Fonetica este definită, de obicei, ca disciplina lingvistică ce studiază sunetele vorbite sau articulate. Sunetul articulat se află în centrul domeniului de cercetare al foneticii. Sunetul este privit ca unitate de expresie minimală discretă a unei anumite limbi. Sunetul, ca obiect al analizei foneticienilor, este, în mod necesar şi prin definiţie secundar în raport cu fonemul, fără de care sunetul ca element lingvistic nu există.” Pentru alte accepţii ale termenului „sunet”, unii fonologi utilizează termenul „fon” (grec. phone „voce”, „sunet”). Fonele sunt unităţi sonore obţinute prin segmentare, dar neatribuite încă unui fonem; ele se stabilesc auditiv, prin raportarea la un sistem de referinţă (mai ales articulatoriu), şi se notează fonetic.

- Sunet – Fonem (sunetele sunt elemente concrete, particulare, individuale, numărul lui tinde la infinit în dependenţă de capacitatea aparatului de vorbire de a le produce, în dependenţă de intensitate, durată, înălţime şi timbru iar fonemele Sunt limitate la număr;Sunt abstracte, generale, sociale; Includ numai acele trăsături care sunt comune pentru o serie întreagă de sunete; Servesc la diferențirea cuvintelor și logoformelor (casa - rasa) c-r. Nu poate fi divizat în unităţi mai mici şi se opune tuturor celorlalte sunete.Fonetica-Fonologia- Fonologia s-a dezvoltat în deceniul al II-lea al sec. trecut. Ea a fundamentat în mod ştiinţific conceptul de fonem.Pornind de la distincţia saussuriană dintre limbă (langue) şi vorbire (parole), N. S. Trubetzkoy consideră că fonetica şi fonologia sunt ştiinţe diferite şi chiar opuse: fonetica cercetează „sunetele vorbirii”, latura materială a acestora şi este o cercetare „pur fenomenologică”, aparţinând ştiinţelor naturii, în timp ce fonologia studiază „sunetele limbii”, funcţia lingvistică a sunetelor, utilizând metode lingvistice. Termenul fonetică este de origine grecească (grec. phoneticos „referitor la sunet”) şi are două sensuri:1. fonetica este o ramură a lingvisticii, care se ocupă custudierea structurii sonore a limbii, avându-se în vedere producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelorvorbite. In fonetică sunt expuse, de asemenea, diferitele teorii ale silabei, caracteristicile accentului şi intonaţiei în limba dată, precum şi relaţiile dintre forma sonoră şi cea scrisă (grafică) a limbii.- Studierea aspectului funcţional al sunetelor vorbite s-a detaşat într-o nouă ramură în lingvistică sub termenul de Fonologie (grec. phone „sunet”). Fonologia cercetează funcţia distinctivă a sunetelor ce îndeplinesc anumite funcţii semantice în sistemul limbii. Ca disciplină lingvistică, fonetica include mai multe aspecte de studiere a structurii sonore a limbii, şi anume:Fonetica propriu-zisă sau fiziologia sunetelor;Fonologia sau fonematica;Ortoepia,Ortografia (scrierea corectă a lexemelor); Structura sonoră a limbii este deosebit de complicată, de aceea studierea ei se realizează din mai multe puncte de vedere. -Fonetică generală - se ocupă de studiul problemelor vizând structura sonoră a limbii în general..Fonetica descriptivă (istorică) - descrie şi clasifică sunetele limbii în procesul lor de dezvoltare. Compararea se poate referi la situaţia contemporană (planul sincronic) sau evoluţia istorică (planul diacronic). Fonetica instrumentală (experimentală) – studiază sunetele limbii cu ajutorul unor aparate speciale şi al unor mijloace tehnice.(magnetofonul, fonograful, spectrograful, oscilograful). Sunetul poate fi cercetat din mai multe perspective cărora le corespund diferite ramuri ale foneticii, numite uneori „ştiinţe fonetice”: Fonetica articulatorie sau „fiziologia sunetelor”cercetează producerea sunetelor articulate.Fonetica acustică (acustica - ramură a fizicii) studiază sunetul ca semnal fizic.Fonetica auditivă descrie posibilităţile urechii umane de a reacţiona la stimulii acustici şi mecanismele neuro- cerebrale ale codificării şi decodificării mesajului sonor la emiţător şi receptor.Fonologia numită uneori şi fonetică funcţională, utilizează datele celorlalte „ştiinţe fonetice” în scopul descrierii funcţionării sistemului fonetic/ fonologic ca parte integrantă a sistemului lingvistic. Fonetica este în strânsă legătură cu celelalte discipline lingvistice.: Lexicologia este în strânsă legătură cu fonetica, pentru că sensul oricărui cuvânt depinde de prezenţa sau absenţa unui sau altui sunet vorbit în componenţa sa ( loc, coc, ros, foc, soc). Morfologia stabileşte relaţii de interdependenţă, deoarece, de exemplu, discrepanţa formelor de persoana I şi II indicativ prezent ale unor verbe se realizează prin alternanţa unei consoane dure cu alta moale (pup - pupi; cer - ceri). La substantive se diferenţiază forma de singular-plural (rob - robi; papagal - papagali).Accentul are un rol morfologic: recită (el, ea, ei, ele) - prezent, indicativ şi recită (el, ea) - perfectul simplu etc.Sintaxa este în relaţii strânse cu fonetica, luând în consideraţie faptul că accentul şi intonaţia servesc ca mijloace de evidenţiere a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau a unei propoziţii simple din cadrul frazei. Acentul logic are o deosebită importanţă în reliefarea unor raporturi antonimice, evidenţiind anumite unităţi sintactice în scop stilistic. De exemplu, în versul eminescian: „ Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic” din „Epigonii” crearea antitezei se datoreşte nu numai opoziţiei dintre cele două pronume personale (noi, voi), ci şi a accentului logic care scoate în evidenţă relaţiile antonimice din context. Sunetele vorbirii sunt de mai multe tipuri:Tonuri muzicale - sunt caracteristice atunci când se pronunţă vocalele, dar şi anumite categorii de consoane sonore, sonante.Undele armonice - sunt tonuri slabe, generate de către vibraţiile anumitor părţi (jumătate, pătrime, optime etc.) ale corpului vibrant.Zgomotele - sunt prezente la rostirea majorităţii consoanelor. Vocalele c are aparţin sunetelor „nefricative” sunt divizate în „Alfabetul fonetic internaţional” (API) după trei criterii:1.Gradul de apertura: vocale înalte/ închise [i, u]; semiînchise [e],[o]; semideschise [e], [a] şi joase- deschise [a], [ă].; 2.Pozitia limbii: vocale anterioare [i]; vocale medii [a] (sau centrale); vocale posterioare [u], [o].3.Pozitia buzelor: vocale labiale, rotunjite [u] [o]; vocale nelabiale, nerotunjite [i] [e], [a].Consoanele (constrictii, zgomote) sunt legate între ele prin opoziţii după trei trăsături diferenţiale. Aceste trăsături pot fi delimitate în urma clasificării consoanelor după trei criterii de bază de ordin acustico-articulatoric: Participarea coardelor vocale; Modul de articulaţie;Locul de articulare. Fiecare consoană în parte poate fi caracterizată sau deosebită de o altă consoană prin combinarea acestor trei trăsături diferenţiale.Privite prin prisma opoziţiei sonorităţii sau nesonorităţii consoanele se împart în două categorii (grupuri), care în limba română formează două serii de consoane corelative: sonore şi surde (nonsonore).La rostirea consoanelor sonore coardele vocale vibrează, participă în mod activ, iar la pronunţarea consoanelor surde coardele vocale nu vibrează. După participarea coardelor vocale în limba română deosebim şaisprezece consoane, opt perechi corelative: b-p, v-f, d-t, z-s, j- ş, g-c, g-k, g-c. Consoanele surde sunt pronunţate cu o încordare mai mare a aparatului articulatoric, cu o intensitate mai puternică, cu participarea unui curent de aer mai puternic decât consoanele sonore.Sub aspectul gradului de împletire a tonurilor şi a zgomotelor sau a predominării tonurilor asupra zgomotelor deosebim consoane sonante şi consoane nesonante (numite şi zgomotoase). La rostirea sonantelor, coardele vocale vibrează prevalând, totuşi, tonurile muzicale şi nu zgomotele. Iar la pronunţarea consoanelor nesonante, dimpotrivă, predomină zgomotele, de aceea ele se mai numesc zgomotoase. Consoanele sonante puternic sunt: 1, m, n, r.Consoanele m,n sunt nazale, iar l, r sunt lichide.(la rostirea lor aerul se scurge ca lichidul.) După modul articulare , consoanele sunt de trei tipuri: Oclusive (explozive - b, p, d, t, g, c, ki, ghi, m şi n ); b) Constrictive (spirante, fricative (v, f, h)- v, f, z, s, ş, j, h, 1, r.... z, s, j, ş se mai numesc siflante.); c) Africate (semioclusive- g, c, ţ.) După locul de articulaţie

consoanele sunt de două tipuri: labiale şi linguale.Consoanele labiale se divizează: în bilabiale (b, p, m,) şi labiodentale.(v,f) Consoanele linguale se divizează în: prelinguale –(d, t, n, - dentale; (z,s,ț,l,r - alveolare), prepalatale –( j, ş, g, c) mediolinguale – (palatale- ki,ghi) şi postlinguale (velare- k,g; laringale - h).Semivocalele româneşti sunt timbre vocalice care se unesc cu vocalele învecinate formând numeroşi diftongi şi triftongi, prin aceste posibilităţi combinatorii sporite se compensează numărul mai redus al fonemelor vocalice în raport cu alte limbi. Specifice sunt semivocalele [e] şi [o] care corespund vocalelor semideschise e şi o, având, faţă de acestea, o durată mai mică şi aflându-se în poziţie nesilabică . Pronunţarea românească standard cunoaşte patru semivocale [i, e, o, u]. Semivocalele se împart în anterioare: [i, e] şi posterioare (şi labiale): [o, u], diferenţiindu-se, în cadrul aceleiaşi serii de localizare prin apertură, care este mai mică la [i, u].

Diftongii... Termenul „diftong” este de origine greacă (diphtongos - di „doi”, phtongos „vocală”). Într-un diftong se cuprind, două

elemente vocalice neseparabile, deci el este bifonematic, bivocalic, monosilabic.Ei sunt ascendenti S-V (I-ul element vocalic e

reprezentat prin semivocalele – i, u, o e... .i – iarba, ieftin, iod, iute/ u – ziua, rouă, plouând/ o – poartă/ e – stea, pleosc)si descendenti

(când primul element va fi vocala deschisă (a), vocalele semideschise (e, o, ă) sau vocalele închise (u, i, î).După un element vocalic

mai deschis urmează altul mai închis):V-S – i – a, o, ă, e, i,....maică, doină, măi, mii, lei. Formarea diftongilor: convergenţa sau

sinereza - adică fuziunea, contopirea într- un diftong (de regulă ascendent) a două vocale de sine stătătoare.(luni-lunea) ... divergenţa

sau metafonia (diftongarea propriu-zisă), adică „desfacerea” unei vocale în două elemente vocalice incluse în aceeaşi silabă.(Ion -

Ioane).

Triftongii.... îmbinarea a trei timbre vocalice în aceeaşi silabă .Ei sunt formaţi dintr-o V şi două S.- sunt trifonem.trivoc, monosilabici. În rostirea standard sunt doi triftongi ascendenţi: 1. [eoa]: [leoarcă, pleoapă] şi 2. [ioa]: [duioasă, voioasă] şi 11 triftongi echilibraţi, dintre care unii sunt numai sintactici: 1. [eau]: [aveau]; 2. [eai]: [aveai, beai]; 3. [eoi]: [le-oi]; 4. [iau]: [tăiau, voiau]; 5. [iai]: tăiai, voiai]; 6. [iei]: [iei, miei]; 7. [ieu]: [ieu];[ioi]: [mi-oi face, ţi-oi da]; 9. [iou]: [maiou]; 10. [oai]: lupoaică, nemţoaică]; 11. [uai]: [leuaică, zmeuaică]. Triftongii pot fi: Triftongi echilibraţi (combinaţi/ ascendenţi - descendenţi), în care vocala este încadrată între două semivocale (S-V-S).uăi (rouăi - gen.dat. de la „rouă”); ioi (i-oi spune, i-oi duce); iei (iei (tu), piei); iou (maiou);iai (suiai, tăiai); iau (iau, tăiau);eau (beau, aveau); eai (beai, credeai, vedeai).Triftongii ascendenţi (S-S-V):ioa (aripioară, creioane, voioasă, fuioare);uoa (uoameni, uoală, miuoară - scris: oameni, oală, mioară);eoa (leoarcă, leoarbă, pleoapă);Triftongi descendenţi (V-S-S):ouă (rouă, nouă, ouă).Hiatul... Rostind două sunete vocalice, se poate forma între ele o pauză, ca urmare a intensităţii mai reduse a curentului de are care iese din plămâni. În această situaţie cele două vocale se separă în silabe aparte. Vocalele „o, u” pot fi rostite în silabe aparte în cuvinte ca „o-ul”, „bo-ul”,Silaba... este un sunet sau un grup de sunete care se pronunţă cu o singură emisie a aerului expirat . Baza acestei definiţii este teoria expiratorică (a efortului expirator), admisă de lingviştii B. de Courtenay, V.A. Bogorodicki, W. Storm, H. Sweet ş.a Teoriile silabei... 1.Teoria vocalică (adepţi: gramaticienii greci şi latini). Această teorie constă în faptul că nucleul silabei îl constituie vocalele, acestea fiind alcătuitoare de silabă. Câte vocale are un cuvânt, de atâtea silabe dispune acesta. Ulterior s-a demonstrat că teoria vocalică nu poate avea un caracter universal, deoarece există limbi în care şi unele consoane pot forma silabe. De exemplu: cehă - vlk „lup”; Trnka (Trn-ka) - nume propriu.2. Teoria expiratorică (adepţi: Baudouin de Courteney, W. Storm, H. Sweet,) Cercetătorii numiţi consideră şi demonstrează faptul că silaba se rosteşte cu un singur efort expirator. De exemplu: silaba „ ma” - un efort expirator, două silaba „ma-ma” - două eforturi expiratorice etc. Această teorie nu a fost acceptată unanim, deoarece s-a demonstrat că printr-un singur efort expirator putem pronunţa şi două silabe. De exemplu: „haos”. 3. Teoria tensiunii musculare (adepţi: M. Grammont). Se bazează pe un criteriu fiziologic. Foneticianul francez M. Grammont considera că silabele se datoresc faptului că în vorbire sunetele se articulează cu tensiuni sau eforturi musculare diferite. Fiecare creştere a tensiunii musculare împreună cu o descreştere formează o silabă. Orice silabă se pronunţă cu un singur impuls al tensiunii musculare. Fiecare impuls are trei faze: (A) creşterea tensiunii, (B) culmea tensiunii şi (C) descreşterea tensiunii. Deci, o creştere urmată de culme şi apoi de o descreştere a tensiunii formează o silabă. Totuşi această teorie nu a fost acceptată de toţi lingviştii foneticieni, căci verificarea ei experimentală este foarte dificilă. Foneticienii au decis, însă, că această teorie nu poate determina cu precizie limita dintre silabe, de aceea nu a fost unanim acceptată. Teoriile date nu sunt confirmate prin indici experimentali. S-au făcut diferite încercări de a le îmbina.Reguli de despărțire: Reguli bazate pe pronunţare: -Consoana aflată între două vocale trece la silaba următoare : a-pă, ma-mă, u-ti-li-za-re etc.-Grupul de două consoane situate între vocale se desparte astfel: prima consoană rămâne la silaba dinainte, iar a doua trece la silaba următoare: mun-te, car-te, ar-tă. -Dacă în grupul de consoane I consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v şi a doua este l sau r, despărţirea în silabe se face înaintea întregului grup consonantic: a-cru, ca-blu, ca-pră, a-tlet.- Trei sau mai multe consoane aflate între vocale se despart astfel: prima rămâne la silaba dinainte, iar celelalte trec la silaba următoare: as-pru, as-tru, nos-tru, lin-gvist, um-ple. În cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, rtf şi stm , despărţirea se face între a doua şi a treia consoană: sculp- tu-ră; somp-tu-os, punc-tu-a-ţi-e, func-ţi-o-nar, de-linc- ven-ţă, ast-ma-tic.-Semivocala aflată între două vocale trece la silaba următoare: tre-bu-ie, tă-ios, no-uă.-În succesiunea : vocală (sau diftong) + semivocală + consoană, despărţirea se face înaintea consoanei: tai-că, mâi-ne, lu-poai-că.-Vocalele în hiat se despart : i-de-e, co-o-pe-ra-ţi-e, fi-in-ţă, con-ti-nu-u, co-or-do-na-re. -Grupul de consoane cs redat grafic prin „x” nu se poate separa: a-xă, fi-xa, re-la-xa, ta-xă etc. Reguli bazate pe analiza morfologică - În cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe şi în unele derivate cu sufixe (derivate de la teme finisate în grupuri consonantice cu sufixe, care încep cu o consoană) se preferă despărţirea în silabe care ţine seama de elementele componente atunci când cuvântul este analizabil: cuvintele compuse: ast-fel, port-a-vi-on; cuvintele derivate cu sufixe : sa-vant-lâc, vârst-nic; cuvintele derivate cu prefixe: dez-ar-ti-cu-la-ţi-e, in-e-gal. Se interzice: terminarea sau începerea de rând cu o secvenţă lipsită de o vocală.Accentul....Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt, ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau frază.Este „sufletul cuvântului”, unitatea suprasegmentală a limbii. În limba română, in dependenta de plasarea accentului exosta cuvinte: oxitone (accentul cade pe ultima silaba de la urma- oras, caiet,), paroxitone – munte, culme; proparoxitone – pasare, vrabie; anteproparoxitone – veveritele, bivolita; Foneticienii Vl. Zagaevschi şi N. Corlăteanu clasifică accentul astfel: Accentul dinamic - de intensitate, de forţă. Din greacă „dynamikos” (de intensitate) este evidenţierea unor silabe dintr-un cuvânt fonetic prin rostirea lor cu o intensitate mai puternică. Caracteristic pentru foarte multe limbi: română, franceză, spaniolă, germană, engleză,rusă, cehă, gruzină, armeană, azerbaigeană, cazacă, turcă. Accentul muzical, melodic sau tonic este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin rostirea ei pe un ton mai ridicat (mai acut) decât celelalte silabe. Este caracteristic pentru limbile vechi clasice (sanscrita, greaca veche (elina), latina clasică, vechea slavă). Accentul muzical este înlocuit, deseori, cu cel dinamic. Accentul cantitativ sau durativ (lat. quantum „cât”) este reliefarea unei silabe din cuvânt prin pronunţarea ei cu o durată mai lungă decât celelalte silabe. Lingviştii consideră că limbi cu accent pur cantitativ nu există sau se

întâlnesc foarte rar. Accentul mixt - În unele limbi accentul dinamic se împleteşte cu accentul muzical în aşa măsură, încât e greu de deosebit ce predomină: intensitatea sau tonul. Asemenea limbi se numesc limbi cu accent dinamico-muzical, muzical-dinamic sau mixt, ori combinat (ex. sârbo-croata, norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, chiar şi germana). Functiile accentului.... 1.Funcţia culminativă - funcţia de bază a accentului se mai numeşte contrastivă, culminativă.(povarnisuri, dealuri) 2. Funcţia demarcativă.- în limba română, cuvintele terminate în consoană sunt, de regulă, oxitone. De aceea, variantele cu accent paroxiton ale cuvintelor de tipul: troleibus, televizor ş.a. cunoscute şi în limba rusă sunt considerate incorecte. Accentul oxiton semnalează varianta literară corectă: autobus, document, televizâr, transpârt, troleibus. 3.Funcţia distinctivă. semantică se manifestă atunci când cuvintele opozabile aparţin aceluiaşi punct de vedere şi se caracterizează prin aceleaşi categorii gramaticale (omonimele). Ex. comédie (întâmplare ciudată) - comedie (operă dramatică);Intonaţia este melodia frazei; variaţiile tonului fundamental al vocii în interiorul frazei fonetice. în sens larg, intonaţia se realizează prin îmbinarea variaţiilor de înălţime cu intesitatea şi durata sunetelor, cu pauzele, tempoul şi ritmul vorbirii şi cu alte elemente fonice. Tipurile: 1.Intonaţia uniformă numită şi normală este caracteristică pentru vorbirea obişnuită, redată prin propoziţii enunţiative. 2.Intonaţia ascendentă se caracterizează sintagmele neterminale şi constă, în esenţă, în ridicarea tonului pe ultima silabă a cuvântului final. Este specifică mai ales enunţurilor interogative totale, prin care vorbitorul solicită un răspuns de tipul „da” sau „nu. 3.Intonaţia descendentă se realizează în cadrul sintagmelor terminale şi constă în coborârea tonului pe sintagma accentuată a ultimului cuvânt. Este frecventă în propoziţiile imperative.4.Intonaţia combinată.- După o ridicare a tonului urmează o scădere treptată a lui..(vreme trece, vreme vine, toate-s vechi, și nouă toate.)Elementele componente ale intonaţiei sunt: melodia, accentul sintagmatic sau frazic, pauzele, ritmul, tempoul şi timbrul vorbirii. În procesul vorbirii aceste componente apar ca un tot unitar. Melodia - gr. „melos”- cântec. Prin melodie trebuie să înţelegem modificările relative ale înălţimii tonului de bază al sunetelor vorbirii. Cuvintele, sintagmele, propoziţiile îşi au fiecare melodia lor specifică în funcţie de scopul comunicării.Accentul sintagmatic sau frazic se prezintă ca o rostire mai intensivă a unui cuvânt din componenţa sintagmei. Ex. „În parcul orăşenesc/ se juca/ un băieţel drăgălaş/ îmbrăcat într-o hăinuţă frumoasă/ ” - accent sintagmatic se obţine la ultimul cuvânt. Accentul frazic se mai numeşte şi accent logic.Pauzele constituie întreruperi ale cuvântului sonor, îndeplinind funcţii fiziologice şi lingvistice. Din punct de vedere fiziologic, pauzele se prezintă ca nişte întreruperi necesare la alternarea expiraţiei şi inspiraţiei aerului. În plan lingvistic, ele au efecte stilistice „să plec ... sau să rămân ...”; „Taci, te rog, nu-mi mai aminti de el”; „Vorba lungă - sărăcia omului”.Ritmul, împreună cu tempoul, se consideră drept component temporal al intonaţiei. El se prezintă ca o alternare de silabe accentuate şi neaccentuate, la un interval egal de timp. El este respectat, în mod special, în comunicarea poetică. Ex. „Lângă lac pe care norii/ Au urzit o umbră fină ...” (M. Eminescu, Crăiasă din poveşti).Tempoul reprezintă iuţeala cu care se pronunţă unităţile lexicale, adică viteza de succesiune a silabelor cuvintelor. Se disting mai multe categorii de tempou: lent, măsurat, liniştit, normal;accelerat sau grăbit (propoziţiile interogative şi exclamative);sacadat;încetinit. Timbrul se prezintă ca un colorit specific vocii, folosit la pronunţarea diverselor propoziţii. El redă o anumită stare afectivă a vorbitorului (bucurie, mânie, răutate, ironie, tristeţe). Junctura este o „pauză virtuală”, la care vorbitorul recurge pentru evitarea unor neînţelegeri sau pentru „remedierea” lor, pauză însoţită şi de modificări ale elementelor suprasegmentale. petrecerea asta - pe trecerea asta; cuplată - cu plată; cuvântul- cu vântul; nu dai apă - nu da iapă; l-am irosit - l-a mirosit; unsoare - un soare etc.