din cadrul seminarului alături de care pășește pentru prima dată pe scenă. Asimilează și studiază în profunzime, încă de acum, marele repertoriu coral liturgic, pe care aspiră să îl interpreteze într-o manieră proprie care se va rafina de-a lungul anilor.

În anul 1946, s-a înscris la Conservatorul din București, la secția de Dirijat coral și Bizantinologie, dar urmează paralel și cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă, fără, însă, a deveni vreodată preot – menirea sa a fost aceea de a fi la pupitru. La Conservator, i-a avut drept profesori pe Ioan D. Chirescu (teorie și solfegiu) – al cărui discipol s-a considerat întotdeauna și pe care l-a idolatrizat, Mihail Jora și Ion Dumitrescu (armonie), Marțian Negrea (polifonie), Dimitrie Cuclin, Tudor Ciortea (forme și analize muzicale), Teodor Rogalski (orchestrație), Ștefan Popescu și Dumitru D. Botez (dirijat coral academic), Tiberiu Alexandru (folclor), Jean Bănescu (canto). A absolvit Conservatorul în anul 1951, fiind șef de promoție și a continuat să se perfecționeze în arta dirijorală.

Încă din timpul studenției, Petru Simionescu a fost dirijorul mai multor coruri, în principal coruri de biserică – Zlătari, Mihai Vodă, Nicolae Tabacu, Sfântul Elefterie, Sfântul Mina, Sfântul Silvestru. În perioada respectivă, Ioan D. Chirescu era dirijorul corului – deja celebru – al Bisericii Domnița Bălașa din București; având nevoie de un colaborator apropiat și dirijor secund, l-a luat alături pe fostul său student și discipol. Astfel, Petru Simionescu a ajuns în cafasul corului Bisericii Domnița Bălașa, succedându-i la pupitru lui Ioan D. Chirescu și devenind, astfel, unul dintre cei mai reputați dirijori de cor bisericesc din România. A rămas aici vreme de decenii (1978-2003), realizând performanțe muzicale remarcabile – care, dacă au rămas departe de lumina reflectoarelor – este doar pentru că nu a vrut să se îndepărteze niciodată prea mult de cafas, considerând că aceasta este menirea sa – aceea de a realiza un cor bisericesc ortodox care să sune desăvârșit – un lucru pe care l-a reușit pe

deplin. Alături de Corul Bisericii Domnița Bălașa, a efectuat turnee în Europa (Belgia, Olanda), ducând peste hotare muzica ortodoxă.

Nedorind să se dedice în mod special carierei pedagogice, pentru care nu avea o chemare deosebită (deși a fost profesor de muzică în mai multe școli, la Seminarul Teologic și, pentru o perioadă, lector la Conservator – între 1971-1973), a lucrat ca redactor în cadrul Editurii Muzicale. Orice carte veți deschide, din cele editate până în 1987, veți găsi numele lui Petru Simionescu drept redactor principal și aceeași grijă pentru detaliu pe care o avea și la pupitru. A fost, de asemenea, coautor al multor lucrări muzicale și autor a numeroase articole publicate în revistele Muzica și Actualitatea muzicală.

În anul 1990, Petru Simionescu înființează, alături de alți teologi și preoți ai Bucureștiului, corala bărbătească Te Deum Laudamus, fiind primul dirijor al acesteia și păstrând bagheta vreme de doi ani (până în anul 1992), participând la Festivalul George Enescu și la multe alte manifestări muzicale de prestigiu din țară. Ulterior, la pupitrul coralei s-au succedat Dan Mihai Goia și Pr. Zaharia Matei.

Deși nu a avut menire de compozitor, a semnat câteva partituri ce au fost incluse în repertoriul coral bisericesc – Heruvic, Răspunsuri mari, Pre Tine Te lăudăm, precum și numeroase aranjamente corale – Troparul Rusaliilor de D. G. Kiriac (aranjament pentru cor bărbătesc), Fericirile de Ioan D. Chirescu (aranjament pentru cor bărbătesc), Ziua Învierii de Nicolae Lungu / Ioan D. Chirescu (aranjament pentru cor bărbătesc), Fie, Doamne, mila Ta de Gheorghe Danga (aranjament pentru cor mixt), Amin de Doru Popovici (aranjament pentru cor mixt), Doamne Iisuse Hristoase de Gheorghe Cucu (aranjament pentru cor mixt), Oratoriul de Paști (aranjament pentru cor mixt).

Stilul său dirijoral era aparte. Ceea ce conta era construcția, evidențierea frazei melodice în ansamblul ei și nu tactarea precisă a măsurii, potențarea accentelor naturale ale cuvintelor; mai ales, dicția, rostirea frumoasă a silabelor textului, cu greutate și rotunjime, cu grijă față de cuvânt, tocmai pentru că era cuvânt liturgic. Petru Simionescu a fost un sacerdot, săvârșind un act de slujire în aceeași măsură în care preoții săvârșeau cele cuvenite în timpul sfintelor slujbe.

Am ascultat, la Domnița Bălașa, Liturghii fabuloase; veneau să le asculte iubitori ai muzicii din toate colțurile Bucureștiului; le menționează însuși Nicolae Steinhardt… dacă aveai un oaspete din străinătate, îl aduceai la Domnița Bălașa, pentru a asculta o interpretare a muzicii ortodoxe ce se apropia – până la identificare – cu perfecțiunea.

Coriștii din toate generațiile l-au adorat și l-au temut. Asprimea sa nu este un mit, ci o realitate: repetiții deseori epuizante, cu solfegierea atentă a liniei melodice a fiecărei voci (nu accepta amatori în cor, ci doar voci cultivate, absolvenți de Conservator, membri ai corurilor Operei, Operetei, Radioului, Filarmonicii, soliști excepționali); nu rareori, cuvinte dure, pentru care își făcea procese de conștiință după aceea, și pentru care nu era întotdeauna iertat. Numărul de voci din fiecare partidă era un subiect de agonie în fiecare săptămână; dacă avea un bas în minus și minunatul echilibru al ansamblului era afectat, considera că serviciul respectivei zile era compromis. O excepțională dozare a volumului și punerea în valoare a calităților naturale ale vocilor; nu permitea nici cel mai delicat vibrato, decât soliștilor. Vocea trebuia să fie curată și dreaptă, dar puternică, strălucitoare în același timp. O întrebare curentă a celor care veneau prima oară să asculte era – Dar au microfoane?

Avea o viziune aparte despre repertoriul liturgic, neplăcându-i să amestece stiluri și compozitori, cum se practică deseori astăzi (motivul fiind acela că se optează pentru piesele mai simple și mai melodioase, corurile de biserici rareori fiind constituite din profesioniști, iar absența capacității de a solfegia face imposibilă abordarea unui repertoriu mai complex). Avea edițiile complete ale liturghiilor de Gheorghe Cucu (pe care o prefera), Ioan D. Chirescu, Ioana Ghika Comănești, Gavriil Musicescu, Nicolae Lungu, interpretându-le în toată complexitatea lor, duminică de duminică, prin rotație. Selecta concertul liturgic în funcție de textul Evangheliei care se citea în respectiva duminică. Până astăzi, se păstrează la Domnița Bălașa structura slujbei Deniei din Joia Mare, cu o anumită

ordine a concertelor liturgice intercalate între cele douăsprezece Evanghelii. Aceeași viziune despre caracterul unitar al liturghiei îl avea și compozitorul Dragoș Alexandrescu.

Petru Simionescu era un împătimit iubitor al frumosului. Chiar la o vârstă înaintată, mergea constant la concertele Sălii Radio și ale Filarmonicii. Iubea cu precădere muzica franceză, cunoscând în detaliu lucrările compozitorilor Camille Saint-Saëns, Claude Debussy, Gabriel Fauré – realizând chiar și o prelucrare pentru cor mixt a părții finale a Requiem-ului acestuia.

Nu în ultimul rând, avea o mare dragoste pentru poezia românească, știind pe dinafară zeci de poezii și mirându-se adesea că tinerii din anturajul său nu mai studiază în profunzime creația lui Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu (poetul său preferat), Nicolae Labiș, Alexandru Vlahuță sau Ștefan Augustin Doinaș. Deseori cita câteva versuri, încredințând drept “temă pentru acasă” unuia sau altuia dintre coriști descoperirea textului complet și a autorului. Amintiri…

Închei cu poezia sa preferată…

Tu

Nesfârșit e cerul Care se-ncepuNesfârșită-i ziuaUnde ești și tu.

Soarele e palid,Dus în vechi poveștiNesfârșită-i zareaLargă, unde ești.

(Nicolae Labiș)

Rămâi cu bine, suflet nobil!

... A fost un împătimit al Muzicii Religioase, un meloman desăvârșit, un Muzician de mare exigență și de generozitate sufletească .... Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace .... Va conduce cu siguranță CORUL ÎNGERILOR .... (Dan Mihai Goia)

Maestrul Simionescu mi-a dat încredere în vocea mea într-o perioadă în care aveam nevoie. Am avut marea onoare să cânt în corul dumnealui. Maestrul era foarte exigent. Nimeni nu mișca, nimeni nu comenta nimic. Emoțiile treceau prin noi toți in timpul liturghiei. Trăia fiecare sunet, fiecare gest. Când slujba se termina, devenea un om plin de mare sensibilitate, vesel si dornic de viață.N-am sa-l uit niciodată! (Elena Iorgulescu)