La noi, relația dramaturgie-repertoriul teatrelor s-a șubrezit în ultimii ani. Mai

întâi, oferta tematică a dramaturgiei noastre de astăzi, din diverse motive, nu

atrage teatrele, iar cea universală le este străină multora. Teatrele

instituționalizate, mai precis spus de stat, subvenționate de contribuabili, în

majoritatea lor nu dispun de un secretariat literar după modelul “dramaturgilor

lui Lessing”. Bătrânul neamț din secolul XVII era modern în concept și

considera că secretarul literar nu trebuie confundat cu un dramaturg, fiind doar o

personalitate culturală capabilă să contribuie la construirea unui repertoriu

pentru un teatru. Prin repertoriu, teatrele își definesc și personalitatea. Teatrele

instituționalizate de la noi, se pretind a fi de repertoriu, acesta fiind doar un

pretext ce nu le consolidează o personalitate în peisajul teatral. Repertoriul lor e

dictat de opțiunile regizorilor! Ei aleg piesa, ei propun distribuția fără a ține cont

de capacitățile actorilor, angajații teatrului căruia îi dedică proiectul. Când

regizorul este și o personalitate în “turneu” prin țară cu oferta a diverse proiecte,

nonșalant împrumută pentru distribuție actori din diferite teatre. Regizorul e

rege! Grav e că ne mai confruntăm și cu o criză a regiei, și “regii” adevărați sunt

foarte puțini. Secretarii literari nu au autoritate în fața regizorilor pentru

configurarea unui profil reportorial al teatrului în care lucrează, au devenit doar

… producători de programe de sală modeste, organizatori ai “serbării”

premierelor sau gazde pentru numeroasele “festivaluri”, majoritatea cu aceleași

spectacole invitate.