Jurnalismul cultural online ca nouă paradigmă*/ fragmente

Paradigma schimbării paradigmei

Prezentul ne oferă lecţia „schimbării de paradigmă” ca fiind paradigma însăşi actuală. Fluxul paradigmelor care se succed unele pe celelalte este aşa de rapid încât surprinderea paradigmei ca atare este deja un demers sinuos. Thomas Kuhn precizează faptul că o paradigmă anume are nevoie pentru conturarea ei de acceptul mediilor de specialitate cărora aceasta li se adresează şi de aderarea acestora. Fluxul temporal şi intervenţia relativismului la ceva anume aruncă un văl de ceaţă peste toate semnficaţiile oricărei paradigme recente. Este cazul similar al spaţiului virtual ca şi nouă tematizare. Nu comunicarea este noua componentă de top a discursurilor, cum ar spune unii gânditori, ci spaţiul virtual cu tot ceea ce presupune acesta. Acest „nou” se grefează ca un adevărat „Disneyland”, cum l-ar numi bunăoară Jean Baudrillard, compus din simulacre şi simulări. Într-un filmuleţ recent vizionat cu gânditorul francez, acesta propunea dispariţia „realului”. Acest lucru este deja o punere între paranteze şi o fenomenologizare a spaţiului real, dispărând pentru a face loc spaţiului virtual. Este şi acest mecanism un soi anume de fenomenologie. Ceea ce ştiu sau intuiesc reduc în mod necesar şi refuz să mai cred pentru a face loc ulterior unui al construct capabil de transcendentalizare. Ajuns să refuz şi să neg realul, reconstruiesc totul pe pilonii oferiţi de către spaţiul virtual, prin propria imaginaţie. Prin acest act iau în vedere produsul final oferit de acest spaţiu construit şi reprezentând o altă lume. Chestionarea însăşi a realităţii a dus la exprimarea limitelor acesteia şi la meditaţia asupra ei, care a dat ulterior reducţia fenomenologică a acesteia. Acesta este firul conducător de răsădire a unei noii paradigme a spaţiului virtual. Tot ceea ce gândeai că nu poate fi posibil, devine posibil. Iată deci, neactualizat însă posibil, adică în stare de devenire.

Mediul online şi jurnalismul cultural pe butuci

Noua tematizare în noile medii din interiorul noii ordini de discurs care este creată de spaţiul virtual devine cea a mediului online. Jean Baudrillard vorbeşte despre o eră a virtualului sau hologramelor, una care apologiază „la disparition du reel”. Desigur, spaţiul virtual al mediului online nu va propune absenţa oricărui suport al realităţii sau că textele sunt pe deplin constructele unei imaginaţii productive. Mediul online ca atare reprezintă de fapt o adaptare la aceste propuneri ale gânditorului francez. Acesta a expus noua ordine şi „noul” ca atare, iar noi am rămas „vrăijiţi” de acest tărâm magic ce ne-a fost expus înaintea noastră, virtualul. Fiecare pătrundere în acesta, de orice manieră, reprezintă la urma urmei o adaptare la paradigma epocii. Mă voi referi cu precădere asupra ceea ce interesează de fapt aici. Diferenţele dintre cele două medii de lucru sau de operare, online şi print, sunt vizibile înainte de vreo trasare a unor contururi. Atuurile de partea mediului online încep încet-încet să devină inteligibile, iar cititorii să renunţe la „palpabilitatea” sau „comoditatea” răsfoirii printurilor. De altfel, avantajele sunt mult mai numeroase: rapididatea informaţiei de genul „aici şi acum”, posibilitatea ajustării textului din momentul editării lui, numărul mare de răspândire comparativ cu limitarea fizică

specifică printului, posibilităţile de marketing devin deja multiple, uşurinţa întreţinere şi alte câteva avantaje caracteristice. În acelaşi timp supravieţuirea prin click-uri face ca jurnalismul online să îmbrace haina superficialităţii. Majoritatea trusturilor de presă merg pe principiul „oferă cititorului, cel care intră la noi pe site” ceea ce îşi doreşte. Urmărirea statisticilor direcţionează în mare parte şi profilul respectivei publicaţii online. Voi exemplifica din propria experienţă, desigur. Poziţionarea articolelor în top este determinată de impactul pe care îl va avea acel material asupra publicului şi cum masele sunt prin definite de superficialitate şi kitsh atunci rezultatul este de la sine înţeles. De altfel, cazul jurnalismului cultural online este vlăguit de la bun început de acest aspect. Acesta aproape că lipseşte cu desăvârşire din interiorul „paginilor virtuale” ale unei publicaţii online. În afară de câteva anunţuri de lansări de carte sau conferinţe/simpozioane nu vom întâlni mai nimic în paginile acestor publicaţii de la noi. Spre exemplu, dacă analizez două portaluri de ştiri cu mii de vizitatori pe zi, gen cele locale din Cluj, voi constata că acestea nu dispun de rubrica „cultură”. Logic, analiza mă va îndrepta spre a spune că respectivele medii de presă nu fac sub nicio formă niciun fel de jurnalism cultural, fie el autentic, de opinie sau de de orice alt fel. În România există câteva portaluri care fac fie numai jurnalism cultural fie şi jurnalism cultural. Mă voi opri asupra câtorva dintre ele pentru a mă face bine înţeles. Este vorba despre Observatorul Cultural, care şi-a selectat o echipă bună şi care dispune de o ofertă în materie de articole destul de consistentă. Aş mai menţiona câteva nume care conţin pe lângă articole culturale şi jurnalism cultural: Timpul, Idei în Dialog, Dilema Veche, Suplimentul de Cultură sau România Literară. Prima observaţie este următoarea: acestea nu sunt în mod necesar trusturi de presă, deci unde sunt jurnaliştii? Înainte de a da un răspuns voi edifica conceptul de jurnalism cultural, pe care personal în împart în două: jurnalismul cultural de esenţă tare în interiorul spaţiului cultural însuşi şi cel inautentic sau de opinie şi informaţie, cel din presă. În cazul primului, autorul textului urmăreşte analize şi sinteze ale unor evenimente culturale sau chiar cărţi lansate recent, punctul de vedere fiind exprimat cu atitudinea unui specialist bun cunoscător al domeniului. În cazul celui din urmă este vorba despre jurnalismul găzetăresc, acesta care se mai practică încă în interiorul paginilor anumitor ziare sau publicaţii online, constând în interviuri sau prezentarea unor evenimente culturale la nivel numai de simplă informaţie. A fi jurnalist cultural înseamnă a scrie despre cultură, însă evident că aici contează intenţia autorului: cum anume scriu, pentru ce scriu şi care este finalitatea actului de a scrie. Similar aprecierii făcute de Gregory Currie asupra textului ficţional şi a celui non-ficţional. Unde este principala demarcaţie? În însăşi intenţia autorului respectivului text. Voi lua spre exemplificare un interviu realizat de The Guardian în ediţia online cu filosoful Slavoj Zizek. Acesta a făcut exclusiv obiectul unui interviu simplu, fără a prezenta tematizări asupra conceptelor sau ideilor filosofului sau fără a recenza pe scurt ultimele apariţii editoriale. Scopul acestuia: fie autorul articolului nu a putut din cauza politicilor editoriale să facă un interviu mai amplu cu filosoful, fie pregătirea sa nu i-a permis să intre în această horă. De aceea, în domeniul jurnalismului cultural se resimte nevoia existenţei unor specialişti care să abordeze subiectele mai „tari”. Dar unde anume se publică jurnalismul cultural? Această problemă deja este afectată deja de spaţiul cultural existent, iar cum România suferă din acest punct de vedere atunci este clară marginalizarea acestui tip de scriitură. Dacă în cazul multor trusturi de presă “cultura” este de la bun început un element neluat în considerare pe print, situaţia stă şi mai rău pe

online, acolo unde cum precizam mai sus lupta face ca acest segment să devină fie unul de nişă, ascuns, fie să nu fie luat în considerare. Secţiunea cultură pe site-uri precum portalurile de ştiri locale lipseşte, iar lucrul acesta vine în corelare cu politica specificată mai sus. Ca om de cultură nu voi intra pe portalurile din media pentru a citi articole culturală sau despre cultură pentru că nu îmi aduc nimic. Desigur, atunci când ai o personalitate marcantă din domeniul culturii şi o iei la întrebări cotidiene şi chiar pe alocuri banale aproape totul îţi iese, inclusiv traficul. Oamenii adoră să afle chestiuţe banale despre oamenii pe care îi admiră sau citesc. Aici intervine însă o remarcă: intraţi pe secţiunea de cultură a lemonde.fr şi veţi descoperi din savoarea unui soi de jurnalism cultural aparte. Cultura însăşi a unei societăţi face posibilă diferenţa însăşi dintre tipurile de scriituri. Am observat diferenţe considerabile între site-ul celor de la New York Times şi The Sun sau The Guardian, ca să nu mai aduc în discuţie portalurile franceze. Exemplific aici încă prin Le Nouvel Observateur care m-a atras prin articolele şi recenziile făcute la moartea lui Claude Levy-Strauss.

Piaţa online este atât de mare, încât este loc pentru toată lumea. Dincolo de împărţirea radicală făcută de mine în ceea ce priveşte jurnalismul cultural online, amintesc importanţa spaţiilor ca atare care “găzduiesc” acest tip de scriere. Pe lângă presă, acolo unde am văzut cum stau lucrurile, jurnalismul cultural a intrat în interiorul portalurilor culturale, a revistelor culturale şi mai nou a paginilor personale sau a blogurilor. Portalul cultural este acel spaţiu care găzduieşte articole concentrate culturale sau pur şi simplu informaţii utile. Iată că deja am păşit în sfera jurnalismului. Desigur, selecţia trebuie să fie minuţios făcută, deoarece multitudinea de pagini şi scriere induce superficialul. “Jurnalismul românesc de opinie şi, mai ales, cel cultural resimt criza acută generată de absenţa scrierilor de specialitate”. În 2007 Marius Tucă era distins cu premiul pentru Cultură, având un discurs care nu a făcut altceva decât să marginalizeze profesionalismul actului jurnalistic cultural ca atare. Revenind la spaţiile de “nişă”, consider că multe dintre ele sunt capabile să furnizeze adevărate exemple pentru ceea ce consideram mai sus jurnalismul cultural autentic. Filozofie.eu, portal filosofic, va propune un soi de jurnalism cultural online prin recenzările prezente la noutăţile editoriale. Acesta este de fapt exemplul unui jurnalism al unor specialişti din domeniul respectiv, ale căror scrieri nu ar avea loc decât în cel mult 500 de semne pe un portal de presă.

Etică şi metaetică în jurnalisumul cultural online

Discuţia despre necesitatea unei etici a jurnalismului cultural online sedimentează fundaţia însăşi a unei astfel de problematici. Orice discurs despre etica acestui tip de jurnalism îşi trage practic seva din tematizarea eticii în jurnalismul în general. Nu se schimbă aici decât mediul de existenţă şi maniera de abordare, din anumite puncte de vedere. Jurnalistul cultural din spaţiul virtual trebuie să respecte normele şi codurile deontologice specifice jurnalistului în general. La acestea practic s-ar mai adăuga setul de “norme” de utilizare ale internetului şi spaţiului virtual, online. Mass-media oferă din punct de vedere etic o adevărată provocare în mediul internetului, online, numită de altfel aşa chiar de către Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2001. Societatea actuală este una “deschisă”, Bertrand Russel, în care frontierele inclusiv etice sunt extreme de elastice.

Limita morală a textului online este decisă de un cod pe care jurnalistul cultural trebuie să îl respecte.” Polemicile şi disputele lor(mass-mediei de după căderea comunismului), modul inexact şi adesea părtinitor în care au prezentat faptele au oferit publicului opţiuni şi astfel au adus noţiunea de pluralism şi diversitate de opinii, o noţiune importantă în democraţiile noi”, spune Peter Gross, profesor de comunicare în masă la Universitatea din Oklahoma şi autor al şapte cărţi, a organizat sesiuni de perfecţionare în domeniul jurnalismului în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Referitor la etica presei, acesta precizează că “mass media trebuie să preia conducerea în crearea eticii profesionale. Dacă acest lucru nu se întâmplă vor apărea din ce în ce mai multe voci care vor cere ca acest domeniu să fie reglementat din afară, de către guverne şi alte instituţii. Acest lucru va fi contraproductiv în crearea unor sisteme de mass media care să poată servi cu adevărat democraţiile liberale şi să dea timpul înapoi”. Jurnaliştii trebuie să fie indicii propriilor lor etici, cu acest lucru pot fi de acord, însă în mod cert construirea unei etici trebuie sedimentată în prezenţa unui specialist nepărtinitor. Libertatea şi superficialitatea oferită de mediul online sunt adesea probleme care ajung să cauzele încălcări sau sancţionări ale eticii profesionale.

“Există o presă liberă doar acolo unde se stabilesc raporturi de transparenţă între patronat, consiliu editorial, gazetari şi public”, spune Mihail Neamţu, iar de aici până la trecerea barierei onoarei jurnalistului nu este decât un pas. Online-ul nu face decât să încurajeze acest lucru în România, nefiind încă atât de “la modă” precum în vest şi neavând încă aceeaşi autoritate tutelară precum printul. Aceasta nu este decât o palmă posibilă dată democraţiei pe care presa însăşi o apologiază în cuvintele: “libertatea presei”. “Este doar un început, căci independent de recesiunea economică a anului 2009, jurnalismul se află într-o criză mondială generalizată impusă de voga noilor tehnologii. Una dintre prognoze spune că nu va fi salvată decât presa care va găzdui comentarii proaspete, competente, deopotrivă accesibile şi sofisticate. Cum se pregăteşte România pentru această revoluţie? Deocamdată, ne mişcăm în ceaţă. Identitatea incertă a presei quality nu ţine de-o tulburare acneică, ci are un un aer premeditate”, spune acelaşi Mihail Neamţu în articolului “Criza jurnalismului şi deficitul democratic”. Concluzia în legătură cu stadiul calitativ al presei culturale româneşti ar fi acesta: Un fost redactor al gazetei „Timpul” din Bucureşti, pe numele său Mihai Eminescu, s-ar îngrozi de spectacolul demisiunilor etice şi al degradării culturale din peisajului presei româneşti. Soluţia? Reîntoarcerea la greci, printr-un jurământ etic şi o reabilitare a raţiunii critice”.

Jurnalismul, cu precădere cel cultural, trebuie să îşi reasume o responsabilitate educativă. Acum când printul predă practic ştafeta mediului online, acesta din urmă trebuie să reedifice planul presei ca voce cu putere de influenţă asupra maselor într-un mod pozitiv. Noua etică a jurnalismului cultural online trebuie să aibă ca bază tocmai aplecarea asupra ţintirii acelui quality care s-a făcut auzit în presa vest europeană cu puternice conotaţii asupra publicului cititor. Voi menţiona că nu spectacolul este cel care trebuie promovat, ci adevărul şi informaţia utilă, alături de permanentul scop educaţional. Dacă politicile de trust propun să “dăm cititorului de vrea”, atunci este nevoie de o reducţie, o reconsiderare bunăoară fenomenologică a lucrurilor pentru reconstrucţia unei noi platforme. Merg pe mâna lui Mihail Neamţu în continuare, “În locul unor „repere” de tip Emanuel Valeriu, Ion Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu sau Cornel Nistorescu, de ce n-am „revizita” operele

unor Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru sau Mihail Fărcăşanu? Mai mult, tradiţia jurnalismului incisiv şi curajos ar putea stimula lectura unei biografii a lui Karl Kraus, pentru care punctuaţia avea o importanţă mistică”. Aici intervin câteva observaţii. Jurnalistul online este un individ contra timpului, adică aici şi acum în mai multe locuri. Se aplică inclusiv jurnalistului cultural online, care singur fiind la o publicaţie virtuală este nevoit să alerge dintr-o parte în alta pentru a surprinde două lansări de carte, o expoziţie şi o conferinţă. Aici deja intervin cerinţele şi pretenţiile calitative ale trustului, iar ziaristul se află în faţa unei dileme chiar etice: să acopăr 2-3 evenimente, surprinse excelent, gândite şi aşternute în articole bine conturate sau să respect ce îmi spune politica de trust? Să fac ceea ce îmi dictează propria-mi conştiinţă sau să aleg subordonarea? Aceasta este dilema etică a jurnalistului care trebuie să pună între paranteze actualul mediocru şi să opteze pentru o reconfigurare din rădăcini a jurnalismului însuşi.

*prelegere susţinută la Facultatea de Jurnalism din cadrul UBB în cadrul cursului Jurnalism cultural

Rareş Iordachewww.irregular.voxph.org