IOAN BĂLĂEI

JURNAL DE

FRONTIERĂ

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor Bucureşti, 2005

cip

Redactare: Romică Moise Tehnoredactare: Neli Târţău Copertă: Marius Popescu şi Neli Târţău

Moto: Lumea are în faţa ei posibilităţi nelimitate, dar

nimic nu poate fi realizat, câtă vreme nu cunoaştem importanţa celor ce s-au făcut până acum.

Nicolae Titulescu

Dedic această carte fiului meu Călin

CCUUVVÂÂNNTT ÎÎNNAAIINNTTEE

m avut de multe ori ocazia, în întreaga mea carieră, să constat că despre grăniceri,

instituţie care a gestionat mult timp, în mod unitar, atât paza frontierei, cât şi controlul trecerii acesteia prin Punctele deschise traficului internaţional sau local, nu se cunoşteau prea multe lucruri.

A

Exista în schimb o percepţie generală, simplificată, dedusă din imaginile aproape tipizate, recunoscute de toată lumea, constând într-un cuplu celebru, prezent în mai toate fotografiile: un militar grănicer, având alături un câine lup, în stare de veghe, sau, în altele, un grănicer călare. Pentru frontiera pe apă, se perpetuase imaginea unui marinar grănicer scrutând orizontul albastru.

Aceste clişee, sugerând misiunile de pază la frontierele ţării, trezesc şi acum simpatie şi admiraţie, având în vedere că ilustrau şi peisaje mirifice de la munte, mare, fluviu sau deltă. De regulă, clasicele imagini cuprindeau, alternând, un foişor, o porţiune de fâşie arată, celebră şi ea, până la un moment dat, o barieră, o navă sau ambarcaţiune grănicerească şi, mai târziu, un autoturism de teren ori chiar un elicopter.

Privim şi astăzi, cu încântare, astfel de imagini, reprezentând modernitatea poliţiei de frontieră, care – de ce nu? – se putea numi şi poliţie grănicerească. Totuşi, fotografiile actuale ne indică indubitabil şi uşor sesizabil schimbarea, pe mai multe planuri,

Ioan Bălăei

inclusiv al uniformei de serviciu sau de protecţie, care avea culoarea tradiţională verde, recunoscută pe plan internaţional, iar acum este albastru mozaicat; motivul schimbării, mie cel puţin, deocamdată îmi scapă.

În imaginile grănicereşti există, însă, din punctul meu de vedere, un element esenţial, reprezentativ şi semnificativ, anume conturul ţării, al României, el constituind şi semnul Armei grănicerilor, ca simbol al responsabilităţilor instituţiei, al sentimentului datoriei supreme ce a caracterizat în trecut, şi defineşte şi în prezent, în mod real şi cât se poate de concret, faptele şi trăirile slujitorilor frontierelor ţării, în toate timpurile. Acestor oameni, anonimi de cele mai multe ori, fie că s-au numit grăniceri, marinari grăniceri, specialişti tehnici ori poliţişti de frontieră, am considerat că este de datoria mea – care am trăit în mijlocul lor, la bine şi la greu, şi i-am cunoscut foarte bine – că trebuie să le dedic faptele, evenimentele şi gândurile povestite în acest volum şi astfel să completăm acele imagini frumoase şi să-i facem mai bine cunoscuţi.

Povestirile sunt adevărate sau inspirate din realitate, trăite de mine sau de colegi şi prieteni, în perioade şi vremuri diferite şi trebuie să spun că sunt numai o parte din tot ce merită a fi cunoscut. Am rememorat evenimentele trăite şi m-am revăzut astfel, imaginar, cu mulţi colegi şi prieteni, cu o mare bucurie şi o profundă emoţie, de parcă aş fi pătruns în tunelul timpului, la care visam de multe ori odată cu vârsta.

Menţionez că viaţa şi misiunile la frontiera verde, pe vremea când cadrele nu lucrau în ture şi doar îşi

6

Cuvânt înainte

imaginau cum ar fi în sistem profesionalizat, nu lăsau decât puţin timp liber pentru familie, activităţi culturale şi recreative ca să nu mai vorbim de condiţiile vitrege existente departe de localităţi în zone puţin populate sau izolate şi greu accesibile. Totuşi, în ciuda greutăţilor şi a ironiilor referitoare la influenţa traiului la ţară şi pe câmpuri, majoritatea grănicerilor au ştiut şi au reuşit ca, împreună cu familiile să aibă preocupări culturale, să-şi organizeze cât mai bine viaţa spirituală şi mai ales să-şi orienteze copii spre studii şi profesii de viitor.

Cât despre îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale grănicerilor, indiferent de ministerele în care au funcţionat, ele au fost legate nemijlocit de paza şi supravegherea frontierei, de aplicarea regimului juridic al acesteia în condiţii de normalitate şi în situaţii deosebite, inclusiv pentru apărarea graniţelor, la nevoie, împreună cu celelalte categorii de forţe ale ţării.

Am considerat necesar să evoc evenimente şi situaţii în care grănicerii au dovedit un puternic sentiment al datoriei, al cinstei şi corectitudinii, al respectului faţă de semeni şi lege, caracteristica oamenilor pregătiţi, educaţi şi obişnuiţi cu greutăţile, consecvenţi şi hotărâţi, în ciuda unor acuzaţii şi judecăţi nedrepte, care nu i-au ocolit în dictatura comunistă şi nici după.

Întregul proces de înnoire şi democratizare a societăţii româneşti, precum şi îndelungata tranziţie, cu unele efecte şi consecinţe negative în câmpul infracţional transfrontalier, au fost resimţite şi în activitatea instituţiei grănicereşti, angajată la rândul ei într-un amplu efort de reformă pentru

7

Ioan Bălăei

modernizarea şi eficientizarea sistemului organizatoric şi operaţional, pentru îndeplinirea cerinţelor integrării României în sistemul structurilor euroatlantice. Toate acestea în condiţiile amplificării măsurilor pentru combaterea filierelor şi reţelelor imigraţiei ilegale, traficului de droguri, carne vie, armament şi muniţii, substanţe şi materiale radioactive, a contrabandei de toate felurile.

Eforturile pe toate planurile vizează astăzi prioritatea numărul unu a obiectivelor, constând în securizarea frontierelor României, una din cerinţele integrării noastre în Uniunea Europeană, a cărei delimitare estică ne va fi încredinţată în pază. În această evoluţie şi perspectivă regăsim activitatea şi acţiunile slujitorilor frontierei, în etape succesive, cu participarea grănicerilor şi poliţiştilor de frontieră.

Am dorit să povestesc într-o formă literară, dacă îmi este îngăduit s-o numesc aşa, evenimente şi întâmplări cu grăniceri adevăraţi, sperând din tot sufletul că se vor bucura astfel de o mai bună cunoaştere şi dreaptă apreciere.

Este cunoscut faptul că fiecare armă şi specialitate îşi etalează, de câte ori are prilejul, virtuţile, importanţa, meritele şi calităţile deosebite ce o definea ca fiind „cea mai…”. Probabil că, lecturând cartea, va rezulta o evaluare asemănătoare, dar cer de pe acum să nu fiu judecat prea aspru pentru stropul de patimă, vizibil, pe alocuri, pe care l-am adăugat povestirilor mele grănicereşti.

Oricum, consider că toţi cei care ne lăudăm specialităţile, rolul şi misiunile, calităţile şi performanţele, putem aprecia, precum la judecata înţeleptului din legendă, că avem toate argumentele necesare dreptăţii.

8

Cuvânt înainte

În ceea ce mă priveşte, sunt convins că trebuia să las o asemenea amintire celor apropiaţi, colegilor şi prietenilor, ca semn al preţuirii şi al împăcării cu noi înşine, convins fiind că semnătura pe o carte este un remember peste timp.

Îmi doresc şi sper din toată inima să mă reîntâlnesc în filele acestei cărţi cu toţi cei care vor avea curiozitatea să o citească.

Mulţumesc mult editurii şi tuturor celor care m-au ajutat în acest demers.

Vă salut şi vă îmbrăţişez cu drag, pe toţi, grăniceri şi poliţişti de frontieră!

Autorul

9

ra în toamna anului 1961. O după amiază de septembrie. Trenul în care mă aflam se

oprise în ultima staţie. Călătorii, în majoritate navetişti, bărbaţi şi femei de toate vârstele, cu genţi şi plase pline cu pachete şi pâine, sporovăind, au început să coboare. Se îndreptau spre ieşirea din gară, aproape în coloană. Acolo, câţiva grăniceri le controlau, unora, buletinele.

Am coborât ultimul din tren, căutând cu privirea pe cineva care să mă aştepte. Nu era nimeni. Între timp peronul se golise. Grănicerii, un subofiţer şi 2-3 soldaţi, m-au salutat fără să-mi acorde atenţie. Am ieşit şi eu cu geamantanul în mână, în spatele gării. În faţa mea-un drum pietruit şi câmpul cu porumb şi floarea soarelui. Mai spre dreapta, o potecă pe care se vedeau ultimii călători coborâţi din tren.

Nu se zărea nici o localitate, în schimb, în depărtare, se vedeau nişte dealuri mari, sub formă de mameloane, cum le spuneam la topografie, în şcoală. Puteau fi chiar munţi, oricum nu ca cei ce se vedeau din oraşul Făgăraş, unde eram născut şi unde îmi petreceam, în copilărie, vacanţele la bunici.

Am regretat că în vagon şi nici în gară n-am întrebat pe nimeni unde este localitatea Moraviţa. Drept să spun, mi-a fost jenă de oameni, ca eu,

E

ÎÎNNCCEEPPUUTT DDEE DDRRUUMM

Început de drum

ditamai ofiţerul de grăniceri, îmbrăcat în uniformă nouă şi încălţat în cizme, să întreb în zona de frontieră cum ajung... la grăniceri. Aşa că nu-mi rămânea decât să o iau şi eu, pe jos, după oameni.

La Timişoara, la Brigada de grăniceri, unde ne-am prezentat cei din noua promoţie de tineri ofiţeri repartizaţi în frontieră, comandantul, care era general, după recomandările şi sfaturile de rigoare, ne-a comunicat, între altele, că la sosirea în zonă, ne va aştepta cineva şi ne va conduce la subunitate. Nevăzând pe nimeni, cu geamantanul în mână, am dat să plec pe potecă. În acelaşi timp, am auzit un zgomot de căruţă şi o voce bărbătească îndemnând caii. De după cotul drumului pietruit şi-a făcut apariţia, hurducăind, o căruţă cu doi cai, în care smucea hăţurile, stând în picioare, un grănicer. Uite, totuşi, că n-am fost uitat, îmi zic în sine, bănuind că vine după mine. Între timp, căruţa s-a oprit în apropiere. Cu mâna stângă ţinând hăţurile, soldatul grănicer m-a salutat.

— Să trăiţi „t-oa lent”! (adică tovarăşe locotenent, spus prescurtat). Nu s-a prezentat. Am pus aceasta pe seama emoţiei, deşi grănicerul nu părea stânjenit de ceva. Sunt grăjdarul companiei şi am venit după dumneavoastră. M-a trimis „t-oaş” căpitan, să vă aduc la cazarmă. Apoi privindu-mă oarecum vinovat că mă găsise în drum a continuat: Cred c-a venit trenul ceva mai repede! Am zâmbit fără să spun ceva. Atunci, a sărit sprinten din căruţă, a înşfăcat cu uşurinţă geamantanul, care nu era prea uşor, fiind burduşit cu de toate, şi l-a pus în spate, după care s-a urcat din nou în căruţă, s-a aşezat pe scândura înfăşurată într-o pătură albastră, pe care se vedea înscrisul M.F.A., lăsând în stânga lui un loc liber.

11

Ioan Bălăei

M-am urcat lângă el. Nu m-a ajutat. Avea o figură serioasă, matură şi începuse să-mi fie simpatic. Ca fizic semănam, ca talie însă era ceva mai solid. Făcusem psihologie şi pedagogie în şcoala de ofiţeri şi noi, cei din ultimele promoţii, aveam pretenţia că am învăţat să cunoaştem oamenii. Aşa că nu i-am făcut nici o observaţie, deşi ţinuta lui era cam neglijentă, decolorată, după ce a trecut prin vară, dar curată, însă cu câţiva nasturi descheiaţi, şi nici nu se prezentase regulamentar.

— Bine, îţi mulţumesc! Hai să mergem! — Am înţeles! Mi-a răspuns, crezând poate că nu

am chef de vorbă. Şi-a îndemnat caii cu glasul, fără să-i lovească.

De fapt, nici nu avea cu ce, lipsindu-i biciul. Am pornit. Privea atent înainte, în timp ce căruţa, altfel solidă, zdrăngănea din toate încheieturile la fiecare piatră întâlnită. Îl simţeam că mă urmăreşte totuşi cu coada ochiului.

— Nu mi-ai spus cum te cheamă!? — Vă rog să mă iertaţi. Sunt soldatul Lăptucă

Petre din Teleorman, aproape de Roşiorii de Vede, şi mai am două luni până la „liberare”. Am făcut numai un an de „pândă”, la început, că după aia, când a plecat grăjdarul vechi, m-a pus „t-oaş căpitan comandant” la grajd, că-mi plac animalele şi ştiu să umblu cu caii.

Mi le-a spus pe toate dintr-o răsuflare, după care s-a oprit, deşi am simţit că ar fi putut continua.

— Câţi ani ai? — Raportez: împlinesc în decembrie 22. Am fost

luat în armată la 19, aici, la grăniceri, unde se fac 3 ani, pe care eu aproape i-am terminat.

12

Început de drum

— Şi eu sunt născut tot în decembrie, numai ca împlinesc anul acesta numai 21 de ani, aşa că eşti mai mare ca mine. A zâmbit întorcând capul:

— Să trăiţi! Ne-a spus „t-oaş” căpitan că ne vine un ofiţer tânăr, care a fost „şef de promoţie”, şi că s-ar putea să fiţi de ani mai mic ca noi, dar că trebuie să vă ascultăm, că aveţi şcoală şi o să ne învăţaţi multe lucruri.

— Bine, măi Lăptucă. E departe compania, că nu văd în faţă nici o localitate?

— Păi, să fie vreo 5 km. Nu se vede că-i în vale, dar nu-i mult până acolo.

Dă să-şi îndemne caii să meargă mai repede, însă de teama zdruncinăturilor, i-am cerut să-i lase la pas. Nu mai mersesem de mult cu căruţa. În copilărie, la Câmpia Turzii, unde locuiam, în Ardeal, tatăl meu fiind lucrător la C.F.R., un coleg de şcoală, pe nume Câmpian, avea sifonărie acasă şi un cal, care trăgea o platformă cu roţi de cauciuc, pentru transportul sticlelor în lădiţe de lemn. La platformă, toată lumea îi spunea „ştraf” Era o mare plăcere pentru noi, copiii, să călătorim cu „ştraful”, alături de lăzile cu sifoane pline. Când tatăl colegului, poreclit „bogărel”, nu era atent, luam câte o gură de sifon dintr-o sticlă, mereu alta, şi numai o gură, să nu se cunoască.

Începusem să mă obişnuiesc cu mersul căruţei, iar grănicerul Lăptucă, de când aflase că sunt mai mic ca el în vârstă şi văzuse că-i vorbesc frumos, parcă prinsese mai mult curaj.

— Vede-ţi, „t-oa lent”, acolo, în vale, este comuna Moraviţa. Dincolo de ea, la încă 2-3 km., este frontiera. Apoi arătând cu degetul, Lăptucă îmi spune: Se văd acolo nişte foişoare înalte. Mai departe, se văd

13

Ioan Bălăei

munţii Vârşeţ. Sunt la sârbi. Tovarăşul căpitan ne-a spus că d-aia unii încearcă să treacă frontiera ilegal, pe aici, că dacă se uită de pe câmp se văd foişoarele şi munţii şi ştiu încotro să meargă. Frontiera, cu bornele şi fâşia arată, se află lângă foişoare.

— Bine, Lăptucă, văd că ştii frontiera, numai că, vezi tu, foişoarele au fost puse lângă frontieră, nu invers.

Râde, dă din cap că a înţeles şi îmi spune că este grănicer „bătrân”, a umblat în aproape 3 ani tot raionul companiei, şi pe jos, şi călare, de când este la cai, că a ajuns să cunoască fiecare cărare, tufă sau groapă, indiferent că-i ziuă sau noapte. Am mai aflat de la el că majoritatea soldaţilor fac noapte de noapte pândă, pe locul de serviciu, că acest post de pază este cel mai folosit şi că este greu, noapte de noapte, 7-8 ore, să stai pe câmp, culcat pe burta, indiferent de vreme, cu ochii în patru şi urechile ciulite. Pe deasupra, mai eşti şi singur, chiar dacă ştii că în apropiere se găseşte un coleg al cărui nume ţi se spune când primeşti misiunea, la plecare în serviciu, dar cu care nu ai voie să te întâlneşti, ori să comunici decât prin semnale. Nici să fumezi nu ai voie, că se vede noaptea jarul de la ţigară. Totuşi, grănicerii mai fumează, ţinând ţigara în mâneca bluzei sau a vestonului.

Vorbea sigur pe el, fără să-l mai întreb nimic, arătându-mi din când în când pe unde trece calea ferată care se duce în Iugoslavia, pe unde trece şi drumul la vecini, pe care acum nu se circulă, dar vorbesc oamenii că se va deschide circulaţiei cu maşini, în viitor.

14

Început de drum

— Da eşti bine informat, Lăptucă, ştii multe lucruri. În sat cum se trăieşte, ce fac oamenii? Fete sunt?

— De atâta vreme, „t-oa lent”, cunoaştem toţi oamenii de pe aici şi ei ne cunosc pe noi. Ne dăm repede seama când apar străini de loc. În gară fac controlul grănicerii din Punctul Control Trecere Frontieră, care se ocupă cu paşapoartele, noi aici controlăm şi păzim fâşia pe câmp, pe arătură, prin porumb. Uitaţi, acolo este o vie pe terasa satului. Este a C.A.P.-ului (fosta Cooperativă agricolă de producţie – n.a.). Preşedintele ne-a dat nouă, grănicerilor, trei rânduri şi a zis, când mergem în frontieră, ziua sau noaptea, să luăm struguri, după ce se coc, numai de acolo, dacă ni-i poftă, să nu rupem restul de vie.

— Şi se respectă condiţia asta? Nu intrau soldaţii şi prin alte părţi?

— Mai sunt unii, dar dacă-i află comandantul se supără tare şi îi planifică în serviciu numai la limită (marginea raionului de responsabilitate), până unde trebuie să mergi dus-întors 15 km., de nu-ţi mai trebuie struguri.

— Te-am întrebat de fete. — Sunt puţine, „t-oa lent”. Aproape toate

lucrează sau sunt la şcoală, la Timişoara, şi vin acasă numai sâmbăta seară, iar lunea se duc înapoi. Sunt câteva la şcoală, învăţătoare, şi la poştă. Astea nu se uită la noi, poate să vă placă pe dumneavoastră. Sunt şi câteva ţigănci tinere, mai curate, lucrează la C.A.P. Aici în comună sunt puţini oameni, toţi lucrează la C.A.P., sunt şi moldoveni cu copii mulţi, care au fost aduşi când pe unii oameni de aici i-au dus în Bărăgan. Aşa s-a auzit. Comuna este săracă şi cam

15

Ioan Bălăei

pustie. La C.A.P. se lucrează cu tractoarele, nu ţin animale, nu sunt oi, pun porumb, grâu şi sfeclă, ca la noi în Teleorman. Nu găseşti să cumperi lapte sau o bucată de brânză. Este un izlaz lângă companie, spre frontieră, dar acolo sunt numai gâşte, de primăvara până toamna.

Apoi, deodată, şi-a amintit de mine. — Dumneavoastră unde o să locuiţi? Sunteţi

singur? Îi răspund că, deocamdată, voi locui şi am să

mănânc în cazarmă. L-am întrebat dacă există casa cadrelor şi mi-a răspuns că sunt 3 apartamente ocupate. Se mai duce pe acolo şi taie lemne pentru bucătărie, când primeşte ordin. Mi-a spus şi că peste drum de cazarmă stă comandantul, într-o casă fără proprietar. Are trei copii, două fetiţe şi un băieţel.

Între timp, am intrat în sat. Se apropia seara. Ici, colo câte un trecător singuratic. Lăptucă mi-a arătat pe rând sediul C.A.P., dispensarul, Consiliul Popular, Miliţia, Căminul cultural, cam jerpelit şi cu o bară metalică pe uşă, şcoala şi bufetul lui „Nea Pălămaru”, unde se bea „şliboviţă”, dar unde soldaţii grăniceri nu au voie să intre din ordinul tovarăşului comandant, căpitanul Fulger.

— Lăptucă, ne apropiem de cazarmă? Cum este „t-oaş” căpitan Fulger?

— Ajungem imediat. O luăm la stânga şi se vede cazarma. Este cu etaj. Singura casă din Moraviţa cu etaj. Tov. căpitan Fulger, comandantul companiei, e un om sever, dar drept, este ca spirtu’.

— Cum ca spirtu’? mă fac că nu înţeleg. Îi place să bea?

16

Început de drum

— Nu, Doamne fereşte! Nu l-am văzut niciodată băut, dar e iute, merge repede tot timpul, te trezeşti cu el în frontieră când nu te aştepţi. Când avem evenimente, până scot eu calul din grajd, că îl ţin noaptea cu şeaua pe el, ca să-l aduc repede, „t-oaş” căpitan e deja în curte, de parcă doarme îmbrăcat, şi tule-o în raion, acolo unde se trag rachete de semnalizare. Caii noştri, avem trei de călărie şi ăştia doi de la căruţă, cunosc toate drumurile şi potecile din frontieră, aleargă pe ele şi noaptea. Cu ei nu te poţi rătăci. Ajung şi singuri în grajd, la întoarcerea acasă. Comandantul este un om bun, dar să nu-i ieşi din cuvânt, din ordin, că ai dat de dracu. Noi, soldaţii, între noi îi zicem „Baiazid Fulgeru”. L-a poreclit unul din Braşov, cu liceu. Dacă mă spuneţi...

— Stai liniştit, că nu te spun. Pe acasă ai mai fost?

— Anul trecut, în concediu. A fost puţin. Mi-e dor de ai mei.

După colţ a apărut şi cazarma cu etaj. Mi s-a părut frumoasă, cochetă. În faţă avea câţiva copaci şi un gard din lemn vopsit în verde. În curte-un foişor din care santinela a bătut într-un fier, o toacă, chemând sergentul de serviciu.

— Am ajuns, zice Lăptucă. Staţi că intrăm în curte cu căruţa, după ce deschide sergentul de serviciu poarta. Acesta-i „automobilul nostru”, că altul nu avem.

Încă o opinteală a cailor şi ne-am oprit! — Mulţumesc, Lăptucă! — Să trăiţi, „t-oa” lent! Începusem noul meu drum în viaţă cu căruţa.

Ajunsesem la marginea ţării cu o căruţă

17

Ioan Bălăei

grănicerească, eu născut şi crescut în centrul ei. De fapt, nu la marginea ţării, ci la începutul ei. Aşa pretindeau grănicerii de la Moraviţa, din Banat. Şi primul pe care-l cunoscusem atunci fusese soldatul Lăptucă Petre din Teleorman.

Era anul în care primul om zburase în cosmos ! Te salut, soldat grănicer Lăptucă, oriunde te-ai

afla!

18

amilia căpitanului Paul Dumitrescu se pregătea să plece în excursie, în Delta

Dunării. Comandamentul Trupelor de Grăniceri organiza această ieşire, pentru cadre şi familii, cu prilejul zilelor libere de la sărbătoarea naţională, 23 August.

Pe listă s-au înscris cei care nu erau planificaţi, pentru zilele respective, să execute serviciu sau misiuni în teritoriu. Astfel de excursii nu se organizau la toate eşaloanele. În primul rând, la subunităţile de frontieră unde, cu prilejul sărbătorilor, se aplicau măsuri suplimentare în paza frontierei. Acolo era zona de „foc continuu”, ca atare, nu putea fi vorba nici măcar de zile libere „la domiciliu”, darmite de excursii în Deltă! De regulă, de sărbători se trecea la paza întărită, uneori chiar cu mărirea duratei serviciului la 10-12 ore, erau trimise în dispozitiv patrule şi posturi grănicereşti de la eşaloanele superioare, iar controlul cadrelor în dispozitive se intensifica.

La comandamentele de brigăzi şi batalioane se organizau ieşiri la iarbă verde, însă acestea durau câteva ore sau cel mult o zi, şi se derulau, de regulă, în apropierea cazărmilor, spre frontieră, astfel încât în timp scurt ofiţerii şi subofiţerii să fie recuperaţi la alarmă.

F

LLAA VVEESSTT DDEE EESSTT!!

Ioan Bălăei

Întors de la serviciu, Dumitrescu l-a găsit acasă pe Andrei, băieţelul său, care îşi aranja timbrele în clasor. Filatelia era o pasiune comună a colegilor din clasa a IV-a şcolii generale din cartier, care de curând se mutase într-un sediu nou, o construcţie frumoasă, recent terminată şi finisată. Ofiţerul a deschis uşa, căutând-o cu privirea pe Ileana, soţia sa.

— Cum îţi merge voinicule? Te-ai ascuns de căldură? Unde-i mama ta?

— Săru’mâna, este la şcoală, pregăteşte programul ăla artistic, cu copii, pentru 23 August. Şi la noi, la şcoală, se organizează un concurs gen „Cine ştie, câştigă!” despre ziua de 23 August.

— Te-ai înscris singur sau participarea este obligatorie?

— Ne-a întrebat dacă vrem, şi ce ştim despre ziua de 23 August. Eu am zis că atunci a fost insurecţia armată împotriva nemţilor şi că a făcut-o partidul împreună cu armata sovietică şi cu muncitorii.

— Şi tovarăşa ce-a spus, te-a înscris? — Nu ştiu, dar mi-a spus să citesc mai atent în

cărţile de istorie despre acest eveniment. — Foarte bine, l-a încurajat tatăl, în timp ce se

spăla pe mâini în chiuveta din bucătărie. Apartamentul familiei avea două camere; de fapt,

doar o cameră, întrucât cealaltă era bucătăria. În bucătărie serveau masa, iar acolo învăţa şi Andrei, fiind mai multă lumină. În dormitor era o mică bibliotecă, televizorul şi radioul, plus celelalte: dulapul cu haine, patul cu lenjeria de noapte, peste care, ziua se aşeza un pled, aşa că nu puteai să te tolăneşti pe el, dulăpiorul cu oglinda de tip vechi şi o stivă de cutii din care nu fuseseră niciodată scoase lucrurile, din lipsă de spaţiu.

20

La vest de est!

Apartamentul se afla într-o casă naţionalizată, împreună cu încăperile locuite de încă două familii, ambele fără copii Un actor ce venea noaptea, târziu, şi adesea cu chef, şi un funcţionar la administraţia primăriei sectorului, ambii cu soţiile în câmpul muncii. Multe spaţii erau folosite în comun: de la hol, la baia cu cadă şi duş, precum şi cele două grupuri sanitare de serviciu.

Discuţia în legătură cu 23 August s-a oprit aici, pentru că nici tatăl nici fiul nu aveau chef s-o continue. Condiţiile pe care le avea copilul pentru învăţătură nu erau nicidecum bune. Însă familia Dumitrescu aştepta să primească o altă locuinţă. Blocurile se construiau într-un ritm rapid şi existau şanse ca într-o jumătate de an să se mute într-un apartament nou. Şi mai ales Paul aştepta să le instaleze telefon întrucât cererea avea o vechime de peste un an şi era făcută cu o recomandare şi intervenţie de la serviciu.

De fapt, şi celelalte două familii aşteptau ca Dumitreştii să-şi instaleze telefon, pentru că, acesta, ori de câte ori era chemat noaptea la serviciu sau se dădea alarma, agentul încurca soneriile, deranja pe toată lumea.

În ultimele luni, alarmele erau tot mai dese. Fie din cauza unor evenimente de frontieră care necesitau măsuri până la nivel central, fie că evoluţia situaţiei politico-militare şi a relaţiilor internaţionale în zona noastră continentală impunea acest lucru.

Schimbările politice din Cehoslovacia din primăvara anului 1968, au aruncat, pur şi simplu în aer „tradiţionalele relaţii frăţeşti” dintre unele partide comuniste şi dintre ţările socialiste. Inclusiv pe cele

21

Ioan Bălăei

din cadrul Tratatului de la Varşovia, unde România, începând cu 1964, îşi manifesta caracterul independent al opiniilor şi deciziilor sale.

Noua conducere a Partidului Comunist din Cehoslovacia, în frunte cu Alexander Dubcek, s-a bucurat de sprijinul românesc. Vizitele repetate ale delegaţiilor de partid şi de stat, inclusiv a celei conduse de Nicolae Ceauşescu, au reafirmat poziţia fermă de promovare a dreptului fiecărui partid şi stat de a-şi hotărî singur politica şi căile de dezvoltare, dezavuând amestecul în treburile interne, folosirea forţei sau ameninţării cu forţa.

Ca urmare a tensiunilor crescânde apărute în relaţiile internaţionale, a declaraţilor pro şi contra „Primăverii de la Praga” şi chiar a unor avertismente şi ameninţări la adresa Cehoslovaciei, România, din cauza poziţiei sale, favorabilă reformelor , a devenit şi ea ţinta unor consideraţii exclusiviste şi chiar atenţionării periculoase venite din partea unor ţări socialiste prietene, componente ale „corului” dirijat de la Kremlin.

Căpitanul Dumitrescu venise acasă dar continua să facă parte din acea „treime” a efectivului gata să se prezinte, în timp cât mai scurt, la comandament. În consecinţă, nu putea părăsi domiciliul.

Măsurile succesive adoptate de Comandamentul Trupelor de Grăniceri pentru întărirea dispozitivelor şi creşterea capacităţii de pază, ca şi evoluţia situaţiei operative la frontieră, îl determinau pe ofiţer să se îndoiască asupra realizării proiectului excursiei în Deltă. Totuşi, pregătirile se derulau în continuare iar atracţia unei adevărate expediţii era la fel de mare. Pentru Ileana şi Andrei, intrarea în deltă era o

22

La vest de est!

premieră mult dorită, în timp ce pentru Paul frumuseţile acestei zone nu mai reprezentau o noutate întrucât fusese în misiune la gurile Dunării, unde controlase un număr însemnat de companii şi pichete de grăniceri.

Paul tocmai începuse să mănânce ceva, când s-a auzit uşa de la intrare. Era semn să Ileana venise de la serviciu. Soţia lui era nu numai profesoară, ci şi dirigintă, calitate care îi aduceau, ca „supliment”, la norma didactică, o mulţime de alte sarcini, între care şi organizarea unor activităţi. Însă Ilenei îi plăcea mult să se ocupe de copii, să le fie nu numai dascăl şi îndrumător, ci şi un prieten adevărat.

După ce l-a îmbrăţişat pe Andrei, femeia s-a aşezat lângă Paul.

— Poftă bună! iubitule. Am şi eu o foame de lup. — Mulţumesc. Ia şi mănâncă de la mine! — Imediat. Să mă răcoresc un pic, că este o

căldură afară de te topeşti. În timp ce se spăla pe mâini şi pe faţă, la întrebat

pe Andrei: — Ce noutăţi mai ai voinicule? Până să răspundă copilul, a intervenit Paul. — Lasă-l, că-ţi spun eu. Se documentează

asupra insurecţiei de la 23 August. Are neclarităţi. De fapt, nu este singurul. O să participe la un concurs cu această temă.

Ileana se aşeză lângă el, cu o farfurie plină cu salata de roşii şi castraveţi, iar deasupra brânză rasă.

— Mă tot întreabă colegii, ce-i pe la frontieră? Unii ascultă „Europa liberă” pe ascuns şi spun că, la ruşi şi la unguri, pe şosele, se văd coloane de maşini militare. Au venit şi nişte cunoscuţi din excursie, cu

23

Ioan Bălăei

maşina, trecând prin Ungaria, şi spun că au pierdut aproape o zi ocolind anumite zone. Circulaţia era deviată iar localnicii spuneau că sunt aplicaţii militare până la frontiera noastră.

— Ştim şi noi lucrurile astea. Nu trebuie să mai panicăm lumea. Şi aşa oamenii sunt îngrijoraţi, iar cei din zona de frontieră chiar speriaţi! Încercările de trecere frauduloasă a frontierei sunt, în continuare, în ambele sensuri. Deşi numărul lor a crescut, totuşi, ele încă nu au un caracter deosebit şi nu aduc atingere siguranţei naţionale.

Este foarte important faptul că noi continuăm cooperarea cu grănicerii vecini. Se schimbă informaţii şi se soluţionează în comun unele evenimente de frontieră. Este adevărat, în ultimul timp, la activităţile împuterniciţilor de frontieră, vecinii noştri de la toate sectoarele sunt mai rezervaţi şi evită răspunsul la întrebările privind unele mişcări de trupe, spunând că nu sunt documentaţi. La frontiera cu Iugoslavia lucrurile decurg normal.

— Înţeleg că vrei să mă linişteşti şi să mă convingi că lucrurile merg, în general, bine. Să dea Dumnezeu să fie aşa, dar eu cred că situaţia se înrăutăţeşte de la o zi la alta.

Ileana îi trecu uşor mâna prin părul ondulat al soţului şi îl sărută pe obraz, după care ieşi să cumpere nişte fructe.

Căpitanul Dumitrescu cunoştea şi alte lucruri specifice pazei frontierei în această perioadă tensionată. Grănicerii vecini ştiau poziţia ţării noastre faţă de evenimentele din Cehoslovacia şi, mai ales, nu priveau cu ochi buni sprijinul afirmat oficial pe plan internaţional. În aceste condiţii, era de aşteptat ca să

24

La vest de est!

apară mai multe asperităţi şi chiar blocaje temporare în derularea conlucrării la frontieră. Pentru depăşirea acestor momente, împuterniciţii de frontieră români trebuiau să apeleze mereu la prevederile Tratatelor, Acordurilor şi Convenţiilor de frontieră bilaterale semnate cu statele vecine. Cel mai adesea, ei se confruntau cu refuzul mascat sau chiar direct al autorităţilor de a răspunde solicitării de a clarifica activităţi desfăşurate la frontieră.

În mod firesc, neclarităţile ar fi trebuit lămurite prin cercetarea în comun a informaţiilor referitoare la unele activităţi cu caracter militar semnalate în zonă, precum şi la aplicarea unor restricţii pentru turiştii români care doreau să se deplaseze în ţările vecine sau să le tranziteze.

În cadrul statului major, unde funcţiona o grupă operativă, se analizau zilnic informaţiile obţinute şi se actualizau documentele şi hărţile pe care erau valorificate datele respective. Pe baza acestor documente erau întocmite şi înaintate informări şi rapoarte conducerii Ministerului Apărării Naţionale. Măsurile tuturor compartimentelor comandamentului trebuiau să asigure concentrarea resurselor umane, tehnice şi materiale pentru susţinerea efortului întăririi pazei frontierei şi chiar pregătirea pentru realizarea unui dispozitiv de apărare pe direcţii importante, independent sau în subordinea marilor unităţi ale armatei. Despre toate aceste demersuri ofiţerii statului major şi cei de la alte compartimente cu atribuţii de conducere erau documentaţi la zi asupra evoluţiei situaţiei operative la frontieră.

Colegii căpitanului Dumitrescu nu-şi ascundeau îngrijorarea şi comentau fără reţinere reacţia posibilă

25

Ioan Bălăei

a Uniunii Sovietice, care nu putea tolera dezertarea cehoslovacilor din front şi spargerea unităţii de „monolit” a partidelor şi ţărilor frăţeşti. Unii ofiţeri susţineau chiar că, probabil, ruşii vor interveni, inclusiv, în forţă.

Alţii nu puteau crede că este posibil ca o ţară comunistă sau mai multe ţări comuniste promotoare a relaţiilor prieteneşti, a politicii de pace şi înţelegere între popoare, să intervină cu forţele armate împotriva unui stat considerat, până mai ieri „frăţesc”. Se pare că o agresiune de acest fel ar fi o rezolvare de-a dreptul sinucigaşă pentru prestigiul, autoritatea şi viitorul mişcării comuniste internaţionale.

Esenţialul este că, la frontierele României, au fost aplicate, succesiv, de către Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, un ansamblu de măsuri care să permită prevenirea surprinderii şi o reacţie oportună la orice fel de schimbări în situaţia operativă.

În fiecare zi ce trecea, apăreau tot mai evidente greutăţile şi neajunsurile legate de structura şi organizarea trupelor neadecvată unor stări conflictuale la frontiera comună cu ţările socialiste, de asigurare cu forţe şi mijloace specifice, îndeosebi cu armamentul şi tehnica de luptă, cu mijloace auto, nave şi ambarcaţiuni maritime şi fluviale, aparatură de transmisiuni şi radioelectronică, utilaje şi materiale de geniu, aparatură de cercetare specială şi echipamente de protecţie.

În dimineaţa zilei de 20 august, căpitanul Dumitrescu s-a trezit brusc cu o senzaţie ciudată de nelinişte. Agitaţia şi tensiunea generală nu domnea numai la serviciu, ci peste tot în oraş: în localuri publice, în instituţii şi pe stradă.

26

La vest de est!

Oamenii, adunaţi în grupuri, nu discutau decât despre derularea evenimentelor din Cehoslovacia şi despre ecoul acestora în relaţiile internaţionale, despre atitudinea ţării noastre şi despre ceea ce, probabil urma să se întâmple. Această stare generalizată nu putea să nu se transmită şi să nu-l marcheze pe fiecare.

Căpitanul a aprins veioza şi, privind ceasul, a constatat că este abia ora trei. Deodată, a auzit soneria de la uşă. Oare din cauza ei s-a trezit?

S-a ridicat din pat, a ieşit pe hol şi a deschis uşa. În prag se afla soldatul Floricel, agentul său la alarmă. Avea pistolul mitralieră încărcat şi purta, pe şold, sacul cu masca contra gazelor.

— Ştii ce s-a întâmplat? îl întrebă Dumitrescu. — Să trăiţi! Nu. Am văzut pe stradă şi militari din

alte unităţi care alergau să anunţe cadrele lor. — Bine, vin imediat. Mulţumesc. — A închis uşa. Ileana s-a trezit şi ea. Auzise

discuţia. Paul a rugat-o să-i verifice încă o dată geamantanul pregătit din timp cu lucrurile pentru alarmă.

— O fi ceva la cehi!? spuse Ileana îngândurată. — Cred că da. O să vedem. Este posibil să plec în

misiune. Dacă te duci la şcoală, o să te sun să-ţi spun. Dacă rămâi acasă, o să-l rog pe un coleg să treacă să te anunţe. Oricum, ai grijă de Andrei! O să vă scriu şi o să vă dau telefon la serviciu.

— Bine. Să fii tu liniştit, că noi ne descurcăm! O să te găsesc eu. Datoria înainte de toate. Apoi, cine ştie, poate nici nu pleci. Să ne ajute Dumnezeu!

La comandament, încă de la poartă subofiţerul de serviciu pe punctul de control l-a anunţat pe Paul

27

Ioan Bălăei

că ruşii, împreună cu celelalte armate ale Tratatului de la Varşovia, au invadat Cehoslovacia. Până au ajuns sus, la etaj, unde erau birourile Statului Major, el aflase deja de la colegi că armatele ţărilor frăţeşti au pătruns printr-o operaţie combinată cu trupe terestre, aviaţie şi desant aerian.

Discuţiile între ofiţeri aveau mai mult caracter tehnic şi se refereau la mijloacele de luptă folosite, la metodele şi procedeele întrebuinţate pentru invazie. O asemenea acţiune presupunea o pregătire temeinică, din timp şi pe toate planurile. Bineînţeles, un avantaj important pentru invadatori l-a constituit existenţa, în Cehoslovacia, ca şi în celelalte ţări socialiste, a unor trupe sovietice, rămase după cel de-al doilea război mondial. Aceste forţe au avut rolul „Coloanei a 5-a” pe teritoriul ocupat.

Comentariile se refereau şi la modul cum s-au comportat forţele de la frontieră, respectiv trupele de grăniceri cehoslovace, unităţile mecanizate, de radiolocaţie, aviaţia etc.

Se încercau explicaţii pentru lipsa de reacţie a sistemului de apărare de pe întreg teritoriul cehoslovac, în sensul că toate elementele de apărare locală, supraveghere radioelectronică şi de apărare antiaeriană, precum şi dispunerea rezervelor şi a punctelor de comandă operativă şi strategică erau integrate la nivelul Tratatului de la Varşovia.

Bineînţeles că, ulterior, toate aceste întrebări şi-au găsit răspunsul: acţiunea conjugată a trupelor alianţei cu forţe terestre şi aeropurtate cărora echipe de comandă sovietice le-au deschis aeroporturile ocupând punctele de comandă, au paralizat întregul mecanism de ripostă. Au existat şi multe alte aspecte

28

La vest de est!

care au fost analizate şi dezbătute de specialiştii tuturor categoriilor de arme.

Cele mai numeroase comentarii reflectau îngrijorarea pentru situaţia ţării noastre, care devenea o probabilă următoare ţintă a invaziei, întrucât a respins soluţia militară şi a refuzat să participe, exprimându-şi dezacordul faţă de politica hegemonică a U.R.S.S., afirmându-şi, totodată, încă o dată, independenţa şi suveranitatea.

În toate compartimentele comandamentului s-a trecut la pregătirea măsurilor suplimentare pentru întărirea pazei frontierei în noile condiţii, cele mai multe fiind destinate culegerii de informaţii prin cercetarea trupelor în teren, în zona Punctelor pentru controlul trecerii frontierei şi pe comunicaţii, precum şi măsuri în scopul respingerii unor acţiuni militare de cercetare şi cercetare-diversiune, împotriva ţării noastre, pe direcţiile cele mai importante.

Generalul Vasile Gheorghe, şeful de stat major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, un excelent specialist şi desăvârşit profesionist, a convocat ofiţerii din toate compartimentele, cei mai mulţi din principalele secţii ale statului major, care urmau să plece în teritoriu la marile unităţi şi unităţi de frontieră, pentru a asigura îndeplinirea integrală a ordinelor şi măsurilor stabilite. Au fost astfel prevăzute toate sectoarele de frontieră, mai puţin cel de sud-vest şi la fluviu, cu R.S.F.Iugoslavia.

Cpt. Dumitrescu a fost planificat să desfăşoare activitatea de control şi îndrumare la o mare unitate din Vestul ţării, cu misiunea de a asigura îndeplinirea ordinelor şi dispoziţiilor C.T.Gr., referitoare la realizarea dispozitivului de pază şi apărare a

29

Ioan Bălăei

frontierei, executarea cooperării şi conlucrării cu toate structurile şi forţele altor ministere, care aveau atribuţii la frontieră, aplicarea strictă a legislaţiei de frontieră pentru prevenirea oricăror încălcări la graniţa comună cu vecinii noştri. De asemenea, un obiectiv important îl constituia aplicarea cerinţelor regulamentare, menţinerea unei discipline militare ferme şi prevenirea oricăror abateri şi evenimente grave, îndeosebi în serviciul de pază şi în folosirea muniţiei de către întregul personal.

În întreaga structură organizatorică grănicerească au fost suspendate concediile, permisiile şi învoirile tuturor categoriilor de militari, prezenţa în garnizoanele de reşedinţă a efectivelor fiind obligatorie. De asemenea, au fost anulate toate activităţile cultural-artistice, sportive şi turistice planificate anterior. Pentru cadrele prevăzute să plece în activitate de control şi îndrumare în teritoriu, s-a făcut precizarea posibilităţii rămânerii în misiune pentru o perioadă mai mare de timp.

În seara aceleiaşi zile, căpitanul Dumitrescu a plecat cu trenul la brigada de grăniceri din vestul ţări, astfel încât în dimineaţa zilei de 21 august a ajuns împreună cu un grup de colegi în garnizoana de destinaţie. La brigadă au fost primite succesiv prin sistemul codificat de radiograme, dispoziţii pentru trecerea unităţilor şi subunităţilor la paza întărită în condiţiile premergătoare unei agresiuni şi pregătirea trecerii, ulterior, la ordin, la apărarea frontierei în puncte de sprijin de pichet şi companie de grăniceri şi în raioane de apărare de batalion de grăniceri pe direcţiile cele mai importante cu şosele şi drumuri ce traversau frontiera. Dotarea patrulelor şi posturilor

30

La vest de est!

grănicereşti în serviciu, era cu echipamentul, armamentul şi muniţia de război.

În noaptea de 20/21 august, presiunile şi ameninţările directe la adresa României au devenit din ce în ce mai evidente. Un număr mare de informaţii semnala prezenţa şi concentrarea, în apropierea frontierelor ţării, a unor trupe terestre cu blindate şi tancuri aparţinând vecinilor noştri din Tratatul de la Varşovia. Aceste forţe executau manevre şi aplicaţii pregătitoare, pe direcţii importante, făcând posibilă o eventuală extindere a agresiunii asupra României.

În ziua de 21 august, în toate unităţile şi subunităţile de grăniceri, efectivele prezente în cazărmi au vizionat la televizoare şi au ascultat la radio cuvântarea şefului statului român la adunarea populaţiei Bucureştiului, în legătură cu evenimentele din Cehoslovacia şi invazia armatei sovietice, împreună cu armatele ţărilor socialiste frăţeşti, asupra acestei ţări independente şi suverane.

Într-o atmosferă însufleţită, la miting a fost exprimată dezaprobarea României faţă de această agresiune împotriva unui stat prieten, încălcarea gravă a tuturor principiilor statornicite şi consfinţite în legislaţia internaţională privind relaţiile dintre state. Şeful statului a solicitat solidarizarea cu poporul Cehoslovaciei şi concentrarea tuturor eforturilor pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării noastre.

În aceiaşi zi, cpt. Dumitrescu s-a deplasat în frontieră cu o maşină de teren şi a verificat dispozitivul de pază în urma măsurilor stabilite succesiv. Astfel a constatat că a fost activat şi

31

Ioan Bălăei

completat întregul sistem de observare şi supraveghere permanentă a liniei de frontieră, a teritoriului şi spaţiului aerian, inclusiv a apelor naţionale, în porţiunea de sud a sectorului unde frontiera trecea pe râul Mureş, cu participarea directă a cadrelor de la toate eşaloanele subordonate brigăzii de grăniceri. Au fost intensificate toate acţiunile de cercetare grănicerească, atât în imediata apropiere a frontierei, cât şi în adâncimea raioanelor de pază.

Pe direcţiile cele mai importante din zonă au fost instalate aparatură şi mijloace de cercetare radio, aparţinând unităţilor armatei, în scopul obţinerii de informaţii referitoare la deplasarea sau concentrarea pe terenul vecin a tehnicii de luptă formată din transportoare blindate, tancuri şi artilerie.

Pentru culegerea de informaţii prin cercetare-observare şi discutarea cu turiştii români întorşi în ţară, s-a apelat la cadrele M.I., inclusiv din P.C.T.F., şi la lucrătorii din transporturile feroviare şi rutiere, la specialiştii din punctele de extracţie petroliere, de la exploatările forestiere, geologice, agricole şi de altă natură din zona frontierei.

Activizarea, cu sprijinul organelor Ministerului de Interne, a cetăţenilor din localităţile de frontieră, cu care s-au organizat scurte instructaje pe locul de muncă, a permis ca pe teren, în staţiile de cale ferată, în autogări şi ateliere, pe câmp, la ferme, C.A.P.-uri, staţii de mecanizare, zone de păşunat sau recoltarea produselor etc. să fie folosită mai mult populaţia şi mai puţine patrule şi posturi grănicereşti şi astfel să crească densitatea grănicerilor pe alte direcţii.

Grănicerii transmisionişti de la brigadă au realizat noi reţele telefonice de campanie, asigurând

32

La vest de est!

legături ce nu puteau fi bruiate sau interceptate, cu posturi de observare descoperite şi ascunse dispuse lângă frontieră precum şi reţele radio cu rezervele, mult prea puţine, dispuse pe aliniamente şi în raioane ceva mai în adâncimea dispozitivului de pază.

În mod asemănător au procedat şi grănicerii genişti, care au extins activităţile pregătitoare şi chiar au executat amenajări genistice la posturile de observare ascunse, adăposturi, câteva drumuri de acces şi locuri de trecere peste obstacole. În acelaşi timp s-a făcut asigurarea materială şi tehnică necesară pentru realizarea în timp foarte scurt a barajelor şi obstacolelor pe direcţiile cele mai importante.

La toate unităţile, în întreaga zonă de Vest, s-au executat recunoaşteri pe baza planurilor întocmite de statul major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, în care ofiţeri specialişti de excepţie, printre care col. Chiru Ilie, col. Cociuban D-tru, col. Suciu Ioan, col. Bodolan Ion, sub conducerea coloneilor, ulterior generali, Neagoe Sever şi Dumitru Mitică, au conceput variante de trecere la apărare pe frontieră cu subunităţile şi unităţile de grăniceri, în puncte de sprijin şi raioane de apărare. De asemenea, ofiţerii din statele majore ale unităţilor mecanizate ale Armatei, dislocate în zonă, au executat, împreună cu comandanţii subunităţilor de grăniceri, recunoaşterea itinerariilor şi aliniamentelor pe care urmau să afluiască şi să pătrundă în frontieră unităţile mecanizate respective, la primirea ordinului pentru trecerea la apărare.

Cpt. Dumitrescu, împreună cu ceilalţi ofiţeri de la Comandamentul Trupelor de Grăniceri, a participat

33

Ioan Bălăei

la activităţi de pregătire şi instruire a afectivelor, la care au fost invitaţi şi lucrători ai Ministerului de Interne şi comandanţi ai unităţilor armatei din zonă şi au condus instructaje şi exerciţii tactice pregătitoare privind ducerea acţiunilor de luptă, independent, de către subunităţile de grăniceri sau în subordinea unităţilor mecanizate; la nivelul comandamentelor s-au desfăşurat antrenamente ale statelor majore în conducerea acţiunilor de luptă în condiţiile specifice terenului din zona de frontieră, cu formaţiuni mici şi în cooperare cu alte forţe ale Ministerului de Interne şi armatei.

Statele majore au fost pregătite să execute manevra de forţe şi mijloace pe timpul rezolvării unor situaţii complexe, în care inamicul avea la frontieră superioritate în forţe şi mijloace şi, în consecinţă, pe unele direcţii, putea realiza surprinderea.

În cadrul grupului de ofiţeri de la C.T.Gr. a fost întocmit, la brigadă, un grafic cu activitatea fiecăruia, la unităţi şi subunităţi de frontieră diferite, cu prioritate în dispozitivul de pază şi apărare, dar şi la comandamente, în punctele de comandă operative, la unităţile de instrucţie şi la subunităţile de comandament.

Controlând şi verificând militarii în serviciu, ofiţerii din Comandamentul Trupelor de Grăniceri au constatat că mijloacele tehnice de pază, de semnalare şi sesizare erau insuficiente şi învechite, total neperformante. Pentru observare, se foloseau binocluri cu defecţiuni şi descompletate, folosite şi în război, ce nu mai putea fi reparate. Cât despre mijloace de transport la subunităţi nici măcar nu putea fi vorba, doar căruţe cu cai.

34

La vest de est!

Cu toate acestea patrulele şi posturile grănicereşti, respectiv „elementele grănicereşti“ cum se numeau atunci îşi îndeplineau misiunile la nivelul maxim al posibilităţilor şi dotării tehnice existente. La verificările în teren grănicerii au demonstrat cunoaşterea modului de acţiune în diferite situaţii, atât pentru descoperirea şi prinderea infractorilor de frontieră, cât şi pentru capturarea sau nimicirea, în caz de apariţie a grupurilor de cercetare şi cercetare-diversiune, pătrunse sau lansate peste frontieră.

Numărul evenimentelor de frontieră crescuseră considerabil, majoritatea trecerilor ilegale peste frontieră fiind cu sensul în România. Semnificativ fusese faptul că s-au înregistrat tot mai multe treceri pe teritoriul nostru de către grupuri de persoane tinere, de alte naţionalităţi, motivând că sunt persecutate politic în ţările lor de origine.

La un post de observare descoperit aflat în zona Carei, format din doi militari în termen, şeful acestuia, caporalul Grama Victor, la urcarea ofiţerului în foişorul metalic a raportat regulamentar despre executarea serviciului. Întrebat despre cel de al doilea militar, caporalul a precizat faptul că acela a ocupat locul de serviciu mascat, jos în apropierea foişorului gata să acţioneze la ordin.

— Care sunt particularităţile misiunii voastre la acest post de observare descoperit, adică, la vedere, întrebă Dumitrescu.

Continuând să privească spre frontieră caporalul răspunse:

Noi de aici, asigurăm supravegherea unei şosele importante de pe teritoriul vecin, care leagă câteva localităţi mai mari, având şi o ieşire spre autostrada

35

Ioan Bălăei

principală, toate foarte circulate. În dreptul nostru, şoseaua trece printr-o localitate mai mică, se vede biserica şi şcoala, o clădire mai mare. Există şi un drum pietruit care vine spre linia de frontieră, aşa ne-a spus tovarăşul comandant, fiindcă nu se vede din cauza vegetaţiei.

— Ai avut probleme deosebite? Faci prima oară serviciul aici?

— Am mai executat misiuni de pază pe direcţia aceasta şi ziua şi noaptea. Tovarăşul locotenent Moise mi-a ordonat că voi mai executa serviciul aici, deoarece cunosc bine terenul şi activităţile din zonă.

Ieri, pe şosea, paralel cu frontiera, au trecut mai multe coloane de maşini militare, camioane, cu prelate vechi. Aveau nişte inscripţii cu alb, dar n-am putut citi literele, fiindcă binoclu acesta nu „vede“ prea bine.

Ofiţerul a privit şi el prin binoclu, constând într-adevăr că lentilele erau zgâriate, fiind vechi. Apoi a continuat discuţia cu caporalul. În acest timp, subofiţerul Cernea, cu care venise de la batalion, discuta undeva în apropierea foişorului cu cel de-al doilea militar.

— Ai raportat rezultatele observării? — Am raportat telefonic şi am scris aici, în

registrul de observare. Acum o oră am auzit şi zgomot de avion şi am transmis tot prin telefonul de campanie mesajul „aero“, după modelul afişat lângă discul „aero“.

În timp ce vorbea, caporalul a învârtit cu un deget săgeata de pe discul metalic pe care erau inscripţionate cele 360 grade ale cercului. Apoi a arătat rubricile carnetului în care scrisese mesajul

36

La vest de est!

„aero“, cu toate datele. Puse din nou la locul lor carnetele şi creionul chimic, legat cu o sfoară de un cui bătut în rama ferestrei de la cabina foişorului.

Le făcea toate cu gesturi fireşti, de om aflat la treabă, ce nu uita tot timpul să privească în jurul său ca un pilot de avion în război, care avea reflexul să privească în spate, la intervale scurte de vreme, ca să nu-l surprindă un avion inamic pregătit să-l atace.

În timp ce discutau, pe teritoriul vecin, din marginea localităţii au ieşit pe câmp două transportoare blindate, ca două broaşte ţestoase, maşini de dimensiuni mai mici, cu numai patru roţi, probabil maşini de cercetare. Au rulat pe un drum ce conducea spre frontieră şi la aproximativ 500 m de aceasta s-au oprit, unul în spatele celuilalt, la o lizieră de salcâmi.

Caporalul a învârtit manivela telefonului de campanie după care a început să transmită în direct ceea ce vedea. Din primul transportor, pe o trapă laterală, au ieşit doi militari în costume de camuflaj, cum li se spunea atunci, şi au continuat să meargă pe jos, discutând, pe drumul ce se înfunda la linia bornelor cu o movilă mare de pământ, având în faţă şi o barieră la care s-au oprit. Apoi s-au întors cu spatele la noi de parcă nu i-ar fi interesat această parte, privind mai mult spre lateral. După ce au fumat câte o ţigară, s-au întors mergând ca la o plimbare până la transportor, în care s-au şi urcat. Din cel de al doilea nu a coborât nimeni. După câteva minute au întors şi s-au deplasat în adâncime.

În noaptea următoare, în zona localităţii Borş, însoţit de un sergent de la subunitate dar şi de un subofiţer de la postul de miliţie, ofiţerul a verificat

37

Ioan Bălăei

dispozitivul de pază. Au ajuns până aproape de linia bornelor, unde sergentul, care cunoştea foarte bine terenul, s-a oprit şi a indicat, cu mâna, direcţia unde trebuia să găsească o „pândă“. Exact atunci, în faţa lor s-a auzit o bătaie în armă, de fapt o puşcă mitralieră, după cum au văzut mai târziu, ceea ce constituia semnalul de recunoaştere. Sergentul a răspuns cu două bătăi în armă, după care a auzit: „Mergi înainte!“. S-au apropiat, mergând încet. Nu se vedea nimic, era întuneric beznă. Nu era permis să foloseşti nici un mijloc de iluminat ca să descoperi dispozitivul de pază. Apoi, şoptit, au auzit cuvântul „Bucureşti!“. Sergentul a răspuns „Bucur!“. Era parola. S-au culcat la pământ. Lângă ei, mergând târâş, a venit un subofiţer îmbrăcat într-o ţinută soldăţească de instrucţie şi cu bonetă în cap. După un raport scurt şi tot pe şoptite, din care rezulta că „pânda“ era formată din subofiţerul Colceriu şi fruntaşul Păvăloaie, ambii cu pistoale mitralieră, Dumitrescu i-a verificat asupra cunoaşterii terenului şi activităţilor din zonă, pe timp de noapte, precum şi referitor la misiunea primită.

În cursul zilei, de la C.T.Gr. s-a primit un ordin prin care se preciza, ca o măsură pentru prevenirea provocărilor la frontieră din partea unor patrule ori alte formaţiuni militare sau grupuri de civili înarmate, care eventual pătrundeau peste frontieră, să se acţioneze pentru reţinerea cu somaţii legale, fără deschiderea focului asupra lor decât la ordinul comandanţilor de subunităţi.

L-a întrebat pe subofiţer despre acest ordin. — Cunosc ordinul, tovarăşe maior. Nu vă

supăraţi: dumneavoastră unde lucraţi, la brigadă sau la comandamentul trupelor că nu vă cunosc?

38

La vest de est!

— La C.T.Gr., răspunse Dumitrescu. — Atunci, vă raportez că transmitem prin

microreceptor despre trecerea frontierei, apoi acţionăm de pe două direcţii, prin surprindere, cu somaţii prin voce, ca să-i reţinem fără să folosim focul armamentului şi să prevenim astfel o provocare.

— Am înţeles! spuse ofiţerul, deşi mai sunt nişte lucruri de discutat privind modul cum trebuie să acţionaţi. Şi dacă ţi-aş spune că sunt de la brigada voastră?

— Atunci, vorba dumneavoastră, mai rămâne de discutat, dacă vom folosi sau nu focul armamentului, fiindcă noi suntem, aici, acasă, şi dacă tot avem armament, de ce să nu tragem focuri de avertisment, ce suntem sat fără câini? Şi până la urmă, dacă deschid ei focul, ce, nu ştiu că aici este frontieră? Pe direcţia noastră, puţin mai în adâncime, avem o grupă de mitraliere şi trăgători la aruncătorul de grenade portativ. Apoi avem şi dispozitivul de apărare cu puncte de foc pregătite de armată.

— Bine! Am înţeles. Vom mai discuta despre asta. Oricum trebuie să nu le dăm posibilitatea să motiveze că noi i-am atacat primii.

— Ştiu, tovarăşe căpitan, dar facem şi noi ca în bancul acela care a început să circule la noi, cu rusul şi americanul, când un ofiţer l-a întrebat pe soldatul român în cine trage dacă amândoi pătrund la postul lui. Soldatul a răspuns, de mai multe ori, că el trage în rus, până când ofiţerul s-a enervat, că soldatul nu înţelegea că trebuie să tragă în american. Şi atunci ofiţerul i-a spus: „Ia întreabă-mă tu, pe mine, să vezi cum răspund eu!“. Şi soldatul l-a întrebat: „În cine trageţi, în rus sau în american?“ la care ofiţerul i-a

39

Ioan Bălăei

răspuns apăsat: „În american“; la care soldatul zice radios: „Vedeţi că mie tot rusul îmi rămâne!“.

Dumitrescu auzise şi el bancul, dar l-a lăsat pe subofiţer să-l povestească, i-a strâns mâna şi l-a bătut pe umăr, urându-i succes în misiune, după care l-a chemat şi pe fruntaş. Acesta avea o pâlnie de tablă în mână. Pâlnia era ca o porta-voce, cu care, la ureche, asculta noaptea. A făcut şi ofiţerul acest lucru şi a constatat ce-i spusese fruntaşul, că mai mult aude lătratul câinilor decât alte zgomote. Totuşi zgomotul de motor se auzea mai bine cu pâlnia.

Bine că nu ne mai ştie lumea şi cu pâlnia asta, se gândi ofiţerul, că ar mai pomeni-o şi pe ea lângă mijloacele noastre tradiţionale: „feştila“, câinele şi calul. Acum şi pâlnia ne mai lipsea.

În aceeaşi noapte, la o altă „pândă“, formată din doi militari, şeful postului, un sergent ardelean, la întrebarea referitoare la restricţia privind folosirea focului armamentului, ca să se prevină provocările, a răspuns:

— Întâi îi lăsăm să pătrundă, să nu poată spune cineva că s-au rătăcit. Apoi îi somăm cu vocea şi fiindcă n-or fi ştiind româneşte, tragem şi nişte focuri de avertisment, ca somaţie legală. Apoi Dumnezeu cu ei, dacă nu se supun, noi încercăm să-i reţinem, să-i capturăm. Dacă se predau, au noroc, dacă nu, eu deschid focul, şi „Aleluia“, au găsit ce-au căutat. Tata a fost tot pe frontiera asta, în 1940, şi atunci, cu Diktatul de la Viena, a plecat, că aşa au primit ordin de sus. Mie mi-a dat tata ordin, să nu îndrăznesc să plec şi eu vreodată de pe frontiera asta, că mă omoară cu mâna lui. Am uitat să vă raportez că întâi cerem aprobare să deschidem focul, prin telefonul de la priza de pe stâlpul aflat lângă noi.

40

La vest de est!

— Şi dacă pătrund cu transportorul blindat, nu pe jos? mai lansă ofiţerul o întrebare acestui copil de ardelean înverşunat, care-i bucurase sufletul.

— Avem ac de cojocul lor, nu vă fie teamă! În spatele nostru şi spre dreapta, la aproximativ 100 m, este o grupă de mitraliere, lângă podul de ciment, de peste canalul antitanc construit înainte de război. În dreapta podului este un trăgător la aruncătorul de grenade antitanc portativ. Tot pe direcţia asta geniştii s-au pregătit să instaleze în timp scurt un câmp de mine.

Sergentul Iancu era un om hotărât şi curajos, care cu siguranţă ştia cum să acţioneze în orice situaţie. Şi apoi el avea motivaţii serioase şi ordine clare, inclusiv de la tatăl său, cum singur afirmase mai în glumă, mai în serios.

La controalele următoare în dispozitivul de pază, cpt. Dumitrescu a remarcat folosirea pe scară largă, pe timp de noapte, a lansatoarelor de semnale cu cartuşe luminoase, ele fiind instalate atât lângă frontieră cât şi în adâncime. Acestea erau dispuse izolat sau în baraj, pe direcţiile probabile de deplasare a infractorilor, cercetaşilor inamici sau grupurilor, în ambele sensuri. Aceste lansatoare se declanşau, când reţeaua de sârme întinse paralel cu frontiera era lovită în deplasare, de om sau orice mijloc de transport, dar uneori şi de animalele sălbatice de talie mare. Sârma scotea un splint, care elibera un cui ce percuta cartuşul de semnalizare luminos, acesta constituind nu numai un mijloc de semnalare, ci şi prin care, pe timp de noapte, putea fi descoperită persoana pătrunsă în dispozitivul de pază.

La acele cartuşe luminoase li se spunea, conform nomenclatorului, „Rachete“, până când, la o

41

Ioan Bălăei

inventariere s-a raportat statisc existenţa, la grăniceri, a mii de rachete, ceea ce a surprins conducerea Ministerului Apărării Naţionale. Aşa a devenit anecdotică dotarea grănicerilor cu rachete, numărul acestora apreciindu-se, în glumă, că depăşeşte pe cel al americanilor şi ruşilor la un loc!

După o săptămână, în care marea majoritate a timpului a fost în controlul dispozitivului de pază şi apărare a frontierei, la diferite subunităţi, cpt. Dumitrescu a fost impresionat de eforturile extraordinare ale oamenilor, de marea lor responsabilitate şi implicare în îndeplinirea misiunilor.

Peste tot a remarcat o strânsă şi permanentă cooperare între unităţile şi subunităţile de grăniceri şi organele sau structurile Ministerului de Interne locale. În paza frontierei numeroase misiuni erau executate de patrule mixte formate din grăniceri şi poliţişti. Au fost centralizate şi completate planurile de cooperare cu toate structurile Ministerului de Interne şi îndeosebi cu Punctele pentru Controlul Trecerii Frontierei, având în vedere intensificarea activităţilor şi acţiunilor comune pentru obţinerea de informaţii, descoperirea şi prinderea infractorilor.

Pe direcţiile Punctelor pentru Controlul Trecerii Frontierei rutiere, feroviare şi aeroportuare au fost actualizate planurile de trecere la apărare, datorită importanţei lor strategice şi s-au executat antrenamente practice cu participarea grănicerilor şi a lucrătorilor Ministerului de Interne din P.C.T.F.

Conlucrarea permanentă cu organele Ministerului de Interne de la toate nivelurile, precum şi cooperarea cu acestea în zona de frontieră şi în

42

La vest de est!

adâncimea teritoriului, au asigurat o creştere a eficacităţii dispozitivelor şi o mai concretă participare a populaţiei la paza frontierei.

Cu prilejul verificărilor în teren, ofiţerul a constatat, din păcate, în domeniul dotării tehnice, şi o serie de neajunsuri şi greutăţi, care au avut consecinţe negative în ceea ce priveşte capacitatea de reacţie şi intervenţie oportune.

În primul rând, erau total insuficiente sau chiar inexistente aparatura radio individuală şi mijloacele de transport de la subunităţi, astfel încât să poată fi raportate imediat informaţiile obţinute în teren de patrulele şi posturile grănicereşti şi să se intervină, în timp scurt, acolo unde situaţia operativă impunea aceasta.

S-a dovedit faptul că, deşi necesare în situaţia pericolului declanşării unei agresiuni, subunităţile şi unităţile de grăniceri nu aveau în înzestrare suficientă tehnică de luptă şi armament eficace împotriva blindatelor, precum şi pentru executarea unor manevre rapide de pe o direcţie pe alta, cu forţele şi mijloacele la dispoziţie, până la intervenţia în apropierea frontierei a unităţilor şi formaţiunilor armatei. Greutăţi foarte mari au întâmpinat comandanţii şi statele majore în coordonarea forţelor pe timpul acţiunilor.

În toată această perioadă, cât s-a deplasat în frontieră, cpt. Dumitrescu s-a odihnit şi a servit masa în subunităţi, hrana rece fiind compusă de multe ori din conserve de toate felurile, din brânză şi tradiţionalul salam.

De câteva ori a dat telefon de la oficii comunale, vorbind la Bucureşti, la un vecin, unde a chemat-o pe

43

Ioan Bălăei

Ileana, sau la ea la şcoală. A aflat astfel că acasă lucrurile erau bine şi i-a liniştit pe ai săi că este sănătos şi va reveni în curând.

După încă o săptămână petrecută în dispozitivele de pază, ofiţerul s-a întors la Comandamentul brigăzii de grăniceri şi câteva zile a lucrat în grupa operativă, sintetizând şi verificând, fără să modifice conţinutul, informaţiile obţinute, ce se raportau apoi imediat la C.T.Gr. Astfel, pe o hartă echipată complet, la grupa operativă, se putea urmări evoluţia tuturor evenimentelor, dispunerea şi mişcarea forţelor şi mijloacelor militare pe teritoriul vecin. Ofiţerii statelor majore aveau astfel posibilitatea să interpreteze şi evalueze pregătirea unor acţiuni probabile ale infractorilor şi elementelor de cercetare ale inamicului, obiectivele acestuia şi anticiparea manevrelor sale pentru concentrarea de trupe în eventualitatea declanşării agresiunii. Toate acestea erau trecute pe hărţile de lucru unde se pregăteau şi măsurile de contracarare şi răspuns ale forţelor proprii, care erau propuse eşaloanelor superioare, prin sistemele codificate sau prin corespondenţa secretă.

Aproape o lună de zile a durat misiunea cpt. Dumitrescu la frontiera de vest a ţării, perioadă în care a cunoscut situaţii dintre cele mai diverse, momente de tensiune maximă, o succesiune de activităţi, specifice pazei frontierei în condiţii speciale, dar în acelaşi timp şi o schimbare rapidă de atitudine la frontieră, în sensul pregătirii şi chiar trecerii la apărare pe anumite porţiuni cu importanţă strategică.

Întreaga experienţă practică acumulată de subunităţile de grăniceri, confruntate pentru prima

44

La vest de est!

dată după cel de-al doilea război mondial cu pericolul iminent al unei agresiuni la frontieră şi condiţiile în care comandanţii, statelor majore şi celelalte compartimente au trebuit să găsească soluţii în lipsa unei dotări tehnice corespunzătoare, au generat un amplu proces de analiză, studiu şi valorificare a concluziilor şi învăţămintelor desprinse.

Astfel în anii următori a fost clarificat locul şi rolul trupelor de grăniceri la pace, în cazul pericolului unei agresiuni, şi la război. În aceste condiţii, s-a prevăzut trecerea graduală de la paza normală la paza întărită, în perioada de tensiune premergătoare agresiunii împotriva României. La apariţia pericolului iminent al declanşării agresiunii, trupele de grăniceri au fost destinate să constituie primul element al realizării dispozitivului de apărare strategică pe frontiera de stat.

În succesiunea principalelor misiuni, marile unităţi şi unităţi de grăniceri, împreună cu organele Ministerului de Interne şi alte forţe din zonă, treceau la paza întărită a frontierei în condiţiile amintite şi apoi la acoperirea frontierei, ceea ce însemna organizarea apărării pe direcţiile cele mai importante, cu participarea unităţilor armatei existente la pace. Pe timpul acoperirii frontierei, grănicerii asigurau şi execuţia mobilizării marilor unităţi ale armatei. În continuare, după executarea unor regrupări, brigăzile şi batalioanele de grăniceri urmau să intre în subordinea Armatei de arme întrunite, în fâşia ei de apărare pe frontieră.

Această concepţie nouă de întrebuinţare a grănicerilor, în condiţiile pericolului unei agresiuni, inspirată din invazia Cehoslovaciei, a impus

45

Ioan Bălăei

schimbări în structurile, afectivele şi dotarea trupelor cu tehnică de pază, cu armament şi tehnică de luptă, cu mijloace de transmisiuni, genistice şi de protecţie împotriva armelor de nimicire în masă.

A fost modernizat şi perfecţionat întregul proces de pregătire tactică grănicerească a efectivelor, de antrenament şi funcţionare a statelor majore pentru conducerea acţiunilor în paza frontierei precum şi în situaţii deosebite în cazul confruntării cu grupuri de infractori înarmaţi, elemente de cercetare, cercetare–diversiune şi mai târziu cu acţiuni teroriste.

Cpt. Dumitrescu a considerat perioada activităţii în dispozitivul de pază al frontierei de vest, în condiţiile cunoscute, ca fiind şi o adevărată pregătire tactică grănicerească, prilej de confruntare şi de studiere a realităţilor nemijlocite pentru îndeplinirea misiunilor, a necesităţilor de îmbunătăţire, modernizare şi eficientizare a sistemului de pază şi apărare a frontierei de stat.

Dacă analizăm, astăzi, sistemul de instruire şi acţiunile batalioanelor şi detaşamentelor militarilor, jandarmilor şi poliţiştilor români în teatrele de operaţii şi în ţările cu stări conflictuale, ca membrii N.A.T.O., constatăm că procedeele de acţiune şi de luptă sunt foarte apropiate, dacă nu chiar identice uneori cu cele grănicereşti.

Aşa, spre exemplu, se acţionează cu formaţiuni mici de la patrule şi echipe, la plutoane, companii şi detaşamente, asigurându-se, într-o zonă, raion sau porţiune de teren anume: observarea, supravegherea, cercetarea şi scotocirea, închiderea unei direcţii, paza şi supravegherea unor raioane sau obiective, însoţirea unor indicative în transporturile rutiere, controlul

46

La vest de est!

circulaţiei şi accesului persoanelor, asigurarea unor aliniamente şi paza acestora, descoperirea şi neutralizarea grupurilor teroriste etc.

În toate aceste acţiuni se acordă o mare importanţă capacităţii şi deprinderilor luptătorilor de a acţiona independent, în regim de efort fizic prelungit şi de izolare, pentru manifestarea ingeniozităţii, iniţiativei, curajului, stăpânirii de sine şi vigilenţei, cunoaşterii la perfecţie a legislaţiei specifice acţiunilor, capacităţii de comunicare şi adaptare la noile situaţii, de folosire a armamentului şi tehnicii de luptă individuale etc.

Comandanţii şi statele majore au fost antrenate să conducă şi să coordoneze în teren acţiuni simultane, cu caracter diferit, să folosească judicios forţele şi mijloacele la dispoziţie, să realizeze manevra de forţe în timp oportun, să urmărească realizarea la timp şi în întregime a misiunilor şi obiectivelor stabilite etc. Despre toate acestea, se găseau prevederi în Regulamentele de specialitate ale grănicerilor, la care a lucrat şi cpt. Dumitrescu.

Pe timpul cât a desfăşurat activitatea la Brigada de grănicerii din vest, în condiţiile descrise, ofiţerul a cunoscut mai bine oamenii, şi-a făcut câţiva prieteni noi, fiind impresionat de potenţialul uman, profesional şi moral imens existent în subunităţile de frontieră, valoarea deosebită, ca specialişti, a multor ofiţeri de pe întreaga scară ierarhică, de la comandanţi capabili, curajoşi şi cu autoritate, la ofiţerii din compartimente diferite, creativi şi cu multă iniţiativă.

După prima săptămână, cu fiecare zi care trecea de la invazia asupra Cehoslovaciei, pe măsura

47

Ioan Bălăei

numeroaselor reacţii la nivelul relaţiilor internaţionale şi bilaterale între state, a intervenţiilor diferitelor organisme, a exploziei contactelor diplomatice menite să prevină pericolul declanşării unui conflict militar european şi mondial, cpt. Dumitrescu a început să creadă că ameninţarea asupra României se diminua în mod real.

A vorbit din ce în ce mai des acasă şi, când a anunţat că se întoarce la familie şi că deocamdată misiunea lui acolo s-a încheiat, a avut o emoţie atât de puternică, încât şi-a dat seama câtă încărcătură afectivă şi sentimentală a cunoscut viaţa lui departe de cei dragi, precum şi grija, ce nu poate fi descrisă în dimensiunea ei reală, faţă de tot ce reprezintă averea noastră adevărată, inconfundabilă şi de nepreţuit: ţara şi oamenii ei, românii.

Drumul înapoi, spre Bucureşti, cu trenul, a continuat să-i provoace o emoţie puternică. Rapidul de prânz, cu care a plecat din oraşul Oradea, era foarte aglomerat, iar vremea bună şi locurile, de o frumuseţe şi bogăţie coloristică deosebită a vegetaţiei, au populat culoarul şi au înghesuit călătorii la geamurile vagonului.

Surpriza a reprezentat-o imaginea şoselelor, pe marginea cărora erau numeroase maşini cu turişti cehoslovaci, opriţi pentru odihnă sau care locuiau pur şi simplu în corturi de la ocuparea ţării lor, când au rămas la noi, aşteptând să dispară pericolele şi teama de război. La vederea trenului, aceşti oameni, familii întregi cu copii se manifestau incredibil, făcându-ne cu mâna semne că ne îmbrăţişează, că ne mulţumesc şi chiar rugându-se în genunchi la trecerea trenului. Impresionant! Un adevărat exemplu de simpatie şi solidaritate umană.

48

La vest de est!

Pe întregul traseu a continuat acest adevărat spectacol, inclusiv după ce s-a înnoptat şi se vedeau focurile şi luminile maşinilor în apropierea corturilor instalate de turiştii cehoslovaci. Din emisiunile de televiziune, văzuse în Bucureşti şi celelalte oraşe ale ţării, cum sute de familii de români au oferit găzduire familiilor turiştilor ce-şi încheiaseră vacanţa şi nu se puteau întoarce acasă.

Până şi în tren ofiţerul avea impresia, sau poate chiar aşa era, că oamenii deveniseră mai comunicativi, mai atenţi şi săritori, gata să te ajute la primul gest sau la orice solicitare.

La sosirea trenului în Gara de Nord, noaptea târziu, cpt. Dumitrescu şi colegii au fost aşteptaţi de un curier înarmat, căruia i-au predat plicurile sigilate cu carnetele şi documentele secrete folosite în misiune. Apoi s-au despărţit şi fiecare s-a îndreptat spre casă, cu taximetrele şi autobuzele de noapte.

Ajuns acasă, alături de Ileana şi Andrei, venise să-l aştepte şi mama lui, toţi fiind îmbrăcaţi pentru stradă, pregătiţi probabil să-l întâmpine la gară, deşi Paul le-a interzis să circule noaptea prin oraş. Feţele lor erau numai zâmbet, iar îmbrăţişările şi sărutările regăsirii, după atâtea emoţii, n-au fost lipsite de câteva lacrimi, de bucurie, fireşte!

Totul este bine când se termină cu bine!

49

ncepând din anul 1990 a fost lansată o adevărată ofensivă generalizată pentru reformă,

pentru democratizarea şi modernizarea societăţii româneşti în toate domeniile, inclusiv în cel al Apărării şi Siguranţei Naţionale, al Ordinii publice, pentru asigurarea respectării legislaţiei, a drepturilor omului şi protecţiei cetăţeanului.

În mod firesc şi justificat, reforma a cuprins şi instituţiile cu atribuţii şi competenţe la frontiera ţării, în sensul schimbării legislaţiei specifice, reorganizării sistemului „pazei şi apărării frontierei de stat“ şi introducerii unui nou concept de „pază şi supraveghere a frontierei“, corespunzător condiţiilor obiective existente şi perspectivei de atunci, de transferare a trupelor de grăniceri Ministerului de Interne.

Concomitent cu asigurarea pazei şi controlului la graniţă, era necesară elaborarea şi prezentarea în Parlament a noii Legi a frontierei României, care să reglementeze regimul juridic al acesteia, locul şi rolul instituţiei grănicereşti şi atribuţiile ei specifice pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, migraţiei ilegale, traficului cu droguri, armament şi muniţii,

Î

SSPPRREE EEUURROOPPAA,, VVIIAA AALLMMAA –– AATTAA

Spre Europa via Alma-Ata

controlul trecerii frontierei în punctele feroviare, rutiere şi aeroportuare de către poliţia de frontieră.

Reforma trebuia să răspundă cerinţelor noi ale societăţii şi să realizeze optimizarea structurilor organizatorice şi operaţionale, începerea profesionalizării pazei frontierei, modernizarea procesului de formare şi pregătire a cadrelor, îmbunătăţirea dotării trupelor cu tehnică pentru pază, transport şi legătură, cu nave şi ambarcaţii grănicereşti, maritime şi fluviale, performante.

În acest context, a fost demarat un proces complex de informare şi documentare la nivelul Comandamentului Trupelor de Grăniceri, cu sprijinul Ministerului Apărării Naţionale, al Ministerului de Interne şi al Ministerului de Externe, în sensul implicării în elaborarea proiectelor legislative sau a programelor, pe domenii, a numeroşi specialişti de valoare, precum şi prin iniţierea şi realizarea unor vizite pentru documentare în statele europene dezvoltate, cu tradiţii democratice, având condiţii geografice asemănătoare. De asemenea, prin ambasadele noastre în ţările occidentale, au fost solicitate acte normative referitoare la frontiera de stat.

Ca urmare, într-un timp relativ scurt, au avut loc astfel de vizite pentru documentare şi informare, efectuate de către delegaţii de ofiţeri de grăniceri şi ai poliţiei de frontieră, structură care avea atribuţii în punctele pentru controlul trecerii frontierei, într-o serie de ţării: Franţa, Germania, Portugalia şi Ungaria, toate aceste acţiuni având rezultate scontate.

După o vreme, la începutul lunii iunie 1991, Ministerul Apărării Naţionale a primit o invitaţie

51

Ioan Bălăei

pentru Comandamentul Trupelor de Grăniceri de a trimite în U.R.S.S. o delegaţie de ofiţeri, în vederea unui schimb de experienţă cu grănicerii sovietici pe problemele principale ale atribuţiilor în paza frontierei şi pregătirea efectivelor.

Am fost solicitat să fac parte din această delegaţie din postura de şef al secţiei pază şi operaţii din C.T.Gr. şi, apoi, am fost numit şef al delegaţiei. Am aflat că, la oferta pentru schimbul de experienţă, sovieticii au propus ca ofiţerii participanţi să deţină funcţii cu implicare directă în conducerea şi desfăşurarea activităţilor, nu să facă parte din categoria şefilor mari, care prin natura postului au preocupări mai generale. Din unele comentarii referitoare la această acţiune, am înţeles că, la vremea respectivă, o ieşire „afară“ în U.R.S.S. nu prea era dorită de ofiţeri şi, în consecinţă, n-a existat concurenţă.

Delegaţia formată din cinci ofiţeri a mai avut în componenţă pe colonelul Valentin Fişer, şeful secţiei pregătire de luptă din C.T.Gr., colonelul Mihai Caliniuc comandantul Brigăzii de Grăniceri Iaşi, colonelul Vasile Chişcă din Secţia grăniceri a Marelui Stat Major şi translatorul, maiorul Victor Hrihorciuc.

După o aşteptare prelungită, am primit comunicarea oficială a invitaţiei pentru perioada 16 –20 iunie 1991. Într-una din zile, ne-am reunit toţi cei din compunerea delegaţiei şi am stabilit ce probleme şi documente vom pregăti pentru a le prezenta în cadrul vizitei şi, totodată, ce reglementări, activităţi şi aspecte pe domenii vom urmări. Problemele referitoare la dotarea cu mijloace tehnice de pază şi luptă, le-am discutat cu locţiitorul tehnic, colonelul

52

Spre Europa via Alma-Ata

inginer Florin Zancu, un specialist de marcă. La discuţia pregătitoare cu comandantul trupelor de grăniceri, generalul de brigadă Dumitru Luca, recunoscut pentru profesionalismul, meticulozitatea şi obiectivitatea abordărilor, delegaţia şi-a definitivat tematica schimbului de experienţă, precum şi celelalte probleme organizatorice.

În ziua de 16 iulie, după o întârziere de câteva ore, cauzată de desfăşurarea unui miting aviatic, am plecat cu o cursă Tarom la Moscova, iar spre seară, am aterizat pe aeroportul Şeremietevo 2. Ne-au aşteptat reprezentanţii Comandamentului trupelor de grăniceri ai U.R.S.S. şi, după amabilităţile de rigoare, desfăşurate într-o sală de protocol, un ofiţer sovietic din secţia relaţii internaţionale – care ulterior ne-a însoţit pe toată durata vizitei –, a oferit primele informaţii.

— Domnilor ofiţeri (s-a folosit tot timpul numai această formulă de adresare), suntem deosebit de bucuroşi că aţi acceptat invitaţia noastră şi, în numele comandantului trupelor de grăniceri ale U.R.S.S., vă adresăm un salut colegial, cu stimă şi prietenie, urările noastre sincere de succes deplin în îndeplinirea scopurilor activităţii noastre comune şi o şedere cât mai plăcută şi instructivă în ţara noastră. Pe baza bunelor tradiţii de cooperare şi conlucrare grănicerească la frontiera comună, în spiritul relaţiilor prieteneşti dintre ţările şi popoarele noastre, dorim ca vizita şi schimbul de experienţă să fie cât mai fructuos.

Răspunsul meu a fost în aceeaşi notă. — Am primit cu satisfacţie invitaţia grănicerilor

sovietici şi sperăm, ca şi dumneavoastră, în succesul

53

Ioan Bălăei

acestei activităţi. Vă mulţumim pentru primirea cordială şi amabilitatea manifestată faţă de delegaţia noastră. Vă rog să transmiteţi comandantului trupelor de grăniceri ai U.R.S.S. salutul grănicerilor români şi cele mai bune urări.

Ne-a fost prezentat, apoi, programul schimbului de experienţă, cu unele detalii referitoare la prima sa parte. Am aflat, astfel, nu fără oarecare surpriză, că urma să ne deplasăm în Kazahstan, la Alma-Ata, şi apoi în Kârghâzstan, la frontiera cu R.P. Chineză, la poalele munţilor Tian-Şan, unde gazdele planificaseră să desfăşurăm activităţi în unităţi de frontieră operative şi de învăţământ grăniceresc. Spuneam că am fost surprinşi de locul acţiunii, întrucât speram că vom efectua schimbul de experienţă, dacă nu la frontiera comună, măcar în zona noastră continentală.

Am fost, de asemenea, informaţi că, la Alma-Ata, urma să vizităm şi o şcoală de ofiţeri de grăniceri, cea mai modernă şi bine dotată comparativ cu alte două şcoli, de la Moscova, unde ne aflam deja. Cu privire la ziua următoare, ni s-a spus că în jurul orei 9,00 avea să înceapă deplasarea spre Alma-Ata, cu avionul comandantului aviaţiei grănicereşti, care va călători împreună cu noi.

A urmat deplasarea cu trei autoturisme „Volga“ în capitala sovietică, Moscova, unde am fost cazaţi la un cămin militar, de fapt un adevărat hotel de lux, unde, în spaţii generoase şi utilate complet, eram singurii locatari.

Pe drum, în prima maşină, discuţiile cu ofiţerul sovietic s-au rezumat, în general, la frumuseţile peisajului cu o vegetaţie extrem de bogată, în spaţii

54

Spre Europa via Alma-Ata

întinse de pădure constituite ca o zonă de agrement nepoluată pe care am străbătut-o până la intrarea pe marile bulevarde ale oraşului. În cursul deplasării, am aflat că documentarea noastră, a grănicerilor români în statele occidentale, era cunoscută şi că s-a considerat, la nivelul lor, ca fiind utilă şi o informare reciprocă, într-un cadru de cooperare tradiţională, între grănicerii români şi sovietici.

La hotelul dispus foarte aproape de Piaţa Roşie, pe lângă dotarea sa excepţională, am remarcat şi faptul că, după intrarea noastră, o distinsă, frumoasă şi elegantă rusoaică, cu o atitudine impunătoarea şi totuşi administrativă, a închis uşa cu o cheie pe care a pus-o apoi în buzunarul jachetei.

La un pahar de vodcă ni s-a spus, cu regret, că în seara sosirii era programat să vizionăm un spectacol de operă, însă datorită întârzierii noastre acest lucru nu a mai fost posibil.

Întrucât a rezultat că plecăm a doua zi dimineaţă şi că nici la înapoiere nu era rezervat un timp special pentru vizitarea capitalei, am rugat gazdele să accepte o plimbare în acea seară în Piaţa Roşie.

Am ieşit în oraş şi, timp de două ore, ne-am plimbat prin Piaţa Roşie, admirând ansamblul impunătoarelor clădiri ale Kremlinului şi bisericilor tradiţionale ruseşti. Întreaga atmosferă era parcă dominată de istoria evenimentelor de mare importanţa petrecute aici de-a lungul vremurilor.

Piaţa era luminată feeric şi multă lume se plimba pe corso; turişti, ne spuneau gazdele. Erau şi multe femei frumoase, elegante şi cochete. Unele, adunate în grupuri vesele, ne făceau semne prieteneşti şi gata ca, la un semnal, să ne însoţească.

55

Ioan Bălăei

Am revenit la cămin, comentând evenimente istorice cunoscute, petrecute în Piaţa Roşie, începând cu marea revoluţie bolşevică şi terminând cu aterizarea unui avion de sport străin, pătruns în spaţiul aerian sovietic.

A doua zi, dimineaţa, pe 17 iunie, am plecat la aeroport şi ni s-a spus că vom servi gustarea în avion. La sosire, am intrat direct cu maşinile până la scara avionului, unde echipajul ne-a aşteptat aliniat. Surprinzător, aviatorii nu erau îmbrăcaţi în ţinută albastră, ci verde, ca toţi ofiţerii de grăniceri; doar însemnele pe epoleţi şi pe haine erau de aviatori, ceea ce denota faptul că unitatea de aviaţie făcea parte din structura grănicerilor

La avion era şi generalul–maior Maximov, comandantul regimentului de aviaţie grănicerească, unitate care avea numeroase escadrile de avioane diferite, de cercetare, recunoaştere, transport personal şi mărfuri, precum şi numeroase elicoptere, de toate felurile.

Pe timpul celor cinci ore de zbor, timp în care am traversat în mare parte un peisaj arid, în avionul „Tupolev“ am fost serviţi, tot timpul, cu multe feluri de mâncare foarte gustoase. Împreună cu noi călătorea şi soţia generalului. După cum ni s-a spus, să facă nişte cumpărături la Alma-Ata. Prezenţa dânsei ne-a prilejuit aluzii în glumă, la o posibilă cădere a avionului sau, dimpotrivă, ţinând seama că o acompania, chiar soţul ei, comandantul.

Referitor la piloţii aeronavei, am remarcat stilul de pilotaj, caracteristic aviaţiei militare, în sensul manevrelor fără recunoscuta grijă a piloţilor de pe aeronavele civile, care au grijă ca pasagerii să nici nu

56

Spre Europa via Alma-Ata

simtă manevrele şi, dacă este posibil, aterizarea să fie cât mai lină şi insesizabilă.

Avionul nostru avea uşile cabinei de comandă deschise larg, astfel încât puteam vedea panorama din faţă a zborului şi toate operaţiunile executate de piloţi. Când am ajuns la Alma-Ata, piloţii au pregătit avionul pentru aterizare printr-o reducere brutală a înălţimi. Astfel, avionul părea că s-a angajat într-un atac la sol, după care a executat un viraj lateral şi, în secundele următoare, a luat contact cu pista, acţionând puternic frânele. În acest moment, generalul de aviaţie, care spre deosebire de noi stătea pe colţul unui fotoliu fără centura de siguranţă, la frânarea bruscă a avionului, pur şi simplu a executat un salt înainte pe burtă până aproape de cabina piloţilor. Un însoţitor de la bord a sărit imediat, ajutându-l să se ridice, la care comandatul aviaţiei, pe care-l consideram foarte supărat, a spus, calm, în ruseşte:

— Nicievo, Narmalnâi! „Nu-i nimic, totul este normal sau este în regulă“.

Noi am zâmbit jenaţi, aşteptând să auzim reproşul sau critica la adresa piloţilor, ori o încercare de a scuza manevra prea bruscă. Dar, vorba generalului, pentru dânşii totul părea normal.

Primirea pe aeroportul din Alma-Ata a fost foarte amabilă şi prietenoasă. Gazdele ne-au îmbrăţişat cu putere, sărutându-ne pe gură, în timp ce ne ţineau cu o mână de după ceafă, obicei rusesc care, mie, mi-a provocat multă jenă şi disconfort. Am fost întâmpinaţi de generalul locotenent Baverov, comandantul Regiunii de Grăniceri de Est, şi de locţiitorul său, generalul maior Palevici, care ne-a însoţit apoi pe tot timpul vizitei.

57

Ioan Bălăei

Vizita a început în forţă, în sensul că, după ce ni s-a servit o masă copioasă, în care au predominat mâncărurile specifice locale, cu multă carne de oaie şi de pasăre, excelent pregătite, având arome şi ingrediente deosebite, am vizitat un centru de instrucţie a sergenţilor de grăniceri.

O impresie foarte bună ne-a făcut baza materială, constatare valabilă pentru toate categoriile de unităţi şi şcoli vizitate. De asemenea, am reţinut orientarea cu caracter practic a procesului de învăţământ, la şcoala de sergenţi, similară şcolii de gradaţi de la noi. Prioritară pentru procesul de învăţământ era dezvoltarea deprinderilor comandanţilor de grupe şi plutoane în conducerea acţiunilor de pază şi luptă.

Pregătirea fizică era considerată o categorie principală de instrucţie, antrenamentul la aparatura de gimnastică şi de forţă era planificat zilnic prin program. Mai mult chiar, am văzut un lucru deosebit: în dormitoarele elevilor erau instalate aparate de gimnastică (bară fixă şi bare paralele), la care aceştia lucrau în timpul lor de odihnă.

Foarte bine organizate şi dotate cu aparatură electronică şi dispozitive automatizate erau poligoanele pentru instrucţia tragerii, unde se executau şedinţe individuale şi de luptă cu subunitatea, antrenamente la simulatoare, concursuri de tragere pentru obţinerea unei clasificări de specialitate. La fel de bine echipate erau şi sălile de transmisiuni, trupele de grăniceri având în înzestrare o mare cantitate şi diversitate de staţii radio, cu proprietăţi de lucru specifice fiecărui eşalon, până la patrulă şi post grăniceresc.

58

Spre Europa via Alma-Ata

Am vizitat şi săli de clasă cu multe exponate documentare şi posibilităţi de folosire a aparaturii de transmisiuni. Folosirea sistemului informatic în învăţământ era un important obiectiv aflat în lucru. Într-o sală, am surprins elevii la lecţii. Deşi nu era prevăzută în programul vizitei, am înfiripat o discuţie cu aceştia. Colonelul Vasilevski a răspuns cu amabilitate tuturor întrebărilor şi a fost interesat de modul de pregătire în şcolile noastre de gradaţi, de la selecţionarea până la evaluarea lor finală. Colegii mei, coloneii Chişcă şi Fişer, au dat gazdelor toate explicaţiile necesare, iar colonelul Caliniuc a susţinut aceste explicaţii cu exemple concrete de la brigada pe care o comanda. Seara, la hotelul „Central“ din Alma- Ata, am aflat că mobila albă, extrem de elegantă şi funcţională, din tot hotelul, era fabricată în România. Pentru această veste bună, l-am recompensat pe director cu o sticlă de coniac, ca să poată amplifica laudele.

În ziua următoare, pe 18 iunie, am vizitat baza materială destinată îndeplinirii misiunilor pe frontieră, de către Regimentul de Grăniceri din Alma-Ata. La primire, a participat comandantul regimentului, colonelul Babiski, care ne-a explicat preocuparea deosebită a comandamentului grănicerilor pentru dotarea cu mijloacele tehnice de pază şi de luptă necesare îndeplinirii misiunilor la frontiera cu China.

Au fost discuţii interesante în poligoanele de tehnică grănicerească, transmisiuni, geniu, chimic şi de instrucţia tragerii, unde s-au executat câteva şedinţe de tragere cu armamentul şi tehnica din dotare. În poligoane erau amenajate standuri cu

59

Ioan Bălăei

tehnică, însoţite de panouri explicative, iar la fiecare stand se aflau ofiţerii specialităţii respective.

Impresia generală a fost că îndeosebi mijloacele tehnice şi electronice de pază, dispozitivele de semnalare şi sesizare, aparatura de transmisiuni, de o mare diversitate, constituiau punctul forte al înzestrării regimentului şi asigurau performanţe deosebite în paza şi apărarea frontierelor.

În poligonul de tragere, care avea capacitatea de a asigura şedinţe de tragere, simultan, cu trei companii de grăniceri, s-a făcut şi o tragere demonstrativă cu armamentul folosit în paza frontierelor. Ca urmare, am asistat la trageri cu tunul şi mitraliera de pe tanc şi de pe transportul amfibiu blindat, cu aruncătoare de mine şi de rachete antitanc, cu mitraliere terestre şi antiaeriene, cu lansatorul de grenade antiinfanterie, precum şi cu armamentul individual uşor cu lunetă. Principalele tipuri de armament uşor de infanterie, ca şi armamentul portabil antitanc, ne erau cunoscute, întrucât erau şi în dotarea armatei noastre.

În legătură cu tehnica şi armamentul folosite în paza şi apărarea frontierei, ni s-a explicat că subunităţile de grăniceri, pe timpul misiunilor la frontieră, trebuie să fie în măsură să contracareze nu numai acţiunile infractorilor şi ale contrabandiştilor, ci şi eventualele provocări sau atacuri cu mijloace şi tehnică de luptă.

Însoţitorul nostru permanent, generalul maior Palevici, era un om extrem de comunicativ, dispus mereu să glumească, dar care avea şi momente în care părea că este dus cu gândul în altă parte. Pe toată durata cât ne-a fost „îndrumător” a urmărit

60

Spre Europa via Alma-Ata

respectarea cu stricteţe a programului vizitei, pe ore şi minute.

Generalul spunea că a slujit mai mult la graniţele sovietice din Asia, deşi era originar din regiunea Moscovei, şi era curios să afle cât mai multe lucruri despre viaţa la alte frontiere. Multe dintre întrebările lui se refereau şi la evenimentele din decembrie 1989, din România.

Într-o pauză de o ţigară, generalul Palevici s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

–– Vreau să vă întreb ceva… Dacă nu puteţi să răspundeţi, nu face nimic; noi înţelegem, doar suntem militari.

— Puteţi să ne întrebaţi orice, i-am replicat prompt. Noi nu suntem mare putere militară şi nici nu avem arme nucleare. Aşa că putem răspunde fără grijă mai ales că avem în dotare acelaşi armament şi tehnică de luptă ca şi dumneavoastră.

Generalul a zâmbit şi, după o mică ezitare, s-a apropiat şi m-a luat de braţ, zicându-mi:

— Generalii care la revoluţie au ieşit în stradă, împotriva manifestanţilor, ce au păţit? Am auzit că ministrul apărării a fost împuşcat.

— Păi, depinde, am răspuns. Unii sunt judecaţi acum pentru că au organizat şi condus represiunea, alţii sunt socotiţi revoluţionari, fiindcă au trecut de partea poporului... Ştiţi… la noi este o vorbă: „După faptă şi răsplată“. Apoi, nu este vorba numai de generali, ci şi de colonei, maiori, căpitani…Cât despre ministrul apărării, varianta oficială este că s-a sinucis. Exista însă şi alte opinii.

M-a ascultat foarte serios şi îngândurat. La ei situaţia era tensionată, atmosfera era încărcată, iar pe

61

Ioan Bălăei

feţele oamenilor se putea citi o anumită stare de nelinişte. Cel puţin aşa ni s-a părut nouă. Când ni s-a prezentat programul mai în detaliu, am constatat că nu era prevăzută nici o întâlnire prietenească cu cadrele sau cu militarii din unităţi, de genul unei adunări în care să ne adresăm salutul reciproc şi să ne informăm asupra preocupărilor generale. Dacă gazdele ar fi dorit, cu adevărat, ca vizita noastră să fie de schimb de experienţă, aşa ar fi fost normal să se întâmple. Însă n-am avut în program nici o întâlnire mai amplă. Nici măcar cu reprezentanţii administraţiei locale şi cu populaţia, activităţi care, la sovietici, erau tradiţionale înainte.

După un timp, generalul a continuat: — Pentru cei care au ieşit cu trupele în stradă,

nu s-a ţinut seama că au executat ordinele superiorilor?

— Dar în regulamentele voastre militare sunt prevăzute acţiuni de luptă ale unităţilor şi subunităţilor pentru blocarea, respingerea sau neutralizarea manifestaţiilor de stradă ale populaţiei? l-am întrebat la rândul meu, ca să-i dau „o temă pentru acasă“, cum se spune. Tăcerea sa mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja.

După tragerile din poligon, unde rezultatele au fost excelente şi au demonstrat că antrenamentele sunt sistematice şi că şedinţele nu ţin seama de consumul de muniţie, am aflat din explicaţiile comandantului că efectivele din frontieră, de la companii şi pichete, sunt scoase, prin rotaţie, pe serii, să execute trageri în poligoane specializate. Şi la noi această soluţie ar fi exclus tot felul de improvizaţii pentru antrenamentul la instrucţia tragerii executat la

62

Spre Europa via Alma-Ata

companiile şi pichetele de grăniceri. Cu condiţia să avem mijloace de transport suficiente şi mai ales carburanţi!

Următoarea demonstraţie a fost prezentată la un „Pichet şcoală“. Am asistat la alarma efectivelor pentru intervenţia în frontieră, lucrurile nedeosebindu-se prea mult de ceea ce făceam şi noi la fel ca şi, probabil, majoritatea grănicerilor de pretutindeni.

La înapoierea spre Alma-Ata, unde abia aşteptam să servim masa, după o zi solicitantă, coloana noastră militară, formată din câteva maşini, la o schimbare de direcţie bruscă şi mai puţin regulamentară, a determinat un şofer civil, aflat în depăşire, să se ferească, intrând în şanţ. Au urmat înjurăturile de rigoare, pe care translatorul nu a mai fost nevoie să ni le traducă. Însă, acest episod ne-a făcut să asistăm la o scenă cel puţin surprinzătoare pentru noi. Din autoturismul civil ajuns în şanţ au coborât câţiva bărbaţi şi, întrucât coloana noastră se pusese din nou în mişcare, au început să arunce după noi cu pietre şi să ameninţe cu pumnii.

Deşi situaţia era jenantă, nu l-am menajat pe general:

— Ce oameni curajoşi! Nu le este frică să arunce cu pietre şi să ameninţe ofiţerii armatei. Totuşi, parcă grănicerii sunt peste tot mai respectaţi…

Un timp, n-am auzit nici un comentariu. Dar, deodată, gazda noastră a răbufnit.

— Asta-i democraţia, domnilor, iar voi trebuie să ştiţi mai bine decât noi treaba asta!

Am schimbat subiectul, remarcând frumuseţea oraşului Alma-Ata, în care tocmai intrasem, şi mai

63

Ioan Bălăei

ales faptul că majoritatea construcţiilor erau noi. Chiar dacă acestea semănau, pe undeva, cu clădirile ce se construiseră şi în România, prin anii ‘50. Îndeosebi edificiile erau impunătoare şi cu spaţii mari împrejur. De fapt, tot oraşul avea bulevarde şi străzi largi şi drepte, cu multă vegetaţie, fiind peste tot o mare curăţenie.

Străzile nu erau foarte circulate, iar oamenii – foarte puţini, pe trotuare sau în magazine. Am făcut aceste constatări cu voce tare, ceea ce l-a făcut pe generalul Palevici să-mi explice:

— Locuinţele tradiţionale ale localnicilor erau iurtele, adică nişte corturi mari, solide şi cu spaţii pentru toate trebuinţele familiei. Ocupaţia principală a populaţiei era creşterea animalelor. Republica a cunoscut o dezvoltare industrială extraordinară, mai ales ca urmare a valorificării zăcămintelor naturale şi a prelucrării lor superioare. Viaţa oamenilor s-a schimbat foarte mult, s-au construit locuinţe, magazine, cinematografe, grădiniţe, şcoli, spitale. Populaţia, în general, este mulţumită. Acum oamenii sunt la treabă, de asta nu vedeţi lume pe stradă. Şi, apoi, acum, la prânz, este şi foarte cald, şi-a încheiat generalul expozeul.

Într-adevăr era o căldură mare şi abia aşteptam să ajungem la hotel să ne răcorim puţin. Generalul ne-a avertizat că, după masa de prânz, urma să fie pauza destul de scurtă. Era prevăzută o vizită la Şcoala de ofiţeri de grăniceri.

Întâlnirea la şcoală a început în sala consiliului profesoral, unde, după cele spuse de comandant, generalul maior Savralov, vizita delegaţiei române a reprezentat un eveniment important, urmând altor

64

Spre Europa via Alma-Ata

vizite făcute de colegii bulgari, unguri şi polonezi. Apoi, locţiitorii pe domenii au prezentat problemele specifice de organizare a învăţământului.

A urmat vizitarea sălilor de clasă, a laboratoarelor, sălilor de specialitate, cabinetelor pentru limbi străine, centrelor de transmisiuni, a aulei principale, cu o dotare completă în ceea ce priveşte aparatura electronică şi audio-video şi cu funcţionalităţi multiple. Am vizitat, de asemenea, biblioteca, poligoanele subterane pentru tragere cu armament uşor, individual, sala de sport, piscina, simulatoare pentru pregătirea psihologică a luptătorilor în câmpul tactic şi multe alte dotări, toate performante.

La discuţii, noi am prezentat sistemul de formare, pregătire şi perfecţionare a cadrelor. Coloneii Valentin Fişer şi Vasile Chişcă au insistat pe conţinutul pregătirii şi specializării juridice, în facultatea de drept, a viitorilor ofiţeri români de grăniceri, pe caracterul practic al formării subofiţerilor şi sergenţilor. De asemenea, am vorbit despre intenţiile, studiile şi preocupările noastre vizând profesionalizarea efectivelor.

Am remarcat interesul deosebit al gazdelor faţă de sistemul echivalării studiilor militare ale ofiţerilor cu licenţele din viaţa civilă, precum şi pentru concepţia profesionalizării pazei frontierei. Împreună cu colonelul Caliniuc, am explicat principalele componente ale viitorului sistem, pentru a cărui adoptare, la acea dată, ne documentam şi efectuam studii în ţară şi străinătate.

A urmat invitaţia la stadion pentru prezentarea unor complexe exerciţii de gimnastică, executate cu

65

Ioan Bălăei

un ansamblu de elevi, precum şi a unor demonstraţii de probe aplicativ-militare. Aici, delegaţia noastră, aflată în tribună, împreună cu gazdele, a trăit un moment extrem de emoţionant.

Pe gazonul stadionului a intrat o formaţie de aproximativ cincizeci de elevi, echipaţi în ţinută de instrucţie. La comanda unui coleg, subunitatea de elevi sergenţi din anul III a trecut la dispozitivul pentru executarea mişcărilor de încălzire. Elevul sergent care comanda subunitatea a făcut câţiva paşi în faţă şi a raportat:

— Domnule colonel, sunt elevul sergent Dumitraşcu Serghei, vă rog să-mi permiteţi să încep şedinţa demonstrativă de pregătire fizică.

Raportul fusese rostit în româneşte. Am rămas cu toţii câteva momente blocaţi. Rostise cuvintele mai greoi, cu accent moldovenesc. Ne-am privit cu ochii strălucitori, noi românii, în timp ce gazdele zâmbeau conspirativ. Mi-am revenit din această enormă surpriză plăcută şi am spus.

— Te rog, începe, fratele meu român grănicer. Nu cred că m-am putut concentra asupra

exerciţiilor, dar îl simţeam cu toată fiinţa mea pe acest tânăr frumos şi puternic, care, acolo, la mii de kilometrii de ţară, mi-a umplut sufletul „de acasă“, de ai mei, de ai noştri. Am început să aplaud ca la spectacol, şi nici nu ştiu când Dumitraşcu a ieşit din nou în faţă, raportând, de data asta pe ruseşte, că demonstraţia s-a terminat.

L-am rugat pe comandatul şcolii, care în timpul demonstraţiei ne spusese că elevul este din Republica Moldovenească, să-l cheme pe Dumitraşcu la noi, în tribună, iar comandantul ne-a îndeplinit dorinţa.

66

Spre Europa via Alma-Ata

Când a ieşit în capătul scării, pe platformă, m-am apropiat de elevul basarabean şi l-am îmbrăţişat în aplauzele tuturor celor din tribună, ofiţeri grăniceri români şi ruşi.

L-am întrebat: –– Dumitraşcule, dragă, cum ai ajuns tu, român,

aşa de departe de ai noştri, tocmai aici, la capătul pământului – cum se zice ? Spune-mi ce faci, cum îţi este aici?

Mi-a răspuns, căutându-şi cu greu cuvintele şi ajutându-se cu mâinile.

— Sunt de la Chişinău. Tata amu este ofiţer acolo, iar eu vreau să fiu la fel. Vorbesc rău româneşte amu, că aici sunt singur, nu am cu cine să stau de vorbă. Anul ce vine termin şi poate să primesc post acasă.

– Nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut că te-am întâlnit. Ştiai că venim, aici, la şcoală, noi, românii?

— Am auzit. Eu n-am fost niciodată în România. Visez la asta de când eram copil. Poate am să ajung odată…

Comandantul şcolii asculta traducerea translatorului rus, care venise împreună cu noi de la Moscova, un căpitan care făcuse studii la Bucureşti. M-am adresat generalului.

— Dacă vi s-a tradus ce-a spus elevul dumneavoastră, nu mă îndoiesc că-l veţi ajuta să fie repartizat acasă. Eu sper să-l întâlnim în aparatul împuternicitului de frontieră sovietic, la activităţile de cooperare în paza frontierei comune.

— Vă promit că îl voi recomanda la repartiţie pentru Republica Moldova sau în apropiere. Este un elev sârguincios, disciplinat şi foarte bun la învăţătură. Este apreciat şi respectat de către colegi.

67

Ioan Bălăei

— Vă mulţumesc foarte mult ! L-am luat apoi de braţ pe elevul sergent

Dumitraşcu şi am mers împreună până pe platoul şcolii, unde a dat mâna cu toţi ofiţerii delegaţiei noastre. Apoi ne-am despărţit şi ne-am îmbrăţişat din nou. O clipă mi s-a părut că la colţul ochilor basarabeanului licărise o lacrimă. Poate mi s-a părut. M-a salutat energic şi a fugit.

Aşa cum procedam în fiecare seară, la întoarcerea la hotel, sintetizam principalele constatări şi concluzii rezultate la activităţile din timpul zilei. Secvenţa de pe stadion a încheiat şi întâlnirea noastră din acea zi, prin comentariile referitoare la destinul ce ne este hărăzit nouă, oamenilor.

În dimineaţa zilei următoare, a patra a vizitei, ne-am deplasat cu un alt avion grăniceresc în Republica Khârgâzstan, unde, după două ore de mers, am aterizat şi am vizitat un detaşament de grăniceri de la poalele munţilor Tian-Şan, la frontieră cu China. Aici, la această frontieră, activase şi generalul Palevici, timp de mai mulţi ani. Mulţi ofiţeri încă îl cunoşteau şi îl apreciau pentru calităţile sale de comandant şi instructor. Comandantul detaşamentului de grăniceri ne-a explicat modul de executare a serviciului de pază în munţi, la înălţimi de până la 5.000 de metri. Serviciul se executa cu grupa şi plutonul de grăniceri, care, timp de o săptămână, se deplasau pe munte, la frontieră, Subunităţile se opreau în popasuri de noapte, se odihneau în corturi sau în saci de dormit şi a doua zi continuau cercetarea în zonă. Echipele de militari serveau de multe ori hrană rece sau încălzită în gamelele de campanie; uneori, pregăteau şi hrană caldă, la foc, pe

68

Spre Europa via Alma-Ata

care îl aprindeau în popasurile de noapte. Eforturile la care erau supuşi militari necesitau o sănătate de fier, antrenamente perseverente, o pregătire fizică şi moral-volitivă de excepţie. Pentru transportul armamentului grupelor, a muniţiei şi alimentelor necesare, erau folosiţi cai de munte, o rasă creată de localnicii şi adaptată, în timp, condiţiilor specifice de climă şi de teren.

Până să ajungem la detaşamentul de grăniceri, am traversat o porţiune de la Issik-Kul, cu o şalupă rapidă din compunerea unui divizion de nave grănicereşti ce pregătea marinari. Şalupa, folosită în război, avea o comandă şi o punte complet descoperite, pe care te puteai menţine cu greu, îmbrăţişând diferiţi suporţi metalici. În aceste condiţii, n-am putut în nici un chip să servim gustările la pachet şi cafeaua oferite de marinarii echipajului, care se deplasau dezinvolt pe punte, de parcă s-ar fi plimbat pe stradă. Atunci ne-am convins, încă odată, ce bine este să te simţi cu picioarele pe pământ.

Schimbul de experienţă la acest detaşament de grăniceri din sectorul de munte, nu aducea elemente de comparaţie cu sectoarele noastre similare, deşi, în mare, folosirea în serviciu a grupelor de grăniceri, cu misiuni de patrulare pe durata mai multor zile, era posibilă şi la noi, dacă era îmbunătăţită dotarea cu un echipament adecvat.

Ofiţerii din acest sector de munte, ca şi cei din regimentul de la Alma-Ata şi de la Şcoala de ofiţeri, şi-au manifestat dorinţa de a participa şi ei la vizite, în Europa, şi de a avea posibilitatea să organizeze, pe bază de reciprocitate, concedii de odihnă cu familiile, mărturisind că au solicitat aceasta de mult timp.

69

Ioan Bălăei

Prânzul la detaşamentul de munte l-am servit la iarbă verde, cu mâncare gătită după reţete tradiţionale, aprecierile colegilor fiind diferite şi contradictorii. Au fost pregătite şi feluri de mâncare din zona europeană a Uniunii Sovietice.

La sfârşitul timpului alocat pentru masă, în cuvântările cu mulţumiri şi saluturi grănicereşti, au fost subliniate eforturile necesare pentru a fi continuate acţiunile de cunoaştere reciprocă şi de generalizare a experienţei acumulate în paza frontierei.

Înaintea încheierii activităţii, comandantul detaşamentului ne-a anunţat că ne oferă un cadou în amintirea vizitei. Astfel, o grupă de militari a adus câte o cutie mare de carton pentru fiecare membru al delegaţiei noastre. Dimensiunea cutiei ne-a dus cu gândul că ar putea fi vorba de un televizor color, ceea ce ar fi fost extraordinar pentru acea perioadă, când, la noi, acestea erau foarte scumpe. Mă şi gândeam ce bucurie îi voi face Aureliei, soţia mea, care îşi dorea aşa de mult un televizor color. Pe de altă parte, mă gândeam la ceea ce ne aşteaptă la vamă, adică la taxele pentru care nu prea mai aveam banii necesari.

Gândurile noastre ne-au fost însă întrerupte brutal, când ni s-a spus că era o pereche de coarne de muflon – o capră de munte de dimensiuni ceva mai mari – care nu-şi schimbă niciodată coarnele, în decursul vieţii, cum fac alte asemenea mamifere din specia cornutelor. Datorită formei şi calităţilor acestei podoabe splendide, coarnele de muflon sunt foarte căutate şi preţioase. Ele erau montate pe nişte aplice, astfel că am reuşit să le strângem şi să le împachetăm pe toate în doar două cutii.

70

Spre Europa via Alma-Ata

Am mulţumit călduros pentru activităţile documentare, pentru cadou, pentru ospitalitatea şi condiţiile foarte bune care ne-au fost oferite.

Spre seară, ne-am întors cu avionul la Alma-Ata, iar în ziua următoare cea de-a cincea, am făcut o scurtă vizită în oraş, la un muzeu dedicat istoriei Kazahstanului şi tradiţiilor de luptă ale poporului pentru libertate şi independenţă.

Am intrat şi la un magazin central, cu intenţia de a cumpăra un ceas mecanic, din mărcile recunoscute pentru soliditatea şi durabilitatea rusească. Am văzut în rafturi şi materiale sportive, tricouri şi tenişi de producţie românească, despre care vânzătorii ne-au spus că sunt foarte bune.

În aceiaşi zi, ne-am despărţit de amabilele noastre gazde şi ne-am reîntors, cu avionul grăniceresc, la Moscova şi, de pe Şeremietevo, am luat o cursă de linie spre Bucureşti.

În aeroport ne-am luat rămas bun de la însoţitorii noştri, cu mulţumirile de rigoare, exprimându-ne reciproc speranţa că vom avea, în viitor, prilejul să ne reîntâlnim la acţiuni la fel de instructive şi utile pentru ambele părţi.

În timp ce zburam, ne-am amintit că, la Şcoala de sergenţi de la Alma-Ata, pe timpul vizitării sălilor de specialitate, am deschis şi uşa unei clase în care erau elevi. Însoţitorii noştri au solicitat să nu deranjăm ora de clasă, dar eu am insistat să discutăm câteva minute cu elevii. Deşi nu era prevăzută întâlnirea în program, comandantul şcolii a acceptat.

Le-am spus elevilor că suntem grăniceri români, că le transmitem salutul colegilor din România, care

71

Ioan Bălăei

execută şi ei misiuni în paza frontierei. Apoi, am adăugat:

— Am fi bucuroşi dacă cineva dintre dumneavoastră ne-ar spune câteva lucruri despre România.

S-a aşternut o linişte desăvârşită. Elevii priveau cuminţi suprafaţa meselor. Am simţit că în spatele meu se făceau gesturi de încurajare şi se şoptea ceva.

Deodată, am văzut un elev ridicând timid mâna. — Ştiţi dumneavoastră ? Vă rog! m-am adresat,

încurajându-l în timp ce se ridicase. — România este o ţară în Europa! Atât a fost din păcate răspunsul. Am insistat în

continuare, dar fără succes. Eram în avion şi ne întorceam, noi, grănicerii

români, acasă, în Europa. Abia aşteptam să ajungem la Otopeni!

72

n cabinetul colonelului dr. Ştefan Vasilescu, se afla un ofiţer tânăr, palid şi vizibil slăbit.

Asculta cu atenţie recomandările medicului, în timp ce răsucea în mâini biletul de ieşire din spitalul militar.

— Tinere, să nu uiţi nici o clipă că, dacă vrei în continuare să fi viguros şi puternic, să faci sport şi dragoste până la bătrâneţe, trebuie să respecţi un regim alimentar şi de efort fizic extrem de sever, cel puţin un an de zile!

Trebuie să şti că duşmanul nr. 1 al sănătăţii ficatului este alcoolul! Orice tratament medicamentos este anulat dacă vei consuma alcool. Să nu înţelegi greşit, după un an vei putea bea chiar şi „tărie”, dar treptat şi câte puţin, mai mult să guşti...

Deocamdată pleci în concediu medical şi revii după o lună, să refacem analizele pentru hepatita epidemică pe care ai contactat-o în frontieră. Vom vedea atunci cum stăm.

— Vă mulţumesc foarte mult şi vă asigur că voi respecta tot ce mi-aţi cerut! Când mă voi întoarce, veţi constata asta.

Locotenentul Iulian Bălan deţinea funcţia de locţiitor al comandantului companiei de grăniceri Cumpăna şi, fiind necăsătorit, deşi îşi luase o cameră cu chirie în comună, dormea şi lua masa în cazarmă.

Î

CCUU DDRRAAGGOOSSTTEE

Ioan Bălăei

Într-o zi, pe la jumătatea lunii noiembrie, după ce căzuse deja prima zăpadă, ofiţerul s-a întâlnit întâmplător cu o cunoştinţă, profesor la şcoala generală. Acesta, după ce l-a privit mai atent, l-a sfătuit să se ducă la dispensar, să-l vadă un doctor. După părerea profesorului, locotenentul făcuse o hepatită epidemică, denumită în popor „gălbenare”. Se vedea clar după culoarea pe care o luaseră faţa bolnavului şi îndeosebi, albul ochilor.

La vizita medicală, doctoriţa din comună, văzând aceleaşi „semne exterioare” ale bolii a confirmat hepatita şi l-a anunţat pe ofiţer că va chema salvarea pentru a-l duce la spital, boala fiind contagioasă.

Ofiţerul, la început, n-a luat în serios diagnosticul, mai ales că nu se simţea bolnav de loc. Şi-a luat cele necesare pentru spital şi s-a dus înapoi la dispensar, să aştepte salvarea. A stat acolo cât a stat şi, plictisindu-se, a luat-o pe strada principală în sensul din care trebuia să vină maşina. Ajuns în dreptul C.A.P.-ului, a văzut surprins o autosanitară trasă într-un colţ al curţii. Un cetăţean, aflat lângă un tractor, i-a spus că doi bărbaţi, în halate albe, au intrat cu contabilul-şef în beciul cramei.

Şi-a lăsat geamantanaşul la intrare şi a coborât în beci. Acolo, a găsit un grup mai mare, cu pahare cu vin rozaliu în mâini şi destul de veseli. Când l-au văzut pe ofiţer, s-au întors spre el, ridicând paharele:

— Să trăiţi tovarăşe locotenent! Aţi sosit la ţanc! Beţi cu noi un pahar de vin să ne meargă bine la vânzare!?

A primit şi el un pahar cu vin şi a ciocnit cu toţi cei de faţă, inclusiv cu bărbaţii în halate albe, care,

74

Cu dragoste

după ce au golit paharele, şi-au luat de lângă ei două bidoane de plastic pline, spunând:

— Vă mulţumim frumos, noi trebuie acum să plecăm! Avem o urgenţă la dispensar. Ne aşteaptă un bolnav de hepatită.

Şi au dat să plece, când Bălan, ridicând o mână, le-a spus:

— Merg şi eu. Nu vă mai duceţi la dispensar. Am venit să vă întâmpin ca să nu mai pierdem vremea. Eu sunt bolnavul.

Tot drumul, asistentul medical şi-a cerut scuze şi l-a rugat pe locotenent să nu povestească întâmplarea, că îşi pot pierde serviciul. Bălan le-a promis şi a încercat să afle cât mai multe despre boala lui, înţelegând până la urmă că este cu adevărat foarte periculoasă, cu efecte negative în timp, în cazul că nu este bine şi complet tratată.

Aşa a ajuns la spital, unde timp de o lună i-a fost aplicat tratamentul stabilit. A urmat un regim alimentar lipsit complet de grăsimi, fără sare şi gust, totul fiert şi drămuit, încât la plecarea din spital, coborând scările, simţea cum îi tremură genunchii şi cum nu poate merge decât dacă se opreşte din când în când să-şi tragă sufletul.

Primul drum l-a făcut la brigada de grăniceri, unde s-a prezentat la medicul-şef al unităţii, cu biletul de ieşire din spital, pentru a fi luat în evidenţă şi ca să primească ordinul de serviciu de concediu medical. A obţinut şi aprobarea să rămână la camera de oaspeţi, până a doua zi, când urma să plece acasă, la părinţi.

A trecut şi pe la popotă, unde a rugat şeful subofiţer şi bucătăreasa să-i pregătească, contra cost,

75

Ioan Bălăei

carne fiartă şi legume, urmând să-şi procure singur nişte brânză de vaci şi lămâi. Apoi, a hotărât să dea o raită prin oraş, deoarece nu-l văzuse în ultimele trei luni, socotind-o şi pe cea din spital.

Deşi era la jumătatea lui decembrie, iarna nu-şi intrase încă pe deplin în drepturi. Ziua, la soare şi la adăpostul clădirilor, era chiar plăcut. A luat tramvaiul până în centru, unde a coborât în forfota străzii. I-au atras atenţia, de la început, fetele frumoase, ori care i se păreau lui frumoase. De atâta timp n-a putut vedea alte femei decât surorile spitalului, ce-i drept drăguţe, iar una dintre ele, Delia, era curioasă să afle unde se va duce ofiţerul în concediul medical. În sfârşit, totul i se părea minunat în jur. Îşi amintea cele mai importante dorinţe, pe care le spunea, venind de la satul din frontieră, colegilor ofiţeri care lucrau în oraşe şi anume: să vadă un spectacol de teatru adevărat, o dată pe săptămână, şi un film la care imaginea pe ecran să nu tremure continuu, ori să se plimbe seara, pe o stradă luminată, plină cu vitrine frumoase, şi să se întâlnească într-un parc cu o fată, după care să rămână noaptea împreună.

Unii dintre colegi râdeau, spunându-i: „N-ai vrea, până la plimbarea de seară, pe strada cu vitrine, să mergi cu noi pe câmp, la instrucţie cu militarii şi să lucrezi toată ziua sau noaptea în poligon, până nu-ţi mai simţi, pe frig ori zăpadă, mâinile şi picioarele?” La asta le răspundea: „Merg şi târâş şi în salturi dacă ştiu că la sfârşitul programului pot pleca în oraş, să mă distrez cum îmi place, fără teama că în acest timp un subordonat ar putea săvârşi o abatere disciplinară gravă, un eveniment deosebit în serviciul de pază, cu armament şi muniţie, ori să fie accidentat.”

76

Cu dragoste

Acum se plimba fără nici o grijă. Din când în când, fiind îmbrăcat militar, trebuia să salute sau să răspundă la salut. Deodată, se auzi strigat: „Salut, Iulică!” Pe celălalt trotuar l-a descoperit pe locotenentul Valentin Avram, un coleg mai mare cu un an în promoţie, care era comandant de pluton la compania de transmisiuni a brigăzii. Îl cunoscuse cu prilejul unei convocări de instruire a propagandiştilor de lecţii politice cu militarii în termen. Era un tip citit şi stilat, puteai discuta cu el orice, fiind bine informat şi fără pretenţia de a avea numai el dreptate, defect obişnuit la militarii de carieră. Apoi, aveau ceva în comun: spiritul critic la adresa stărilor de lucruri din societate, în general, şi în profesie, în special. L-a aşteptat să treacă strada, după care şi-au strâns mâinile. Avram era curios.

— Ce faci în oraş, „guştere”? Era porecla grănicerilor din frontieră şi nu numai, împrumutată de la numele unei şopârle verzi de câmp, culoarea specifică armei.

— Uite, am ieşit din spital. Am avut hepatită şi acum plec acasă, în concediu medical!

— Măi, băiatule, dar n-am ştiut nimic! Veneam să te văd, să-ţi aduc ceva, mă rog, oi fi avut şi tu nevoie de ajutor!

— Mulţumesc, eşti amabil, dar nu am avut nevoie de nimic. Şi aşa ţineam un regim atât de sever, că nu era voie să mănânc din afară şi trebuia să mă odihnesc cât mai mult. Poate a fost mai bine aşa! Au fost mereu colegii mei din companie şi apoi, la 2-3 zile s-au interesat de mine medicii de la unitate. S-a ocupat de mine, în mod deosebit, căpitanul doctor Cândea şi lt. major doctor Opriţa. N-am fost singur tot

77

Ioan Bălăei

timpul. În spital îţi faci cunoştinţe şi uneori chiar prieteni pe viaţă. Oricum, îţi mulţumesc!

— Măi, ăştia de la serviciul medical al nostru ar trebui să anunţe cadrele când ne vin colegi din frontieră la spitale. Măcar atât să vă ajutăm şi noi, că acolo este greul meseriei noastre de grăniceri.

— Ei, nu mai fi şi tu aşa critic. Fiecare are problemele şi grijile lui. Eu, ca să nu o sperii pe mama, nici nu i-am spus că sunt bolnav. I-am scris că totul este bine. O să-i spun când ajung acasă că am fost puţin bolnav şi atât.

— Bine. Acum cum te simţi cu sănătatea? Te văd cam străveziu. Avram l-a măsurat din cap până-n picioare, vădit nemulţumit, şi l-a luat de braţ.

— Eu am câteva zile permisie pentru probleme personale. Ţie îţi spun adevărul. Vreau să dau pe „şest” examen la facultate, la filozofie, unde nu se prea înghesuie lumea. Ştii că nu se dau aprobări la noi pentru aşa ceva, pe motiv că pe urmă, ca student, vrei mereu permisii, concediu, învoiri pentru activităţile de învăţământ şi – cel mai grav – invoci motivul studiilor, ca să nu fi mutat din oraş în frontieră. Dacă reuşesc la admitere, văd eu cum mă descurc după aia!

Discuţia lor a mai continuat un timp şi s-au înţeles să se reîntâlnească mai pe seară, la o plimbare pe „Corso”. Apoi s-au despărţit, fiecare cu ale lui. Iulian, după o plimbare relaxantă, dar uşor obositoare, s-a întors la cazarmă să se odihnească.

S-au revăzut spre seară, pe „Corso”. Lume multă, în majoritate tineret, dar şi maturi opriţi pe la câte un colţ de stradă ori la intrarea unei cofetării. În zonă erau mai multe restaurante. Au intrat în cel mai

78

Cu dragoste

apropiat, la parterul hotelului „Bulevard”. Era plin, aşa că au plecat. S-au uitat şi la afişele cinematografului „Studio”. Rula un film muzical, italian, cu Vico Toriani. Pe nesimţite, timpul a trecut. La un moment dat, în faţa lor au apărut două tinere frumoase şi gălăgioase, care atrăgeau atenţia tuturor celor din jur. S-au studiat reciproc cu coada ochiului, după care şi-au aruncat priviri repetate şi destul de încurajatoare.

Una dintre fete era brunetă cu ochi verzi şi Iulian a rămas o clipă pe loc cu privirea aţintită şi atrasă de frumoasa brunetă. S-au depăşit reciproc de câteva ori. La un moment dat, trecând pe lângă Iulian, bruneta şi-a dus mâna la părul făcut coc, şi cu un gest larg şi-a scos un pieptene, lăsându-l să cadă. Acesta s-a aplecat să-l ridice. Acelaşi lucru l-a făcut şi fata. S-au oprit amândoi aplecaţi şi cu mâna întinsă, apoi s-au ridicat şi au rămas în picioare, faţă în faţă. Ofiţerul a putut s-o admire câteva clipe şi i s-a părut de o frumuseţe ieşită din comun.

— Iulian, se prezentă ofiţerul. — Mariana, spuse fata, degajată şi fără

timiditate, căutându-şi colega cu privirea. Avram, pe fază, discuta cu cealaltă fată, după

care au început să se plimbe împreună. Iulian a încercat şi el să spună ceva, când s-a trezit cu o avalanşă de întrebări. Mariana era curioasă să ştie de unde este, unde lucrează şi locuieşte, dacă are prietenă şi altele.

După primele discuţii pe stradă, locotenentul a constatat că fata nu are complexe, este gata să lege o nouă prietenie şi îi place să se distreze. A aflat că terminase liceul şi se pregătea pentru facultate, dar nu se hotărâse încă la care va da examen.

79

Ioan Bălăei

Iulian s-a străduit să menţină discuţiile într-un cadru uşor superficial şi chiar a început să spună nişte bancuri cu ardeleni, pe care le mai ţinea minte din liceu. Prin gesturi uşor tandre şi prin complimente repetate, a insistat, astfel ca frumoasa brunetă să ştie că o place, dar că, deocamdată, discuţiile sunt dominate de dorinţa apropierii reciproce.

În faţa lor mergea colegul Avram cu proaspăta sa cunoştinţă, când s-au oprit în dreptul unui mic restaurant de „mandatar”. Au intrat direct într-un salon, cu doar şase-şapte mese. Interiorul era mobilat frumos şi avea un aer cochet. O sobă de teracotă, încălzită cu gaz metan, asigura o căldură plăcută. S-au dezbrăcat şi s-au aşezat la o masă, într-un colţ. În sală mai erau încă două-trei mese ocupate.

Locotenenţii le-au ajutat pe fete să-şi scoată paltonul şi au observat că acestea erau „bine făcute”, cu bustul dezvoltat şi trupuri împlinite.

Au comandat ceva de mâncare şi de băut, negocierile fiind purtate de Avram, care a cerut câte un grătar slab, cu garnitură de cartofi, o baterie de vin cu sifon şi, pentru Iulian, sirop natural. Toate au fost servite cu promptitudine şi bine pregătite. Fetele au mâncat şi au băut cu poftă, iar atmosfera devenise extrem de intimă, mângâierile şi atingerile peste şi pe sub masă fiind dorite şi folosite din plin.

La un moment dat, locotenentul Bălan şi-a privit ceasul şi l-a întrebat pe Valentin ce era de făcut în continuare, fiindcă trecuse de 12 noaptea.

— Stai cuminte, aici la „Şari Neni” proprietăreasa, adică „mandatara”, care este o unguroaică „ca lumea”. Dacă vrem, putem rămâne până dimineaţa. Ne aduce ce dorim să servim în

80

Cu dragoste

continuare, ne încuie aici, şi la plecare, dimineaţa, ne deschide iarăşi. Dacă vrem să plecăm între timp o putem face prin spate. Cunosc eu detaliilem fiindcă am mai fost!

— Bine, dar fetele ce zic? — La a mea i-am spus şi n-are nimic împotrivă.

Întreab-o şi tu pe a ta. Iulian, deja obosit, ar fi vrut să plece. Era balonat

după atâta sirop cu sifon. Începuse să-i pară rău că acceptase să intre în restaurant. În acelaşi timp îşi dorea şi îi plăcea să stea cu o fată, iar Mariana ştia să se poarte cu un bărbat. Întrebând-o dacă nu vrea să plece, el fiind dispus s-o conducă acasă, cu taximetru, aceasta i-a spus:

— Nu pot să merg acum acasă, fiindcă este prea târziu. Când mi se întâmplă să întârzii la o colegă, mai bine rămân până dimineaţa, fiindcă ai mei nu mă lasă să merg noaptea prin oraş. Aşa că le spun varianta cu rămasul la o colegă. Am mai făcut asta...

A urmat o pauză, l-a prins de mână şi, în timp ce-l mângâia, i-a şoptit:

— Îmi place de tine şi aş vrea să facem dragoste, dar tu nu eşti de aici, iar eu nu ştiam că te întâlnesc: aşa că n-am pregătit nimic şi nu avem unde merge! Stăm aici până dimineaţă, când ai mei pleacă la serviciu şi, pe la ora opt mergem la mine acasă.

Iulian nu-i spusese că vine de la spital, iar programul acesta prelungit, după o lună de carantină, îl cam îngrijora. Nu făcuse nici un abuz, singurul lucru era că ar fi renunţat la tot pentru un pui de somn.

Au mai comandant nişte gustări şi băutură, după care au rămas închişi până dimineaţă. S-a

81

Ioan Bălăei

despărţit de Avram în stradă, cele două perechi luând-o fiecare în altă direcţie. Şi-au promis să ţină legătura, urmând ca, peste o lună, la înapoierea lui Bălan, să se întâlnească la brigadă.

Mariana l-a asigurat că vor ajunge repede pe jos deoarece locuieşte în centru.

Au ajuns la o clădire veche şi impunătoare, fata a plecat înainte şi, după un timp, i-a făcut semn din uşă să intre. A urcat câteva trepte şi a intrat în holul apartamentului de tip vechi, cu spaţii mari şi camere înalte, cu parchet şi ornamente florale la brâul plafonului, cu mobilă stil făcută la comandă şi peste tot cu mari covoare persoane în culori şi nuanţe diferite.

Ofiţerul rămăsese într-o stare de admiraţie prelungită, iar fata l-a luat de mână zâmbind:

— Ce-ai rămas aşa, ca la dentist? Îţi place casa? Eu m-am săturat de ea. Este prea încărcată cu de toate. Hai, dezbracă-te, să facem un duş!

— Stai puţin. Ce este tatăl tău şi unde lucrează? — Este inginer şi lucrează la o fabrică de aparate

electrice de măsură. Mama este contabilă. Bunicii au fost bogaţi şi casa, cu tot ce vezi, a fost a lor.

În timp ce vorbea, începuse să se dezbrace. Îşi desfăcuse cocul, eliberând o coamă bogată de păr negru, ce contrasta cu albul rozaliu al tenului. Sânii ei plini, rotunzi şi elastici, tremurau la fiecare mişcare, cerând parcă să fie protejaţi.

Nu se jena deloc, ba chiar îl provoca pe Iulian. Trecea prin faţa lui, căutând prin sertare diverse obiecte.

Apoi, având pe ea numai chiloţei albi „tetra”, s-a oprit, întrebându-l brusc:

82

Cu dragoste

— Hai, ce faci? Nu de dezbraci? Te pomeneşti că ţie ruşine! I-a luat mâinile şi i le-a pus pe sâni. Vai, ce mâini reci ai! Bine, eu intru în baie şi te las să te dezbraci. Poţi să vii şi tu, dacă nu, aşteaptă să ies. Dacă s-a încălzit teracota din dormitorul meu, opreşte gazul metan.

Se mişca dezinvolt, de parcă Iulian nici n-ar fi fost acolo. Şi totuşi, din când în când se lipea de el, surâzând, îşi trecea mâna prin părul lui ondulat şi îl săruta uşor pe obraz.

În tot acest timp, locotenentul a stat pe un fotoliu. Toate simţurile îi erau stimulate de această femeie tânără şi frumoasă, care venea provocator în întâmpinarea dorinţelor sale, fără nici o condiţie. Era frivolă, provocatoare dar şi tandră. Gesturile fetei erau fireşti, lipsite de ostentaţie. Comportarea ei trăda experienţă şi siguranţă de sine, o libertate excesivă la vârsta ei.

Neobişnuit cu o astfel de ofertă generoasă şi, marcat de educaţia primită acasă, plină de prejudecăţi la adresa fetelor tinere şi extrem de critică faţă de apucăturile lor de astăzi, Iulian se simţea puţin stânjenit şi chiar temător. Era îmbrăcat ofiţer, intrase într-o casă de familie bună, fata nu era la prima aventură şi probabil le mai crease părinţilor neplăceri iertate din prea multă dragoste pentru copil.

Apoi, mai erau şi atenţionările făcute la serviciu, pe linie de partid: fiţi atenţi ce faceţi şi cu cine vă împrieteniţi, aveţi mare grijă să nu vă lăsaţi atraşi în cercuri dubioase; riscaţi să fiţi compromişi sau racolaţi de cine ştie ce indivizi periculoşi!

Cât despre relaţiile cu femei mai exista şi teama complicaţiilor, inclusiv a riscului de a fi obligat să te

83

Ioan Bălăei

căsătoreşti cu o fată rămasă gravidă nu chiar întâmplător şi care îşi doreşte să se căsătorească tocmai cu un ofiţer. Din baie s-a auzit glasul Marianei:

— Sunt aproape gata. Vino şi tu! Găseşti aici tot ce-ţi trebuie, inclusiv un halat.

Iulian a început să se dezbrace. Avea în nări mirosul de spital. Cu siguranţă, hainele aveau şi ele impregnate acest miros, fiindcă au fost păstrate în magazia de la triaj.

Mariana, nerăbdătoare, a ieşit în fugă din baie şi a sărit în pat, intrând sub plapuma de culoare roz, trasă până peste cap.

Iulian şi-a aşezat hainele militare pe un scaun, în ordinea dezbrăcării, exact cum făcea la şcoala militară. Geamurile cu perdele bogate aveau jaluzele trase, aşa că nu se vedea afară.

La ieşirea din baie, după un duş sumar, l-a cuprins o dulce toropeală chiar dacă, în ultimele clipe s-a lăsat biciuit de o rafală de apă rece.

După ce a stins lumina, a intrat repede sub plapumă, gol puşcă. A nimerit direct în braţele fetei, care la înlănţuit printr-un sărut brutal, aproape dureros. Cele două trupuri, vibrând de tinereţe, s-au contopit cuprinse de spasmele plăcerii. Totul a fost ca o furtună rapidă de vară, cu trăsnete şi tunete, care se termină la fel de brusc cum începuse.

Se simţea teribil de bine, descătuşat de orice tensiune şi fără nici un gând. Erau îmbrăţişaţi şi abia acum simţea cu adevărat pielea catifelată a femeii, coapsele pline şi carnea tare, trupul ei cald şi uşor transpirat. Mariana îl mângâia uşor, plimbându-şi mâinile de-a-lungul corpului, sărutându-l în acelaşi timp, repetat, pe frunte şi pe obraji. Uşor, uşor, l-a furat somnul.

84

Cu dragoste

S-a trezit brusc, la ţârâitul unei sonerii. Mariana a sărit din pat, acoperindu-se cu halatul lăsat alături.

— Nu ştiu cine poate fi! Stai liniştit. Nu va intra nimeni la mine în dormitor. Mă duc să văd.

Fata şi-a aranjat din mers părul, şi-a legat halatul cu cordonul, apoi s-a privit în trecere într-o oglindă.

Iulian a sărit din pat imediat şi s-a îmbrăcat rapid, ca la alarmă, stabilind un adevărat record în materie. S-au auzit discuţii şi vocea unui bărbat. Şi-a verificat, cu mâna, existenţa în buzunarul interior de la piept, al vestonului, a documentelor personale şi a banilor. Discuţiile au continuat după care s-au auzit închizându-se uşa şi yala. A apărut şi Mariana.

— Ce-ai făcut? De ce te-ai îmbrăcat? Şi-a uitat tata nişte chei şi a trimis pe cineva să le ia. I le-am dat şi gata. Dezbracă-te, ce mai stai!

L-a luat în braţe şi l-a sărutat. — Te-ai speriat, sărăcuţul de tine... Cine ştie ce

ţi-ai închipuit! Părinţii mei înţeleg că nu mai sunt un copil şi apoi tu eşti un băiat serios, eşti ofiţer şi eu mai cunosc colegi de-ai tăi. Şi tata are prieteni ofiţeri... Chiar nu te dezbraci?

— Draga mea, trebuie să plec. Eu am ieşit ieri din spital şi astăzi vreau să mă duc acasă. Ai mei nu ştiu că vin. Trebuie să ţin regim alimentar, aşa că mama va avea grijă de mine.

— Ştiu că ai ieşit din spital. Am bănuit că eşti bolnav, când am văzut că nu bei alcool. Ţi-am luat documentele în timp ce ai aţipit. Trebuia să-mi spui de ieri. Asta nu schimba cu nimic lucrurile. Mi-ai plăcut mult de la început. Ştiu şi cum te cheamă, unde lucrezi şi unde te duci. Am văzut ordinul de serviciu pentru concediul medical. Te aştept când te

85

Ioan Bălăei

întorci. O să-ţi scriu adresa şi numărul meu de telefon. Te rog să mă cauţi şi să nu-ţi faci griji. Nu-ţi voi face nici un rău. Să nu mă uiţi. Înainte de plecare, hai să mănânci ceva!

Părea sinceră şi emoţionată. L-a luat de mână şi au intrat în bucătărie. Au mâncat nişte bunătăţi: crenwurşti fierţi, brânză de vaci şi o cană de lapte bătut.

— Îţi mulţumesc mult pentru tot! O să-ţi scriu! — Eu îţi mulţumesc! Te aştept, să nu uiţi. S-au îmbrăţişat şi sărutat îndelung, apoi Iulian

s-a îmbrăcat şi a plecat. Şi-au făcut cu mâna la ieşirea din clădire. Afară era frig şi începuse să fulguie. Se apropiau sărbătorile. Deşi era puţin obosit, se simţea foarte bine.

După luna de concediu medical, răstimp în care i-a trimis Marianei o ilustrată cu formule convenţionale, s-a întors la spital, unde a făcut din nou analizele, care au fost bune, iar tov. colonel, medicul, foarte mulţumit. În prima zi, la brigadă, s-a întâlnit şi cu Avram, căruia îi trimisese de asemenea o ilustrată.

Bineînţeles că, printre altele a venit vorba şi despre cele două fete. Avram a ridicat din umeri spunând că nu merită. Le cunosc mai mulţi băieţi. Sunt fete de gaşcă, fără prejudecăţi şi principii. Nişte „curviştine”, a concluzionat el.

Iulian a fost puţin surprins. Nu-şi făcuse iluzii. Totuşi, Mariana i se păruse sinceră şi, apoi, îi plăcuse foarte mult ca femeie, deşi aproape că nu o cunoştea după o singură întâlnire, chiar dacă făcuseră dragoste.

A plecat în frontieră fără să o mai caute şi, prins de treburi, aproape că a uitat de ea. Până într-o zi, la

86

Cu dragoste

aproape o lună după reîntoarcerea la subunitate, când centralistul companiei l-a anunţat că este căutat la telefon. A ridicat receptorul, curios.

— Alo, Iulian? Se auzi un glas de femeie. — Da, cine este? Mariana, m-ai uitat? De ce nu ţi-ai respectat

promisiunea?. Te-am supărat cu ceva sau te-ai luat după bârfe? Vezi, eu tot te-am găsit. Vreau să ne vedem. Ce zici?

— Scuză-mă, dar am fost foarte ocupat şi nu pot pleca de aici când vreau. O să te sun, promit!

Nu a mai aşteptat să continue discuţia şi a închis. Apoi i-a făcut observaţie centralistului să nu-l mai cheme la telefon, dacă este căutat pe centrala civilă din comună, decât dacă cel care sună îşi spune numele.

După alte câteva zile, a fost chemat la telefon de comandantul batalionului de grăniceri, colonelul Dumitraş Ilie.

— Să trăiţi, locotenent Bălan Iulian! Ordonaţi! — Ce faci tinere? l-a auzit în receptor pe

comandant. Ia, vorbeşte aici! — Alo, Iulian, sunt Mariana, ce faci? Mi-e dor de

tine. Când ne vedem? Bălan rămăsese fără replică. Ce căuta ea la

comandantul batalionului, în birou. Cum ajunsese acolo?

— Bună! Sunt ocupat şi am mult de lucru. Când o să vin la oraş, te anunţ şi ne vedem.

Nu ştia ce să mai spună. Auzea în telefon mai multe voci.

— Iulian, uite, tovarăşul colonel spune că-ţi dă voie să vii la oraş, dacă vrei.

87

Ioan Bălăei

— Bine, când mai termin treburile, o să-i raportez şi am să vin să ne întâlnim.

— Abia aştept! Te sărut. Te sărut, încheie Mariana discuţia.

Ofiţerul a aşteptat o clipă, apoi l-a auzit pe comandant.

— Ce tot aştepţi invitaţii? Cum poţi să laşi să te aştepte aşa o fată frumoasă? Să-mi raportezi când vrei să-ţi dau o permisie.

— Am înţeles. Să trăiţi! A închis telefonul şi a rămas pe gânduri. De ce a

fost aşa amabil comandantul de batalion? Nici urmă de supărare pentru că a fost deranjat. Şi apoi, cum de a primit-o în birou?

Spunea că tatăl ei are prieteni ofiţeri. Probabil că-l cunoaşte pe colonelul Dumitraş. Te pomeneşti că-s prieteni şi că o ştie pe fată.

Până una alta, Bălan a reuşit s-o evite, dar, în continuare, nu ştia cum se va descurca. Apoi, trebuia să recunoască cinstit că şi-ar fi dorit s-o mai întâlnească şi în alte condiţii, aşa, pentru orgoliul său de bărbat, dar şi pentru plăcerea reală de a avea relaţii cu o fată aşa de frumoasă. Că Mariana se iubea şi cu alţii, asta era altă poveste.

N-a apucat să ceară permisia promisă de comandantul batalionului, când, într-o seară de primăvară timpurie, în timp ce mergea prin comună spre subunitate, întorcându-se de la întâlnirea avută la şcoală cu câţiva profesori, parteneri de sport, a avut o surpriză. Se deplasa, pe mijlocul străzii, ca de obicei, când a simţit în spatele său zgomotul unei maşini.

A continuat să meargă, retrăgându-se din ce în ce mai mult spre marginea drumului. Cu toate

88

Cu dragoste

acestea, maşina nu l-a depăşit iar, la un moment dat, a auzit-o oprindu-se în urma sa, cu farurile stinse. S-a întors şi a văzut o limuzină neagră, o Volgă mare, rusească, maşină folosită de oficialităţile de partid şi de stat şi de directorii marilor întreprinderi.

În primele momente, a crezut că prin zonă s-o fi rătăcit vreuna dintre „mărimi”. S-a gândit că şoferul, văzând la lumina farurilor că era militar a vrut să-l întrebe ceva. Deodată, s-a deschis portiera şi a coborât o femeie.

— Eu sunt, Iulian, Mariana! Dacă nu ai putut veni tu la mine, am venit eu. Am aici o colegă ce mă aşteaptă.

S-a aplecat apoi spre geamul lăsat al şoferului, spunându-i:

— Mulţumesc, nea Ioane! Poţi să pleci. Eu aici am vrut să ajung.

Iulian s-a dezmeticit şi s-a apropiat imediat. — Stai aşa, tovarăşe! Aici este zonă de frontieră.

Te rog să opreşti motorul, să cobori şi să-mi prezinţi documentele dumitale şi ale maşinii.

Şoferul a deschis portiera şi a coborât. Apoi, zâmbind, a ridicat mâinile, în semn că se predă.

— Tovarăşe locotenent, ştiu unde mă aflu şi vă rog să vă liniştiţi, fiindcă nu sunt infractor şi nu m-am rătăcit. Maşina este a comitetului regional de partid, iar eu sunt şoferul tovarăşului secretar al regionalei de partid cu probleme organizatorice, tovarăşul Vasile Badea. Domnişoara este fiica dânsului şi m-a rugat să vin până aici. Tovarăşul secretar ştie şi mi-a ordonat să merg cu domnişoara Mariana la plimbare unde doreşte.

A scos legitimaţia şi buletinul, pe care i le-a dat locotenentului. Acesta le-a verificat la lumina

89

Ioan Bălăei

lanternei, după care i le-a înapoiat. În tot acest timp, Mariana a aşteptat alături, cuminte, după care a intervenit:

— Acum poţi să pleci! Eu mă întorc mâine acasă. Aici, în comună, am o colegă de liceu care mă aşteaptă.

— Stai, nu pleca, tovarăşe! Apoi, i se adresă Marianei. Îmi pare rău, colega ta a trebuit să plece aşa că nu-i acasă şi m-a rugat, dacă o cauţi, să-ţi transmit scuze şi că te va căuta ea când revine. Eu sunt de serviciu şi trebuie să plec în frontieră. Sunt planificat în misiune, aşa că mă bucur că ne-am văzut, dar trebuie să te întorci acasă! Apoi se adresă şoferului: Veţi pleca înapoi împreună! Vă rog să aşteptaţi puţin.

O luă de braţ pe fată şi o strânse uşor, întorcând-o cu spatele la maşină.

— Nu glumesc, Mariana! Trebuie să pleci! Îţi mulţumesc că ai venit să mă vezi. Ştiu că nu ai nici o colegă aici. Dacă nu mă asculţi, îl sun pe tatăl tău. Te rog, nu strica totul. Ai puţină răbdare şi o să ne întâlnim, fiindcă şi eu doresc acest lucru. Fii ascultătoare şi va fi bine. Crede-mă!

Mariana l-a ascultat docilă, apoi a izbucnit: — Tâmpitule! Cine te crezi de faci pe grozavul?

Să nu-ţi pară rău! Apoi, nervoasă, s-a urcat în maşină, iar şoferul a

întors şi a demarat în viteză. A rămas ţintuit pe loc. Gândurile îi erau

învălmăşite în cap şi parcă, deodată, îl şi durea. Oare procedase bine? S-a speriat când a auzit cine este tatăl ei. Odraslă de şef mare, fata îşi făcea de cap, iar capul îl avea în sac. Dacă ar fi avut locuinţă, poate ar fi oprit-o. În fond, a venit singură, fără să-i promită ceva.

90

Cu dragoste

Totuşi, este mai bine aşa! Dacă rămânea, unde o ducea? Poate la unul din prietenii săi profesorul, care locuia singur.

Continua să se frământe, în timp ce se îndrepta încet către subunitate. Îşi dădea seama că a jignit-o şi îi părea rău. Ţinea şi se gândea la ea. În fond, Mariana se purtase frumos, i s-a dăruit şi a ţinut mult să se revadă. A insistat să se reîntâlnească, procedând aşa cum credea ea că trebuie s-o facă.

Până la urmă, totuşi, s-au întâlnit. În luna mai, luna îndrăgostiţilor. S-au distrat bine. Pe Iulian, îmbrăcat civil de data asta, îl deranja faptul că Mariana era cunoscută de multă lume şi că, oriunde apărea, veneau câţiva bărbaţi s-o îmbrăţişeze. A înţeles că fata avea bani de buzunar, pe care îi oferea cu uşurinţă pentru consum sau la împrumut. Astfel că, de regulă, obţinea ceea ce dorea şi orice refuz sau insucces o transforma, dintr-o persoană liniştită şi calmă, într-una excesiv de nervoasă şi răutăcioasă.

S-au despărţit după câteva zile extrem de plăcute şi urma să se reîntâlnească cu proxima ocazie. Numai că, între timp a intervenit ceva neprevăzut.

Locotenentul Bălan Iulian a fost chemat la raport, la tovarăşul general comandant al brigăzii de grăniceri din oraşul capitală a regiunii. Până să intre în cabinetul generalului, a suportat o mulţime de întrebări şi sfaturi. Nimeni nu cunoştea motivul chemării la raport. Când a intrat în cabinet, generalul era în picioare şi privea pe fereastră. S-a întors şi i s-a adresat jovial.

— Te-am chemat pentru o discuţie ca între bărbaţi. Stai jos!

91

Ioan Bălăei

Locotenentul Bălan s-a aşezat pe fotoliul din faţa biroului. Generalul s-a aşezat şi el de partea cealaltă, după care şi-a aprins o ţigară.

— Să nu mai lungesc vorba. Am fost informat că te întâlneşti cu fata tovarăşului secretar Badea, de la comitetul regional de partid. O cunosc, este o fată frumoasă şi deşteaptă. Aşa este?

— Da, răspunse scurt ofiţerul. — Şi ce ai de gând? Iulian n-a ştiut ce să răspundă. Avea o privire

mirată, la care generalul a început să zâmbească. — Adică, te însori cu ea sau nu te însori? — Nu ştiu ce voi face. Deocamdată, nu! —Mă băiatule, fii atent la ce-ţi spun. Tovarăşul

Badea a aflat de tine de la Mariana, parcă aşa o cheamă. I-a spus că te iubeşte. Ieri m-a sunat şi m-a întrebat de tine. Vrea să ştie dacă eşti om serios. Dacă vă logodiţi, te mut aici, la brigadă, şi îţi dau o funcţie la un birou. Apoi va avea grijă de tine socrul tău. Dacă este numai o aventură, te sfătuiesc s-o laşi în pace sau, altfel spus, să te laşi păgubaş, fiindcă rişti foarte mult! Ai înţeles?

— Da!? Eu nu sunt pregătit acum tovarăşe general, să mă însor. Am alte proiecte de realizat.

— Eu te sfătuiesc să te mai gândeşti. Mulţi ar vrea să fie în locul tău! Ce alte proiecte ai? Nu-ţi dai seama ce avantaje te aşteaptă. Treaba ta! Vezi să nu pleci şi de aici! Aştept peste trei zile să-mi dai un răspuns, cu da sau nu. Ai înţeles? Eşti liber.

— Am înţeles! S-a întors la subunitate. La termenul stabilit a

raportat telefonic generalului comandant că nu poate să se însoare acum. A auzit în receptor doar atât: „Bine” şi telefonul a fost închis.

92

Cu dragoste

Peste câteva luni, a aflat că domnişoara Mariana s-a logodit cu un ofiţer de miliţie din Târgu Mureş.

În anul următor, a fost avansat în grad şi mutat într-un alt sector de frontieră. În agenda personală a rămas un număr de telefon. Al fetei brunete cu ochii verzi. Imaginea ei i s-a păstrat în memorie mult timp.

Peste ani, când lucra la Comandamentul Trupelor de Grăniceri, un coleg, care s-a întors din misiune, i-a povestit că a întâlnit în tren o doamnă, pe nume Mariana, brunetă, frumoasă şi cu un băieţel în braţe.

Văzându-l îmbrăcat grănicer, doamna l-a întrebat dacă cunoaşte un ofiţer, pe nume Bălan. I-a răspuns afirmativ, iar ea l-a rugat să-i transmită multe sărutări şi îmbrăţişări mărturisind cu emoţie că acest bărbat a fost cea mai mare dragoste a ei din tinereţe.

Maiorul Bălan a mulţumit pentru mesajul transmis şi a mărturisit la rândul lui:

— Îmi amintesc cu drag de Mariana. Era răpitor de frumoasă şi cu un suflet generos. A fost o poveste întreagă. Mi-ar face plăcere s-o revăd. Îţi aminteşti unde a coborât?

— Da, la Ploieşti. Spunea că se duce la nişte rude. Avea un băieţel foarte neastâmpărat, pe care tot timpul îl certa: „Fii cuminte, că mă superi, Iulian!”

93

emnalul sonor al staţiei fixe de radio se auzi strident în încăperea ofiţerului de la

continuitatea conducerii Detaşamentului de Grăniceri Câmpia. Locotenentul Vlad, care stătea întins pe o canapea, sări ca ars şi privi ceasul din perete. Era ora 0545‚ în dimineaţa zilei de 15 septembrie 1998.

— Sunt „Paltinul 1”, comunicaţi! — La borna A 6 am descoperit pe fâşia arată mai

multe cărări de urme, cu sensul în România. Am marcat locul trecerii şi cercetez în continuare terenul. Sunt „14”, recepţie!

— Ce înseamnă „mai multe”? Fâşia arată a fost recondiţionată acum trei zile şi eu am verificat-o. Nu s-au imprimat bine urmele? întrebă oarecum iritat Vlad.

— La intrarea dinspre ţara vecină, pe fâşie, sunt 3-4 cărări, dar la ieşire sunt suprapuse, au mers unul după altul. Caut şi alţi indici pe câmp. Recepţie!

— Ai grijă să păstrezi urmele intacte, pentru a lua mirosul lor câinele şi pentru mulaje. Stai pe recepţie! Sigur va veni acolo comandantul detaşamentului. Terminat!

Ofiţerul făcu imediat apel, prin staţie, acasă la comandant. A răspuns imediat maiorul Jerca.

— „Paltinul”, te-am auzit. Aveam radiotelefonul deschis, parcă am presimţit. Executaţi „Viforul”!

S

IINNDDIICCAATTIIVVUULL „„VVIIFFOORRUULL””

Indicativul „Viforul”

Trimite maşina la mine şi între timp pregătiţi conductorul cu câinele de urmă şi patru militari pentru patrula de urmărire. Comandantul patrulei va fi plutonierul Cernea. Să-l găsesc la cazarmă! Sunt 140 „Paltinul”. Terminat!

Locotenentul Vlad l-a chemat pe sergentul angajat Oane şi împreună au alarmat efectivul subunităţii, mai puţin militarii întorşi de curând din serviciu, aflaţi la odihnă. Indicativul „Viforul” reprezenta alarmarea subunităţii în cazul unui eveniment de frontieră. Exista un barem pentru asta. În câteva minute au plecat şi agenţii pentru anunţarea şi chemarea în cazarmă a cadrelor şi militarilor angajaţi cu contract, prezenţi la domiciliu, care nu aveau radiotelefoane.

Detaşamentul, ca structură organizatorică a Comandamentului Naţional al Grănicerilor, s-a constituit prin comasarea Pichetului şi Companiei de grăniceri, reducându-se astfel, în cadrul reformei, un eşalon intermediar din vechea structură militară, ceea ce a necesitat şi o redistribuire în teren a raioanelor de responsabilitate. Concomitent, au fost reduse efectivele personalului din comandamente şi subunităţile de la reşedinţa acestora, sporind numărul cadrelor şi militarilor în termen sau cu contract, destinaţi nemijlocit îndeplinirii misiunilor în paza frontierei.

Ofiţerul de la continuitatea conducerii Detaşamentului Câmpia, respectând algoritmul activităţilor prevăzute pentru aplicarea indicativului „Viforul”, a raportat situaţia la Batalionul de grăniceri Borşa şi a informat organele de cooperare ale Ministerului de Interne şi ale Administraţiei publice locale din zonă.

95

Ioan Bălăei

De aproximativ o lună, unităţile de grăniceri au primit de la brigadă informaţia că poliţia din Timişoara şi Lugoj a semnalat apariţia comerţului ilegal cu armament, adus de contrabandişti, din fostele republici ale vechii Iugoslavii, aflate în plin război civil.

Ca urmare, în sectorul Batalionului Borşa au fost luate măsuri de pază întărită pe direcţiile importante, realizându-se dispozitive cu densităţi mai mari de forţe şi mijloace. S-au implicat mai mult şi organele poliţiei, poliţiei de frontieră, jandarmii şi celelalte structuri ale Ministerului de Interne, intensificându-se totodată conlucrarea cu instituţiile similare din ţările vecine şi organismele internaţionale pentru culegerea şi schimbul de informaţii referitoare la crima organizată transfrontalieră.

În Punctele pentru controlul trecerii frontierei (P.C.T.F.) şi în Punctele pentru micul trafic, poliţiştii de frontieră şi grănicerii au sporit măsurile de control, deşi – în condiţiile embargoului instituit de Consiliul de Securitate împotriva Iugoslaviei, Serbiei şi Muntenegrului, precum şi datorită conflictului armat – afacerile şi turismul s-au redus considerabil, continuând, la o scară redusă, traficul micilor comercianţi localnici şi tentativele de contrabandă.

La batalion, comandantul, locotenent-colonelul Ursu, aflat în Punctul de comandă operativ, avea în faţă harta de lucru cu întregul sector de responsabilitate. Alături de el, sosiţi de curând la unitate, cu acelaşi indicativ „Viforul”, erau şeful de stat major, locţiitorul tehnic, şeful pazei şi şeful cercetării.

— Cât timp a trecut de la descoperirea urmelor? întrebă comandantul.

96

Indicativul „Viforul”

— Aproximativ patruzeci de minute. Acum este şase şi jumătate, răspunse maiorul Ivaşcu, şeful de stat major.

— Ce date a raportat comandantul Detaşamentului Câmpia de la locul trecerii?

— Maiorul Jerca a raportat că ultimul control al fâşiei a fost executat la ora patru şi jumătate. Deci au trecut aproape două ore, timp în care grupul de infractori, format din patru persoane, printre care probabil şi o femeie, a putut parcurge aproximativ 2-3 km, mergând pe jos, spuse maiorul Coman, ofiţerul cu paza. Acum s-a făcut deja lumină, pe câmp au ieşit oamenii, nu pot merge decât ferindu-se. Până la şoseaua spre Timişoara mai sunt aproximativ 12 km, respectiv până la aliniamentul Zăvalu-Roşia.

— Bine. Dacă rezerva batalionului, formată din cadre şi militari de la reşedinţă, este pregătită, dumneata o conduci şi realizezi dispozitivul de blocare – închidere a raionului pe aliniamentul din adâncime, menţionat. Muniţia va fi transportată centralizat şi se distribuie la ordin. Sper ca infractorii, veniţi din Iugoslavia, să nu fie înarmaţi. Respectaţi cu autocamionul viteza legală, să nu faceţi vreun accident! Indicativul eşalonului de închidere este „Viforul 1”. Dacă nu aveţi neclarităţi, puteţi începe deplasarea. Menţineţi permanent legătura cu noi!

— Am înţeles! Să trăiţi! — Domnule maior Ivaşcu, împreună cu şeful

cercetării, vă rog să verificaţi stadiul venirii şi pregătirii pentru alarma grănicerească a plutonului nostru de cercetare. Sergenţii angajaţi cu contract să fie constituiţi pe trei patrule de cercetare, fiecare cu câte un câine de însoţire. Dispozitivul de cercetare îl

97

Ioan Bălăei

veţi comanda dumneavoastră, domnule căpitan Popescu, ca şef al Cercetării. Aştept să-mi raportaţi când sunteţi gata, d-le căpitan.

Comandantul privi din nou cu atenţie harta de lucru, pe care un ofiţer operator actualiza permanent elementele de dispozitiv şi evoluţia lor în timp.

— Vreau să ştiu unde a ajuns patrula cu câinele de urmă! Poate vorbiţi direct, prin staţia radio de pe maşină, cu maiorul Jerca.

Punctul de Comandă Operativ (P.C.O.) să verifice dacă controlul pe cele trei comunicaţii, din varianta de acţiune pe această direcţie, se execută împreună cu poliţia, potrivit planului de cooperare.

— Am înţeles! Voi verifica şi o să vă raportez, spuse Ivaşcu. Detaşamentul Câmpia are şi el două posturi de control, aici şi aici, indică ofiţerul pe hartă locul posturilor.

Locotenentul-colonelul Ursu aprobă din cap, în sensul că a văzut dispunerea, şi asistat de locţiitorul tehnic a început o analiză a situaţiei, cu voce tare:

— Nu înţeleg de ce infractorii au trecut frontiera dimineaţa, riscând să se deplaseze pe la noi ziua, când pot fi descoperiţi mai uşor. La sârbi, cu siguranţă n-au avut probleme, întrucât trupele lor au fost scoase de la noi şi mutate la alte frontiere, unde a izbucnit războiul civil. Mă gândesc că poate plănuiesc să se ascundă undeva, până în noaptea următoare, ori să ascundă măcar bagajele. Te pomeneşti că am dat peste o reţea locală de trafic cu droguri, armament, muniţie şi alte produse interzise. La sârbi, de când cu războiul civil, se găseşte armament la fel ca în Republica Moldova pe timpul războiului din Transnistria. Să vedem dacă la controlul fâşiei arate,

98

Indicativul „Viforul”

în tot sectorul batalionului, nu descoperim şi alte treceri.

Specialiştii occidentali în paza graniţelor ne-au reproşat că mai folosim făşia arată, acest mijloc de control rudimentar, costisitor şi ineficient, recomandându-ne în locul ei un cablu subteran, cu senzori, care înregistrează trecerile de persoane şi nu numai, transmiţând semnalul într-un centru de comandă. Le-am explicat, cu răbdare, că şi noi ne dorim o astfel de înlocuire, că vrem un mijloc modern, eficient, aşa cum ne dorim şi profesionalizarea rapidă, dar din păcate nu avem resurse financiare şi, până le vom avea, ce facem? Dacă desfiinţăm această fâşie arată, care este cu adevărat un mijloc arhaic, fără a avea alte dispozitive, care s-o înlocuiască, cum putem ţine sub control trecerile ilegale peste frontieră, săvârşite în afara P.C.T.F.? Îmi amintesc de copilul unei cunoştinţe de la oraş, care s-a dus la ţară, la bunici, şi la întoarcere îi povestea tatălui, cu mirare, că acolo „mamaie” spală rufele cu mâinile, în loc s-o facă cu maşina „Automatic”.

Abia aştept să punem în locul acestei fâşii de teren, arate şi greblate vara, aproape la două săptămâni, o instalaţie subterană electronică, performantă, care să ne scutească de efort uman şi cheltuieli importante. Trebuie adăugat că instalaţiile de supraveghere a frontierei, folosite numai pe porţiuni mici, din când în când, nu ne ajută prea mult, întrucât infractorii vor descoperi intervalele. Cel mai important neajuns constă în lipsa drumurilor accesibile pentru autovehiculele cu aparatură electronică şi de transport întrucât în zona de frontieră mai mult de jumătatea anului drumurile de ţară şi pe câmp nu pot fi folosite. Şi apoi, când vom

99

Ioan Bălăei

deveni frontiera democraţiei şi unităţii europene, va trebui să fim impenetrabili.

Între timp, maior Ivaşcu a revenit la hartă: — Patrula de urmărire cu câinele a ajuns aici,

indică ofiţerul, cu pixul, locul pe hartă. A mers mult şi foarte greu prin porumb şi va ajunge pe aliniamentul închis de detaşament, peste aproximativ o oră.

— Mulţumesc! Plutonul de cercetare este pregătit?

— Da, împreună cu cele două maşini ARO. — Să înceapă deplasarea şi, până în localitatea

Zăvalu, să execute o cercetare, tot înainte, de pe aliniamentul fermei agricole experimentale şi al staţiei cu transformatori electrici, a zonei clădirilor şi magaziilor părăsite ale fostelor C.A.P.-uri lichidate. Sper între timp să mai obţinem informaţii, astfel încât să vă precizez misiunea în continuare. Indicativul vostru, al eşalonului de cercetare, va fi „Viforul 2”. O să cer brigăzii un pluton de la Şcoala de gradaţi, deocamdată să-l constituim rezervă.

Ofiţerul operator din Punctul de comandă a raportat:

— Patrula de urmărire a ajuns la o lizieră de salcâmi, în apropierea podului de ciment, unde câinele a pierdut urma. Se pare că, în porţiunea aceea, infractorii au pulverizat substanţe iritante, deoarece câinele a avut tulburări de respiraţie şi a refuzat să mai prelucreze urma.

— De ce postul nostru de la pod nu a sesizat nimic? Cred că acolo, înainte de pod, unde există mai multe drumuri, s-a întâmplat ceva. Poate aici grupul s-a despărţit. Oricum şi-a schimbat direcţia de deplasare, astfel ar fi fost observat şi reţinut. Este

100

Indicativul „Viforul”

posibil ca grupul, sau o parte din el, să se fi deplasat spre Pădurea Viişoara, unde se poate ascunde pe timpul zilei. Vorbiţi cu şeful Ocolului silvic şi verificaţi dacă şi-a anunţat pădurarii, aşa cum am stabilit.

— Am înţeles! — Fă-mi legătura la brigadă, să vorbesc cu

domnul comandant. În scurt timp, operatorul l-a chemat pe

locotenent-colonelul Ursu la telefonul de la pupitru. — Vă salut! Cum stăm? deschise discuţia

comandantul brigăzii. — Să trăiţi, domnule colonel ! După părerea mea,

grupul celor patru, printre care, probabil, şi o femeie, n-a reuşit să iasă din sectorul batalionului. Au trecut aproximativ trei ore de la descoperirea urmelor şi raionul este blocat pe două aliniamente succesive, în adâncime, unul cu forţele detaşamentului Câmpia şi ultimul cu efective de la batalion, pe aliniamentul localităţilor Zăvalu şi Roşia. Pe laterale, raionul este închis cu patrule şi posturi de la detaşamentele de grăniceri vecine.

— Cred, totuşi, că vor încerca să iasă la un drum şi apoi, cu un mijloc de transport, să ajungă cât mai repede la Timişoara, observă comandantul brigăzii.

— Toate drumurile şi intrările în localităţi sunt controlate pe baza planurilor de cooperare cu poliţia şi jandarmii. Avem posturi şi patrule mixte, grăniceri cu poliţişti şi jandarmi, inclusiv la blocarea raionului menţionat. Din păcate, patrula de urmărire a pierdut urma, datorită unor substanţe toxice cu care infractorii şi-au stropit tălpile. Am început căutările şi cu plutonul de cercetare al batalionului.

101

Ioan Bălăei

— Am alertat şi noi Inspectoratul judeţean de poliţie, rugându-i ca, în măsura posibilităţilor, să se organizeze filtre la intrările în oraşe şi, eventual, în pieţele cu vechituri şi mărunţişuri, la care vom participa şi noi cu cadre de la brigadă. Ţi-am pus la dispoziţie un pluton de la Şcoala de gradaţi.

— Vă mulţumesc! Mă deplasez şi eu în dispozitivul acţiunii. Aici, rămâne şeful de stat major. O să vă raportez evoluţia situaţiei pe parcurs.

— Te rog să ai grijă la folosirea armamentului, numai în condiţii legale, şi la prevenirea accidentelor de orice natură. Succes!

— Am onoarea să vă salut! Comandamentul batalionului, fiind împuternicit

de frontieră la Sectorul II cu Iugoslavia, Serbia şi Muntenegru, la Sectorul I fiind chiar comandantul brigăzii, l-a informat telefonic pe omologul său vecin despre eveniment şi i-a solicitat să cerceteze pe teritoriu propriu şi să-l anunţe dacă a descoperit ceva în legătură cu această trecere ilegală a frontierei. Deşi nu spera să obţină prea multe date, l-a rugat pe şeful P.C.T.F. să-i faciliteze primirea informaţiilor de la vecini şi chiar să se intereseze şi el, împreună cu subordonaţii, despre acest caz, de la cetăţenii aflaţi în trafic. În legătură cu activitatea celor două structuri cu atribuţii la frontieră, conform legii, respectiv grănicerii şi poliţia de frontieră din P.C.T.F., era din ce în ce mai evidentă necesitatea comasării acestora într-o instituţie cu o structură şi conducere unitare, cu responsabilităţi concrete atât pe frontiera verde, albastră, cât şi în P.C.T.F.-uri.

La ora nouă şi zece, şeful Postului de poliţie din comuna Viişoara a informat Punctul de comandă

102

Indicativul „Viforul”

operativ că un cetăţean localnic, care transporta fân cu căruţa, a văzut în marginea pădurii Viişoara două persoane cu genţi sau cu raniţe în spate şi care, după câteva minute, au intrat în pădure. A crezut că sunt culegători de fructe de pădure, dar îmbrăcămintea nu se potrivea cu munca asta, aşa că a socotit că-i mai bine să-i spună poliţistului.

Informaţia a primit-o locotenent-colonelul Ursu, pe timpul deplasării spre Detaşamentul de grăniceri Câmpia. Ca urmare, a schimbat destinaţia şi a cerut prin staţie „Viforul 2”. După câteva apeluri repetate, s-a auzit răspunsul:

— Sunt 140 „Viforul 2”. Ordonaţi! — Lucrezi cu radiotelefonul secretizat? — Da — Unde eşti? — În dreptul localităţii Roşia. Cercetăm magaziile

părăsite de aici. — Fii atent! Aduni repede oamenii şi peste

cincisprezece minute ne întâlnim la Postul de poliţie din Viişoara! Terminat.

— Am înţeles! — Se intră pe drumul de câmp, pe lângă stâlpul

de înaltă tensiune, şi scurtăm timpul, îi spuse şoferului Avrămuţ, care era militar angajat cu contract!

— Ştiu drumul, ne-am împotmolit pe el în vară, pe o ploaie torenţială, de credeam că nu mai scot maşina.

— Da? Eu uitasem. Ai avut noroc că erai pregătit cu ce-ţi trebuia pentru noroi, că altfel te promovam pe un camion, spuse Ursu zâmbind.

103

Ioan Bălăei

La Viişoara, comandantul batalionului i-a precizat misiunea căpitanului Popescu Florian, comandantul plutonului de cercetare, format numai din militari angajaţi pe bază de contract, stabilind să constituie trei patrule, fiecare având un câine de însoţire. Dispozitivul de cercetare în pădure era în linie, la distanţă de vedere, folosindu-se codul de semnale şi scurte opriri pentru scotocirea unor acoperiri din teren. Încărcătoarele cu muniţie urmau să fie păstrate în port, încărcarea armamentului, ca şi folosirea focului, inclusiv a celui de avertizare, urmând să se facă numai la comanda şefului patrulei, care era subofiţer.

În încheiere, locotenent-colonelul Ursu îi spuse căpitanului:

— Trebuie să te grăbeşti, să nu le lăsăm timp indivizilor să dispară. Se pare că se cam strică şi vremea. Este bine să cercetăm pădurea în timpul cel mai scurt, dar nu în fugă. Ştiu că ai executat recunoaşteri în acest raion, inclusiv în pădurea Viişoara. Să sperăm că persoanele semnalate sunt cele care au trecut fraudulos frontiera şi, mai ales, că nu au armament şi muniţie pe care să le folosească. După cum cei doi pot fi oameni de pe aici, veniţi cine ştie cu ce treabă. Vom vedea. Oricum, fi precaut şi să nu-ţi expui subordonaţii inutil! Ştiu că sunt foarte bine pregătiţi. Vrei să te laud? Misiunea le-o dai şefilor de la patrulă la intrarea în pădure, unde, pe drumul ce vine din comună, te va aştepta şi pădurarul. Sper să ajungă. Primul aliniament de coordonare-la cincisprezece minute de la începerea scotociri. Ai neclarităţi? Să-mi raportezi pe parcurs ce se întâmplă! Ce bine era să avem şi noi, ca americanii,

104

Indicativul „Viforul”

microfoane ataşabile, ca să nu ţinem radiotelefonul în mână pe timpul acţiunii. Executarea!

— Am înţeles! Abia plecase căpitanul Popescu, auzindu-se încă

motorul maşinilor, că l-a căutat, la telefonul şefului de post, Inspectoratul judeţean de poliţie.

— Am onoarea, sunt locotenent-colonelul Ursu! — Vă salut! Colonel Gherasim. Am o veste

proaspătă. La un filtru organizat astăzi, cu puţin înainte, la o piaţă de vechituri şi mărunţişuri, de la marginea Timişoarei, au fost reţinuţi câţiva abonaţi la „vizite” comerciale în Serbia pentru trafic cu tot felul de produse. Printre ei, şi o femeie tânără, la care s-au găsit pliculeţe cu praf alb în capacul unei butelii cu deodorant, dar şi o chitanţă de hotel din Belgrad, cu data de ieri. Fata nu are paşaport şi nici permis de mic trafic. Aşteptăm mulajul unei urme de la dumneavoastră, ca să-l confruntăm cu încălţămintea ei. Poate ea a intrat ilegal azi dimineaţă. Au bagaje cu multe haine, să vedem ce găsim prin ele.

— Vă mulţumesc foarte mult pentru sprijin! Poate reuşim să dezlegăm ghemul. Şi noi am blocat raionul de pe direcţia trecerii şi scotocim toată zona. Chiar acum am declanşat o acţiune în pădurea Viişoara. Pe toate drumurile avem controale cu poliţiştii din localităţi, iar în P.C.T.F.-uri colegii noştri exercită un control sever şi culeg informaţii de la cetăţenii aflaţi în trafic. O să vă informez şi eu cu evoluţia situaţiei. Vă mulţumesc încă o dată foarte mult!

— Vă salut şi vă doresc, sau mai bine zis, să ne dorim succes! încheie convorbirea colonelul Gherasim.

105

Ioan Bălăei

— Am onoarea să vă salut! răspunse Ursu. Strânse mâna şefului de post, plt. Pârvulescu,

insistând să transmită rapid orice informaţie obţinută, şi plecă spre localitatea Dumbrava, unde urma să ajungă maiorul Jerca, comandamentul detaşamentului, cu patrula de urmărire. Aceasta urmase traseul drumului cel mai scurt, spre şoseaua ce ducea la Timişoara.

În pădurea Viişoara, dispozitivul de cercetare-scotocire se apropia de primul aliniament de coordonare, când, la patrula nr. 2, de pe centrul formaţiei, câinele „Spic”, aflat în lesă, s-a repezit agresiv spre o porţiune cu tufăriş mare şi dens.

— Culcat! a răsunat comanda dată dispozitivului de căpitanul Popescu. Puneţi încărcătoarele!

Între timp, conductorul dăduse drumul câinelui, iar dintre tufe s-a ridicat speriat un bărbat, îmbrăcat cu o geacă de piele.

— Stai, mâinile sus! Unde sunt ceilalţi? Individual a dat să se întoarcă, privind înapoi,

când s-a auzit o nouă somaţie: — Culcat, mâinile lateral ! Imediat, doi grăniceri

l-au imobilizat, percheziţionându-l sumar şi punându-i cătuşele. La scurt timp, s-a auzit o somaţie şi la patrula nr. 3, semn că a fost descoperită încă o persoană, probabil a doua din cele semnalate.

După primele cercetări, cei doi au recunoscut trecerea frauduloasă a frontierei, motivând că pe teritoriul vecin le-au fost furate paşapoartele. La început, au negat existenţa unor bagaje, până ce acestea au fost recuperate din pădure. Printre obiectele de contrabandă s-a găsit şi un pistol calibru 7,62, demontabil.

106

Indicativul „Viforul”

Până la acest deznodământ parţial, acţiunea Viforul a continuat. Trebuia descoperit întregul grup. Activităţile specifice, executate cu detaşamentele de grăniceri, poliţiştii şi poliţiştii de frontieră şi cu sprijinul jandarmilor din zona de frontieră, au asigurat, în majoritatea cazurilor, soluţionarea în condiţiile legii a infracţiunilor şi contravenţiilor la regimul juridic al frontierei de stat.

Pe măsura trecerii timpului, şi în sectorul de sud-vest al frontierei ţării s-au amplificat acţiunile grupurilor de imigranţi afro-asiatici, veniţi din Turcia, cu destinaţia principală Germania, dar şi celelalte state occidentale. De asemenea, au sporit şi tentativele de trafic prin acest sector, cu droguri, carne vie, armament şi substanţe interzise, realizându-se treptat reţele şi filiere transfrontaliere cu călăuze, transportatori şi gazde.

* * *

Pentru structurile Ministerului de Interne de

atunci, cu atribuţii în paza şi controlul trecerii frontierei, fiecare acţiune a prilejuit însuşirea unor concluzii şi învăţăminte, menite să genereze proiecte noi pentru perfecţionarea legislaţiei de frontieră, gestionarea eficientă a situaţiilor şi resurselor, dar şi îmbunătăţiri în plan organizatoric şi operaţional, promovarea programelor de dotare tehnică, toate la nivelul standardelor europene, a cerinţelor şi criteriilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice.

107

Ioan Bălăei

Pentru profesioniştii de la frontieră, indicativul „Viforul”, atât cât a existat, a reprezentat întotdeauna trăirea cea mai intensă a datoriei lor de credinţă.

108

ntr-un orăşel din Ardeal exista, prin anii 1960, un personaj extrem de interesant. Nu ştia

nimeni când s-a ţesut, în timp, legenda din jurul lui. Cert este faptul că era cunoscut de toată lumea, de la bătrâni la copii, sub pseudonimul „Zorro“. Unii nu înţelegeau de unde-i vine porecla bărbatului. Putea fi văzut adesea, cu un accesoriu vestimentar mai puţin obişnuit în zonă. La ţinuta sa, întotdeauna elegantă şi afişată cu distincţie, se adăuga o pălărie cu boruri largi şi drepte, de culoare neagră sau albă, ceea ce sugerase, cuiva, asemănarea cu un personaj de film ce rulase, cu succes, în primii ani după război.

Filmul de capă şi spadă, obişnuit în acei ani, dar printre puţinele producţii americane care au mai rulat la sfârşitul anilor 80, când cenzura devenise obsedantă şi, oricum, inutilă, a lansat un erou îndrăgit, plin de curaj şi de farmec, permanent în luptă pentru apărarea oamenilor de rând şi săraci, pentru dreptatea celor mulţi, un fel de Iancu Jianu de-al nostru, pe care regizorul l-a imaginat în chip de Don Juan. Întotdeauna în acţiunile lui, „Zorro“, justiţiarul, purta o pălărie neagră cu margini largi şi drepte, precum şi o eşarfă pe faţă pentru a nu fi recunoscut, iar în derularea evenimentelor se afla în prim-plan, de fiecare dată, cel puţin o femeie

Î

„„ZZOORRRROO””

Ioan Bălăei

frumoasă şi, de regulă, bogată. În slujba iubirii şi a dreptăţii, Zorro era gata de orice sacrificiu.

Cine era „Zorro“ al nostru? Era un localnic, pe nume Dumitran Liviu, maistru mecanic la combinatul metalurgic, student la Cluj, la „fără frecvenţă“, şi un celibatar convins. Despre trecutul lui nu se cunoşteau prea multe lucruri. Totuşi, cineva a povestit odată că Liviu a avut o copilărie nefericită şi că a rămas orfan de mic. Se spunea că a fost şi copil de trupă la un regiment de grăniceri din Deva, cu care a făcut şi războiul.

La terminarea acestuia, a urmat o şcoală de subofiţeri, pe care a absolvit-o, fiind repartizat la un pichet de grăniceri din Delta Dunării, pe braţul Chilia. Acolo a făcut câţiva ani serviciul în condiţii foarte grele. Povesteau unii, din spusele lui, că cel mai mult a suferit de singurătate acolo, la pichet, unde jumătate de an, împreună cu câţiva soldaţi, nu vedea decât apă, stuf şi animale. În apropiere, era şi un lagăr de deţinuţi politici, care lucrau la stuf în condiţii inumane, de izolare şi adevărată exterminare.

După un timp, într-o lună de iarnă, încercând să traverseze un canal, a căzut în apa rece ca gheaţa. L-a salvat grănicerul cu care plecase în patrulare, însă de atunci s-a îmbolnăvit grav de plămâni şi a fost pensionat.

Lumea mai avea şi alte variante, cum că ar fi fost înşelat în dragoste, şi acum se răzbuna, şi multe altele. Cert însă era că, aparent, bărbatul îşi trăia viaţa. Prin ce a devenit el cunoscut şi recunoscut, justificându-şi porecla, vom afla mai departe.

Staţia C.F.R. din localitate, constituia un mic nod de cale ferată, întrucât deservea, pe o linie secundară,

110

„Zorro”

un oraş mai mare, aflat la nici 10 km. Călătorii, schimbând astfel trenul, erau nevoiţi să aştepte uneori legăturile, mai multe ore la rând, de regulă noaptea, când circulau trenurile rapide şi accelerate pe distanţe lungi. Pentru aceasta, aveau la dispoziţie cele două săli de aşteptare, respectiv clasa 1 şi 2, în majoritatea timpului aglomerate, îndeosebi sâmbăta şi duminica, precum şi în preajma sărbătorilor. Trebuie să menţionăm că cele două săli erau prea puţin confortabile şi categoric neprimitoare.

Domnul Liviu, alias „Zorro“, în timpul liber, îmbrăcat îngrijit, dădea câteodată, spre seară, o tură prin gară. Consulta mersul trenurilor, afişat pe un panou, schimba câteva vorbe cu ceferiştii întâlniţi, timp în care observa discret călătorii, îndeosebi femeile singure. Făcea aceasta foarte firesc, fără precipitare şi chiar cu o anumită detaşare.

Devenise expert în studierea călătorilor, fiind foarte atent la o serie de amănunte ce prezentau interes, de la starea de spirit a femeilor, bineînţeles înfăţişarea fizică, vestimentaţia, şi până la bagaje etc. În momentul când alegerea era făcută, Zorro îşi făcea simţită prezenţa, interesându-se de la ceferişti sau chiar de la călători despre situaţia trenurilor aflate în parcurs şi sosirea lor la timp. Apoi folosea un moment prielnic pentru a se adresa politicos persoanei alese.

— Sărut mâinile, distinsă doamnă (domnişoară). Vă rog să mai iertaţi. Sunt inginerul Liviu Dumitran. Aici îşi scotea respectuos pălăria, se înclina ceremonios, aşteptând un gest sau un răspuns încurajator.

Continua apoi discuţia, folosind una din formulele experimentate, care avusese succes total

111

Ioan Bălăei

sau parţial. Liviu le spunea prietenilor că o variantă de adresare nereuşită pentru o femeie putea foarte bine să fie acceptată de alta. Oricum, nu se apropia de cineva decât după ce constată că a fost remarcat şi este privit cel puţin îngăduitor.

Discuţia se derula în continuare, într-un fel sau altul:

— Îmi permiteţi să iau puţin loc lângă dvs.? Vă mulţumesc. Din nefericire, condiţiile, aici, în sala de aşteptare, sunt mizerabile. Atâta lume circulă şi trece pe aici şi văd câte indolenţă faţă de asigurarea unui minimum de confort pentru călători. Să nu mai vorbim de curăţenie. I-am atras atenţia şi şefului staţiei, care îmi este amic, dar se plânge că nu are fonduri pentru îmbunătăţirea condiţiilor. Dă din mâna a lehamite şi apoi continuă.

— Am venit la gară să mă interesez de un tren accelerat, care vine de la Oradea. Un coleg vrea să-mi trimită un colet şi nu ştiu dacă are vagon de bagaje acest tren. Este mai direct să-l primeşti aşa, decât prin poştă, pe unde face câteva zile. Călătoriţi departe? Mergeţi la Bucureşti?

— Nu, la Bacău. Schimb la Ploieşti. — O, dar aveţi de aşteptat câteva ore şi apoi o să

călătoriţi toată noaptea. Există un tren mai bun mâine dimineaţa, călătoreşti pe timp de zi şi are foarte bune legături spre Moldova. Am călătorit şi eu acum câtva timp pe ruta asta. Am fost la Suceava, la un simpozion de specialitate. Mă scuzaţi o clipă.

Se ridică şi ieşi puţin pe peron. Reveni privindu-şi ceasul de la mână.

— Vă văd obosită. Ar fi bună o cafea. Din păcate, aici, în gară, nu v-o pot oferi. Nu avem aici nici măcar

112

„Zorro”

un automat, cum am văzut în occident. Este mult fum şi un aer greu de respirat aici. În curând, locomotivele cu abur vor lăsa locul celor electrice şi astfel vom scăpa de poluare. În ţările dezvoltate, transporturile pe căile ferate s-au modernizat mult. Să sperăm că şi la noi se va întâmpla asta.

Îşi privi mâinile cu o grămadă de nemulţumire, după care căută cu privirea în jur.

— Uite, nici pe mâini nu ai unde să te speli. Peste tot este funingine.

– Într-adevăr, nu sunt condiţii prea bune, spuse femeia, încercând să se aşeze într-o poziţie mai comodă pe banca din lemn.

În sală a apărut un ceferist. L-a văzut pe „Zorro“ şi, ducând mâna la chipiu, l-a salutat cu „Să trăiţi, dom’ inginer!“. Liviu i-a răspuns prin închinarea capului. I se adresă doamnei cu o atitudine plină de respect.

— Aş fi nespus de încântat să vă cunosc numele. —Mirela! „Zorro“ se ridică şi se înclină uşor, după care, cu

un oftat, spuse: — Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc. Păcat că

sunteţi numai în trecere. Probabil sunteţi preocupată să ajungeţi cât mai repede acasă la copii, la soţ.

Femeia schiţa un zâmbet după care brusc deveni serioasă.

— Nu am copii. — Nici eu, interveni prompt Liviu. Bineînţeles nu

am nici soţie. Sunt divorţat. N-a mers. Nu i-am reproşat nimic. Ce rost avea. Nu ne-am potrivit şi basta. Apoi, puţin melodramatic. Asta-i viaţa. Nu mi-am pierdut însă speranţa. Poate voi cunoaşte pe cineva. O

113

Ioan Bălăei

femeie pe care să o fac fericită. Îmi doresc foarte mult să nu mai fiu singur. Am tot ce-mi trebuie din punct de vedere material. Ce folos?

— Şi eu sunt singură. Ştiu ce înseamnă asta. Domnul inginer îi făcuse o impresie bună. Apoi,

se înserase binişor şi compania unui bărbat amabil, într-o sală de aşteptare neprimitoare, era bine venită.

— „Zorro“ se uită din nou la ceas. Părea frământat de ceva.

— Mi-am amintit acum de o piesă de teatru foarte frumoasă şi interesantă. O poveste de dragoste începută într-o gară de provincie. Nu ştiu dacă aţi văzut spectacolul. A fost difuzat şi la „Teatrul radiofonic“. Piesa se numea „Steaua fără nume“. Mi-a plăcut foarte mult.

— Parcă am auzit de ea, dar nu am văzut-o, mărturisi Mirela. Şi cum s-a terminat povestea de dragoste?

Atmosfera se mai încălzise, discuţia începea să se lege. Domnul inginer devenise foarte curtenitor şi nu scăpa nici un prilej ca să adreseze complimente doamnei.

De aici încolo, întâlnirea „întâmplătoare“ din gară se putea derula în fel şi chip. Fie că doamna Mirela a acceptat să-l însoţească pe Domnul Liviu câteva minute acasă la o cafea, fiindcă locuia imediat lângă gară, şi apoi rămânea până la trenul de dimineaţa, sau mai mult, fie că totul s-a terminat în sala de aşteptare, „Zorro” fiind nevoit în caz de refuz să se retragă, la fel de politicos şi zâmbitor ca la început.

Succesele în plan sentimental ale domnului inginer erau sesizate uneori, în oraş, atunci când „Zorro“ apărea pe corso, la braţ, cu o femeie

114

„Zorro”

frumoasă, străină de localitate. Liviu trecea agale prin centru, pe strada principală, răspunzând cu amabilitate salutului cunoscuţilor.

Prietenii i-au îndeplinit rugămintea, adresată la o halbă de bere, ca atunci când va fi văzut în oraş cu o femeie, să fie salutat cu „Domnule inginer“, întrucât nu peste mult timp va termina facultatea la fără frecvenţă.

Liviu avea o garderobă bogată, prefera costumele de culoare deschisă, mereu în pas cu moda, folosea cămăşi albe şi cravate înflorate, iar la plimbare întotdeauna purta mănuşi şi pălăria cu borul larg şi drept.

Ieşind la plimbare cu o femeie, mergea atent alături de ea, oferindu-i braţul şi afişând o atitudine curtenitoare, cu gesturi studiate.

Pe timpul deplasării la braţ cu femeia, îşi permitea scurte opinii graţioase, când îşi scotea pălăria cu gesturi largi, pentru a răspunde la salutul cunoştinţelor, folosind formula „Vă salut cu deosebit respect, domnule sau domnilor…!“

De statură mijlocie, mai de grabă scund, însă bine proporţional, avea părul negru, îngrijit, şi purta favoriţi lungi, depăşind lobul urechii. Se bărbierea mereu proaspăt, când ieşea în oraş, şi se parfuma discret, mâinile fiindu-i mereu îngrijite, fără să-i trădeze cât de puţin profesia de mecanic.

Liviu era un foarte bun meseriaş; oamenii din întreprindere, de la muncitorii echipei sale şi până la şefi, îl apreciau ca specialist şi bun organizator. Avea un talent deosebit să-şi cunoască şi să-şi apropie oamenii, asta probabil încă de pe timpul când comanda o subunitate cu misiuni de pază la frontieră,

115

Ioan Bălăei

în condiţii deosebit de grele. Era chemat uneori de acasă, în tura liberă, pentru a înlătura o avarie mecanică şi a efectua reparaţii dificile.

Fruntaş în întrecerea socialistă, competiţie declanşată la nivelul proletariatului din toată ţara, „Zorro“ avea un salariu bun, era premiat mereu pentru rezultatele în producţie şi se bucura de o anumită prosperitate materială şi financiară. Avea o casă moştenită de la o rudă îndepărtată, pe care o amenajase şi o mobilase cu mult gust. Îşi montase până şi o centrală termică, astfel încât avea permanent căldură şi apă caldă la discreţie.

Nu era cunoscut ca fiind consumator excesiv de băuturi alcoolice. Călca în restaurant numai la ocazii deosebite, cu prietenii, sau când invita câte o doamnă. Părerile oamenilor erau împărţite: unii îl socoteau un veşnic îndrăgostit, un Casanova provincial, alţii îl considerau un escroc sentimental, împotriva căruia ar trebui să fie luate măsuri. Numai că „Zorro“ nu era reclamat de nimeni, nici măcar de una din femeile cunoscute în gară.

Legenda şi aventurile lui amoroase au avut ecou în viaţa urbei, chiar şi în sânul unor familii, atunci când se declanşau conflicte conjugale. Astfel, la supărare şi ceartă între soţi, se auzeau unele replici.

— „Să ştii, bărbate, că dacă te porţi în continuare aşa de urât, îţi cheltui banii şi ai băut acasă, eu te anunţ că îmi iau lucrurile şi plec la Zorro! El ştie să preţuiască o doamnă şi să se poarte frumos. Ăla da bărbat! Eu te las şi plec!”

De cealaltă parte, se auzeau reproşuri şi o soluţie asemănătoare:

— „Dacă nu-ţi convine cu ce ai, eu nu te ţin cu forţa. N-am mai văzut o femeie năzuroasă şi

116

„Zorro”

certăreaţă ca tine. M-am săturat. Du-te la Zorro! Îl găseşti la gară! Să vedem cât o să te ţină până îţi dă papucii!”

Cu toate acestea, nivelul de simpatie faţă de Zorro n-a scăzut niciodată, prezenţa lui fiind mai degrabă agreată, provocând zâmbete şi observaţii îngăduitoare, iar din partea unor bărbaţi chiar sentimente de invidie nemărturisite. Liviu se păstra însă solitar şi nu intra în combinaţie cu nimeni, nevrând să rişte compromiterea imaginii şi prestigiului său controversat într-o balanţă profesional-sentimentală.

Câteodată, la întâlnirile cu prietenii, bărbatul, aflat mereu în căutarea dragostei, le arăta o fotografie din tinereţe. Era îmbrăcat militar şi purta însemnele grănicereşti. O privea cu ochi strălucitori şi vorbea ca pentru sine.

— Este, totuşi, prima şi cea mai statornică dragoste a mea. „A grănicerii“ înseamnă pentru mine a iubi. A iubi tot ce aveam noi, românii, mai scump: ţara asta ca o inimă!

Au trecut ani mulţi de la acele întâmplări. Cine ştie dacă şi pe unde mai trăieşte eroul nostru. Ar fi interesant să-l întâlnim acum. Oamenii mai în vârstă din oraşul ardelean, devenit între timp municipiu, aflaţi la plimbare pe strada principală, îşi mai amintesc de pitorescul personaj. Poate, atunci când zăresc un bărbat, purtând pălărie cu bor larg şi drept, plimbându-se la braţ cu o femeie frumoasă, tresar surprinşi exclamând: Uite, parcă ar fi Zorro!

O legendă născută din altă legendă.

117

e dimineaţă, începuse să ningă, mărunt şi liniştit, aşezată, cum spun bătrânii. Era la

jumătatea lui decembrie. Câmpul avea nevoie de zăpadă. Odată pentru apa care să intre în pământ şi pe urmă pentru a proteja plantele în caz de îngheţ. Apoi, să nu uităm că se apropiau sărbătorile şi toată lumea aştepta ninsorile, ca să nu mai vorbim de copiii ce intrau curând în vacanţă. Până şi tăiatul porcilor, cu întreg ritualul specific, avea alt farmec cu zăpada în curte.

Ninsoarea era aşteptată şi dorită până şi de grăniceri, în ciuda faptului că le aducea destule greutăţi. Cei de la şes nu aveau schiuri ca la munte, astfel că mersul pe jos, inventat de grăniceri, cum se glumea, devenea mult mai anevoios. Ce să mai vorbim despre umezeala permanentă de la picioare, având în vedere încălţările destul de uzate care adeseori luau apă. Aşa că, după ore bune petrecute în zăpadă, pe timpul serviciului de pază, militarii se întorceau în cazarmă uzi şi înfriguraţi.

În schimb, mantia albă de zăpadă, aşternută peste câmpuri, devenea un excelent mijloc de control, pe spaţii întinse, oferind grănicerilor posibilitatea să descopere urmele oricăror persoane pătrunse în zonă, în ambele sensuri faţă de frontieră. Un alt mare câştig

D

NNIINNGGEE LLAA TTUURRNNUU MMĂĂGGUURREELLEE

Ninge la Turnu Măgurele

era vizibilitatea sporită pe timp de noapte, astfel încât patrulele şi posturile grănicereşti sesizau mai uşor siluetele pe zăpadă, în timp ce grănicerii erau ascunşi în costumele albe de mascare.

Maiorul Bălănescu Ioan, şeful de Stat Major al Batalionului de grăniceri, privea pe fereastra de la birou, direct pe câmp, cazarma unităţii fiind aşezată la marginea localităţii, spre Dunăre, până unde mai erau vreo patru kilometri. Începând cu ultima lună de toamnă, uneori şi mai repede, în lunca fluviului se lăsa o ceaţă deasă de nu vedeai la câţiva metri. Acum ninsoarea se înteţise bine şi începuse să se aşeze, vizibilitatea reducându-se la fel ca pe ceaţă, ceea ce îngreuna orientarea militarilor în teren.

Ofiţerul a cerut legătura telefonică cu toţi comandanţii de companie din sectorul de responsabilitate, de la Jiu şi până la Vedea. De peste tot i s-a raportat că începuse să ningă şi era ştiut că, de regulă, ninsorile ce se porneau dimineaţa erau de durată şi aşezau zăpadă mare. Le-a cerut să se ocupe în primul rând de asigurarea echipării corespunzătoare a oamenilor şi planificarea lor în serviciu în două trimiteri. I-a atenţionat, totodată, că vor primi telefonic şi o dispoziţiune de pază a comandantului de batalion, cu măsurile ce se impun, aceasta având valoare de ordin scris.

Cu privirea pe geam, îşi aminti cum, la început de carieră, locotenent fiind, la un pichet de grăniceri, avusese un pui de câine lup crescut de militari. Era ţinut în uscătorie şi, fiind foarte mic, dormea într-un pâslar, la gura unei sobe în care se făcea foc cu lemne şi cărbuni.

Într-o noapte a căzut din sobă un tăciune pe spatele căţelului. A încercat săracu să scape, dar a

119

Ioan Bălăei

nimerit în botul pâslarului, aşa că până la auzit scâncind sergentul de serviciu, tăciunele l-a ars până la piele, rămânându-i pe blană o porţiune ca un bănuţ, unde nu mai creştea părul. Soldaţii l-au botezat „Ursu”, întrucât se vedea după primele luni că va creşte mare şi puternic, ceea ce s-a adeverit. Când a crescut, reuşea să tragă două-trei sănii pline cu copii gălăgioşi şi fericiţi de o asemenea plimbare.

În iernile cu zăpadă, pe „Ursu” îl luau militarii, noaptea, în serviciul de pază. Se zbenguia tot timpul, dar era şi folositor. Deşi nu fusese dresat la centrul de specialitate, militarii l-au învăţat să răspundă la diferite comenzi pentru mersul la picior, semnalarea prezenţei unei persoane, refuzul hranei de la străini şi altele.

În afara faptului că „Ursu” era în serviciu un prieten credincios, care la comandă devenea agresiv, apărându-şi camaradul, câinele avea uneori şi manifestări de animal sălbatic. Astfel, iarna, când iepurii întâlniţi fugeau speriaţi, împiedecându-se în zăpada mare, „Ursu” reuşea să-i ajungă cu câteva salturi mari.

După o astfel de întâmplare, odată, la bucătărie, s-a pregătit pentru soldaţi o tocăniţă de cartofi cu puţină carne de iepure, în completare la porţia de „balastru”, cum numeau soldaţii mâncarea simplă de orez.

Continua să ningă din ce în ce mai tare, deja tot peisajul începuse să se îmbrace într-o mantie albă, strălucitoare, şi se făcuse linişte, zăpada atenuând zgomotele zilei. Ofiţerul puse instinctiv palmele pe calorifer. Era destul de cald. Mica centrală termică a unităţii funcţiona destul de bine, numai că, din când

120

Ninge la Turnu Măgurele

în când, combustibilul special primit periodic, cu un vagon cisternă, nu era de cea mai bună calitate.

Subunităţile de frontieră, respectiv cele cincisprezece pichete şi cele patru sedii ale comenzilor de companie, se încălzeau toate cu lemne de foc şi cărbuni. Aprovizionarea se făcea încă din timpul verii, când delegaţii unităţii plecau să contracteze şi să aducă vagoanele cu lemne şi cărbuni. A fost o perioada când această aprovizionare s-a făcut centralizat de eşalonul superior.

Până când combustibilii nu erau asiguraţi şi depozitaţi la toate subunităţile, în cantităţile necesare pentru preparatul hranei, încălzitul şi îmbăiatul militarilor, precum şi pentru funcţionarea uscătoriilor, acest obiectiv nu lipsea din planurile de muncă ale celor de la serviciile de specialitate (logistica de azi-n.r.) ale Batalionului.

Acum, când se părea că iarna îşi intrase în drepturi, comandantul unităţii, colonelul Mazere Ioan, un gospodar desăvârşit, era mai liniştit ştiindu-şi aprovizionate toate cazărmile. Dacă iarna se va prelungi foarte mult, se va proceda ca şi în alţi ani, când a fost restrâns numărul încăperilor în care se desfăşurau activităţi cu militarii, realizându-se astfel economie la combustibil.

Şeful de stat major îl chemă pe maiorul Gavrilă, ofiţerul cu paza frontierei, specialist cu mare experienţă şi vechime în sectorul unităţii, căruia îi spuse:

— Tovarăşe maior, ştiu că privind afară te-ai gândit şi dumneata la dispoziţiunea de pază pe care trebuie s-o transmitem la subunităţi şi în care să prevedem măsurile pregătite din timp pentru paza

121

Ioan Bălăei

frontierei, în noile condiţii de stare a vremii. Te rog să te prezinţi la tovarăşul locţiitor al comandantului pentru servicii, la locţiitorul tehnic şi medicul şef, cu care am vorbit deja, să-ţi precizeze fiecare, dacă mai au completări de făcut, pe care să le introducem în proiectul documentului ce urmează să-l prezentăm comandantului. Să nu uiţi câteva măsuri şi anume: retragerea dispozitivului de pază, la prima terasă a Dunării, şi dispunerea patrulelor şi posturilor grănicereşti îndeosebi pe comunicaţii şi în puncte obligate de trecere; păstrarea intactă a stratului de zăpadă din apropierea frontierei, pentru descoperirea urmelor infractorilor, contravenienţilor, contrabandiştilor şi braconierilor, şi realizarea pârtiilor pe zăpadă numai pe itinerariile de deplasare a grănicerilor, stabilite de fiecare comandant de pichet; plantarea jaloanelor colorate ca repere pentru prevenirea rătăcirilor şi punerea în stare de funcţionare a locurilor pentru adăpostire în caz de viscol; pregătirea echipelor de la companii şi batalion pentru intervenţie la pichetele Dăbuleni, Potelu, Gîrcov şi Năvodari, izolate la malul Dunării.

În continuare, mr. Bălănescu i-a mai amintit de hrănirea şi cazarea efectivelor, incluzând servirea unui ceai cald la plecarea şi înapoierea grănicerilor din serviciu, de prevenirea îmbolnăvirilor şi degerăturilor, de întreţinerea armamentului şi a tehnicii, precum şi de hrănirea şi întreţinerea animalelor de serviciu, cai şi câini.

Într-adevăr, iernile grele, cu zăpadă, constituiau o perioadă mai puţin activă în ceea ce priveşte tentativele de trecere frauduloasă a frontierei şi de contrabandă pe fâşia verde, în afara Punctelor pentru

122

Ninge la Turnu Măgurele

controlul trecerii frontierei, întrucât deplasarea şi rămânerea infractorilor în teren erau foarte dificile, de unde şi tendinţa de a folosi mai mult comunicaţiile şi localităţile pentru adăpost şi hrană. Indiferent de frecvenţa evenimentelor, paza frontierei avea caracter permanent, fără nici o diminuare a misiunilor, ci doar schimbarea unor procedee şi metode corespunzător particularităţilor anotimpului.

Din experienţa anilor anteriori, când, într-o situaţie similară, eşaloanele superioare s-au întrecut în transmiterea succesivă a unor dispoziţiuni de pază pentru perioada de iarnă, cu căderi abundente de zăpadă, mr. Bălănescu s-a gândit să-şi întrebe şeful ierarhic nemijlocit, dacă intenţionează să transmită astfel de măsuri întrucât batalionul este cel implicat direct, iar în sectorul său ninge abundent, având pregătită o dispoziţiune. Ca urmare, a cerut legătura telefonică la brigada de grăniceri, solicitând să vorbească cu „119 Geneza”, adică şeful de stat major.

— Să trăiţi, tov. colonel, sunt mr. Bălănescu. — Să trăieşti, Ioane, răspunse amical col.

Popescu Ricu, cu care fusese coleg la Academia Militară. Care-i necazul? Ai ceva la frontieră?

— Ninge la Turnu Măgurele, asta este problema, şi se pare că nu se va opri degrabă. În tot sectorul s-a aşternut deja un strat de zăpadă de câţiva centimetri. Se pare că a început să ningă şi dincolo de Jiu, la Brigada vecină. La dvs. nu ninge?

— Deocamdată nu. Este cerul închis, dar dacă va ninge, iarna nu-şi face decât datoria. Ai nevoie de ceva sprijin?

— Vreau să vă rog ceva. Am pregătit o dispoziţiune de pază a comandantului pentru noile

123

Ioan Bălăei

condiţii, cu măsurile necesare aici, în sectorul nostru. Anul trecut, după ce am transmis o astfel de dispoziţiune la toate pichetele, la scurt timp am primit telefonic alte dispoziţiuni asemănătoare de la brigadă şi comandament, cu măsuri pe care am fost obligaţi să le transmitem tot la pichete deşi se refereau exact la aceleaşi lucruri.

— Te-am înţeles, răspunse col. Popescu. Ce propui?

— Să completăm dispoziţiunea noastră, a batalionului, şi cu alte măsuri pe care le consideraţi dvs. necesare, şi apoi să o transmitem o singură dată, ca să nu ne repetăm şi să ţinem comandanţii de subunităţi de vorbă în timp ce ei au treabă, ca să nu spun că ne comentează negativ stilul nostru de muncă.

— Bine, de acord. Transmite-ne şi nouă, la Punctul de comandă operativ, măsurile pregătite de voi şi dacă vom avea completări, le dau ordin la ai mei să vi le comunice în maximum 10 minute, ca să puteţi transmite dispoziţiunea la companii şi pichete. Mulţumit? Mai ai ceva?

— Deocamdată, nu. Cred însă că particularităţile astea, cu măsuri specifice iernii, trebuie să le introducem în noile regulamente de pază, pentru a nu le mai repeta de fiecare dată, urmând să fie transmise prin dispoziţiuni numai măsurile de sprijin din partea eşaloanelor superioare. Cred că asta ar simplifica lucrurile.

— Te-am ascultat cu atenţie, o să facem aceste propuneri la primele convocări dedicate începerii lucrului la noul regulament. În încheiere, col. Popescu spuse, glumind:

— Acum, hai, la treabă, că vă înzăpeziţi până transmiteţi măsurile. Te salut!

124

Ninge la Turnu Măgurele

— Să trăiţi! Îl chemă pe mr. Gavrilă, dându-i ordin să

raporteze telefonic măsurile la Punctul de comandă operativ al brigăzii, după care să aştepte 10 minute răspunsul.

Mr. Bălănescu s-a prezentat apoi la comandantul batalionului, cu propunerile de măsuri şi graficul misiunilor ce vor fi executate de cadrele din comandamentul unităţii. După ce a intrat în biroul comandantului, acesta i s-a adresat:

— Ia loc, te rog. M-a sunat, adineauri, tovarăşul comandant al brigăzii, col. Petrescu, şi s-a interesat de starea vremii. I-a raportat şeful de Stat Major de cererea noastră, ca să prevenim repetarea unor măsuri, şi a fost de acord. M-a informat că ne pune la dispoziţie o echipă de genişti şi transmisionişti de la brigadă, pentru intervenţie, la nevoie, în sectorul nostru, la Zimnicea. I-am mulţumit pentru acest sprijin şi m-a anunţat că se va deplasa la Olteniţa, cu un colectiv de control. Ce ai adus?

— Am aici măsurile şi, după definitivarea lor, vă voi prezenta dispoziţiunea la semnat.

Colonelul Mazăre a citit măsurile, făcând pe text câteva sublinieri.

— Bine, poate începe transmiterea lor, succesiv, prin P.C.O. Să nu uiţi să ordoni ca la toate subunităţile să se execute, cu militarii, instructaje practice, pe bază de semnătură, pentru prevenirea evenimentelor grave, abaterilor şi accidentelor.

Mr. Bălănescu prezentă apoi graficul planificării în serviciul de pază a frontierei a cadrelor comandamentului unităţii, pe care, de asemenea, comandantul l-a avizat.

125

Ioan Bălăei

Lucrurile s-au derulat în continuare potrivit celor convenite şi dispoziţiunea de pază a batalionului, pentru condiţii de iarnă cu căderi abundente de zăpadă şi viscol, a fost transmisă telefonic şi înscrisă în registrele de pază, la toate companiile şi pichetele de grăniceri din sectorul de responsabilitate. De la brigadă nu s-au mai primit completări.

Şi, în timp ce mr. Bălănescu începuse să lucreze la câteva notări de serviciu ale cadrelor din Statul Major, operaţiune ce trebuia încheiată în luna decembrie, în birou a intrat mr. Gavrilă.

— Să trăiţi! Vin de la P.C.O. Ofiţerul de serviciu primeşte o Notă telefonică de la brigadă. Este o dispoziţiune, dată de ei, în care sunt trecute măsurile noastre pentru pază în condiţii de ninsoare.

— Extraordinar, răbufni Bălănescu. Păi nu le-am spus că transmitem noi măsurile. Doar eu am vorbit cu şeful de stat major al brigăzii. Hai să vedem despre ce este vorba.

Au verificat la P.C.O. şi s-au convins că măsurile erau exact aceleaşi, formulate la batalion, transmise informativ apoi la brigadă şi reprimite acum cu alt număr de ordine şi cu atenţionarea că trebuie să ajungă până la pichete.

Bălănescu a cerut la centrală să vorbească cu şeful de stat major al brigăzii, dar acesta plecase din unitate. I-a răspuns şeful Biroului pază, mr. Dumitrescu, explicându-i că el a avut iniţiativa, întrucât ningea la Turnu Măgurele şi brigada trebuia să intervină cu ceva, deoarece, dacă venea un control ar fi fost criticaţi că nu conduc paza şi nu intervin la schimbările de situaţii; în concluzie, a solicitat înţelegere pentru soluţia adoptată de el în lipsa şefului de stat major al brigăzii.

126

Ninge la Turnu Măgurele

Mr. Bălănescu şi-a dat seama încă odată că de ce îţi este frică nu scapi şi că oamenii se desprind greu de unele practici. A raportat şi comandantului despre întâmplare şi la asigurat că va rezolva problema. A cerut la telefon comandanţii de companii, cărora le-a relatat despre primirea noii dispoziţiuni şi le-a indicat ca, în toate registrele de pază să se înscrie la dispoziţiunea batalionului şi numărul de înregistrare al dispoziţiunii de pază al brigăzii, întrucât măsurile sunt aceleaşi.

Şi iar s-a apucat şeful de stat major al batalionului de alte treburi, privind din când în când pe geam cum ningea, cu fulgi mari ca în poveste. Şi-a amintit că băieţelul său, Călin, s-a născut în ianuarie, tot pe o vreme cu ninsoare mirifică, iar acum se bucura de apropiata revedere, aşteptându-l acasă să-l plimbe cu săniuţa.

Deodată, în uşa biroului, a apărut din nou mr. Gavrilă. Bălănescu l-a privit întrebător, cu sprâncenele ridicate.

— Să trăiţi! La Comandamentul trupelor de grăniceri s-a auzit că ninge la Turnu Măgurele, iar cei de la P.C.O. au întrebat la Brigada de grăniceri Giurgiu dacă au fost luate ceva măsuri. S-a raportat că a fost dată o dispoziţiune de pază, pentru tot sectorul brigăzii, fiind de aşteptat să ningă în sudul ţării.

— Mă rog, treaba lor, spuse mr. Bălănescu. Eşalonul superior trebuie să cunoască totul şi să aibă situaţia sub control.

— Şi eu cred la fel, spuse mr. Gavrilă, numai că Punctul operativ al comandamentului a cerut să i se transmită dispoziţiunea dată de brigadă, ca să se poată raporta şefilor că s-au luat măsuri.

127

Ioan Bălăei

Era vorba, de fapt, de dispoziţiunea noastră, a batalionului, copiată de brigadă.

— Am înţeles. Şi în continuare, ce s-a mai întâmplat?

— Păi, lucrătorii de la Bucureşti, probabil din dorinţa de a se evidenţia, au copiat dispoziţiunea brigăzii, de fapt a noastră, i-au dat un nou număr şi au prezentat-o, ca propunere de noutate, să fie transmisă în toate trupele de grăniceri, deci inclusiv la noi, până la nivelul cel mai de jos, al Pichetului de grăniceri.

— Şi te pomeneşti că acum ne transmit nouă măsurile?

— Da, cu atenţionarea că ofiţerii din comandament vor controla la pichete dacă măsurile respective au ajuns la comandanţi şi sunt puse în practică.

— Ca să vezi ce-a ieşit, spuse mirat şi ironic Bălănescu. Probabil că acum ofiţerul nostru din P.C.O. scrie iar măsurile transmise de la C.T.Gr. S-a ridicat apoi de la birou şi a făcut câţiva paşi prin încăpere. Uite ce faci, tovarăşe maior Gavrilă. Te duci la P.C.O. şi vorbeşti cu toate companiile ca la dispoziţiunea noastră, care are şi numărul brigăzii, să-i scrie alături şi numărul dispoziţiunii C.T.Gr. Când vor fi întrebaţi dacă au primit dispoziţiunea cu măsurile pe timp de iarnă, în funcţie de eşalonul care întreabă, să raporteze numărul corespunzător al documentului. Am să vorbesc şi eu cu comandanţii de companii să verific dacă au înţeles. Nu are nici un rost să se scrie şi să se transmită de la companie până la pichete, de trei ori, acelaşi lucru.

— Aşa am să fac, răspunse ofiţerul.

128

Ninge la Turnu Măgurele

— Totuşi, insistă Bălănescu, toate măsurile sunt la fel? Nu este nici o completare, nici o deosebire?

— Există una: „Să se dea jos zăpada de pe cercevelurile geamurilor pentru a nu fi spulberată în încăperi şi să se spargă gheaţa de pe aleile circulate pentru prevenirea accidentelor”. Exact când ofiţerul termină fraza, sună telefonul. Mr. Bălănescu ridică receptorul.

— Sunt centralistul de serviciu, caporal Alexandru. Vă caută „Migdalul”. Aveţi legătura. Era Comandamentul Trupelor de Grăniceri.

— Mr. Bălănescu, şeful de stat major al batalionului.

— Noroc Ioane, col. Suciu. Ce faci, măi, băiatule. Am auzit că ninge la voi, la Turnu Măgurele. Aveţi probleme ?

— Avem, tovarăşe colonel, că noi aici am stabilit nişte măsuri concrete pentru subunităţi, pe care le-am raportat la brigadă şi apoi le-am transmis în frontieră. Măsurile au ajuns pe urmă şi la C.T.Gr., odată cu informaţia că ninge la Turnu Măgurele. Ulterior lucrătorii de la Punctele de comandă operative ale brigăzii şi comandamentului, ni le-au transmis ca fiind ale eşaloanelor respective, deşi erau propriile noastre măsuri plimbate în sus şi în jos. Râd ofiţerii de noi, pe la colţuri.

— Ce să-i faci, Ioane, avem oameni care nu ştiu cum să se evidenţieze şi să-şi justifice activitatea. Bine că mi-ai spus. Mă duc să raportez şefului de stat major al C.T.Gr.

—- Tovarăşe colonel, vă rog frumos nu raportaţi. O să-mi fac duşmani. O să spună că i-am pârât şi nu este bine să te ai rău cu ăştia de la P.C.O., că doar ei fac buletinele informative zilnice şi, dacă vor să te

129

Ioan Bălăei

picteze, îţi trec numai lipsurile. Lăsaţi-o aşa. Măcar în viitor de nu s-ar mai repeta. Numai eu sunt de vină că m-am complicat singur, crezând că simplific lucrurile.

— Bine, Ioane, spuse col. Suciu, ardelean ca şi Bălănescu, de unde simpatia reciprocă manifestată fără rezerve. O lăsăm aşa. Dar, i-a spune, ninge în continuare la voi?

Bălănescu se uită pe geam şi răspunse, râzând: — Gata, a încetat! Nu mai ninge la Turnu

Măgurele!

130

upă formalităţile de la punctul de control, ofiţerul a fost însoţit la comandant. O scurtă

aşteptare în anticameră, timp folosit pentru o sumară aranjare a ţinutei, şi apoi, lăsând bagajul lângă cuier, a intrat în cabinet.

— O, ce plăcere! Bine ai venit, tinereţe! l-a întâmpinat col. Paşcanu George, comandantul marii unităţi de grăniceri, oferindu-i, printr-un gest larg, un loc la masa de consiliu aşezată în faţa biroului. Ce noutăţi pe la eşalonul superior, care ne conduce permanent, cu înţelepciune şi exigenţă ? se adresă zâmbind, cu uşoară ironie.

Era recunoscut colonelul pentru registrul său variat de comportare, în relaţiile cu subordonaţii, de la duritate şi aroganţă, până la afişarea unui respect şi o amabilitate exagerată teatral, cu egalii săi ori superiorii de care nu depindea profesional. Avea obiceiul să glumească şi să ironizeze relaţiile interumane din sistemul ierarhic militar, unde spunea el, „nimic nu se discută, totul se aranjează”. Pe ofiţerii eşaloanelor superioare, veniţi în control sau la activităţi de îndrumare şi documentare, îi trata diferenţiat, după valoare şi influenţa care o aveau la şefii ierarhici importanţi.

Altfel, era un interlocutor inteligent, agreabil, bine informat, foarte bun orator şi cu talente

D

MMIICCAA DDIIPPLLOOMMAAŢŢIIEE

Ioan Bălăei

actoriceşti, capabil să se facă, după cum dorea, fie foarte plăcut s-au absolut imposibil de suportat. În general, un tip imprevizibil, dar care ştia să-şi urmărească consecvent, fără scrupule, obiectivele. Oricum nu era din categoria comandanţilor şi şefilor, mulţi la număr, numiţi în funcţii numai pe criterii de loialitate, relaţii şi dosar de partid, care nu se remarcau doar prin supunere oarbă faţă de cei sus-puşi şi vigilenţa revoluţionară; oameni incompetenţi şi fără caracter, cărora trebuiau să le facă alţii, de regulă mai mici în grad şi funcţii, „cuvântul” pentru tot felul de ocazii, de la cele mai obişnuite festivităţi militare şi întâlniri oficiale, convocări de pregătire şi şedinţe planificate, până la expuneri, conferinţe, vizite, instructaje, bilanţuri şi analize la eşalonul superior.

Îl cunoştea şi-l simpatiza pe tânărul căpitan, lăsându-l să înţeleagă că-i acordă încredere atunci când critica şi ironiza neajunsurile din sistem. Dacă nu ar fi venit de la eşalonul superior, cu siguranţă căpitanul ar fi avut parte de un cu totul alt tratament. Era conştient de acest lucru şi se comporta ca atare.

— Tovarăşe colonel, am primit cu satisfacţie această misiune, convins fiind că am prilejul să învăţ din experienţa bogată pe care o aveţi în relaţiile cu grănicerii vecini, în conlucrarea cu aceştia şi, totodată, am posibilitatea să-mi completez documentarea cu problemele specifice sectorului.

— Da, domnule (folosea în relaţii amicale, aceasta formulă, în loc de veşnicul „tovarăşe”). Am fost anunţat că vei veni la şedinţa de lucru cu împuternicitul de frontieră sovietic pentru sectorul de nord-Sighet. Ştiu că la secţia relaţii internaţionale, din

132

Mica diplomaţie

Comandamentul trupelor de grăniceri, avem ofiţeri tineri, foarte buni. Brusc, a chemat ofiţerul de serviciu.

— Să ne aducă două căni de ceai ! Apoi din nou către căpitan:

— Sper că nu eşti obosit prea tare, chiar dacă ai venit cu trenul de noapte. La tinereţe, o noapte petrecută, fie şi în tren, nu contează prea mult.

— Aveţi dreptate. M-am chinuit în compartiment. Ştiţi că nouă, ofiţerilor inferiori (ce denumire nefericită), nu ne decontează deplasarea la vagonul de dormit. Chiar şi pentru ofiţerii superiori este necesară o aprobare specială. Ce program ordonaţi, ca să ştiu ce am de făcut astăzi?

— Tinere, mâine dimineaţă vom pleca la Sighetul-Marmaţiei, cu maşina. Şedinţa va avea loc la Casa Armatei. Miercuri, la ora 0900, vom întâmpina delegaţia sovietică la frontiera. Astăzi, ai la dispoziţie timp pentru studiul documentelor pregătite, conform ordinei de zi convenite. Mă interesează părerea dumitale privind conţinutul informărilor, situaţiilor statistice pe categorii de evenimente, datele micului trafic şi trecerilor simple peste frontieră practicate de cetăţeni din zonă, proiectul procesului verbal al şedinţei, cu măsurile ce le vom propune pentru perioada următoare, şi livretul cazului în litigiu, în legătură cu trecerea frontierei de către o persoană, cu sensul în U.R.S.S., pe care trebuie să-l soluţionăm întrucât prin corespondenţă n-am reuşit.

Între timp, au fost aduse ceaiurile fierbinţi şi amândoi au sorbit din băutura cu aromă de fructe de pădure.

— Ai să te cazezi la camera de oaspeţi din unitate. Bănuiesc că nici comandamentul nu are bani

133

Ioan Bălăei

să locuiţi la hotel. Suntem săraci, domnule, dar nu ne plângem. Nu avem carburanţi pentru pază, dar nu ne lăsăm, mergem pe jos, comunicăm în dispozitiv prin semne şi semnale, facem focuri pe dealuri, ca strămoşii daci, că nu avem radiotelefoane, iar dacă am primit lanterne nu avem baterii.

Reprezentantul comandamentului n-a zis nimic şi a continuat să-şi bea ceaiul. Paşcanu îl priveşte insistent şi îl întrebă:

— La eşalonul superior nu comentaţi negativ lipsurile? Eu sunt comandant, domnule, şi am răspundere. Voi, acolo, învârtiţi hârtiile în birouri şi la ora şaisprezece plecaţi acasă. Ce va pasă, noi trebuie „să ne descurcăm”, cum zice românul.

— Ei, nici chiar aşa, tovarăşe colonel, văd că sunteţi supărat, dar ne pasă şi nouă ce se întâmplă. De fapt, generaţia dvs., şi chiar unii colegi pe care-i aveţi, decid astăzi. Cereţi-le să rezolve problemele de dotare şi de lucru, iar când veţi ajunge şef şi mai mare să puneţi lucrurile la punct şi să le schimbaţi în bine.

— Da, domnule căpitan. Am înţeles. Nu răspunzi la provocări. Lasă că tot noi le dregem. În legătură cu şedinţa, ce te mai interesează? Cu noi va merge şi şeful Biroului pază din statul major. Translatorul şi dactilografa, îi vom lua din zonă. La şedinţă participă şi comandantul Batalionului de grăniceri Sighet, care este locţiitor al împuternicitului de frontieră. El va fi gazda, aşa că se va ocupa de toate: sala de şedinţe, loc pentru repaosul delegaţiei sovietice, formată din şapte persoane, vizita scurtă la oficialităţile locale, gustări şi masa de prânz şi celelalte lucruri pe care le cunoşti. I-am atras atenţia şi la prosoape şi creioane,

134

Mica diplomaţie

să nu fie chinezeşti că se supără ,,tovarăşii". Râde cu poftă şi îi cere căpitanului ca, după masa de prânz, să revină în birou pentru a discuta şi alte detalii.

Căpitanul Călin Făgărăşanu a mulţumit şi a cerut permisiunea să plece pentru a studia documentele şedinţei. Colonelul Paşcanu i-a spus zâmbind:

— La noapte poţi sa dormi în oraş, dacă ai unde, cu condiţia să ne laşi adresa, în eventualitatea că trebuie să te chemăm. Eu, când eram căpitan, nu dormeam în cazarmă. Vezi numai să nu te afle ăştia de la partid, responsabilii cu morala, că te-ai ars. Eu, pentru aşa ceva, am luat de câteva ori „vot de blam”.

Ofiţerul i-a răspuns că are nişte rude în Oradea, printre care maiorul medic la spitalul militar, Colceriu Decebal, pe care probabil îl va vizita.

— Bine, domnule, vezi să nu fie ca în povestea cu „fratele, soră la spital”.

Râde din nou şi îşi bate prieteneşte interlocutorul pe umăr, după care îi strânge mâna, semn că întâlnirea s-a terminat.

După absolvirea Academiei Militare Generale, actuala Universitate Naţională de Apărare, căpitanul Făgărăşanu a fost încadrat la secţia „Tratate şi topografie” din Comandamentul Trupelor de Grăniceri, unde avea deja o vechime de peste un an. A înţeles la timpul acela că funcţii de conducere importante nu putea primii, întrucât dosarul său nu era în regulă după canoanele vremii. Părinţii nu erau membrii de partid, iar tatăl, deşi fiu de ţăran, cu familie numeroasă, din comuna Popeşti, judeţul Iaşi, fusese funcţionar cu vederi liberale înainte şi după război, aşa cum rezultase din verificările pe linie de cadre.

135

Ioan Bălăei

Aici, la relaţii internaţionale, avea satisfacţii, era un domeniu de muncă aparte, vizând atribuţiile comandamentului pentru aplicarea şi respectarea tratatelor, acordurilor şi convenţiilor de frontieră încheiate cu statele vecine, în legătură cu regimul juridic al frontierei de stat.

Măsurile şi acţiunile la frontieră, atât cele proprii, cât şi cele comune cu organele de graniţă vecine, urmăreau interzicerea trecerilor ilegale de persoane, a traficului de droguri şi substanţe interzise, de armament şi muniţii, a contrabandei cu produse şi mărfuri diferite, îndeosebi băuturi alcoolice, cafea şi ţigări etc.

Activitatea în acest domeniu se desfăşura într-o strânsă cooperare concretă şi permanentă cu structurile Ministerului de Interne, iar pentru relaţiile cu vecinii-sub îndrumarea şi cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe, care avea reprezentanţi la principalele activităţi în pregătire sau derulare. Ca urmare, exista aprecierea oficială a Ministerului Afacerilor Externe că grănicerii practicau o adevărată „mică diplomaţie”, în cadrul instituţiei împuterniciţilor de frontieră, Comisiilor Mixte, delegaţiilor de reprezentare ce activează pe baza legislaţiei bilaterale şi internaţionale în vigoare ,aşa cum face şi astăzi Poliţia de Frontieră.

Numai cazurile deosebite privind complexitatea şi consecinţele, ce depăşeau competenţele împuterniciţilor şi Comisiilor Mixte de frontieră, urmau să fie remise pe cale diplomatică, pentru o soluţionare la nivelul Guvernelor, ceea ce constituia o situaţie specială, de nedorit. Astfel atribuţiile şi activitatea împuterniciţilor de frontieră erau prevăzute

136

Mica diplomaţie

în tratatele şi acordurile de frontieră încheiate de România cu statele vecine, în scopul creşterii operativităţii în rezolvarea evenimentelor şi cunoaşterea legislaţiei de către populaţia din zonă. Periodic şi ori de câte ori era nevoie, împuterniciţii de frontieră se întâlneau în şedinţe, alternativ, pe un teritoriu sau pe celălalt, pentru analiza muncii, soluţionarea unor cazuri şi stabilirea măsurilor pentru perioada următoare.

Împuterniciţii de frontieră erau numiţi de Guvernul României, din rândul ofiţerilor de grăniceri, aveau un aparat propriu (echipă de lucru – n.a.), format din locţiitori, delegaţi, secretari şi translatori şi foloseau o serie de specialişti pe domenii, experţi şi consultanţi, funcţie de natura problemelor abordate.

Revenind la şedinţa pentru care venise căpitanul Făgărăşanu, după întâlnirea cu comandantul brigăzii s-au derulat activităţile pregătitoare stabilite şi, a doua zi, au plecat cu un vehicul din dotare, tip IMS (predecesorul autoturismelor de teren ARO), spre Sighetu-Marmaţiei, prin Satu-Mare. Undeva, dincolo de localitatea Negreşti-Oaş, au avut o pană la maşină şi, până la remediere, maramureşeanul Badea Brici, aşa se numea, i-a invitat la el acasă, în apropiere, fiindcă spunea că nu se cădea ca nişte ofiţeri români să stea singuri în drum, ca între străini. Au fost omeniţi cu pită, slănină, ceapă şi un pahar cu horincă, după ce s-au spălat pe mâini la fântâna din curte şi au folosit un ştergar alb, adus de gazdă, sfioasă şi tăcută, încălţată cu ciorapi groşi, coloraţi, şi opinci.

Tot timpul, colonelul Paşcanu a glumit, a râs şi a lăudat gazdele, mulţumindu-le pentru ospitalitate. La

137

Ioan Bălăei

plecare s-au îmbrăţişat, după care au continuat drumul într-o atmosferă veselă şi optimistă.

În ziua următoare, totul a decurs conform programului. La şedinţă, Făgărăşanu a trăit din nou emoţia reîntâlnirii cu drapelul României, al cărei reprezentant era, aşezat la mijlocul mesei de lucru.

În timp ce pentru majoritatea problemelor prezentate şi analizate discuţiile s-au finalizat cu un punct de vedere comun, dezbaterile au fost blocate în cazul trecerii ilegale a unei persoane, dinspre ţara noastră spre U.R.S.S., despre care se anticipase că vor exista dificultăţi.

Împuternicitul de frontieră român, colonelul Paşcanu, a apreciat cazul ca fiind o încălcare a frontierei de către un cetăţean român, bolnav mintal, fugit dintr-un spital şi, ca atare, săvârşindu-se o trecere neintenţionată şi nu o infracţiune.

Referitor la acest caz, împuternicitul de frontieră sovietic, colonelul Romanov Ghenadi Grigorovici, avea o altă opinie şi anume că individul a trecut intenţionat, fiind infractor de frontieră. Întrucât discuţiile cu argumentele părţilor s-au prelungit foarte mult, fără să se ajungă la un punct de vedere comun, col. Paşcanu, constatând că era ora prânzului, a propus întreruperea şedinţei pentru servitul mesei şi continuarea discuţiilor după amiază. Propunerea a fost acceptată.

Atmosfera se încălzise, ţuica de turţ deschizând apetitul, iar bucătăria tradiţională românească maramureşeană era pe placul tuturor. Pe nesimţite, discuţiile au ajuns din nou la cazul în litigiu, col. Paşcanu abordând în stilul său caracteristic evenimentul respectiv.

138

Mica diplomaţie

— Măi, Grisa (îl cunoştea bine pe rus din alte întâlniri anterioare, când în împrejurări amicale folosea acest diminutiv), de ce nu vrei tu să accepţi că individul care a trecut frontiera nu a făcut-o intenţionat, fiind un om bolnav mintal, aşa cum se precizează în certificatele medicale pe care ţi le-am pus la dispoziţie. Este deci un om iresponsabil. Pierdem timpul degeaba, zău aşa, ascultă-mă pe mine! Apoi, către translatorul sovietic: Vezi, tradu întocmai ce-am spus, colega, că mai înţelegem şi noi ceva ruseşte!

— Îmi pare foarte rău că nu am fost bine înţeles, răspunse calm colonelul Romanov, acest infractor a fost foarte priceput, s-a ascuns bine şi ne-au trebuit mai mult de 48 de ore să-l prindem, angajând foarte mulţi oameni şi maşini. Voi ziceţi că era nebun, dar infractorul ne-a declarat că vroia să se stabilească la noi şi avea la el valută pentru cheltuieli. De asemenea, avea câteva adrese din Moscova. Deci a trecut intenţionat.

— Bine, bine, te-am înţeles, Grişa, dar vreau să te întreb: tu n-ai văzut nebuni care par mai normali ca noi şi totuşi sunt bolnavi? Omul a fugit din spital şi s-a tot dus pe câmp, unde a văzut cu ochii.

— Stai puţin, zice rusul, când a ajuns la gardul electric de semnalizare, de pe teritoriul nostru, infractorul s-a oprit şi la demontat cât a încăput să treacă, după care a continuat deplasarea la noi.

— Păi, vezi, interveni col. Paşcanu, unui om normal i-ar fi fost frică să meşterească la gard, să nu se curenteze şi să nu fie descoperit. Până la urmă, uite ce e, Grişa, ce să caute ăsta la voi, ce aveţi voi şi nu avem noi ca să dorească să trăiască acolo? Eu zic

139

Ioan Bălăei

că dacă unul trece la voi, ăsta nu poate să fie decât un om nebun! Adică, numai un nebun o ia, aşa, razna spre URSS, peste câmp în loc să treacă prin P.C.T.F.!

Îi face discret cu ochiul căpitanului şi îşi băgă nasul în farfurie, lăsând timp translatorului să traducă. Apoi, fără să mai aştepte răspunsul, se ridică având paharul de ţuică în mână:

— Grişa, hai să bem pentru prietenia noastră şi succesul şedinţei de astăzi. Până la urmă, noi am fost întotdeauna corecţi şi ne-am înţeles la frontieră. Mă gândesc că, dacă nu vom ajunge la o soluţie comună, referitor la aprecierea cazului discutat, nu ne rămâne decât să încheiem un Proces Verbal separat, în care să menţionăm poziţiile diferite ale părţilor. Până acum, în activitatea noastră, nu am avut o astfel de situaţie. Regret, dar nu văd o altă rezolvare. Cu siguranţă vom da de lucru şefilor noştri. Asta este! Vă doresc la toţi noroc şi fericire!

Toata lumea a băut din pahare, ruşii le-au golit până la fund, ai noştri cu grimase de sufocare, iar ei exclamând „oceni haraşo”. S-a mâncat cu poftă şi la fiecare pahar s-a rostit câte un toast de către sovietici, deoarece ei aveau acest obicei. Cineva de la noi a făcut şi demonstraţia cu ţuica arzând în farfurie ca spirtul, ceea ce a speriat oaspeţii, Romanov cerându-le să nu mai fumeze că vor lua foc.

Apoi, acesta le-a povestit un banc despre o nouă băutură inventată de sovietici, „Votka atomică”. Spunea că a fost numită o comisie internaţională să testeze calităţile ei. Astfel, câte un specialist american, englez, francez, român etc. şi un rus, au primit fiecare câte o stacană de un sfert de litru cu vodkă. Au băut pe rând câteva guri şi au căzut ameţiţi sub masă.

140

Mica diplomaţie

Ultimul, rusul, a dat pe gât tot conţinutul şi apoi, supărat, a zis: „Ai dracului nenorociţi, abia aţi inventat-o şi aţi şi pus apă în ea!” Un hohot de râs a cuprins sala.

— La un moment dat, colonelul Paşcanu şi-a privit ceasul, s-a ridicat şi a propus continuarea şedinţei pentru rezolvarea cazului aflat în litigiu. După o scurtă consultare a colegilor, s-a ridicat şi colonelul sovietic, ce se îmbujorase vizibil, pe măsura trecerii timpului.

— Tovarăşe George, am reflectat mai mult la cele discutate anterior şi am ajuns la concluzia că totuşi... este posibil ca individul să fie bolnav mintal şi să fi trecut frontiera neintenţionat şi în consecinţă să înregistrăm cazul ca fiind numai o încălcare. În acest sens, sunt de acord să consemnăm în procesul verbal al şedinţei soluţionarea completă a evenimentului şi faptul că fiecare parte, pe teritoriul propriu, va lua măsurile ce le crede de cuviinţă pentru prevenirea în viitor a unor astfel de încălcări.

— Stimate tovarăşe împuternicit, se adresă colonelul Paşcanu, conform uzanţelor, grăbindu-se parcă să nu lase timp ofiţerului sovietic să se răzgândească, apreciez cu satisfacţie, încă o data, modul profesionist şi eficient în care se derulează conlucrarea grănicerească la frontiera comună, în spiritul prieteniei tradiţionale dintre ţările şi popoarele noastre. Închin acest pahar pentru succesul muncii noastre şi pentru sănătatea tuturor celor prezenţi şi a familiilor. La Mulţi Ani!

S-au băut iar paharele până la fund, după care masa a luat sfârşit, urmând ca după o scurtă pauză delegaţiile să se întâlnească pentru finalizarea

141

Ioan Bălăei

şedinţei, definitivarea şi apoi semnarea documentelor de lucru. La ieşirea în holul Casei Armatei, colonelul Paşcanu s-a adresat căpitanului Făgărăşanu:

— Ţi-a plăcut, tinereţe, cum am lucrat? Sper că eşalonul superior va aprecia eficienţa muncii noastre. Ai văzut cum l-am convins pe colegul meu Grişa? Treaba lui cum se va descurca cu şefii de la Moscova. Hai să mergem în sală!

Aşa s-a derulat o noua experienţă pentru cariera tânărului ofiţer de grăniceri, intrat în focul „Micii diplomaţii” chiar cu tovarăşii de la răsărit, care aprindeau lumina în spatele Cortinei de fier.

142

e când aveam câţiva anişori, în preajma Crăciunului, devenisem preocupat să

descopăr adevărul în legătură cu modul în care Moş Crăciun aducea în locuinţa noastră bradul împodobit, fără să fie văzut de cineva. Mama mi-a spus că el intra în casă atunci când noi eram plecaţi şi o făcea prin gemuleţul deschis aflat deasupra uşii de la bucătărie.

Din observaţiile mele, mi se părea că gemuleţul acela era foarte sus ca să urce acolo un om bătrân. Până şi pisica ajungea cu multă greutate. Pe urmă, bradul împodobit nu încăpea pe geamul acela mic, aşa că începusem să bănuiesc că mama îl aducea şi-l împodobea.

Am fost născut în 24 decembrie, în Ajunul Crăciunului, când la creştini se sărbătoreşte naşterea Domnului Iisus Hristos. În seara aceea de Ajun, la ora opt, la geamul camerei în care se afla mama, cuprinsă de dureri, o ceată de copii colindau „O, ce veste minunată!” Bunicul s-a repezit să-i alunge, dar moaşa, poreclită „Buricioaia”, i-a cerut să-i lase în pace, fiindcă este o seară sfântă. Vestea că se aşteaptă o naştere s-a răspândit repede în cartier.

Nu peste mult timp au venit mai mulţi vecini, bărbaţi şi femei, ba chiar şi preotul de la biserica

P

PPOOMMUULL DDEE IIAARRNNĂĂ

Ioan Bălăei

Brâncoveanu, aflată în apropiere, care a rostit o rugăciune încheiata cu „Doamne ajută!” Apoi, cu toţii au colindat şi tata i-a servit cu un pahar de vin. Când au aflat că s-a născut un băieţel sănătos, toată lumea s-a bucurat, au fost făcute urări, printre care şi aceea de a mă face preot. Oamenii şi-au urat sănătate şi pace, deoarece în lume începuse războiul, iar ei erau îngrijoraţi şi temători, mai ales că o parte din Ardeal, unde aveau rude şi prieteni, fusese cedat Ungariei, prin diktatul de la Viena.

Părinţii, care locuiau în Bucureşti, s-au dus de Crăciun la părinţii mamei, întrucât eram aşteptat să vin pe lume abia în luna ianuarie a anului următor, şi astfel că m-am născut mai devreme, în timp ce ai mei erau la bunici. Tata s-a întors la Bucureşti mai repede, iar mama cu mine, după două săptămâni. Au urmat ani grei. România a intrat şi ea în război, Bucureştiul a fost bombardat, pericolele pândeau la tot pasul, iar după o vreme, în care cel de-al doilea conflict mondial a evoluat, aşa cum este cunoscut, soarta acestuia s-a schimbat. Zeci de mii de români şi-au pierdut viaţa departe de ţară sau au căzut prizonieri, printre care şi rude ale familiei noastre.

Întrucât apăruse pericolul ofensivei ruseşti şi distrugerea Capitalei, tata, care lucra la C.F.R. şi fusese mobilizat pe loc, a reuşit să se mute din Bucureşti, cu serviciul, în ultima staţie aflată într-un târguşor de lângă frontiera impusă de diktat. Acolo, la Câmpia Turzii-Turda, s-au dus cele mai crâncene lupte de către armata română în operaţia ofensivă pentru eliberarea Clujului. Şi cum „de ce ţi-e frică nu scapi”, pe timpul când populaţia a fost evacuată de pe linia frontului, în adâncime, eu şi cu două mătuşi am

144

Pomul de iarnă

fost bombardaţi şi mitraliaţi de către avioanele hortiste, care au atacat în zbor razant trenul cu vagoane de marfă în care se găseau copii, femei şi bătrâni din zonă.

Ca urmare, am fugit pe câmp, ne-am adăpostit în porumb şi apoi în nişte sate din împrejurimi, astfel că am fost pierdut, câteva zile, şi după o serie de peripeţii ne-am reîntâlnit şi întors acasă. Tata, după ce ne urcase în tren, plecase în altă direcţie cu documentele de patrimoniu ale staţiei C.F.R. Mama, operată în spital la Turda, fusese şi ea evacuată în altă localitate din adâncime. Mătuşile cu care eram, Florica şi Ortansa, două din cele 6 surori ale tatălui din Moldova, au povestit şi m-au lăudat toată viaţa cât de cuminte şi ascultător am fost în acele zile în care ne-am pierdut de familie şi am văzut moartea cu ochii.

Cred că trecuse un an de la terminarea războiului, după cum mi-a spus mama. Lumea era încă năucită de ororile acestuia, de frica pe care a trăit-o datorită soldaţilor „eliberatori” ce vandalizaseră localitatea, a ruşilor beţi care intrau cu forţa în casele oamenilor, căutând băutură şi femei. Nu-i putea alunga nimeni, decât comisarii lor politici care trăgeau după ei cu pistolul. La un vecin de lângă noi a locuit, un timp, un maior comisar politic rus şi cu el am avut noroc, spunea mama. Asta dacă se întâmpla să fie găsit. Rusul povestea că soţia şi cei doi copii ai lui au murit pe timpul unui bombardament german. Maiorul venea uneori în curte la noi, mă lua în braţe şi plângea.

Cu toate aceste vremuri grele, oamenii se pregăteau să sărbătorească Sfântul Crăciun. Mama a

145

Ioan Bălăei

făcut şi ea tot ce a putut pentru marea sărbătoare creştină, care era, în acelaşi timp, şi ziua mea de naştere.

În dimineaţa Ajunului Crăciunului, când Moşul trecea pe la case şi aducea bradul împodobit, mama m-a chemat şi, ca niciodată, fără să i-o cer, mi-a dat voie să mă duc la joacă la copii vecinului. Mi-a spus că şi ea pleacă cu treabă şi s-ar putea, cât lipsim, să vină şi Moş Crăciun. M-a bucurat această învoire fiindcă tot timpul trebuia să ştie unde sunt şi ce fac.

La vremea aceea, pe valea Arieşului, în zona Turda-Câmpia Turzii, pe malurile râului, erau rămase câmpuri de mine plantate în teren. Oamenii se duceau cu căruţele să scoată pietriş pentru treburile gospodăreşti şi să-şi repare casele. Nu era săptămână să nu se audă explozii soldate cu răniţi şi chiar morţi. În decembrie fiind, ori de câte ori ningea şi se depunea un strat cât de subţire de zăpadă, pericolul era şi mai mare. Pe câmp şi în grădini se găseau locaşe de tragere, armament şi cartuşe de război, căşti, bidoane şi lopeţi militare, precum şi proiectile în stare de funcţionare, ce explodau dacă erau lovite, aşa cum li s-a întâmplat unor copii ce s-au jucat cu ele. Acesta era motivul pentru care nu eram lăsat nesupravegheat şi nici să plec de lângă casă.

Când m-a trimis la joacă, în vecini, fiindcă afară era prea frig, am intrat în casă cu unul din copii, ca să ne jucăm cu ceva, eu postându-mă la fereastră, astfel încât puteam supraveghea la noi în curte uşa şi gemuleţul Moşului.

După o vreme, timp în care nu am văzut pe nimeni, m-am auzit strigat şi chemat acasă. Am plecat ca din puşcă şi când am intrat în casă, în colţul

146

Pomul de iarnă

camerei, era bradul frumos împodobit. A venit şi proprietăreasa să-l vadă, fiindcă ea nu avea copii. Când ne-a primit la ea, să locuim cu chirie, a vrut mai întâi să vadă ce fel de copil eram, ca pe urmă să mă îndrăgească foarte mult.

Bradul avea în el nuci şi dropsuri învelite în staniol, mere şi pere mici, de la munte, cumpărate de la moţii din Apuseni, care veneau cu căruţele şi le vindeau cu ciurul (obiect din lemn pentru cernut făina) pe un blid mare cu făină, ghirlande din hârtie creponată colorată, clipsuri cu lumânări mici, pacheţele cu napolitane şi covrigei, precum şi alte dulciuri făcute în casă din rezerve economisite.

Sub pom erau pachete cu hăinuţe de iarnă tricotate de mână, ce oricum erau de trebuinţă şi, surpriză, am găsit un trenuleţ fără roţi, construit din bucăţele de lemn geluit pe care erau desenate geamuri şi era scris C.F.R. Locomotiva cu aburi avea un dop de plută în loc de coş şi scria pe ea „Viteză max. = 100/h”. Vagoanele erau legate între ele cu nişte cuişoare şi sârmă subţire, astfel încât trenul putea fi tras cu mâna pe covor.

Acest trenuleţ unicat a stat în fiecare an sub brad până când l-am pierdut, ofiţer fiind, la o mutare, ceea ce regret şi acum. Am păstrat mult timp şi un tanc mic din lemn făcut de un unchi în prizonierat. Mama m-a luat în braţe, m-a sărutat şi mi-a spus: „Dragul mamii, Dumnezeu ne-a ajutat şi am scăpat cu bine de război. Să creşti mare, sănătos şi frumos şi să fie pace. Moş Crăciun a fost mai sărac anul acesta, ştie că vei merge la anul la şcoală şi cu siguranţă îţi va aduce mai multe daruri de ziua ta.” M-a sărutat din nou şi parcă i-am simţit lacrimile.

147

Ioan Bălăei

Abia la câteva zile i-am spus că ştiu că ea aduce şi împodobeşte bradul, fiindcă am pândit atunci şi nu a intrat nimeni nici pe uşă, nici pe geam. A râs şi mi-a spus: „Ei, n-a venit! A intrat Moş Crăciun pe cealaltă parte a casei, pe la proprietăreasă, acolo unde tu nu puteai să vezi. Mai bine hai să-mi citeşti pe litere ceva din cărţulia cu poveşti.”

Această mare sărbătoare creştină şi personală m-a bucurat toată viaţa şi am respectat-o indiferent de evoluţia rânduielilor şi a vremurilor. De fiecare dată am fost înconjurat de cei dragi, familie, rude, prieteni şi colegi. Odată a încercat cineva de la serviciu să mă atenţioneze că sărbătoresc Crăciunul. Era un foarte zelos propagandist de partid căruia, atunci când se afla mai multă lume în jurul nostru, cu o enormă satisfacţie, i-am băgat sub nas buletinul meu de identitate.

Au mai trecut vreo 30 de ani. Clubul unităţii unde lucram, de fapt o sală de şedinţe şi de pregătire, era plin cu copii însoţiţi de părinţi. Întreaga clădire a Batalionului de grăniceri din Turnu Măgurele răsuna de gălăgia copiilor, de râsete şi veselie. Greu de stăpânit, nişte copii fermecaţi de frumuseţea bradului împodobit şi nerăbdători să vină „Moş Gerilă” (echivalentul ateu al lui Moş Crăciun dinainte de 1989) cu darurile. Printre ei şi fiul meu, Călin, adus în braţe de mama lui, Doina. „Pomul de iarnă” era frumos împodobit, cu globuri strălucitoare, instalaţie electrică având becuri colorate, alături de bomboane, coşuleţe şi figurine, beteală şi artificii, iar în jurul bradului sacoşe şi pachete cu mult aşteptatele cadouri cumpărate de părinţi, în limita unor sume egal stabilite, pentru a nu exista diferenţe prea mari între pachete.

148

Pomul de iarnă

Cu toate că „Pomul de iarnă”, alături de Revelion, erau singurele sărbători oficiale din luna decembrie, unităţii nu i se repartizau fonduri pentru acestea, astfel încât fiecare se descurca după puteri.

Cine era acest „Moş Gerilă” şi pomul lui de iarnă şi ce căuta el la sfârşitul anului?, părea mai greu de explicat. Totuşi, se spunea că Moş Gerilă reprezintă anul încheiat, în care întotdeauna planurile de producţie au fost îndeplinite şi depăşite, oferindu-se premii şi cadouri pentru rezultatele obţinute atât de către oamenii mari, cât şi de către copii la învăţătură.

Cu aceeaşi semnificaţie se făcea pomul de iarnă, plasat lângă Revelion, când „Moş Gerilă”, reprezentând anul vechi, preda ştafeta noului an, înscris pe eşarfa unui copilaş îmbrăcat în bundiţa albă şi care ar fi trebuit să se numească „Micul Gerilă” sau „Şoimul Gerilă”.

Din nefericire, sărbătorile creştine de iarnă erau transformate şi trucate, iar generaţii de copii s-au învăţat ca acasă să serbeze ceva şi să colinde, iar la şcoală să sărbătorească cu totul altceva.

Familiile grănicerilor nu se bucurau de prea multe distracţii, soţii fiind de regulă plecaţi, aşa că serbarea pomului de iarnă la unitate oferea „condiţii” mai bune comparativ cu cele de acasă. Batalionul avea o autocaravană cinematografică, dotată cu mijloace tehnice audio adecvate unor asemenea festivităţi. Astfel, un ofiţer voluntar îl interpreta pe Moş Gerilă, vorbea cu copiii la microfon, ca la televiziune, se făceau poze, iar poeziile şi cântecele copiilor alcătuiau un adevărat spectacol.

Toată festivitatea constituia şi un bun prilej de cunoaştere şi apropiere a familiilor. Şi la companiile

149

Ioan Bălăei

de frontieră, comandanţii de atunci, Mr. Creţu, ulterior şef de stat major al batalionului, Mr. Torbă, Mr. Chelaru, Cpt. Guler organizau astfel de activităţi pentru cadre şi militarii în termen.

* * *

Amintirile mele sunt dintr-o lume lăsată în urmă

cu bunele şi relele ei. Au trecut iarăşi vreo 25 de ani şi, acum, se apropie din nou Crăciunul şi ziua mea de naştere. Oana Andreea, nepoţica mea, a început să vorbească şi când vede sacoşe colorate arată cu degetul, şi cu sprâncenele ridicate, întreabă: „Căciun, Căciun?”.

Până acum, Oana Andreea s-a arătat fascinată de fiecare dată în faţa bradului de Crăciun, pe care a încercat să-l mângâie şi să-l îmbrăţişeze. Oare ,se va întreba şi ea de unde vine Moş Crăciun? Deocamdată este acaparată de filmele cu desene animate. Dacă va avea totuşi curiozitatea, trebuie să-i găsească explicaţii părinţii, Mihaela şi Călin, întrucât locuim la etajul 7 şi, uneori, … nu funcţionează liftul.

Oana seamănă puţin şi cu străbunica ei, mama mea, pe nume Rozica, de la Rozalia, care cred că ar fi găsit şi de această dată explicaţii privind venirea moşului. Din nefericire ea a plecat pe timpul lui Moş Gerilă.

Mama a avut parte, în lumea aceasta, de multă durere şi enorme greutăţi, suferinţele ei, de până în ultimele clipe, transformând-o pentru mine într-o sfântă. Ca unic copil, voi avea veşnic regretul că nu

150

Pomul de iarnă

am mângâiat-o destul când era bolnavă şi am stat prea puţin alături de ea.

Cu siguranţă anul acesta, dacă ne ajută bunul Dumnezeu, vom sărbători iar naşterea Domnului Iisus Hristos şi Sfintele Zile ale Crăciunului, când Moş Crăciun îi va aduce Oanei daruri în faţa bradului împodobit. Şi noi ceilalţi ne vom bucura împreună la sfintele sărbători, iar eu voi mai adăuga un an la şirul vieţii.

Bine ai revenit, Moş Crăciun!

151

m fost colegi de liceu în perioada cea mai frumoasă şi fără griji a tinereţii. După ani, la

maturitate, ne întâlneam destul de rar şi întâmplător. Întrebările erau, de regulă, aceleaşi: Ce faci, cum o duci, ce mai ştii de colegi? Apoi promiteam că ne vom suna la telefon şi vom stabili o întâlnire pe îndelete şi la o bere, după care grăbiţi ne vedeam fiecare de treabă.

Acum, în postura de pensionari, am hotărât să recuperam din întâlnirile planificate, bucurându-ne de un adevărat „regal” de amintiri, dar şi de aprige dispute privind evoluţia societăţii la care noi am fost părtaşi la cumpăna dintre două lumi şi două milenii. Cât despre berea promisă am fost parolişti ţinând seama însă de unele condiţionări medicale vremelnice.

Să nu creadă cineva că, vezi doamne, toată ziua, bună ziua, stăteam la taclale. Nici nu vă imaginaţi câte lucruri sunt de făcut ca pensionar, începând cu problemele profesionale, dacă ai hotărât să continui parţial preocupările în domeniu, şi până la cele familiale şi gospodăreşti, ca să nu mai vorbim de vechile pasiuni culturale şi sportive. Totuşi, din când în când am bucuria revederii cu Marcel.

— Ce zici că făceai în decembrie 1989? Mă întreabă aşa, din senin, la una din întâlniri, dragul

A

PPEE PPRRUUTT

Pe Prut

meu coleg. Avea în mână un ziar, se pare din provincie, pe care l-a deschis indicându-mi un articol cu titlu mare: „Au apărat cauza revoluţiei”.

— Şi ce-i cu asta? Peste tot în ţară oameni de toate vârstele au socotit atunci că trebuie să facă ceva pentru libertate şi demnitate, pentru viaţa lor şi a copiilor.

— Ai dreptate, da vezi matale, zice colegul, ştii formula „Puţini am fost, mulţi au rămas”. Uite, scrie aici că într-o localitate din provincie s-a constituit o nouă asociaţie de revoluţionari desprinsă din una mai veche, pe motiv că aceasta nu a dovedit suficientă combativitate şi nu a militat pentru acordarea drepturilor ce li se cuvin membrilor săi.

Discuţia începuse în parcul din cartier. Ne aşezasem pe o bancă recondiţionată în preajma alegerilor locale, fiind înainte de prânz, când căldura era încă suportabilă, mai ales că găsisem un loc la umbră în apropierea lacului cu fântână arteziană, dinspre care se simţea o boare răcoroasă.

În faţă, o privelişte frumoasă cu peluze îngrijite şi multe flori. Apoi am avut grijă să ne oprim pe o alee principală, pe unde circula lumea şi se mai puteau vedea şi alte „frumuseţi”, că vorba aceea: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place!”

Dar să revin. M-am uitat şi eu peste articol, după care i l-am înapoiat:

— Pe mine nu mă mai interesează chestiile astea. Este treaba lor să facă şi să ceară ce vor. Un singur lucru nu-l înţeleg. De ce se dau în spectacol certându-se şi blamându-se între ei. Sunt aceeaşi oameni care au fost atunci solidari şi au putut împreună să înfrunte moartea! Şi fiindcă prietenul meu mă privea uşor

153

Ioan Bălăei

mirat, am continuat. Vorbesc despre revoluţionarii autentici, bineînţeles.

— Ştii de ce ţi-am arătat articolul? Ai văzut şi tu că printre revoluţionari erau amintiţi şi militari, ofiţeri şi chiar subofiţeri, probabil cu certificate în regulă. Tu unde erai atunci? Rămăsese cu sprâncenele ridicate provocator.

— Mă, băiatule, în general nu-mi place să vorbesc despre lucrurile astea Dacă te referi la ce au făcut militarii în revoluţie, sunt foarte multe de spus. Lucruri diferite şi destul de complicate, drept să-ţi spun nu am chef să le mai discut aici şi acum. Am să-ţi povestesc totuşi nişte întâmplări reale, trăite de mine şi te las pe tine să apreciezi oamenii şi faptele lor.

A zâmbit încurajator, cu subînţeles, de parcă ar fi gândit „aşa te vreau colega”, apoi s-a aşezat mai comod pe bancă, sugerând că este gata să mă asculte.

I-am povestit pe scurt că, încă de la jumătatea lunii decembrie 1989, împreună cu un colectiv de ofiţeri din Ministerul de Interne şi încă un coleg din Comandamentul Trupelor de Grăniceri, ne aflam într-o activitate de control şi evaluare pe toate domeniile, la o mare unitate de grăniceri din nord-estul ţării, în vederea trecerii grănicerilor din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne. Prin urmare, participam la coordonarea, îndrumarea şi valorificarea activităţilor de control în unităţile şi subunităţile de frontieră, centralizând şi sintetizând datele şi concluziile rezultate pe parcurs. Trebuie să-ţi precizez că trecerea grănicerilor de la M.Ap.N. la M.I. nu s-a mai realizat atunci, ci după cum ştii, câţiva ani mai târziu.

154

Pe Prut

Când au început manifestaţiile la Timişoara, informaţiile care ajungeau la noi erau sumare. Cunoşteam ceea ce se transmitea oficial la radio şi televiziune, dar şi unele zvonuri din surse diferite. Pe măsură ce am aflat şi înţeles că la Timişoara se găsesc în stradă nu huligani care devastează, ci o mare parte a populaţiei oraşului, care luptă pentru libertate, democraţie şi o viaţă mai bună, au început să apară tot mai multe voci şi la noi care exprimau nemulţumiri şi comentarii negative referitoare la condiţiile de serviciu şi de viaţă ale militarilor de toate gradele şi ale familiilor lor. De fapt, nemulţumirile au fost spuse direct, inclusiv în unele şedinţe, cu mai mult timp înainte.

Oamenii erau revoltaţi pentru condiţiile proaste în care îşi îndeplineau grănicerii misiunile de frontieră, pentru echipamentul necorespunzător, care însemna haine vechi şi bocanci rupţi, cu care nu se putea executa serviciul în teren pe ploaie, frig sau zăpadă, lipsa resurselor financiare pentru reparaţia cazărmilor, procurarea combustibililor pentru foc, cumpărarea alimentelor şi altele. Ca urmare, în cazărmi era frig, nu funcţionau băile, nu era lumină, iar norma de hrană nu putea fi respectată, apelându-se la tot felul de substituiri. Cât despre mijloacele tehnice de pază şi cele de transport, nici nu se mai punea problema folosirii lor în serviciu.

Văzându-mă probabil din ce în ce mai iritat, colegul meu Marcel găsi de cuviinţă să mă întrerupă:

— Lasă, că toată populaţia suferea de frig, nu avea căldură, lumină şi mâncare. Soluţia oferită era „Să mai punem o haină în plus şi să strângem cureaua”. Asta era situaţia peste tot, încerca să mă mai domolească prietenul.

155

Ioan Bălăei

— Sigur ca da, i-am răspuns coborând un pic glasul, numai că tinerii aduşi atunci să-şi facă datoria de onoare faţă de ţară trebuiau să doarmă în frig, să facă opt, zece sau chiar 12 ore în serviciu de pază, mergând pe jos zilnic 10-15 km, având în picioare bocanci scâlciaţi şi un singur costum uzat şi rupt de nu mai ţinea la cârpit, iar toate astea după ce au mâncat o porţie de macaroane sau de orez şi au băut o cană de ceai. Aşa arată grănicerul român la frontiera ţării sale. Ştii câte cartuşe de război pentru pistolul mitralieră avea fiecare din tinerii militari grăniceri în serviciu? „Numai” 60 de cartuşe, în două încărcătoare pline. Ei, ce părere ai? Şi fără să aştept răspunsul, am încercat să-i explic colegului cât de greu era să motivezi un tânăr în condiţiile date, folosind în exclusivitate exemplul oferit de vitejii noştri înaintaşi.

Am continuat să-i spun că, resursele financiare nu asigurau decât 20% din necesarul de carburanţi şi energie pentru mijloacele tehnice de pază, autovehicule, nave şi ambarcaţii maritime şi fluviale, că au fost suspendate la un moment dat fondurile pentru pregătirea de luptă şi aplicaţiile de specialitate. Incredibilă situaţie! Cu toate acestea, s-a găsit soluţia compensării lipsurilor prin suprasolicitarea oamenilor fizic şi psihic.

— În aceste condiţii, evenimentele din decembrie 1989 au determinat trecerea succesivă, la ordin, a subunităţilor de frontieră la pază întărită, ceea ce a însemnat creşterea normei de serviciu, întărirea dispozitivului pe anumite direcţii, intensificarea cercetării terenului şi, în final, pregătirea trecerii la apărare cu efectivele disponibile în anumite porţiuni de frontieră. Subunităţile trebuiau să fie gata

156

Pe Prut

permanent pentru ripostă, efectivele având dotarea de război conform planurilor pregătite de statele majore. Pe unele direcţii importante, echipe de grăniceri au trecut la apărare pe Prut.

Batalionul de instrucţie de la comandamentul brigăzii, precum şi subunităţile de asigurare aveau militarii pregătiţi pentru intervenţie la frontieră, oamenii erau echipaţi şi cu armamentul individual asupra lor, uneori aşteptând chiar îmbarcaţi pe maşini. În câteva rânduri a fost distribuită şi muniţia de război.

Ceea ce îţi spun acum nu sunt lucruri auzite, ci trăite de mine în acele zile când am fost în mijlocul militarilor, am stat de vorbă cu comandanţii subunităţilor de frontieră şi de instrucţie, am verificat dispozitivele.

În acelaşi timp, în oraşe şi localităţi mai mari grănicerii au fost solicitaţi şi au participat, în toată zona de est, alături de celelalte structuri ale M.Ap.N. şi M.I., la protecţia oamenilor şi bunurilor, la desfăşurarea normală a activităţilor de aprovizionare şi deservire a populaţiei.

— Tu nu ai fost militar decât prin convocări pe timpul facultăţii, îi spun lui Marcel, dar îţi poţi imagina ce stare de tensiune există, ce însemna pentru noi, cei de la comandamentul trupelor, să contribui cu autoritatea instituţiei pe care o reprezinţi, la funcţionarea unui mecanism atât de complex, în condiţiile când exista o adevărată cavalcadă a zvonurilor şi chiar a informaţiilor care circulau pe diferite căi, unele cu acces limitat şi de uz intern. Astfel erau anunţate atacuri teroriste terestre şi cu desant aerian pe elicoptere, precizându-se şi

157

Ioan Bălăei

locul probabil al folosirii acestora, posibilitatea unei agresiuni la frontieră, fiind semnalate pregătiri ale unor unităţi militare pe teritoriul vecin, în imediata apropiere a Prutului. Se primeau informaţii că, în oraşe, teroriştii au atacat diferite obiective, otrăvesc apa, distrug instalaţiile de aprovizionare cu energie a spitalelor, fabricilor şi a altor instituţii etc.

În toată această nebunie a informaţiilor, a stării de incertitudine, a ezitărilor şi nesiguranţei, manifestate într-un sistem caracterizat în condiţii de normalitate, de rigoare şi ordine, de coerenţă şi eficienţă, timp de aproape o lună, în sectorul frontierei de est, care măsura aproximativ 500 km în unităţi şi comandamente, în dispozitivele grănicereşti, inclusiv în cele cu patrule şi posturi izolate dispuse în sectoare greu accesibile şi periculoase nu s-au săvârşit abateri disciplinare, nu s-a înregistrat nici o părăsire de misiune sau dezertare, nu s-a tras un foc de armă şi nu s-a pierdut nici un cartuş. Trebuie să-ţi spun că această stare de lucruri a existat nu numai în frontiera de est, ci pe toată graniţa ţării. Am avut colegi, comandanţi şi şefi de state majore, specialişti de la eşaloane diferite, care atunci, în condiţii deosebite, au manifestat un înalt profesionalism şi patriotism, îndeplinindu-se în mod exemplar atribuţiile la frontieră. Mă gândesc la coloneii, ulterior generali, Dumitru Luca, Nicolae Moldovan, Vasile Totorcea, Mihai Caliniuc, Neculai Burnichi, coloneii Gheorghe Stancu, Vasile Jingan, Ion Constantinescu, Stere Alexandrescu, Zaharia Ivaşcu, Iulian Lică şi mulţi alţii. Mi-ar face mare plăcere să ne întâlnim cândva, măcar cu o parte din ei, să-i cunoşti.

158

Pe Prut

Am încheiat apoi cu întrebarea: Eşti mulţumit de răspuns? Acum ştii unde am fost atunci!

— Da, m-a aprobat colegul, oarecum pe gânduri. În definitiv, aţi fost acolo unde trebuia şi vă era locul. Apoi întotdeauna s-a vorbit că, grănicerii au fost bine instruiţi, reprezentând trupe de elită. Până şi pe „Vremea lui Ceauşescu”, cum spune lumea, n-am văzut grăniceri pe şantiere de construcţii, în detaşamente de muncă, în economia naţională sau la agricultură.

— N-ai văzut tu grăniceri la muncă, dar îţi spun eu că am dat şi noi efective din puţinul pe care-l aveam, iar pe plan local să nu mai vorbim!

M-am oprit din poveste privind la ceas, constatând că era timpul să iau nişte medicamente la oră fixă, ceea ce am şi făcut. Inima-i de vină şi trebuie s-o menajez. Mi-au spus doctori Blaj şi Ciobâcă despre faptul că inima mea a avut parte de prea mult stres, de emoţii, supărări şi... fumat. Am reuşit ca acest ultim factor de risc să-l înlătur.

— Ţin să-ţi mai povestesc un episod interesant, am continuat. Pe data de 23 decembrie, dacă îmi aduc bine aminte, am primit la brigada de grăniceri o notă telefonică de la împuternicitul sovietic de frontieră de la Chişinău, cu care exista o astfel de legătură telefonică specială. Se solicita o întâlnire la ora 13.00., între împuterniciţii de frontieră români şi sovietici, pe toate podurile rutiere de peste Prut, fără să se propună, conform uzanţelor de cooperare, şi problemele ce urmau să fie discutate.

159

Ioan Bălăei

— Şi ce aţi făcut, nu mai avu răbdare prietenul meu. La vremea aceea în ţară exista temerea pentru o intervenţie rusească.

— S-a raportat la Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi după o perioadă de timp ce mi s-a părut o veşnicie, odată cu aprobarea participării la întâlnire, colonelul Geantă Petre, ulterior general, acum pensionar, un om şi specialist excepţional, ne-a ordonat din proprie iniţiativă şi răspundere, ca în nota telefonică de răspuns, să anunţăm sovieticii, anticipat, că partea română nu solicită nici un fel de ajutor din afară. Ca urmare, nota telefonică conţinea foarte clar şi fără echivoc refuzul la eventuala oferta a „ajutorului sovietic”.

— Sunt foarte curios cum a decurs întâlnirea pe poduri şi ce s-a întâmplat după?

— În legătură cu pregătirea întâlnirii ofiţerilor noştri cu cei sovietici, trebuie să-ţi spun nişte lucruri absolut necunoscute. În momentul apariţiei solicitării unor convorbiri la linia de frontieră, am încercat să anticipăm problemele ce vor fi ridicate de sovietici, comportamentul lor şi posibilele reacţii ori consecinţe la refuzul nostru de a fi ajutaţi. Se punea astfel întrebarea dacă ei sunt pregătiţi ca, indiferent de răspunsurile noastre, să folosească întâlnirea ca pretext pentru a pătrunde în forţă cu efective şi tehnică militară pe teritoriul nostru. Sigur, astăzi, şi tu vei spune, ca mulţi alţii, că nu era posibil, că pentru a interveni nu aveau nevoie să aştepte un anumit prilej sau să-l fabrice. Puteau s-o facă oricând, prin surprindere.

Am făcut o pauză ca să-l las pe Marcel Ciupercescu să reflecteze, după care am continuat.

160

Pe Prut

Mai trebuie să-ţi spun că în zilele respective circulau informaţii referitoare la concentrări de trupe şi tehnică militară pe teritoriul vecin, că exista o stare de tensiune accentuată, de agitaţie generală, ameninţări teroriste referitoare la atacul unor obiective, dispariţia unor personalităţi şi alte numeroase scenarii dramatice.

— Îmi imaginez starea în care vă aflaţi atunci, dar pentru mine, mărturiseşte colegul, este clar că noi nu le puteam rezista, iar pentru o invazie se puteau găsi şi ulterior justificări.

— Domnule, pe tema asta putem discuta multe lucruri. Cert este că în zilele acelea pentru noi ameninţarea exista şi se amplifica pe fondul situaţiei generale amintite, a momentelor dificile şi a tuturor incertitudinilor generate de căderea sistemului şi a instituţiilor statului totalitar. Apoi, să nu uităm că noi, românii, ne-am temut de multe ori în istorie de o invazie din est.

În consecinţă, ne-am consultat cu ofiţerii împuterniciţi de frontieră şi ei au decis că, indiferent ce se va întâmpla, acolo, pe poduri, împreună cu translatorii, ofiţerii din statele majore, comandanţii de subunităţi de pe direcţiile respective, toţi cei prezenţi la întâlniri, să nu se dea la o parte de pe pod orice ar fi, iar dacă este cazul să folosească armamentul din dotare.

M-am oprit din relatare, amintindu-mi cu mare emoţie atitudinea exemplară, greu de evaluat în cuvinte obişnuite, a ofiţerilor de grăniceri care s-au pregătit şi au participat la întâlnirile de pe poduri: Butnaru, de la Iaşi, Ichim, de la Galaţi, Togan, de la

161

Ioan Bălăei

Botoşani, Sârghea, de la Huşi, împreună cu ceilalţi subordonaţi ai lor ce compuneau delegaţiile noastre.

Am reluat discuţia explicând că împuterniciţii de frontieră români, numiţi de guvern în această funcţie, erau de regulă stabiliţi din rândul comandanţilor de mari unităţi şi unităţi de grăniceri de la frontiera respectivă.

— Ofiţerii amintiţi erau comandanţii unităţilor de grăniceri din sectorul respectiv. Majoritatea dintre ei au stabilit că, în apropierea podurilor pe care urmau să aibă loc întâlnirile, să fie pregătită o subunitate cu armamentul principal şi muniţie de război, în măsură ca, la un semnal, dacă ruşii vor încerca să treacă în forţă pe pod cu trupe şi tehnică militară, să deschidă focul împotriva agresorilor, sacrificându-i şi pe ai noştri. Ar fi fost dovada supremă pentru istorie că România a fost invadată, că nu s-a acceptat ajutor militar străin, iar grănicerii şi-au îndeplinit datoria până la capăt.

Am tăcut o vreme amândoi, lăsând probabil să vorbească numai sufletele noastre cuprinse de emoţie.

— Şi, până la urmă s-a terminat cu bine, slavă domnului! rupse colegul tăcerea.

— Da, cu destule emoţii. Ofiţerii ruşi veniţi la întâlnire erau de arme şi specialităţi diferite, se vedea după însemnele de la uniforme, discuţiile fiind conduse de cei doi împuterniciţi de frontieră, grăniceri. La unele din aceste întâlniri, împuterniciţii noştri de frontieră au fost invitaţi la discuţii în interiorul unor clădiri din apropiere, cum se proceda în asemenea ocazii. Sovieticii s-au interesat de situaţia din zonă şi dacă se desfăşoară acţiuni care să pericliteze frontiera comună şi relaţiile de conlucrare grănicerească prevăzute în Acordurile,

162

Pe Prut

Convenţiile şi protocoalele de frontieră încheiate de cele două state vecine.

Au fost confirmate presupunerile noastre privind oferta sovieticilor de a ne acorda ajutor de orice natură. Ruşii au înţeles că refuzul nostru este clar.

Apoi, pe fiecare pod, la linia de frontieră, cele două delegaţii aliniate s-au salutat în acelaşi timp, conform protocolului, după care s-au înapoiat pe teritoriul propriu.

Am făcut din nou o pauză şi mi s-a părut că Marcel a răsuflat uşurat.

— Şi noi am răsuflat uşuraţi, atunci când, telefonic, cei care observau permanent „în direct” cum se spune, ce se întâmpla pe poduri, ne-au comunicat bucuroşi, rând pe rând, că delegaţiile se salută şi părăsesc podurile. Apoi ne-am grăbit să raportăm la Bucureşti ce s-a discutat şi că totul s-a încheiat cu bine.

— La întâlnirile astea aţi fost numai voi, grănicerii? Deoarece am citit prin unele ziare că s-au întâlnit la frontieră tot felul de militari şi civili revoluţionari, lăudându-se că ei au prevenit şi descurajat invazia sovietică.

— Da, am citit şi eu, i-am răspuns. Ce pot să-ţi spun, întrucât am fost prezent, în acele zile, permanent, alături de colonelul Apostol Gheorghe, un profesionist remarcabil şi un mare patriot, care asigura comanda brigăzii, că până la 25 decembrie, pe frontieră şi la frontieră nu au fost decât grănicerii, că paza şi apărarea frontierei s-au executat conform legislaţiei de frontieră în vigoare şi a planurilor existente, că am avut un control total asupra situaţiei şi că s-au asigurat stabilitatea şi normalitatea în

163

Ioan Bălăei

sectorul de est al frontierei ţării. Nu a îndrăznit nimeni şi nu s-a înregistrat nici o tentativă de trecere frauduloasă sau de contrabandă. Cine a declarat că s-a plimbat prin apropierea frontierei, că s-a întâlnit oficial cu cineva, fără să ştim noi, şi că a stabilit anumite lucruri privind trecerea frontierei în zilele de foc ale revoluţiei, a încercat să păcălească opinia publică, ca să nu folosesc aprecieri mai dure, din felurite interese, inclusiv personale, atribuindu-şi anumite merite. Din câte am aflat ulterior, unora le-a şi reuşit, fiind declaraţi revoluţionari, primind şi recunoaşterile de rigoare.

— Sunt curios ce fac acum grănicerii de la poduri? insista prietenul meu. Dar cei care au apărat obiective, au ajutat populaţia din zona de frontieră, au protejat oamenii şi bunurile?

— Ce să facă, majoritatea îşi fac în continuare datoria, înţelegând că, indiferent cum se numesc, grăniceri sau poliţişti de frontieră, oamenii care şi-au pus şi îşi pun viaţa şi energiile în slujba ţării la hotarele ei, au socotit atunci ca şi acum că locul lor era acolo pe frontieră şi că jurământul dat trebuia respectat cu sfinţenie şi pentru asta nu li se cuvin recompense şi titluri.

O parte din cei la care ne-am referit sunt acum pensionari, cu grijile şi necazurile specifice vârstei ca şi noi. Poate voi avea prilejul să-ţi fac cunoştinţă cu unul dintre ei. Cu cel care îmi mărturisea că după plecarea ruşilor de pe pod, având obsesiv grijă să nu ridice din greşeală mâna, ceea ce reprezenta semnalul pentru deschiderea focului asupra podului de pe frontieră, a ţinut mâna stângă în buzunar, cu pumnul

164

Pe Prut

strâns, aşa de încordat că apoi i-au trebuit minute bune să poată întinde degetele amorţite în încleştare.

— Mi-ai spus, într-adevăr, lucruri interesante despre acele zile şi am simţit emoţia ta pentru unele evenimente trăite atunci. Este drept că uneori spusele tale despre „datorie”, „hotare sfinte” semănau cu discursul de la fostul învăţământ politic. Scuză-mă că spun asta! Am mai înţeles că nu vă consideraţi revoluţionari sau că aţi avut merite în revoluţie. Totuşi cred că lumea nu cunoaşte multe din faptele anonimilor. De ce nu le scrii?

— Nu trebuie să te scuzi şi poţi să spui ce vrei şi ce gândeşti. Ne-am câştigat acest drept pentru care unii au făcut sacrificiul suprem. Şi eu am dreptul să spun ce simt şi gândesc, iar comportamentul nostru reflectă nivelul educaţiei şi culturii fiecăruia. Trebuie să ştii că din acest punct de vedere nu-mi reneg trecutul, parţial comun, colega dragă. Îţi aminteşti câte vise frumoase ne-am făcut atunci, la terminarea liceului, şi câte proiecte aveam de înfăptuit. Printre altele, ni se spunea că noi, tânăra generaţie, vom construi o lume nouă. Şi acum, după peste 40 de ani, li se spune tinerilor acelaşi lucru. Oare, va ajunge cineva vreodată să trăiască într-o astfel de lume nouă promisă?

Ne-am ridicat de pe bancă, îndreptându-ne spre ieşirea din parc. Nici n-am luat seama când a trecut timpul. Cred că discuţia a fost de data aceasta mult prea serioasă. Aveam aerul unor oameni cu preocupări foarte importante şi nimic, credeam noi, nu ne trăda postura de pensionari. Ne făceam iluzii. La telefon vom conveni revederea. Pe curând, colega!

165

Ioan Bălăei

Am scris despre aceste întâmplări la început de vară, într-un oraş prea plin de miresmele teilor înfloriţi şi de amintirea marelui Eminescu.

166

fară se aud deja peste tot pocnete de petarde şi artificii. Pe stradă este încă forfotă,

oamenii se grăbesc spre casă după ce au întârziat la ultimele cumpărături sau se îndreaptă spre locurile de întâlnire cu cei alături de care vor petrece revelionul.

Ultima zi din acest an este pe sfârşite, mai este puţină lumină şi agitaţia străzii se reduce treptat. Negustorii de artificii continuă să-şi cheme cu insistenţă cumpărătorii, pentru a vinde tot ce mai au, la un preţ cât mai bun.

Pe trotuarul bulevardului ce duce la stadion, mai sunt comercianţi ambulanţi cu legume şi fructe puse în lăzi sau grămezi, direct pe jos, în ciuda riscului de a fi amendaţi. Unii au în faţă şi recipiente de plastic cu vin de casă din producţia locală. Toţi speră până în ultima clipă să mai vândă câte ceva întârziaţilor.

Cumpăr şi eu nişte mere, ferindu-mă tot timpul de pocnetele petardelor aruncate de copii. Apoi mă hotărăsc să cumpăr şi un litru de vin, aşa, de curiozitate, deşi nu sunt decât un consumator ocazional. Astfel, am ales cu privirea un bărbat, venit probabil dintr-un sat aflat în apropierea Bucureştilor,

A

RREEVVEELLIIOONN CCUU ŞŞII FFĂĂRRĂĂ…… IIOONNIIŢŢĂĂ

Ioan Bălăei

şi l-am întrebat ce gust are vinul roşu. Mi-a spus că este curat, aromat şi puţin aspru, invitându-mă să-l încerc.

Nu ştiu cum să procedez. Să beau din sticlă? Dacă nu-mi place, îi dau sticla înapoi? Atunci, proprietarul, calm, văzându-mă fără experienţă, a deschis tacticos capacul de la sticlă, l-a întors pe post de păhărel şi după ce a turnat în el vin, ca într-un degetar, mi l-a întins pentru degustare. Am repetat experienţa, exerciţiul devenind ceva plăcut şi până la urmă, înveselit puţin, am ales un litru de vin rozaliu, cumpărând de la o bătrânică grăbită să plece după ce ne-am urat La mulţi ani! Era prima oară când cumpăram vin pe stradă.

Seara s-a aşternut foarte repede, trecătorii au început să se rărească, iar în magazine vânzătoarele au trecut la curăţenie, cu gândul să plece cât mai repede acasă. M-am aşezat pe una din băncile metalice, recent instalate în părculeţul de lângă complexul „Drumeţul”. Afară era destul de bine. Iarna începuse cu o vreme caldă şi uite că, la câteva ore de Anul Nou, nici urmă de zăpadă. Acum câteva zile a plouat, dar timpul s-a îndreptat şi lumea va putea petrece în pieţele mari, afară, cu muzică şi dans la discreţie, cu mult mai puţină cheltuială, aşa cum se întâmplă şi în Occident.

Am privit din nou strada şi vitrinele frumos luminate, geamurile blocurilor prin care se vedeau ghirlande de becuri colorate, totul învăluit într-o aură de sărbătoare. Am închis ochii şi acolo, în întuneric, am revăzut nopţile în care, de Anul Nou, mă aflam în misiune la graniţă, controlând tinerii militari grăniceri planificaţi şi trimişi în serviciul de pază de mine,

168

Revelion cu şi fără… Ioniţă

alături de care voiam şi trebuia să fim la cumpăna dintre ani pentru a-i motiva să se comporte aşa cum le pretindeam. Le spuneam atunci, cu convingere, că din fiecare generaţie au fost tineri care, la Anul Nou, făceau de veghe la frontieră şi că acest lucru a rămas imprimat în sufletul fiecăruia pentru toată viaţa.

Şi atunci, ca şi acum, în noaptea de Revelion, mii de oameni, militari în termen şi profesionişti, sunt în serviciu sau urmează să plece în patrulare ori în Punctele pentru controlul trecerii frontierei, socotind că este firesc să-şi facă datoria în orice condiţii.

Îi văd cu ochii minţii pe cei care, de-a lungul a peste 3.200 km ai frontierei ţării, sunt în misiune, la cumpăna dintre ani, în zone de munte, de câmpie, la mare sau fluviu, ori în deltă precum şi în Punctele pentru control, rutiere, feroviare, din porturi şi aeroporturi, simţindu-mă alături de ei, cu speranţa în viitorul nostru şi al copiilor.

Drumurile lor îmi sunt cunoscute, pe unele chiar le-am parcurs învingând adesea destule greutăţi şi situaţii dificile. Îmi amintesc că, ajuns în subunităţile de frontieră, colegii mai în vârstă m-au atenţionat că zilele naţionale şi religioase se sărbătoresc „prin muncă”, iar în paza frontierei se aplică doar măsuri speciale, tocmai pentru a se preveni evenimentele negative.

Pentru sărbătorile de iarnă, pe vremuri circula explicaţia cu nuanţă de poveste că Moş Crăciun, Moş Niculae şi Anul Nou sosesc întâi la frontieră, înainte de a intra în ţară, unde fac un popas la grăniceri şi poliţişti, după care încep călătoria la oraşe şi sate pentru a împărţi daruri şi a aduce bucurie şi fericire copiilor şi părinţilor, tuturor românilor. Sunt singurii

169

Ioan Bălăei

cărora nu li se solicită documente şi nu li se aplică ştampila de intrare.

În frontieră, nopţile din decembrie erau foarte întunecoase şi ceţoase. De cum ieşeam din cazarmă, ajungeam în câmp şi intram direct în perdeaua de întuneric. Pe atunci, în comună, străzile nu erau luminate. Câteva becuri ardeau doar la Sfatul popular, la Miliţie şi cârciumă. Dincolo de frontieră se vedeau lumini din Iugoslavia.

Dacă iarna era cu zăpadă, vizibilitatea devenea mai bună şi puteau fi observate mai uşor siluetele, iar prezenţa grănicerilor în halate albe nu era sesizată în teren.

Până la sărbătorile de iarnă, în subunităţile de frontieră luam o serie de măsuri specifice sezonului. Astfel, făceam recunoaşteri în teren şi plantam indicatori pentru prevenirea rătăcirilor pe timp de ceaţă şi zăpadă, amenajam locuri de adăpostire în caz de furtuni sau viscole, cu depuneri mari de omăt, ce puteau surprinde patrulele grănicereşti în misiune. Peste tot, cei de la munte, la mare, pe fluviu şi în deltă luau măsuri specifice asemănătoare.

La primele ninsori, amenajam cu pluguri de zăpadă pârtii de patrulare pentru deplasarea grănicerilor în serviciu, astfel încât să se păstreze stratul de nea pentru a înregistra urmele infractorilor. Procedând aşa, întregul dispozitiv de pază era adaptat şi redimensionat, asigurând o mai bună folosire a efectivului de militari care plecau în serviciu în două ture a câte patru ore.

Ţinând seama de evoluţia vremii, realizam rezerve mai mari de alimente prelucrate, dar şi de legume felurite, depozitate în beciuri construite

170

Revelion cu şi fără… Ioniţă

special pentru păstrarea cartofilor, cepei, rădăcinoaselor, inclusiv a făinii pentru preparatul pâinii, în situaţii de izolare. Tot aici, trebuie să amintesc aprovizionarea cu lemne de foc şi cărbuni, cu lămpi de petrol şi felinare, necesare în situaţia întreruperii energiei electrice sau acolo unde aceasta nici nu exista. Uneori, ca în bancul cunoscut, când aveam sticle de lampă nu aveam fitil, şi când le descopeream pe amândouă, uitate pe rafturile vreunui magazin sătesc, fiindcă nu se mai fabricau, nu aveam fondurile necesare pentru achiziţii.

Pe măsura apropierii Anului Nou, ca şi la celelalte sărbători, începeau instructajele privind modul de acţiune în pază, prevenirea abaterilor disciplinare şi a accidentelor, a consumului de băuturi alcoolice şi părăsirea locului de serviciu, a îmbolnăvirilor şi îndeosebi a degerăturilor, în sezonul de iarnă.

Solicitam din timp şi aveam asigurat echipamentul de iarnă, bocanci noi sau reparaţi, precum şi condiţii pentru încălzirea cu sobe călduroase a încăperilor, îmbăierea militarilor şi odihna acestora. De multe ori nu aveam combustibilii necesari şi trebuia să grupăm oamenii într-o singură încăpere încălzită, unde mâncau, se odihneau şi desfăşurau celelalte activităţi, la grămadă, cum se spune.

Îmi amintesc că pregătirile noastre pentru revelion, ale ofiţerilor şi a singurului subofiţer din subunitate, nu depăşeau pe cele obişnuite unei petreceri în familie. Două cadre locuiau în case vechi, primite de la primărie, aflate, una gard în gard cu cazarma, iar cealaltă peste drum de ea. La una din

171

Ioan Bălăei

cele două familii ne adunam de sărbători, lângă subunitate, unde activităţile privind paza frontierei se derulau ca în zilele obişnuite.

De Anul Nou însă toate încăperile din cazarmă erau amenajate de către militari după gustul lor. Un moment deosebit îl reprezenta împodobirea bradului, pe care-l primeau de la batalion, împreună cu ceva podoabe de pom, la care se adăugau ornamentele cumpărate de noi sau confecţionate din hârtie colorată.

Pentru noaptea de revelion, în paza frontierei stabileam fiecare loc de serviciu pentru patrulele şi posturile grănicereşti, ţinând seama de caracteristicile terenului şi activităţile din zona de frontieră care puteau favoriza tentativele de trecere frauduloasă şi de contrabandă. Apoi, stăteam de vorbă cu fiecare militar şi îl pregăteam pentru misiune, explicându-i necesitatea unei comportări vigilente şi corecte pentru a preveni folosirea nejustificată a armamentului, consumul de băuturi alcoolice în timpul serviciului, părăsirea locului în care trebuie să execute misiunea, precum şi prevenirea abaterilor şi accidentelor de orice natură.

Insistam ca, la miezul nopţii şi sosirea Noului An, să nu se tragă cartuşe de iluminare ori de război, să nu fie declanşate mijloace tehnice de semnalare care produceau zgomote, toate pentru a nu crea o situaţie de frontieră falsă cu efecte negative, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile cu autorităţile de graniţă ale statului vecin.

Revenind la petrecerea noastră, a cadrelor şi familiilor lor, îmi amintesc că doi dintre noi trebuiau să se comporte ca „şoferii”, adică să nu se atingă de

172

Revelion cu şi fără… Ioniţă

vreun pahar de vin sau ţuică, deoarece un ofiţer asigura „permanenţa”, respectiv conducerea unor activităţi din subunitate şi darea misiunilor la posturile şi patrulele grănicereşti ce plecau în serviciu, iar altul trebuia să fie pregătit pentru intervenţie în frontieră, la nevoie, împreună cu grupa de alarmă.

Şi pentru militari se făceau pregătiri speciale, începând cu masa de Anul Nou, care avea toate produsele tradiţionale şi pentru care gospodarul companiei (subofiţerul administrativ de azi – n.r.) tăia un porc din cei 2-3 crescuţi cu resturi de mâncare. Un meniu bogat era servit şi în zilele de 1 şi 2 Ianuarie. La pregătirea porcului, participau toţi cei care se pricepeau, ca într-o adevărată familie. Distracţia din timpul liber, după înapoierea din misiune şi orele de odihnă, consta în audiţii radio, televiziunea fiind abia la început, jocuri de club şi programul pluguşorului, caprei şi al mascaţilor, pregătit de militari şi prezentat în repetare mai multe zile.

În perioada sărbătorilor, primeam şi vizite ale localnicilor, care aduceau cadouri pentru militari, îi felicitau, iar elevii de la şcoală prezentau programe artistice.

La petrecerea revelionului din 1963, un An Nou fără zăpadă, după ce ne-am adunat seara la unul din colegi, care locuia lângă cazarmă, şi am început să degustăm din bunătăţile pregătite de soţii şi rude, atmosfera devenise foarte plăcută şi am început iarăşi povestirile despre întâmplările trăite în frontieră de sărbătorile trecute. Procedam la fel ca majoritatea militarilor, care, indiferent de ocazii, atunci când se întâlnesc, vorbesc tot despre serviciu. La noi nici nu

173

Ioan Bălăei

era de mirare, fiindcă misiunea noastră era permanentă şi trăiam tot timpul în mijlocul evenimentelor „vii” de la graniţă.

Abia ce ne adunasem, când, deodată, în jurul orei 2230, am auzit focuri de armă în frontieră, pe direcţia căii ferate care ducea în Iugoslavia. Imediat au urmat bătăile în toacă ale santinelei de la cazarmă, care urmărea şi semnalele cu cartuşe luminoase trase din teren.

Primul care a ieşit în fugă pe uşă a fost comandantul, căpitanul Constantin Fulger, pe care l-am auzit la câteva minute trecând în goana calului spre calea ferată, aflată la aproximativ 3 km. Am plecat imediat şi noi, ceilalţi trei, în cazarmă, mie revenindu-mi misiunea să pregătesc grupa de alarmă şi să intervin cu ea la locul evenimentului.

Între timp, s-au derulat activităţile din procedurile consacrate, şi anume: alarmarea efectivului, controlul suplimentar cu feştila al fâşiei arate, care, deşi cu un strat subţire de pământ îngheţat, imprima urmele la greutatea omului, întărirea dispozitivului de pază cu alte posturi şi patrule pe direcţiile cele mai importante, raportarea situaţiei la eşalonul superior, anunţarea vecinilor şi organelor de cooperare etc. De o parte din aceste probleme se ocupa un alt coleg, cpt. Dumitru Nicolae.

După o deplasare rapidă de câteva minute, având echipament gros, armament şi muniţie, am ajuns cu grupa de alarmă, formată din şapte militari, la rambleul căii ferate. Focurile de armă le trăsese în plan vertical, pentru avertisment, după somaţiile legale, soldatul Ioniţă Petru, de profesie croitor, din Bucureşti: un militar disciplinat şi bine pregătit. El a

174

Revelion cu şi fără… Ioniţă

raportat că se pregătea să se înapoieze la cazarmă, după ce făcuse şase ore de serviciu, când a văzut două siluete, probabil doi indivizi, care s-au ascuns după nişte glugi de coceni, rămase pe câmp în ciuda interdicţiilor, întrucât ofereau loc de ascundere. În această situaţie, a somat prin voce, după care a tras câteva focuri de armă pentru avertisment, fără ca cei doi să se descopere. Apoi a început să cerceteze terenul şi glugile, când a văzut comandantul, pe care îl chemase, trăgând cu pistolul de semnale luminoase un cartuş roşu cu trei stele.

La ajungerea noastră, cu grupa de alarmă, am trecut la cercetarea zonei, metru cu metru, verificând toate glugile de coceni, am cercetat via din apropiere, gropile, şanţurile şi podeţele, precum şi tufărişul uscat de lângă calea ferată.

La un moment dat, am auzit în depărtare fluieratul prelung al unei locomotive, aflată probabil în staţia CFR. Aproape în acelaşi timp, la sârbi, dincolo de frontieră, au început să se tragă cartuşe de semnalizare colorate şi rafale de arme automate. Şi la noi în localitate se auzeau claxoane de maşini, urale şi petarde, pocnete de bice şi muzică la radiouri date la maximum, precum şi cântece de lăutari amatori cu trompete şi acordeoane. Era un zgomot puternic, care pur şi simplu a explodat în noapte.

Ne-am privit ceasurile la lumina lanternei acoperite. Venise Anul Nou! Am spus „La mulţi ani!”, fiecare adresându-se celui de lângă el, şi ne-am strâns mâinile. Apoi am continuat să căutăm pe marginea lizierei de salcâmi, câinii de urmă fiind conduşi la stivele de traverse şi cantonul părăsit. Pătrunşi de frig şi nedescoperind vreun indiciu de luat

175

Ioan Bălăei

în seamă, îl întrebăm pe Ioniţă dacă este sigur de ceea ce a raportat, acesta continuând să susţină acelaşi lucru, este drept din ce în ce cu mai puţină convingere.

Aşa ne-au găsit zorile, fără să ne dăm seama când a trecut timpul, parcurgând o mare parte din raionul de responsabilitate şi controlând efectiv majoritatea posturilor grănicereşti aflate în zona respectivă. Într-un târziu, soldatul grănicer Ioniţă a raportat comandantului că, probabil, s-a înşelat şi din cauza oboselii i s-a părut că a văzut două siluete care s-au ascuns în spatele glugilor de coceni.

Nimeni nu a comentat acest final, comandantul a ordonat ridicarea dispozitivului de cercetare-căutare, verificarea materialelor şi deplasarea succesivă a militarilor din echipa de alarmă, pe patrule, la cazarmă. Paza frontierei în raionul subunităţii continua conform dispozitivului şi planului stabilit în ziua precedentă sau, se putea spune, în „anul trecut”.

După câteva zile, la nivelul comenzii s-a efectuat o analiză a evenimentului şi a celor întâmplate, prilej pentru desprinderea concluziilor şi învăţămintelor rezultate, precum şi a măsurilor în consecinţă privind pregătirea oamenilor, folosirea şi controlul acestora în serviciul de pază.

Întâmplarea a făcut ca peste ani să-l reîntâlnesc pe fostul grănicer Ioniţă la Bucureşti. Avea un atelier de croitorie şi i-am devenit client permanent. O bună bucată de vreme, cu prilejul Anului Nou, Ioniţă mă suna la telefon cu regularitate şi, după urările reciproce de rigoare, îmi spunea glumind: „Puteţi petrece liniştit Revelionul, de data asta, fiindcă soldatul Ioniţă nu va pleca în misiune de pază în frontieră!”

176

Revelion cu şi fără… Ioniţă

Şi uite aşa, cu gândurile mele legate de amintiri, a trecut timpul. Trebuia să mă întorc acasă la ai mei, ca să întâmpinăm Anul Nou. Dacă mă gândesc bine, despărţirea de cel vechi parcă începe să nu mai fie o bucurie aşa mare, el adăugându-se cu bune şi rele la drumul ce-l parcurgem în viaţă fără întoarcere.

Şi, totuşi, dacă anul vechi ne-a adus până aici şi ne predă ca pe o ştafetă următorului, înseamnă că a fost bun şi a îndeplinit misiunea. În ceea ce mă priveşte, mă despart de el cu recunoştinţă, fiindcă m-a ajutat să-mi îndeplinesc un obiectiv personal foarte important, în legătură cu fiul meu, Călin. Dumnezeu are grijă de noi şi ne dăruieşte în continuare speranţa. Celor care au făcut bine, pentru mine şi ai mei, să le fie fapta răsplătită.

În drum spre casă, constat că exploziile s-au înteţit ca o ameninţare. Artificiile sunt frumoase, în coroana lor de pe cer, dar nu înţeleg de ce le plac unora adevăratele bombe ce explodează lângă ei, pe pământ, cu fum şi miros înţepător, de parcă am fi la război. Oare nu s-a săturat încă omenirea de război?

Mă gândesc, mergând spre casă, la toţi slujitorii frontierelor din trecut şi de acum, grăniceri, poliţişti de frontieră şi marinari, la cei care sunt deja în pază sau în punctele de control, ori la cei ce urmează să plece în serviciu, şi îi salut cu respect, din partea noastră, a celor care au fost la graniţe şi vom rămâne cu sufletul alături de ei întreaga viaţă. Voi ridica, în cinstea lor, paharul de şampanie, urându-le, în primele momente ale Anului nou, sănătate şi mult succes în îndeplinirea misiunilor încredinţate la frontierele ţării, asigurându-i că-i preţuim şi le dorim din toată inima „La Mulţi Ani!”

177

nceput de vară, în care zilele toride alternau cu cele ploioase, anunţând o recoltă bună,

comparativ cu anul precedent, de secetă, care uscase dureros pământul crăpat, chinuind oamenii şi animalele.

Acum, câmpul arăta frumos, grâul dăduse în pârg, iar porumbul îţi ajungea până la brâu. Grădinile erau pline de zarzavaturi şi de oameni trebăluind pentru a aduna roadele în coşuri şi vase de pământ înflorate. Pe pajişti, iarba era mare, numai bună de cosit şi de aşezat în căpiţe cu fân frumos mirositor. Oamenii, buni gospodari, foloseau garduri demontabile pentru păşunatul animalelor, pe porţiuni, astfel încât iarba să se poată reface.

Grănicerii locului „cu un ochi râdeau şi cu altul sufereau”, cum se spune. Se bucurau pentru bogăţia ce se anunţa, dacă vremea continua la fel, şi întâmpinau dificultăţi datorită vegetaţiei abundente care oferea celor interesaţi posibilităţi mai mari de ascundere şi rămânere în teren timp îndelungat.

Locotenentul Călin Făgărăşeanu, cu ceva vechime în frontieră, ajunsese să cunoască bine locurile şi oamenii, majoritatea timpului era preocupat cu activităţile subordonaţilor în paza frontierei şi cu programul subunităţii. Avea

Î

MMIISSIIUUNNEE IIMMPPOORRTTAANNTTĂĂ

Misiune importantă

permanent grija misiunii la graniţa ţării, responsabilitatea faţă de militarii care făceau serviciul cu armament şi muniţie de război. Activitatea la frontieră îi lăsa prea puţin timp pentru alte lucruri, viaţa acestei colectivităţi trebuia coordonată şi asigurată permanent cu toate cele necesare, astfel încât subunitatea să poată acţiona eficient în orice condiţii pentru îndeplinirea integrală a misiunilor. Şi apoi, la mijloc erau aceşti oameni tineri, cu trăirile şi problemele lor specifice, pe care ofiţerul îi ajuta şi îi sfătuia ca într-o familie.

În meserie a învăţat o sumedenie de lucruri noi pe care numai munca practică ţi le poate oferi. A întâlnit ofiţeri de valoare, profesionişti remarcabili, comandanţi şi şefi care l-au sprijinit şi îndrumat, când a fost nevoie, să-şi îmbogăţească cunoştinţele şi să-şi dezvolte capacităţile de conducere a oamenilor şi subunităţii, în ansamblu.

A avut multe satisfacţii, dar şi unele nemulţumiri şi deziluzii, toate legate de ceea ce credea el că se putea şi trebuia făcut pentru paza frontierei, pe de o parte şi, pe de alta, pentru neputinţa în faţa neajunsurilor privind dotarea tehnică şi materială, precaritatea condiţiilor de viaţă ale cadrelor şi militarilor în termen.

S-a confruntat cu mentalitatea şi atitudinea unor colegi mai „vechi”, dominate la vremea aceea de o excesivă exigenţă şi moralitate de partid, revoluţionară, ce nu admitea noutăţile potrivnice schemelor şi şabloanelor „indicaţiilor”, socotind în afara regulamentelor şi ordinelor orice procedeu şi metodă cu caracter de noutate, chiar dacă sporeau calitatea şi eficienţa acţiunilor.

179

Ioan Bălăei

Încercările unor ofiţeri tineri de a urma şi facultăţi civile, pentru care erau necesare aprobări speciale, se interpretau ca o dorinţă de a pleca din frontieră, de a fugi de muncă, fapt aspru criticat şi consemnat în notarea de serviciu.

Multe cadre din subunităţile de frontieră erau obosite, obligate la tot felul de activităţi inutile, formale, rezolvări încorsetate în reglementări şi măsuri gândite şi stabilite în „birouri” de către unii ofiţeri promovaţi pe criterii de loialitate şi dosar. În mediul rural, ofiţerii şi subofiţerii, cu familiile, locuiau în condiţii modeste, majoritatea în case părăsite sau închiriate. Unele locuinţe au fost construite în câmp, departe de localităţi, cu dificultăţi mari în aprovizionare şi în ceea ce priveşte frecventarea şcolilor de către copii. Un timp s-au primit, contra cost, alimente şi combustibili de la subunitate. Până şi încercarea de a creşte porci şi animale pe lângă casă, se considera o tendinţa de îmbogăţire. Pentru familie le rămânea oamenilor foarte puţin timp, cât despre distracţii, ce să mai vorbim. Venea caravana cinematografică o dată pe lună, de la batalion, şi prezenta un film artistic.

Locotenentul Călin a crezut că este o glumă replica unui superior, atunci când i s-a raportat la telefon că un ofiţer ieşit din serviciu nu este în subunitate, ci acasă: „Ce face acasă domnule? Să vină imediat în cazarmă. Acesta nu are de lucru?”

Cu toate greutăţile, cadrele din subunităţile de frontieră îşi făceau, majoritatea, conştiincios şi corect datoria, cu eforturi susţinute. În problemele personale se mulţumeau cu puţin, uneori şi de teamă să nu li se reproşeze că se plâng şi dacă nu le convine vor fi

180

Misiune importantă

mutaţi, de regulă în condiţii şi mai proaste. Erau fericiţi când aveau în familie ce le trebuie şi exista înţelegere. S-au integrat în viaţa localităţilor de frontieră, unde trăiau şi bune şi rele împreună cu populaţia din sate şi comune, ajutându-se reciproc pentru depăşirea greutăţilor. Ofiţerul fusese invitat cu diferite prilejuri, acasă, la colegii mai în vârstă. Aproape fiecare astfel de vizită era o lecţie de viaţă oferită de oameni simpli, muncitori şi cinstiţi, care încercau să-şi facă o viaţă mai bună pentru ei şi copii.

Locotenentul Călin se afla în faţa subordonaţilor din ultima serie de recruţi. Pe micul platou din cazarmă erau aliniaţi tinerii militari abia sosiţi din unitatea de instrucţie, în vederea „introducerii” lor în serviciul de pază, termen consacrat pentru această operaţiune complexă.

Erau tineri provenind din aproape toate regiunile ţării. Unii păstrau încă înfăţişarea de adolescenţi şi citeai pe feţele lor atât curiozitate, cât şi o anumită teamă de necunoscut. După cuvintele de bun venit rostite liniştit şi binevoitor, ofiţerul le spuse:

— Vreau, înainte de toate, să ne cunoaştem şi apoi să vă prezint subunitatea, noua voastră casă temporară, misiunile noastre şi tradiţiile cu rezultate bune ce trebuie să le continuăm şi să le dezvoltăm împreuna. O să trec pe rând pe la fiecare, vă rog să vă prezentaţi, să-mi spuneţi de unde sunteţi, cu ce v-aţi ocupat şi dacă aveţi probleme personale ce se pot raporta aici sau, dacă doriţi, separat, după adunare.

Aşa începea, de fiecare dată, acţiunea de cunoaştere a oamenilor, prin discuţii individuale repetate, având în vedere concluziile de la verificările medicale şi, îndeosebi, caracterizările din fişele

181

Ioan Bălăei

individuale întocmite de comandanţi pe timpul perioadei parcurse de militari în batalionul de instrucţie.

Apoi cei noi executau recunoaşterile în teren ziua şi noaptea şi erau trimişi în serviciu împreună cu grănicerii mai vechi. Abia după ce acest proces de cunoaştere, prima etapă era încheiată şi oamenii înţelegeau specificul misiunilor şi terenului; tinerii militari grăniceri erau validaţi, am putea spune, să execute singuri serviciul de pază în frontieră cu armament şi muniţie. Se punea, în continuare, ca şi la unitatea de instrucţie, un accent deosebit în pregătire pe uzul de armă, respectiv folosirea focului armamentului în serviciu numai pentru somaţia legală, fiind interzisă folosirea lui împotriva oricăror persoane. Era subliniată singura excepţie şi anume, când militarul era atacat. Chiar şi în această situaţie trebuia să nu pună în pericol viaţa oamenilor, căutând, pe cât posibil, să realizeze doar imobilizarea atacatorului.

Locotenentul Călin se oprise în faţa unui soldat: — Sunt soldatul Ră-Ră-Rădulescu Floricel, spuse

acesta, poticnindu-se în vorbire, cu broboane de sudoare adunate sub bărbie.

Era un tânăr blond, cu ten rozaliu, puţin pistruiat, de statură potrivită, dar bine clădit, puternic, cu o privire ageră aţintită fără teamă în ochii ofiţerului. Călin sesizase defectul de vorbire şi îi puse mâna prieteneşte pe umăr:

— Bine, Rădulescule. Acasă cu ce te-ai ocupat ? — A-a-am lucrat tâmplărie la un unchi în satul

Dridu din ju-ju-judeţul Ialomiţa. Fă-fă-făceam scaune. A-a-am mai lucrat la o rudă, Ulmeanu Valere d-d-din satul Nucet judeţul Călăraşi.

182

Misiune importantă

— Bravo! Să te pregăteşti să ne faci şi nouă pentru club nişte scaune, încheie discuţia locotenentul, trecând la un alt militar.

— Sunt soldatul Colceriu Costică. Am fost felcer în comuna Şercaia, lângă Făgăraş judeţul Braşov. La brigadă am urmat cursul de sanitari.

— Foarte bine. Mai avem un sanitar de anul 2 din satul Dorobanţu, judeţul Teleorman. Îl cheamă Constantinescu Florian. O să lucraţi împreună. Vara se anunţă călduroasă şi vom avea multă treabă de făcut.

În zilele următoare, cu prilejul discuţiilor individuale, ofiţerul a aflat şi alte aspecte interesante despre Rădulescu, pe care, pe măsură ce trecea timpul, începuse să-l simpatizeze. Provenea dintr-o familie numeroasă. A trebuit să înveţe meserie devreme, ca să-şi ajute familia, deşi i-a plăcut şcoala, a învăţat bine şi ar fi dorit să continue. Era vesel şi comunicativ, în ciuda defectului său pentru care a suferit la râsetele copiilor ori de câte ori vorbea, inclusiv la lecţii. Până la urmă, s-a obişnuit. Un timp a visat să ajungă constructor, să vadă oamenii ce poate, să-l respecte şi să nu-l mai batjocorească.

La recrutare au vrut să-l declare inapt pentru serviciul militar, deşi era sănătos, poate datorită defectului de vorbire. Atunci a plâns şi le-a spus ofiţerilor că dacă este respins nu se mai întoarce acasă de ruşine. A povestit comisiei că unchiul său a făcut armata la grăniceri, unde trebuia să fii disciplinat şi rezistent, să nu-ţi fie frică noaptea singur, să nu te fereşti de vreme rea şi să fii în stare să mergi mult pe jos.

Atunci când povestea şi era ascultat, Rădulescu parcă se bâlbâia mai puţin. Lumea s-a obişnuit cu el.

183

Ioan Bălăei

Totuşi, unii militari mai râdeau, provocându-l să rostească cuvinte lungi şi dificile. Dacă era vorba de executarea misiunilor, atunci se schimba situaţia, toţi militarii doreau să-l aibă cu ei în serviciul de pază, deoarece era foarte conştiincios şi curajos, tot timpul atent şi gata să-şi ajute colegii, cu alte cuvinte era un grănicer de nădejde.

Au trecut câteva luni, când, după o noapte neagră de răutate, cum se spune, în care grupa de alarmă a intervenit de câteva ori, se anunţa o dimineaţă frumoasă şi aparent mai liniştită pentru subunitatea de grăniceri.

După o bătaie în tocul uşii deschise de la cancelaria comandatului, apăru centralistul de serviciu:

— Să trăiţi ! Am primit o notă telefonică, la pază, de la batalion.

Ofiţerul ridică privirea de pe harta de lucru, apoi se lăsă pe speteaza scaunului pentru a face loc pe masă registrului cu coperte de plastic, deschis. Călin citi conţinutul notei, făcând sublinieri cu stiloul, după care semnă pe margine de luare la cunoştinţă.

— Poţi să-l iei. Iar, după o mică pauză: Să vină la mine sergentul de serviciu!

— Am înţeles ! Îşi aruncă din nou privirea pe hartă. În nota

telefonică erau transmise noi date privind evenimentul declanşat în urmă cu 24 de ore, când împuternicitul de frontieră vecin a informat că doi infractori periculoşi au evadat dintr-o colonie şi este posibil să încerce să pătrundă ilegal pe teritoriul nostru. Ca urmare, comandantul a hotărât ca subunitatea să treacă la paza întărită, o parte din

184

Misiune importantă

patrulele şi posturile grănicereşti având mărită durata serviciului la 10 ore.

Despre situaţia apărută a fost informat şeful postului de miliţie şi şeful grupei de sprijin a grănicerilor, care au aplicat măsurile convenite din timp pentru folosirea în dispozitiv, mai ales în perimetrul localităţii, dar şi pe câmp, a cetăţenilor aflaţi la muncă, ce puteau semnala persoanele necunoscute, ajutând astfel grănicerii. În vederea îndeplinirii unor astfel de misiuni, grupele de sprijin efectuau sistematic şedinţe de pregătire cu cadrele din subunităţile de frontieră, privind cunoaşterea legislaţiei şi a modului de acţiune.

Analizând din nou, pe hartă, dispozitivul de pază, ofiţerul constată că pe unele direcţii ar mai fi necesare câteva posturi şi patrule grănicereşti.

Între timp, se prezentase şi aştepta ordine sergentul de serviciu.

— Verifică, te rog, după caietul dumitale, militarii cu numai opt ore de serviciu şi care s-au înapoiat de dimineaţă. Vezi să fie din cei care au avut somnul asigurat în ultimele 24 de ore. Am nevoie de cinci oameni care să plece din nou în misiune pentru câteva ore. Să anunţi şi bucătarul să le pregătească, într-o jumătate de oră, o gustare. Peste 20 de minute să-i găsesc adunaţi pe platou. Fugi!

La termenul stabilit erau adunaţi, pe platou, cinci militari, printre care şi sold. Rădulescu, aşteptând să primească ordine.

După ce a primit raportul, locotenentul le-a prezentat, din nou, ultimele informaţii şi le-a explicat că ei vor întări dispozitivul pe unele direcţii, până la căderea serii, amănuntele urmând să le fie precizate

185

Ioan Bălăei

la darea misiunii. Pentru o clipă a vrut să renunţe la soldatul Rădulescu, dar a revenit, gândindu-se că asta l-ar dezamăgi şi descuraja totodată. Aşa că i-a trimis pe toţi să servească gustarea, apoi să se echipeze, să ridice armamentul şi muniţia, după care, peste o jumătate de oră, să se prezinte pentru primirea misiunii.

Plecarea în serviciu era precedată de ordinul de misiune, constituind un moment solemn desfăşurat într-o încăpere special destinată şi amenajată.

Astfel, în „camera pentru darea misiunii”, cum se chema conform regulamentului, erau expuse: drapelul ţării, afişe cu imnul naţional, jurământul militar, extrase din legislaţia şi regulamentele în vigoare, codul de semnale, modele de documente individuale, macheta cu raionul subunităţii, mesajul „Aero” şi altele. Misiunea era dată sub formă de ordin, militarul fiind în poziţia „drepţi”, în faţa superiorului său, care i se adresa astfel:

— „Vă ordon să executaţi paza şi apărarea frontierei de stat în calitate de post de paza (patrula de pază etc.) la reperul...”!

Aşa i-a fost ordonată misiune şi soldatului Rădulescu, locotenentul Călin atrăgându-i atenţia că locul lui în dispozitiv este foarte important, că trebuie să supravegheze permanent calea ferată din apropierea cantonului părăsit, reperul 20, întrucât pe acolo se putea ajunge la şosea ori pe partea magaziilor staţiei CF.

— Vei părăsi locul de serviciu la schimb sau când voi trimite special un gradat cu care vei reveni la cazarmă. Contez pe tine, soldat Rădulescu, a încheiat ofiţerul. Ai neclarităţi sau alte probleme?

186

Misiune importantă

— A-a-am înţeles, misiunea şi n-n-nu am alte probleme!

— Executaţi ordinul! — Să trăiţi! Sergentul de serviciu a dat comanda întregului

grup de cinci militari, care primiseră pe rând misiunea şi, în fruntea coloanei, au părăsit împreună încăperea.

Locotenentul Călin avea încredere în subordonaţii săi. S-a străduit permanent să-i motiveze şi să le stimuleze responsabilitatea, sinceritatea şi corectitudinea, explicându-le cu prilejul fiecărui eveniment de frontieră că trebuie să manifeste vigilenţă, spirit de echipă, de întrajutorare, că succesul acţiunilor depinde de fiecare în parte şi de toţi laolaltă. Ca să-i apropie, le-a vorbit mereu deschis, a executat, împreună cu ei, serviciul de pază în frontieră, ziua şi noaptea, pentru a le cunoaşte trăirile şi comportamentul în diferite situaţii.

Îi făcea plăcere să le reamintească despre semnul de armă purtat de fiecare pe epoleţi şi umeri, semn care reprezenta conturul României. Grănicerii erau singura Armă care avea ca simbol heraldic harta ţării. „Trebuie să fim demni şi mândri pentru acest lucru”, le spunea locotenentul subordonaţilor săi.

S-a străduit să le asigure o hrană mai bună şi caldă la înapoierea din pază, chiar dacă se depăşea uneori norma de lemne şi cărbuni, precum şi mai mult timp liber pentru recuperare. Au amenajat în curtea un teren de volei şi pe islazul din apropiere unul de fotbal, unde jocurile şi pariurile se făceau pe ţigări şi gogoşile de la masă.

La activităţile culturale se organizau călătorii imaginare pe hartă, „vizitându-se” diverse zone

187

Ioan Bălăei

turistice, monumente culturale şi istorice din locurile de provenienţă ale militarilor, totul prin ochii minţii. Cu prilejul unor festivităţi a fost pregătit şi un program artistic, câţiva militari fiind solişti buni de muzică populară, care ştiau să cânte la acordeon şi chitară. Programul artistic a fost prezentat cu succes şi în comună, cu prilejul „Zilei Grănicerilor”.

Unii şefi îl apreciau pentru modul de lucru cu subordonaţii, alţii socoteau că nu este suficient de exigent şi că relaţiile sale cu militarii erau prea permisive, chiar prieteneşti, ceea ce, în opinia unora, favoriza abaterile disciplinare. Îşi pedepsea foarte rar subordonaţii şi atunci când o făcea, pedepsele constau majoritatea în „serviciu peste rând”. A fost criticat la un bilanţ când a spus în şedinţă că pedeapsa cu arest la grăniceri este o greşeala, întrucât nu este normal ca militarii care execută misiuni cu armament şi muniţie să fie privaţi de libertate atâta timp cât există numeroase alte posibilităţi de sancţionare.

În ceea ce priveşte viaţa particulară, şi-ar fi dorit să aibă timp şi condiţii pentru lectură, să vadă un film nou, un spectacol de teatru, să găsească o prietenă dispusă sincer să-l urmeze la ţară şi să-l înţeleagă. Cât despre televiziune, era la început şi constituia mai mult o curiozitate, televizoarele fiind o raritate. Şi-a cumpărat un aparat de radio mic, producţie românească, devenind un pasionat al teatrului radiofonic.

Plecările la oraş, numai cu aprobare, au fost rare şi mai mult l-au indispus decât să-l bucure sau liniştească. Ca să se distreze şi să se „culturalizeze”, i-ar fi trebuit timp mai mult şi bani, ceea ce era mai greu de obţinut.

188

Misiune importantă

Programul subunităţii se derula, în acele zile, potrivit regulilor pentru paza întărită, oamenii plecau şi se înapoiau din serviciu conform planificării. În cursul nopţii s-au declanşat câteva mijloace tehnice mecanice, la care a acţionat imediat grupa de alarmă, fără să fie semnalaţi şi descoperiţi infractori. Nici controlul fâşiei arate, pe timp de noapte, cu feştila, n-a descoperit urme de trecere, această inovaţie fiind un fel de torţă într-un bidonaş cu motorină, fixat în capătul unei cozi lungi din lemn, astfel încât să poată lumina de sus mijlocul făşiei arate pentru a descoperi indicii de trecere frauduloasă a frontierei. „Feştila” aproape că devenise, alături de câine, emblema ironiei la adresa „tehnicii” grănicereşti.

Dimineaţa s-a primit o nouă comunicare telefonică, prin care împuternicitul de frontieră din ţara vecină informa despre prinderea pe teritoriul propriu a celor doi infractori daţi în urmărire, mulţumind pentru promptitudinea cu care a răspuns solicitărilor partea română.

Locotenentul Călin Făgărăşanu a adunat efectivele din cazarmă, ce nu erau la somn, adică planificate să se odihnească, şi a ordonat trecerea la pază normală, stabilind şi celelalte măsuri în consecinţă. A organizat şi înştiinţarea prin reţeaua telefonică de pază existentă la foişoare şi prin semnale, despre încetarea serviciului posturilor şi patrulelor trimise suplimentar.

A trecut apoi să întocmească noul plan de pază pentru următoarele 24 de ore. În acest document oficial tipizat erau trecute numerele de ordine ale militarilor, potrivit statului de organizare al subunităţii, şi nu numele lor, felul şi locul serviciului,

189

Ioan Bălăei

pentru fiecare, durata misiunii, de la oră la oră, itinerariul de deplasare, timpul de odihnă, seria în care participa la programul de pregătire şi altele. Tot în acest plan zilnic, cu mai multe file, se consemnau informaţiile primite sau obţinute privind acţiunile probabile ale infractorilor, controalele executate în dispozitiv şi rezultatele acestora nominal pe militarii verificaţi.

Pentru fiecare noapte se folosea o parolă sau semnal de recunoaştere între posturile şi patrulele grănicereşti. Parola se primea de la batalion pe zile, era păstrată într-un caiet special la comandant şi se comunica militarilor la plecarea în misiune.

La subunitate, semnalul santinelei care anunţa înapoierea grănicerilor din serviciu se auzea tot mai des. Posturile şi patrulele aşteptau, la intrarea în cazarmă, sergentul de serviciu, care le conducea la locul de încărcare-descărcare a armamentului şi supraveghea această operaţiune, după care le primea muniţia pe bază de semnătură şi prezenta militarii la raportul privind îndeplinirea misiunii. La subunitate funcţiona un serviciu „la permanenţă” sau, mai târziu denumit la „continuitatea conducerii”, asigurat de către ofiţerii şi subofiţerii acesteia, care timp de 24 de ore dădeau misiunea militarilor la plecarea în serviciu şi le ascultau rapoartele la înapoiere, urmăreau respectarea programului şi, în lipsa comandantului, luau primele măsuri la declanşarea unui eveniment de frontieră.

În momentul când a ajuns cu planificarea serviciului la numărul de ordine al soldatului Rădulescu, locotenentul şi-a amintit că i-a condiţionat înapoierea din pază şi, îngrijorat, l-a întrebat pe

190

Misiune importantă

sergentul de serviciu dacă militarul s-a întors, răspunsul fiind negativ. A cerut să-i fie adus repede calul şi a plecat în galop în dispozitiv. „Jar”, aşa se numea calul puternic, dar blând, ce-l folosea în serviciu, şi care cunoştea bine toate drumurile şi cărările, astfel că străbătu foarte repede cei câţiva kilometri.

Ajuns la calea ferată, în apropierea locului unde trebuia să fie soldatul Rădulescu, nu a mai avut răbdare să-l descopere şi l-a strigat cu voce tare. A auzit imediat „Ordonaţi!” L-a cuprins deodată un sentiment de bucurie şi s-a simţit emoţionat, gândindu-se că merită să crezi în oameni, în simţul datoriei şi al onoarei, că totuşi lumea aceasta nu se iroseşte degeaba, păstrându-şi mereu valorile morale.

Soldatul Rădulescu a ieşit din spatele unor tufe de iederă şi s-a apropiat alergând. Avea faţa obosită şi ochii adânciţi în orbite, dar surâzător. S-a oprit cu carabina semiautomată la picior:

— Postul de p-p-pază format din s-s-soldatul Rădulescu execută paza şi apărarea frontierei de stat la reperul 20. Pe t-t-timpul serviciului am supravegheat permanent c-c-calea ferată în zona cantonului p-p-părăsit, dar infractorii nu s-au d-d-deplasat pe aici. V-am v-v-văzut mai de departe şi am v-v-vrut să acţionez, dar m-aţi s-s-strigat dumneavoastră mai repede.

Locotenentul Călin l-a bătut prieteneşte pe umăr: — Bine, Rădulescule! Ţi-ai îndeplinit misiunea.

Te felicit şi îţi mulţumesc! Am s-o fac şi în faţa efectivului subunităţii. Au trecut aproape 20 de ore de când eşti în serviciu. Văd că bidonul de apă este gol. Cum te simţi, ai ceva probleme ?

191

Ioan Bălăei

— N-am nimic, n-n-numai că am o f-f-foame de lup. După ce m-m-mănânc ceva vreau să mă culc un pic că poate mai aveţi t-t-treabă cu mine.

— Mergem la cazarmă împreună. Hai treci tu înainte şi pe timpul deplasării să observi în stânga spre localitate, iar eu în dreapta spre frontieră. La apariţia infractorului acţionezi la ordinul meu. „Jar” o să vină singur după noi, că ştie bine potecile spre casă.

— „Am înţeles!” răspunse Rădulescu şi o porni sprinten la drum, cu arma la umăr.

Se anunţa o zi luminoasă, culoarea câmpului era de un verde grăniceresc, cu sclipiri argintii de rouă. Pe cărarea ce şerpuia prin iarbă, o patrulă de grăniceri se întorcea din serviciu. Pe un drum alăturat, dinspre sat, în sens invers, se apropia un grup de oameni plecaţi la câmp. S-au întâlnit şi salutat spunându-şi „Bună dimineaţa” şi „Spor la muncă”. Nu departe, se află frontiera de unde începea ţara românilor.

192

unt unul dintre cei mulţi (sau poate puţini?), care şi-au dorit, în adolescenţă, „să scrie o

carte“ sau, altfel spus, să-şi vadă tipărite nişte gânduri scrise, fie ele povestiri, versuri sau orice altceva reprezentând trăirile, sentimentele sau experienţa de viaţă, atât cât există. Unii, nefiind cazul meu, visau la lucrări şi descoperiri ştiinţifice. Cu siguranţă, această năzuinţă, manifestată în perioada consacrată acumulărilor, ţinea în mare parte de spiritul de afirmare şi de competiţie, de atitudinea specifică de a-ţi defini personalitatea şi a atrage atenţia celor din jur.

În ceea ce mă priveşte, pentru prima dată mi-am văzut un articol publicat, sub semnătură, pe timpul liceului. Era un ziar uzinal, „Metalurgistul“, dintr-un oraş transilvănean şi avea apariţii săptămânale. Împreună cu câţiva colegi am fost recomandat să colaborez la această publicaţie de către iluştrii noştri profesori Nemeş Ioachim şi Iepure Pamfiliman, întrucât, la vremea aceea, la puţini ani după război, nu fusese încă reluată tradiţia revistelor liceale.

Literatura şi istoria erau preferinţele mele şi ale multor colegi, într-o perioadă când eram captivaţi de lectură, devenită o adevărată modă, stimulată în fel şi

S

PPOOSSTT--SSCCRRIIPPTTUUMM LLAA OO AANNIIVVEERRSSAARREE

Ioan Bălăei

chip de dascălii noştri. Trebuie să reamintesc totuşi că pe atunci nu existau televiziunea şi casetele video, camerele de luat vederi şi casetofoanele, discotecile, internetul, ci numai bibliotecile, cinematograful alb-negru şi câteva magnetofoane complicate şi pretenţioase aparţinând unor instituţii.

Pentru noi, adolescenţii, lectura comentată, analizele literare, compunerile libere, procesul personajelor, poezia, epigrama, proza scurtă şi reportajul constituiau o mare atracţie, iar pentru cei cu înclinaţii o adevărată provocare.

Deşi ziarul amintit era destinat problemelor specifice producţiei din uzinele „Industria sârmei“, în paginile publicaţiei era reflectată şi viaţa orăşelului Câmpia-Turzii, ai cărui locuitori lucrau majoritatea în fabrică. În acest fel, articolele noastre se refereau la evenimentele din şcoală, la activităţile locale cultural-artistice, sportive şi de altă natură.

Pe lângă articole diverse, am scris şi epigrame la adresa codaşilor şi am desenat cu tuş caricaturi destinate celor cu o comportare necorespunzătoare în societate, potrivit cerinţelor de atunci. Colaborarea noastră, a liceenilor, apreciată pozitiv, având în vedere că reprezentam intelectualitatea în devenire, s-a extins şi la nivelul cercurilor artistice ale „Clubului muncitoresc“.

O altă colaborare, tot aşa, la recomandarea şcolii, era participarea la emisiunea locală de la staţia de radioficare a oraşului. La acea vreme, puţine familii deţineau radiouri, aşa încât difuzoarele au împânzit curtea. Era difuzat numai programul 1 al postului de Radio Bucureşti, între orele 0600 la 2350. Adesea, programul staţiei era modificat sau suspendat după bunul plac al autorităţilor.

194

Post-scriptum la o aniversare

La staţia de radioficare se transmitea, de două ori pe săptămână, o emisiune locală dintr-un studio special amenajat în clădirea poştei. Emisiunea avea numeroase rubrici de ştiri, anunţuri şi reportaje din unităţile productive, de învăţământ, administrative, cultural artistice şi sportive etc. La rubricile existente, noi, câţiva liceeni, sintetizam şi prezentam ştirile, scriam reportaje, organizam dezbateri şi interviuri, prezentam agende cultural-artistice şi sportive. Eu am iniţiat şi susţinut chiar şi o rubrică pentru cei mici –„Noapte bună, copii!“– în care citeam de fiecare dată un fragment de poveste, aşa cum se întâmpla şi la studiourile de radio centrale.

Mi-am reamintit toate acestea în anul omagierii apariţiei şi a activităţii de decenii a unei publicaţii grănicereşti de suflet „Frontiera”, la care am colaborat, tot în tinereţe, de data aceasta într-o altă postură, datorată carierei mele profesionale, în care ea, revista, m-a însoţit şi sprijinit tot timpul.

Ziarele şi revistele grănicereşti, indiferent cum s-au denumit, aparţin tuturor acelora care şi-au dedicat viaţa, cunoştinţele, priceperea şi energiile unui obiectiv prioritar, paza şi apărarea frontierelor României. Această misiune, continui s-o denumesc, astăzi şi totdeauna, ca fiind nobilă, cu profundă semnificaţie patriotică şi având în sine o responsabilitate istorică, naţională, iar în curând şi europeană, pentru societatea românească de azi şi de mâine.

A venit ziarul nostru? Aceasta era întrebarea pe buzele tuturor în zilele când „Grănicerul“ cum se chema atunci, trebuia să sosească în subunitatea de frontieră unde munceam. Nu cred să fi fost în ţară un

195

Ioan Bălăei

alt ziar sau revistă care să călătorească mai mult pentru a răzbate până la toţi cititorii săi. De la avion, tren sau vapor, până la maşină, tractor, căruţă şi pe jos, el era transmis din mână în mână, ca o adevărată ştafetă grănicerească, până în locurile cele mai izolate, la munte, câmpie sau în deltă, acolo unde doar potecile îţi îndrumă paşii.

Adesea, pe ultima parte a drumului, coletul cu ziarul nostru, făcut sul, era purtat în raniţă sau în sacul de merinde, alături de pâinea transportată de patrula grănicerească ce se deplasa pe jos. Pe vreme proastă, pe ploaie sau viscol, coletul-sul era pus la pieptul hainei sau mantalei, ca să nu fie udat. Acolo, lângă inimă, era locul ziarului oamenilor de la frontieră.

De la începutul carierei, într-o subunitate de frontieră, în urmă cu peste 40 de ani, în 1961, am fost pus în situaţia să organizez activitatea cultural-educativă, cu ostaşii, în program şi în timpul liber. În consecinţă, am inventariat mijloacele la dispoziţie şi posibilităţile existente la faţa locului.

Am descoperit astfel sărăcia dezolantă în ceea ce priveşte dotarea subunităţii. Exista un radio uzat, fixat pe un singur program, o bibliotecă cu volume puţine şi deteriorate. În sala de şedinţe, numită impropriu „club“, se mai găseau câteva jocuri de şah şi remy, descompletate, două hărţi ale României, un fotomontaj cu imagini grănicereşti şi o gazetă de perete. În curte, era construit un panou din cărămidă, destinat militarilor grăniceri care au obţinut cele mai bune rezultate.

Într-o magazie cu materiale de echipament, am descoperit un acordeon cu burduful petecit, o chitară

196

Post-scriptum la o aniversare

având o singură coardă, salvată prin cine ştie ce minune, şi câteva fotomontaje, cu ilustrate din ţară, confecţionate de militari.

Eram nedumerit asupra posibilităţilor reale de a beneficia de cât mai multe informaţii din actualitate, ţinând seama că la marginea ţării toate sistemele teritoriale de energie, transporturi, aprovizionare, telecomunicaţii şi altele erau în zona terminală. În aceste condiţii am aflat că exista şi o nouă certitudine, ca sursă de informaţii, cu caracter profesional şi general: aceea era ziarul nostru de Armă. Ziarul pe care-l ştiam din 1958, când eram elev la şcoala militară.

Spun cu nostalgie „ziarul nostru“, amintindu-mi şi de copilărie, când tatăl meu, ceferist, moldovean din Hărpăşeşti-Iaşi, venea acasă după turele de noapte aducând, dimineaţa, ziarul „Lupta C.F.R.“, împreună cu o pâine de la magazinul din colţul străzii, zicând: „Am adus ziarul nostru şi pâinea. Sunt proaspete şi calde amândouă“.

Aşa se întâmpla, parcă, şi în primii mei ani de ofiţer la frontieră, unde, după un drum lung, „Grănicerul“ ajungea totuşi proaspăt la noi. Dacă articolele din conţinutul lui se refereau şi la subunitatea sau unitatea din care făceam parte, ba chiar la vecini sau colegi cunoscuţi, aflaţi în alte sectoare, vestea era întâmpinată cu bucurie şi satisfacţie. Cei nominalizaţi în articole erau împroprietăriţi cu câte un exemplar, pentru a-l duce acasă, ca amintire, în colecţie fiind păstrate mai multe numere.

Îmi amintesc că primeam la subunitate şi două ziare centrale de partid. Veneau cu poşta din oraşe, dar nu erau aşteptate decât de locţiitorul politic,

197

Ioan Bălăei

pentru a le folosi la lecţiile sale. De multe ori se mai pierdeau pe drum. În schimb, „Grănicerul“ nu se pierdea şi nu întârzia niciodată.

Ziarul se edita la Comandamentul Trupelor de Grăniceri, şi tot acolo se „trăgea”, la tipografia de campanie, graţie priceperii şi efortului redactorilor şi personalului tehnic.

Primele lecţii practice de jurnalistică, dar şi de utilizare a ziarului, le-am primit în calitate de corespondent voluntar la reuniunile şi consfătuirile organizate în unităţi şi subunităţi de frontieră, de către redactorii ziarului „Grănicerul“, ei fiind tot ofiţeri de grăniceri, foşti corespondenţi, iniţial, ca şi noi. La vremea respectivă, cei mai buni şi talentaţi au urmat cursuri şi facultăţi de specialitate, având marele avantaj de a cunoaşte specificul misiunilor, realitatea vieţii de graniţă cu toate greutăţile şi riscurile ei.

Am învăţat atunci că orice informaţie trimisă la ziar putea fi valorificată, având în vedere că publicaţia era destinată tuturor categoriilor de personal. O perioadă, după câte îmi amintesc, s-a adresat numai militarilor în termen. Oricum, problematica principală de conţinut o constituia îndeplinirea misiunilor de pază a frontierei, evidenţierea şi promovarea celor mai eficiente procedee şi soluţii în aplicarea legislaţiei privind regimul juridic al frontierei de stat.

Publicaţiile grănicereşti s-au adresat întotdeauna şi populaţiei din zonă, care trăieşte şi munceşte lângă frontieră, implicată direct în respectarea legislaţiei specifice şi care din punct de vedere istoric a fost predecesoarea structurilor instituţionale destinate pazei graniţelor.

Periodic, apăreau suplimente ale ziarului pentru cetăţenii din compunerea grupelor de sprijin ale

198

Post-scriptum la o aniversare

grănicerilor şi tinerii din cercurile grănicereşti, cărora li se explicau prevederile legislaţiei de frontieră şi modalităţile prin care, conlucrând cu grănicerii, puteau contribui la paza frontierei. Pregătirea acesteia era asigurată de cadrele din subunităţile dislocate în satele, comunele şi oraşele din zona de frontieră. Se organizau de asemenea activităţi cultural-artistice şi sportive, cu demonstraţii şi concursuri de orientare turistică, călărie, dresaj câini, trageri cu arma de tir, ştafete combinate etc.

Oamenii aceştia erau solicitaţi, pe bază de voluntariat, să semnaleze persoanele necunoscute apărute în apropierea frontierei. Astfel, din locurile unde se aflau la diverse activităţi, pădurarii, paznicii, şoferii, pescarii, fermierii, lucrătorii portuari etc., îi sprijineau pe grăniceri. De fapt, şi astăzi şi, probabil, în viitor, populaţia din zona de frontieră este şi va fi solicitată să conlucreze la acţiunile de combatere a fenomenului infracţional transfrontalier, manifestat de reţele şi filiere de migraţie ilegală, de trafic de carne vie, droguri, armament şi muniţii etc.

Aveam, pe atunci, numeroase cunoştinţe în rândul oamenilor din localităţile rurale şi urbane aflate în apropierea frontierei. Devenise obişnuinţă solicitarea lor să le dau atât ziarul cât şi suplimentul pentru populaţie. Nici nu era de mirare, oamenii din zonă erau interesaţi să fie linişte şi siguranţă în locurile unde trăiau. Interesele lor au coincis şi de-a lungul istoriei cu ale celor care păzeau graniţa. În trecut, paza frontierei ţării era organizată într-un sistem cu participarea „la schimb“ a localnicilor, care făceau serviciul cu echipamentul şi hrana aduse de acasă.

199

Ioan Bălăei

Anii trăiţi în frontieră mi-au întărit convingerea privind rolul important jucat de ziarul Armei în viaţa unităţilor şi subunităţilor. Fără nici o exagerare, mărturisesc că în condiţii grele se stabilesc cele mai trainice prietenii, iar traiul şi serviciul în graniţă au determinat o atitudine de încredere sporită şi chiar de prietenie între oameni. Comunicarea cu prietenii şi colegii din alte sectoare era facilitată şi de ziarul „Grănicerul“, care asigura circulaţia informaţiilor, a veştilor despre cei cunoscuţi sau necunoscuţi, dar cu aceeaşi misiune.

Prin intermediul „Grănicerului“ – „Frontiera” de azi –, au fost lansate şi finalizate concursuri interesante la nivel zonal şi central, inclusiv la nivelul Armatei, cu o contribuţie însemnată la îmbunătăţirea condiţiilor materiale din subunităţile de frontieră. Mă refer la concursurile „Cazarma noastră, casa noastră“, „Cea mai bună activitate şi bază sportivă“ „Stăpân pe volan“, „Cel mai funcţional poligon“, „Cea mai completă sală de specialitate“ şi altele. Trebuie să amintesc şi concursurile individuale, gen „Militar de frunte“, şi pe cele de specialitate: cercetaş, trăgător, transmisionist, cavalerist, dezlegător de urme etc.

Ziarul avea numeroase rubrici, ce puteau fi folosite la activităţile cu militarii, pe teme de istorie, legislaţie de frontieră, educaţie grănicerească şi ostăşească, comportarea disciplinată şi demnă. Nu lipseau de asemenea versurile, caricaturile, epigramele şi rebusul, toate primite de la corespondenţii grăniceri. Acestora, pe baza rezultatelor, li se atribuiau premii şi diplome pentru lucrările mai valoroase.

Cu timpul, calitatea de corespondent al ziarului grăniceresc devenise un certificat de competenţă şi un

200

Post-scriptum la o aniversare

titlu de mândrie, ce sporea autoritatea şi prestigiul celui în cauză. Menţionez faptul că unii corespondenţi deveniseră de temut pentru articolele critice, referitoare la neajunsuri şi abateri, trimise la ziar.

Peste câţiva ani petrecuţi pe la alte eşaloane, am revenit la frontieră, primind responsabilităţi mai mari la comanda unei unităţi de grăniceri din sudul ţării. Am regăsit aici publicaţia noastră grănicerească, la fel de apreciată şi dorită, având un conţinut mai bogat, dar din păcate marcată de numeroase greutăţi impuse de regimul economiilor.

Deşi între timp radioul şi televiziunea s-au dezvoltat, influenţând din ce în ce mai mult viaţa oamenilor, condiţiile materiale, la unele subunităţi de frontieră din sectorul meu de responsabilitate, au rămas în continuare precare, acestea fiind lipsite de energie electrică şi apă potabilă. Şi, totuşi, oamenii de la frontieră nu au condiţionat îndeplinirea misiunilor de condiţiile de asigurare tehnico-materială dificile, continuând să-şi facă datoria cât mai bine, soluţia adoptată de comandanţi constând, adesea, din nefericire, în suprasolicitarea fizică a personalului.

Dar, în tot acest timp, ziarul „Grănicerul“ a înregistrat cu fidelitate evenimentele importante, constituind o adevărată cronică vie a perioadei respective pentru evoluţia trupelor de grăniceri. Din păcate, ziarul „Grănicerul“ a suportat şi consecinţele tuturor restricţionărilor din societatea românească şi a crizei totale generate de dictatura comunistă, astfel încât publicaţia grănicerească, alături de multe altele, a fost desfiinţată în 1982.

Întâmplarea, sau poate destinul, a făcut ca, după 1989, când tradiţiile şi speranţele au renăscut, să am

201

Ioan Bălăei

satisfacţia participării la iniţierea şi susţinerea demersurilor, finalizate cu succes, pentru înfăptuirea unor obiective importante, ca apariţia noii Legi a frontierei de stat a României, aprobată în Parlament, eficientizarea sistemului de pază a frontierei şi a structurilor organizatorice şi operaţionale, modernizarea învăţământului grăniceresc, a sistemului informaţional şi de comunicaţii, iar referitor la cele evocate, stabilirea „Zilei Grănicerilor“, cu o semnificaţie istorică, şi mult aşteptata reapariţie a ziarului destinat slujitorilor graniţei, cu denumirea „Frontiera“.

Jurnaliştii încadraţi în anii 1990-1991, dar şi cei care au venit, ulterior, în redacţie, lucrând cu pasiune şi competenţă, au reuşit, în timp scurt, să readucă publicaţia în centrul atenţiei cititorilor, să-i asigure un înalt nivel calitativ şi implicarea, cu mijloacele sale specifice, în întregul proces de reformă a instituţiei grănicereşti.

Ulterior, în cadrul Poliţiei de Frontieră revista s-a modernizat, şi-a diversificat tematica, beneficiind totodată de o nouă ţinută grafică, excelentă, cucerindu-şi un binemeritat prestigiu şi reale perspective europene în reprezentarea poliţiştilor de frontieră români.

Mărturisesc că mi-am dorit în tinereţe să lucrez într-o redacţie din presă, radio sau televiziune. Am avut şi câteva încercări reuşite în ceea ce priveşte colaborarea la unele publicaţii militare şi la radio. Deşi am avut alt drum în carieră, am păstrat o comunicare permanentă cu ziarul nostru.

Trebuie să adaug şi faptul că, pe vremuri, la Comandamentul Grănicerilor, se edita şi o publicaţie

202

Post-scriptum la o aniversare

de specialitate, denumită „Buletinul Trupelor de Grăniceri“, iar mai târziu „Revista Grănicerilor României”, la care au colaborat şi jurnaliştii. Conţinutul se referea la probleme doctrinare şi manageriale specifice, aspecte ale situaţiei operative şi îndeplinirea misiunilor, cunoaşterea şi respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pregătirea efectivelor, asigurarea tehnico-materială a pazei de frontieră etc. Autorii articolelor erau comandanţi şi specialişti de la toate eşaloanele, cadre cu funcţii de conducere, dar şi de execuţie, din unităţi şi subunităţi, participanţi la îndeplinirea misiunilor.

Când scriu aceste rânduri, mă gândesc cu admiraţie şi recunoştinţă la toţi jurnaliştii, colegi de Armă, şi nu numai, pe care i-am cunoscut în carieră şi care au slujit cu har şi devotament publicaţiile destinate de-a lungul vremii slujitorilor de la frontieră, fie ei grăniceri, poliţişti de frontieră, marinari, tehnici auto şi genişti, transmisionişti şi topografi, artilerişti şi chimişti, toţi împreună constituind „Brâul viu al ţării“, aşa cum inspirat i-au denumit tot jurnaliştii.

Lor le sunt dedicate aceste gânduri, jurnaliştilor grăniceri şi poliţişti de frontieră, care au creat şi dezvoltat o adevărată şcoală de profesionişti din care s-au răspândit gazetari de prestigiu în toată mass-media românească militară şi civilă.

Am rămas şi acum alături, sufleteşte, de toţi cei care au rezultate excelente la publicaţiile M.A.I. şi M.Ap.N., precum şi în redacţiile emisiunilor de radio şi televiziune ale acestora.

Trebuie să le mulţumim tuturor jurnaliştilor de frontieră, dar şi celor de la alte publicaţii, care ne-au cunoscut şi au scris despre noi, pentru faptul că s-au

203

Ioan Bălăei

implicat, cu armele lor specifice, alături de grăniceri şi poliţiştii de frontieră, în îndeplinirea misiunilor la frontierele României. Le doresc să nu se dezmintă nici în viitor, servind cu aceeaşi dragoste şi responsabilitate profesia lor de credinţă.

Cred că evenimentul organizat de către Consiliul editorial al Revistei „Frontiera”, la începutul lunii aprilie 2005, prin care s-au sărbători 85 de ani de la apariţia primei publicaţii grănicereşti, reprezintă nu doar un omagiu adus celor care, de-a lungul vremurilor, au fost comunicatori sau lideri de opinie, ci şi unul de recunoaştere a importanţei pe care o are, astăzi, presa departamentală, aşa cum se întâmplă în ţările Uniunii Europene, spre care tindem să ne alăturăm.

Felicitări şi La mulţi ani, dragi jurnalişti ai „Frontierei”!

204

onform uzanţelor, împuternicitului de frontieră vecin l-a informat pe omologul său

român pentru sectorul Sighet, că un elicopter militar grăniceresc ucrainean urma să zboare zilnic, timp de o săptămână, în zona de frontieră, pentru verificarea fâşiei arate, a semnelor de frontieră, precum şi pentru aprovizionarea subunităţilor de munte, izolate, de pe teritoriul Ucrainei.

Totodată, s-a cerut acordul părţii române, ca în eventualitatea că elicopterul ar depăşi linia de frontieră, datorită sinuozităţii acesteia şi a manevrelor de zbor, trecerea să nu se considere încălcarea frontierei de stat.

Acest procedeu se folosea ori de câte ori erau planificate zboruri în apropierea frontierei. Împuterniciţii celor două state vecine se informau reciproc în legătură cu categoria aeronavei, inscripţiile de pe fuselajul acesteia, scopul şi traseul de zbor, zilele şi orele planificate etc. Acelaşi regim era valabil şi pentru zborurile cu caracter sportiv, turistic, utilitar, umanitar sau de altă natură.

Modul de conlucrare la frontieră şi de informare reciprocă pentru prevenirea încălcărilor la regimul juridic al acesteia, era prevăzut în legislaţia bilaterală

C

VVIIZZIITTĂĂ NNEEAAŞŞTTEEPPTTAATTĂĂ

Ioan Bălăei

specifică şi în procesele verbale ale şedinţelor periodice dintre delegaţiile Trupelor de Grăniceri ale celor două state, măsurile convenite pentru soluţionarea evenimentelor la nivelul împuterniciţilor fiind validate şi aprobate de Guvernele părţilor. Aceste documente aveau aceeaşi valabilitate ca şi acordurile şi convenţiile de frontieră în vigoare. La rândul lor, împuterniciţii de frontieră, care erau numiţi de Guvern din rândul ofiţerilor de grăniceri, de regulă comandanţi şi locţiitori ai marilor unităţi şi unităţi, se întâlneau în şedinţe periodice de analiză a conlucrării şi cooperării grănicereşti în sectorul de responsabilitate sau ori de câte ori era nevoie pentru soluţionarea evenimentelor de frontieră.

A doua decadă a lunii mai se anunţa frumoasă. Muntele, până nu demult adormit şi mohorât, îşi scuturase mantia, trezindu-se la viaţă. Deşi vremea era puţin întârziată, pădurea începuse să freamăte, culmile erau invadate de un verde crud, care dorea să devină atotstăpânitor. Prin viroage şi pe povârnişurile dinspre miază-noapte, se mai vedeau încă porţiuni unde zăpada uitase să plece, pentru a lăsa teren liber plantelor, animalelor şi păsărilor, să-şi ia în stăpânire locurile şi cuiburile vechi, sau să le construiască pe cele noi.

Pădurea, bogata pădure, îşi îmbrăca ţinuta nouă, strălucitoare şi veselă, ridicând tot mai îndrăzneţ privirea spre puternicul şi darnicul soare sosit la întâlnirea cu natura.

Comandantul Pichetului de grăniceri Comanu, situat în Munţii Maramureşului, avea deja aproape doi ani vechime la frontiera de nord a ţării. Locotenentul Ioan Bălan era bine pregătit, destoinic şi

206

Vizită neaşteptată

foarte iubit de subordonaţi pentru felul său deschis şi apropiat în relaţiile cu oamenii. Se adaptase destul de greu, şi încă nu pe deplin, la serviciul în munte, şi cu condiţiile deosebit de grele în care atât el, cât şi subordonaţii săi, trebuiau să-şi facă datoria. Izolarea şi lipsa unor mijloace de pază speciale îi făceau cele mai mari greutăţi şi nemulţumiri.

În schimb, frumuseţea locurilor îi amintea de extraordinarele peisaje ale Apusenilor, străbătuţi cu ani în urmă, în vacanţe, împreună cu colegii liceului teoretic din Câmpia Turzii. Bălan s-a şi căsătorit cu Gherghina – Didina, cum îi spunea toată lumea – fosta lui colegă de liceu, o fată frumoasă, cu ochi albaştri, de care s-a îndrăgostit „fără vindecare”, cum se tânguia în glumă.

Pichetul Comanu, alături de celelalte trei subunităţi învecinate, cu nume de basm românesc, Stănişoru, Şuligu şi Ştevioru, făcea parte din compania de grăniceri Vişeu, care avea responsabilitatea pazei unei porţiuni de aproximativ 40 km de frontieră, în sectorul de munte.

La subunităţi se ajungea pe Valea Vaserului, străbătută de un râu vijelios, folosit la începutul secolului trecut la plutărit, pe marginea căruia, în 1930, s-a construit o cale ferată îngustă, pe care circulă şi în zilele noastre un tren forestier ca o jucărie. Compania de grăniceri folosea două drezine (microbuze pe boghiuri) pentru transportul personalului şi al materialelor, cale de 40 km, până în apropierea pichetelor. De la căderea zăpezii şi până la topirea ei, „mocăniţa” nu mai circula, astfel încât singura modalitate de a urca la munte era pe jos sau pe schiuri. Valea Vaserului este, în continuare, un

207

Ioan Bălăei

adevărat monument al naturii, de o frumuseţe sălbatică, inegalabilă.

La reşedinţa companiei, în localitatea Vişeu, era comanda acesteia, formată din patru ofiţeri şi subofiţeri, împreună cu o grupă de gospodărie şi transport, în care era încadrat, ca salariat civil, conductorul mecanic pentru drezine.

Compania avea, de asemenea, magazii şi depozite cu alimente, echipament, cazarmament, carburanţi şi materiale tehnice, necesare subunităţilor. Pentru deplasarea pe jos până la pichete, se constituiau patrule, care parcurgeau drumul în două sau trei etape, cu popasuri în locuri de aprovizionare şi adăpostire amenajate special.

Pichetul Comanu a primit informaţia, referitoare la zborul elicopterului militar aparţinând statului vecin, prin staţia radio, instalată cu câtăva vreme înainte, într-o reţea realizată cu multă dificultate, necesară şi dorită de ani de zile. Ca urmare, a fost revăzut şi completat dispozitivul de observare a frontierei, de pază şi control în teren accidentat şi împădurit, respectiv în puncte obligatorii de trecere – poduri, podeţe, cărări şi poteci pe firul văilor care conduc spre interior, în locurile de adăpost pentru animale, la izvoarele de captare a apelor minerale. Localnicii din zonă îi sprijineau pe grăniceri, astfel încât pădurarii, tăietorii de lemne, lucrătorii de la calea ferată îngustă şi de la cele câteva cabane turistice din zonă, precum şi crescătorii de animale pe păşunile montane, semnalau şi chiar opreau persoanele necunoscute, care nu-şi justificau prezenţa în apropierea frontierei.

Grănicerii români nu aveau la dispoziţie elicoptere pentru îndeplinirea misiunilor, aceasta

208

Vizită neaşteptată

reprezentând un mai vechi deziderat, îndeosebi pentru zonele greu accesibile. Au fost situaţii în care, pentru intervenţii la calamităţi naturale, la îmbolnăviri şi accidente, s-a intervenit cu elicoptere ale Ministerului de Interne sau ale Ministerului Apărării Naţionale. Tot cu elicopterul au fost transportaţi şi plantaţi în munte stâlpii de beton, care marcau frontiera, înlocuindu-i pe cei vechi, de lemn.

Au fost întocmite proiecte, iar ulterior, programe de sprijin comunitar pentru dotarea subunităţilor de grăniceri, de atunci ,ale poliţiei de frontieră, de acum, din sectoarele de munte cu autovehicule “TOT-TEREN” articulate, pentru deplasarea în teren accidentat, cu motoscutere pe zăpadă şi autosănii, cu staţii de radio speciale şi, bineînţeles, cu mijloace electronice de observare pe timp de noapte, de semnalizare şi sesizare, precum şi cu elicoptere de cercetare, supraveghere şi transport.

La data evenimentului relatat, pichetele fuseseră dotate cu echipament pentru vânătorii de munte, inclusiv cu schiuri. De asemenea, erau asigurate grupuri electrogene, folosite pentru iluminat, pentru încărcarea aparaturii tehnice de pază şi alimentarea staţiilor radio.

Pentru perioada de toamnă, iarnă şi primăvară, se făcea aprovizionare pe minimum şase luni, cu alimente, echipament şi carburanţi. Carnea de consum era asigurată din sacrificarea oilor şi porcilor crescuţi în gospodăria proprie; toate subunităţile aveau cel puţin o vacă de lapte şi îşi pregăteau pâinea în cuptor. Pichetul de munte era o adevărată gospodărie de familie, o familie a tinerilor veniţi de pretutindeni din ţară pentru o misiune şi o experienţă de viaţă.

209

Ioan Bălăei

Au existat numeroase şi reale pilde de eroism, patriotism, de solidaritate ostăşească şi umană, într-o asemenea colectivitate, pentru care slujirea ţării nu reprezenta doar o înşiruire de cuvinte frumoase.

Comandantul Brigăzii de Grăniceri “Dragoş Vodă” din Sighetul Marmaţiei, colonelul Vasile Botârcă, un bun specialist şi organizator, era preocupat permanent de condiţiile în care se îndeplineau misiunile şi de capacitatea militarilor de a executa serviciu în sectorul de munte. La flancul drept, marea unitate din Maramureş avea ca vecin, într-o strânsă cooperare, Brigada de Grăniceri “Ştefan cel Mare” Rădăuţi, Obcinele Bucovinei, al cărei comandant era bunul său prieten, colonelul Gheorghe Butnariu, ofiţer competent, exigent, un deosebit gospodar.

La data primirii informaţiei referitoare la zborul elicopterului, la pichetul Comanu se afla în activitate maiorul Moldovan, comandantul companiei Vişeu, potrivit planificării convenite. Regula era ca, prin rotaţie, cadrele companiei să asigure, în munte, comanda subunităţilor, timp de câteva zile, astfel încât cadrele „titulare” din pichetele de munte să poată coborî în localitate, la familie.

Astfel, într-una din zile, către ora prânzului, când fuioarele de ceaţă rămăseseră uitate pe unele viroage, în timp ce militarii care terminaseră odihna după serviciu se pregăteau să înceapă programul zilei, s-a auzit un zgomot asurzitor de motor, amplificat de ecoul munţilor. Santinela de la pichet a bătut toaca şi toată lumea a ieşit în poieniţa, unde fusese construită clădirea, pe un tăpşan, la mărimea unui teren de fotbal. De jur împrejur erau păduri de brad. Zgomotul

210

Vizită neaşteptată

motorului spărgea brutal liniştea din jur, tulburând tihna păsărilor şi a animalelor din acest paradis al naturii.

Locotenentul Bălan povestea celor de acasă că, atunci când se afla sus în munte, mai aproape de cer, avea impresia că timpul, era încremenit undeva într-un trecut nedefinit, că el însuşi părea un voievod care conduce pe potecile din pădure oşteni acoperiţi cu blănuri de animale sălbatice, cu arcuri şi săbii.

La un moment dat, de după o culme împădurită, şi-a făcut apariţia, cu un zgomot infernal, un elicopter. A făcut un rondou pe deasupra pădurii, astfel încât, pe laturile marii libelule kaki s-au văzut inscripţiile şi însemnele ucraineene. Apoi, elicea a provocat o adevărată vijelie, iar uriaşa maşinărie a aterizat pe pajişte.

Maiorul Moldovan, împreună cu santinela care avea pistolul mitralieră în mână, s-au apropiat de elicopter. Între timp, ofiţerul a strigat să vină imediat unul dintre militarii pichetului, originar din zonă, care ştia vorbi în limbile română, rusă şi ucraineană.

Aşteptarea maiorului s-a prelungit până la oprirea palelor elicei, când s-a deschis o uşă laterală şi un ofiţer cu epoleţi verzi, dar cu însemne de aviator, a întrebat, oarecum descumpănit la vederea militarilor:

— Zdes Ucrainu? — Nu, România, i-a răspuns Moldovan, după

care dialogul s-a derulat prin intermediul militarului aflat pe post de translator.

— Înseamnă că ne-am rătăcit, a spus ofiţerul ucrainean. Trebuie să plecăm imediat! Noi suntem un echipaj al aviaţiei grănicereşti ucrainene.

211

Ioan Bălăei

— Sunteţi pe teritoriul României, vă rog să coborâţi, toţi cei prezenţi la bord, pentru a clarifica situaţia, să aflăm identitatea dumneavoastră şi să raportăm eşaloanelor noastre superioare. Vom proceda legal şi în strictă conformitate cu relaţiile noastre de cooperare grănicerească la frontiera comună. Vă solicit să nu luaţi decizii care ar putea să complice lucrurile!

Maiorul Moldovan rostise aceste fraze cu calm, dar şi cu fermitate. Apoi, l-a întrebat pe locotenentul Bălan dacă raportase tot timpul prin staţia radio derularea evenimentului. Întrucât geamul la încăperea în care se afla locotenentul era deschis, el i-a comunicat maiorului că este în permanentă legătură cu comandantul brigăzii.

Ofiţerul aviator ucrainean a dat din cap, în semn că a înţeles cum stau lucrurile, după care a închis din nou uşa aeronavei. Însă după câteva minute a apărut din nou în uşă.

— Aşa cum v-am spus, noi suntem un echipaj al aviaţiei grănicereşti, format din trei ofiţeri, şi am aterizat din greşeală, crezând că am ajuns la subunitatea noastră, la care trebuia să ducem alimente şi materiale. Nu avem asupra noastră decât pistoalele din dotare. Vă cerem să permiteţi decolarea, pentru a ne întoarce acasă. Vă prezint scuze pentru intrarea şi aterizarea în ţara voastră. Trebuie să plecăm imediat. Vom aştepta în elicopter.

— Am înţeles cele spuse de dumneavoastră, răspunse Moldovan, am raportat situaţia şi am cerut aprobarea plecării. Până vom primi răspunsul, vă invit în subunitate, să servim o cafea şi, eventual, pentru o gustare sau un moment de relaxare.

212

Vizită neaşteptată

— Vă mulţumim, dar rămânem la bord! a răspuns ofiţerul ucrainean, care s-a retras şi a închis uşa elicopterului.

Maiorul Moldovan s-a dus la staţia radio şi a avut, succesiv, o serie de convorbiri cu ofiţeri de la toate eşaloanele superioare. Cele mai multe dintre întrebările „eşaloanelor” se refereau la identitatea membrilor echipajului, existenţa armamentului şi muniţiei, scopurile zborului şi motivele aterizării.

La Comandamentul Naţional al Grănicerilor s-au primit tot felul de „indicaţii” din partea unor cadre de conducere din minister şi de la alte ministere. Unii au cerut să se percheziţioneze elicopterul, să nu se permită plecarea aeronavei până la sosirea şefului postului de poliţie din Vişeu, ca să rezolve problema, iar alţii au solicitat să fie adus echipajul în localitate, pentru discuţii etc.

Până la urmă, potrivit legislaţiei de frontieră bilaterale, a legislaţiei româneşti privind securitatea spaţiului aerian, a practicilor de cooperare la frontieră, a situaţiei concrete în care zborul elicopterului fusese anunţat, întrucât era o aeronavă militară străină, au fost obţinute toate aprobările legale, începând cu ministrul Apărării Naţionale. Întrucât echipajul ucrainean a raportat şi el, în Ucraina, prin staţia radio, situaţia în care se găsea, s-a intervenit şi de către ambasada Ucrainei la Bucureşti, pentru plecarea elicopterului, cu scuzele de rigoare.

La următoarea prezentare la elicopter, maiorul Moldovan a fost însoţit de bucătar, cu o tavă pe care erau ceşti de cafea aburindă.

La apropierea de elicopter, comandantul companiei a văzut că s-a deschis uşa şi cei trei ofiţeri

213

Ioan Bălăei

care, prin staţie au primit probabil ordine de la superiori, au coborât, după care au salutat şi au strâns mâna ofiţerului român. Apoi i-au dat o bucată de hârtie, pe care erau scrise gradul şi numele fiecăruia dintre „oaspeţi”. La o ţigară, s-a servit şi cafeaua. Trecuseră deja câteva ore de la clipa aterizării, iar echipajul manifesta nerăbdare şi chiar iritare. Militarul român folosit ca translator l-a surprins pe unul din aviatori spunând: “Să vezi ce-o să ne facă ai noştri când vom ajunge acasă!”

Unul dintre ofiţeri, un căpitan blond şi atletic, comandantul aeronavei, l-a invitat pe maiorul Moldovan să urce în elicopter pentru a se convinge asupra materialelor transportate, ceea ce ofiţerul grănicer a şi făcut. Deşi a fost repetată propunerea de a se intra în clădirea pichetului, ofiţerii ucraineni au preferat să rămână lângă aeronavă.

Convorbirile au continuat, răstimp în care, prin staţia radio au fost raportate tot felul de date în legătură cu evenimentele de frontieră. Comandantul unităţii, colonelul Botârcă, a primit şi transmis aprobarea pentru plecarea elicopterului. S-a anunţat, de asemenea, că împuternicitul de frontieră român va adresa o scrisoare omologului său ucrainean pentru sectorul Mukacevo, prin care se comunică opinia părţii române, că aterizarea elicopterului nu se consideră o încălcare a frontierei de stat, fiind un caz de rătăcire, deci neintenţionat, şi, ca urmare, propune să se considere cazul rezolvat, iar partea ucraineană să ia măsurile ce le crede necesare pe teritoriul propriu în scopul prevenirii unor astfel de situaţii, ceea ce corespunde interesului ţărilor noastre şi spiritului de colaborare şi conlucrare grănicerească la frontiera comună.

214

Vizită neaşteptată

Cei trei ofiţeri şi-au manifestat satisfacţia pentru decizie, după care, cerându-şi din nou scuze, au strâns mâinile tuturor celor prezenţi, grăbindu-se să urce la bordul elicopterului.

În zgomotul asurzitor al motorului, aparatul a început să se ridice. La geamurile cabinei se făceau semne cu mâinile, cu siguranţă un salut colegial. În curte, ieşiseră militarii care, la rândul lor, salutau plecarea elicopterului. Marea pasăre metalică s-a ridicat deasupra pădurii, a făcut apoi un ocol ca să poată trece la verticala clădirii, îndreptându-se spre nord şi întorcându-se acasă.

A fost o vizită neaşteptată, totul derulându-se în condiţiile stării de normalitate şi stabilitate ce caracteriza situaţia la frontierele României.

215

a scurt timp după prezentarea în subunitate, locţiitorul politic al acesteia (conform

organigramei de atunci – n.r.), locotenentul-major Olaru Victor, 1-a chemat în birou şi, cu o anumită gravitate, i-a spus:

— Tovarăşe locotenent Turdeanu, organizaţia noastră de partid a considerat că dumneata ai pregătirea necesară să primeşti sarcina de propagandist la învăţământul politic cu militarii în termen. Noi am propus această numire şi comitetul de partid de la Batalionul de grăniceri Carei a aprobat. Ca urmare, vei fi propagandist la a doua grupă de militari din subunitate, iar la prima voi fi eu.

— Am înţeles ! răspunde Turdeanu. Şi ce trebuie să fac? întrebă mai mult din politeţe.

— Ai răbdare, îl linişti cu un aer protector locţiitorul politic. O să participi în curând la convocarea de pregătire a propagandiştilor, la batalion, unde timp de o săptămână se va face instruirea pe toate problemele conducerii şi desfăşurării învăţământului politic, inclusiv din punct de vedere metodic. O să primim nota telefonică cu data convocării.

Locotenentul Turdeanu se aştepta la acest lucru. Efectivul subunităţii era mai mare de o sută de

L

CCOONNFFRRUUNNTTAARREEAA

Confruntarea

militari, aşa că trebuia împărţit în cel puţin două grupe. În şcoala de ofiţeri au fost pregătiţi să conducă lecţiile politice şi chiar au făcut şedinţe practice. Ştia că de învăţământul cu militarii în termen răspundeau locţiitorii politici, pe atunci majoritatea dintre ei fiind la origine muncitori, selecţionaţi din producţie, oameni mai în vârstă, căsătoriţi, care au fost avansaţi la gradul de ofiţer după ce au urmat cursuri speciale privind munca de partid în armată. Nu-şi făcuse iluzii că va scăpa de sarcina aceasta. În condiţiile serviciului de pază a frontierei, care se executa permanent, instrucţia şi pregătirea politică nu se puteau desfăşura decât pe mai multe serii şi, ca atare, nu le putea conduce un singur om.

Bineînţeles că primii vizaţi să primească această sarcină de propagandist erau ofiţerii tineri, care nu puteau refuza o asemenea îndatorire. Dintre ofiţerii mai bătrâni şi cu mai puţină şcoală, având stagii îndelungate de practică în frontieră, unii se mai sustrăgeau, pe motiv că nu au aptitudini de propagandist şi nu se pricep să vorbească despre politică. De fapt, aşa şi era, unii ofiţeri mai în vârstă nu se dădeau în vânt să întocmească planuri-conspecte pentru lecţii, să studieze bibliografia prevăzută, folosind, de regulă, militarii care scriau caligrafic şi ortografic pentru a le întocmi caietele personale de propagandist.

Iată că, astfel, pe Turdeanu îl mai aştepta încă o activitate planificată de două ori pe săptămână, câte două ore, respectiv câte patru, având în vedere cele două serii, o treabă în plus pe lângă şedinţele de instrucţie ce intrau în atribuţiile sale.

Pentru el, lecţiile politice nu constituiau o greutate. Avea cunoştinţe necesare şi chiar aptitudini

217

Ioan Bălăei

pentru a le vorbi oamenilor. Îi făcea plăcere să-i ajute pe tinerii săi subordonaţi să-şi îmbogăţească cunoştinţele, să înţeleagă mai bine viaţa şi cum să se comporte ca militari, având o asemenea misiune la frontiera ţării, inclusiv să-i pregătească pentru viaţa care-i aştepta la înapoierea acasă. Trebuie ştiut că, în urmă cu peste 40 de ani, foarte mulţi dintre militarii grăniceri nu aveau decât câteva clase primare sau nici măcar pe acelea, aşa că ofiţerii tinerii făceau de multe ori şi alfabetizarea lor.

Zilele următoare, absorbit de programul încărcat şi de misiunile de pază a frontierei, în teren, ziua şi noaptea, a uitat de convocarea propagandiştilor. Spre sfârşitul săptămânii a avut câteva nopţi mai agitate, cu alarme până la ziuă şi chiar cu infractori prinşi în timp ce încercau să facă contrabandă.

Avea în schimb şi o satisfacţie sportivă. Cunoscuse un profesor de la şcoala generală, căruia i-a spus că a jucat fotbal în liceu, la o echipă de juniori, în campionatul republican, precum şi în echipa şcolii de ofiţeri. Ca urmare, la primul meci din campionatul regional al echipei de fotbal „Recolta” din localitate, a fost introdus în formaţie şi legitimat, devenind astfel jucător de bază. Numai că juca, de regulă, în meciurile de „acasă”, şi atunci dacă nu avea treburi la subunitate sau în frontieră.

Aşa cum se întâmplă duminică, la sate, evenimentul cel mai important era meciul de fotbal. La terminarea lui, atât jucătorii cât şi suporterii se întâlneau la bufetul din apropiere sau pe şanţ, în faţa căminului cultural, la o bere prelungită până seara, târziu.

Tot duminica, uneori, la căminul cultural, se organiza câte un bal, aşa că după berea băută de

218

Confruntarea

bucuria victoriei sau tristeţea înfrângerii, fotbaliştii şi suporterii se duceau la petrecere.

Şi uite aşa, la sfârşitul săptămânii, s-a primit ordinul de participare la pregătirea propagandiştilor, care se desfăşura la batalion începând cu prima zi a săptămânii următoare. Lt. Turdeanu nu a acordat o atenţie deosebită acestui ordin. Era obişnuit cu problemele de învăţământ, doar abia terminase şcoala, aşa că şi-a văzut de treburile sale în subunitate.

S-a interesat cum ajunge la batalion şi a aflat ca circula dimineaţa un tren, la ora cinci, iar alte mijloace de transport nu existau. Urma să plece singur, întrucât locţiitorul politic al subunităţii, locotenentul-major Olaru, se afla într-o permisie.

Duminica după amiază, la sfârşitul meciului de fotbal, Turdeanu a plecat la subunitate şi, timp de patru ore, fiind planificat, a făcut un control în frontieră, tocmai în perioada schimbării posturilor grănicereşti de zi cu cele de noapte, o perioadă dificilă de adaptare a dispozitivului de pază din teren. S-a întors destul de târziu din frontieră, a mâncat ceva în fugă, la bucătărie, fiind alocat la drepturi în subunitate, şi aşa cum era, încălţat cu cizmele, a ieşit în comună. Se înnoptase binişor, iar la căminul cultural se auzea muzică. Era bal, însă cu puţină lume. Câteva perechi dansau, în timp ce, pe scenă, cântau doi instrumentişti, unul la trompetă şi altul la tobă. Era şi un grup de femei mai în vârstă, stând pe margine, venite probabil să-şi supravegheze fetele sau nepoatele.

Lui Turdeanu atmosfera i se păruse mai mult trista decât veselă. Sala căminului cultural era destul

219

Ioan Bălăei

de mare, dar prost luminată. Cele câteva perechi dansau stânjenite de atâta spaţiu, deşi semiîntunericul ar fi trebuit să le convină.

Tânărul ofiţer nu avusese parte de prea multe baluri în ultimii ani. La şcoala de ofiţeri, învoirile în oraş, de duminica, se terminau la ora douăzeci, când la sălile de dans balurile erau în toi. Băieţii „civili” râdeau de elevii militari, când aceştia îşi luau la revedere de la fete, grăbindu-se să ajungă la cazarmă pentru a nu întârzia la apelul de seară. Ba unii, răutăcioşi, îi luau în râs, mulţumindu-le că le-au dansat fetele, lăsate încălzite pentru ca ei să culeagă roadele.

Aproape de căminul cultural se afla bufetul tradiţional, modernizat cu câteva umbreluţe. Acolo l-au văzut câţiva suporteri rămaşi la o bere. După meci şi mai ales după efortul făcut în frontieră, berea i s-a părut o băutură minunată. Era în sticle de jumătate de kilogram, închise la culoare şi fără etichetă. Băutorii consacraţi cunoşteau foarte bine sortimentul, fără să-i intereseze provenienţa.

Cu discuţiile pe marginea meciului de fotbal şi apoi despre televiziune, care-şi anunţa prezenţa şi la noi în ţară, precum şi cu alte dezbateri privind viitorul comunei, timpul a trecut pe nesimţite. Şi-a adus aminte că, a doua zi, dimineaţa, trebuia să meargă la convocare. De fapt nu a doua zi, întrucât trecuse deja de miezul nopţii şi se afla în ziua începerii instruirii.

S-a întors la subunitate destul de obosit. Şi-a pregătit lucrurile pentru plecare, a chemat sergentul de serviciu să pregătească grăjdarul cu căruţa, pentru ca la ora patru dimineaţa să-l ducă la gară. Apoi s-a întins, îmbrăcat, pe patul din cancelarie.

220

Confruntarea

De dimineaţă, ajuns la batalion, s-a revăzut cu câţiva colegi de promoţie din alte subunităţi, veniţi şi ei la convocare. Au schimbat primele impresii, urmând ca seara, în dormitorul comun, cu douăzeci de paturi, să povestească mai pe îndelete.

Convocarea a fost deschisă de secretarul comitetului de partid al batalionului, un căpitan pe nume Dumitrescu, pe care-l văzuse o singură dată, când s-a oprit la companie, în drum spre o subunitate vecină, care avea cazarma în câmp, la zece kilometri de localitate. Auzise că este un om cumsecade, bucureştean de loc, care ştia să vorbească frumos cu oamenii, încercând să-i ajute, îndeplinindu-şi cu răspundere sarcinile de politruc.

Ofiţerii tineri, în general, nu-i simpatizau pe locţiitorii politici, deoarece, de regulă, aceştia „se luau” de ei, făcându-le observaţii şi educaţie pentru prevenirea abaterilor de la disciplină şi de la morală.

După deschiderea convocării, a intrat în sală un maior, căruia i s-a dat raportul, după care acesta, amabil şi zâmbitor, a început să citească un text referitor la metodica predării lecţiilor politice.

Întrucât la intrarea în sală locţiitorii politici mai vechi, cu stagii îndelungate în frontieră, s-au aşezat la mesele din spate, lt. Turdeanu Costel s-a aşezat la masa din primul rând, alături de colegul lui din şcoală, Arnăutu Andrei, de loc din Iaşi. Avea în faţă caietul deschis şi se străduia să lase impresia că notează cu interes.

În sala se făcuse cald, era linişte şi se auzea glasul monoton al lectorului concentrat asupra ideilor din text.

221

Ioan Bălăei

Deodată, o voce puternică explodă în apropierea sa: — Dumneata de ce nu notezi, tovarăşe locotenent? Îşi dădu seama imediat că aţipise şi, în acelaşi

timp, că nu fusese văzut dormind, ci doar că nu scria pe caietul deschis în faţa sa. A reacţionat sărind ca ars şi, după o mică ezitare, a improvizat un răspuns care i se părea cel mai convenabil.

— Ştiţi, eu am făcut această lecţie recent, la şcoală, şi o cunosc. Am şi caietul cu notiţe de atunci. În plus am şi un manual de metodică...

N-a apucat să mai spună ceva, când un potop de reproşuri şi aprecieri critice s-au abătut asupra sa.

— Ia auziţi, tovarăşi! Tovarăşul locotenent cunoaşte lecţia. Nu cunoşti nimic, tovarăşe!! Ce-mi spui mie despre şcoală. Aici este şcoala dumitale! Cum îţi permiţi să ne sfidezi pe toţi. Uite, aici sunt ofiţeri mai bătrâni, locţiitori politici cu experienţă, care au mai fost la astfel de lecţii şi totuşi notează, conştiincioşi şi disciplinaţi. Ce ofiţer de tip nou eşti dumneata? Partidul nostru ţi-a creat condiţii să înveţi şi acuma faci pe deşteptul. Apoi către ceilalţi din sală: Halal ofiţeri vor trebui să continue opera noastră de dezvoltare a ţării! Uitaţi-vă la el ce păr mare are şi cum ne sfidează cu privirea!

Într-adevăr, pe măsură ce politrucul nu prididea cu invectivele, lt. Turdeanu, neobişnuit cu asemenea aprecieri şi cu astfel de comentarii, a încercat să intervină. N-a reuşit şi începuse să-şi manifeste nervozitatea. În definitiv, ce atâta scandal pentru un fleac. Nu i se părea un lucru aşa de grav. A vrut să-şi ceară scuze, când a auzit:

— N-am nevoie de asemenea ofiţeri în brigadă. Ieşi afară şi fă raport să pleci în altă parte! Poftim!

222

Confruntarea

Asta a pus capac la toate. A mai încercat să spună ceva, dar i s-a arătat uşa. A ieşit. Se simţea puţin ameţit. Unde să plece? Cum să facă raport să plece, din vreme ce abia venise din şcoală. Oare dacă spunea că a adormit, că 1-a furat somnul, fiind obosit, era mai bine? I se păruse mai grav să dormi la o expunere, decât să nu notezi.

Era descumpănit. La terminarea şcolii li se spusese că sunt aşteptaţi în frontieră pentru a aduce un suflu nou în conducerea pazei şi că vor fi sprijiniţi să se integreze în subunităţi. Şi iată, deodată, că i se spune să plece, că nu este de tip nou şi că nu este nevoie de el. Oare aşa de uşor se poate renunţa la un ofiţer?

Ieşind pe hol, avea momente când i se părea că totul este o farsă. Încet, încet, situaţia a început să devină serioasă şi a înţeles aceasta când, dintr-un birou, a ieşit şeful de stat major al batalionului, căpitanul Tache, ofiţer mic de statură, mereu bine dispus, care la întrebat:

— Ce s-a întâmplat, tinereţe? Ce faci pe hol? Se oprise în uşa biroului său, aşteptând răspunsul.

— M-a dat afară de la convocare un tovarăş maior, fiindcă m-a văzut că nu luam notiţe.

— Vai de mine! Tu nu ştii cine-i tovarăşul maior? Este şeful secţiei politice de la brigadă, mr. Albescu De ce n-ai grijă, măi, copile, vrei să te nenoroceşti? Du-te şi fă-ţi autocritica, roagă-te să te ierte şi să nu te pedepsească.

— Ce să mă pedepsească, că mi-a dat ordin să fac raport să plec din brigadă, că n-are nevoie de ofiţeri ca mine. Eu nu fac nici un raport, ce este brigada dânsului?

223

Ioan Bălăei

Între timp, şeful de stat major a intrat în birou şi s-a aşezat pe scaun.

— Măi băiatule, stai la locul tău, nu te juca cu focul. Tu nu ştii ce putere are tovarăşul maior. Dacă el spune că nu eşti bun, aşa o să-ţi facă notarea de serviciu şi să te ferească „natura” să ajungi să te critice în toate şedinţele. Las-o mai moale, execută ordinul şi, după aia, roagă-te să te ierte!

Scoase din sertar o hârtie şi aşeză peste ea un stilou:

— Stai jos şi scrie raportul! — Nu scriu nimic! Cum să scriu că vreau să plec,

când abia am venit? Am fost printre primii în promoţie şi, la festivitatea de înălţare în grad, reprezentantul ministrului, tovarăşul general comandant al trupelor de grăniceri, ne-a spus că vom fi repartizaţi direct în frontieră şi că avem datoria să muncim pentru a ajunge mari comandanţi, să confirmăm rezultatele bune obţinute în şcoală. Ne-a mai spus să-l căutam la Bucureşti dacă avem probleme deosebite. Nu fac nici un raport!

— Nu te sfătuiesc. Ascultă-mă pe mine, nu te lua în gură cu şefii, mai ales cei de pe linie politică!

— Eu nu pot face un astfel de raport. Dacă aici, pentru orice, eşti dat afară, mă urc în tren şi plec la comandamentul trupelor de grăniceri şi o să raportez totul tovarăşului general comandant. Sunt sigur că dânsul o să mă asculte. Ştiu şi eu cum se desfăşoară munca de partid din armată şi îndeosebi cum trebuie să se muncească cu tinerii ofiţeri, că nu degeaba am luat note mari la pregătire politică. Şi până la urmă mai sunt şi alte brigăzi de grăniceri în ţara asta.

Deodată, s-a deschis uşa biroului şi a intrat maiorul Albescu. Şeful de stat major al batalionului s-a

224

Confruntarea

ridicat repede de la birou, oferindu-i un loc, iar locţiitorul politic al brigăzii 1-a întrebat:

— Ai văzut, tovarăşe căpitan, ce ofiţeri tineri primim noi? Ţi-a raportat ce ordin i-am dat?

La privit pe lt. Turdeanu, care se ridicase în picioare, şi a observat că pe masa din faţa ofiţerului se afla o filă nescrisă. Şeful de stat major s-a grăbit să-i explice :

— Tovarăşe maior, vă raportez că tocmai îi arătam cum să facă… raportul.

— Foarte bine. Stai jos, tovarăşe locotenent, şi scrie raportul cu ce ţi-am ordonat!

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse Turdeanu, dar la expunerea dvs. nu luam notiţe fiindcă am adormit şi nu din alt motiv. Mi s-a părut mai grav să vă spun că dormeam, decât să spun ca ştiam problemele din şcoală, ceea ce este de fapt adevărat şi sunt gata să fiu verificat. Nu fac însă raport, fiindcă nu vreau să plec. N-am fost repartizat aici ca să plec. Dacă nu aveţi nevoie de mine, puteţi să mă mutaţi dvs. Vă rog să mă scoateţi la raportul comandantului trupelor de grăniceri.

Maiorul Albescu, după câteva momente de ezitare, i-a spus:

— Deocamdată, du-te dumneata pe hol şi când se termină pauza intră din nou în sală.

— Am înţeles. Să trăiţi! A ieşit pe hol, unde ofiţerii erau la o ţigară. S-au

apropiat cei câţiva colegi tineri, încurajându-l. Locţiitorii politici „bătrâni” nu s-au apropiat. Unii l-au privit cu oarecare indiferenţă. Cu siguranţă mai văzuseră astfel de demonstraţii, privind exigenţa de partid şi fermitatea în combaterea abaterilor. Probabil le practicau şi ei la nivelul subunităţilor.

225

Ioan Bălăei

Ulterior, lt. Turdeanu s-a convins că oamenii, inclusiv locţiitorii politici din frontieră, aveau atitudini diferite. Una exigentă, revoluţionară, în şedinţe, şi alta îngăduitoare, conciliantă, în particular. În fond, ca şi celelalte cadre din frontieră, locţiitorii politici de la companii munceau din greu şi nu se bucurau de privilegii, ba chiar aveau sarcini în plus faţă de ceilalţi, trebuind să răspundă de toate activităţile din subunitate, precum şi de faptele militarilor cărora le făceau educaţie.

La venirea în sală, şeful secţiei politice l-a pus în discuţia colectivului, pentru ca acesta să i-a atitudine împotriva tânărului ofiţer. Locţiitorii politici care aveau datoria să stimuleze combativitatea şi opinia colectivului au trecut imediat la lucru.

Turdeanu a auzit atunci, din cuvântul locţiitorilor politici disciplinaţi, atâtea aprecieri negative la adresa lui, cât nu şi-a putut imagina că va putea aduna un ofiţer la începutul carierei. Aşa a aflat următoarele: „Se vede după cum vorbeşte că este îngâmfat şi arogant, după mers că este comod, că dă din mână şi nu este instruit, iar după părul mare că-i <<malagambist>>, adică poartă o frizură extravagantă, neconformă cu ţinuta militară”.

A mai aflat că este reprezentantul ofiţerilor tineri ce se consideră atotştiutori, care nu primesc sfaturi şi nu ţin seama de criticile juste. În concluzie, i s-a spus că nu i se poate acorda încredere, că trebuie sancţionat şi pedepsit, dacă nu chiar trecut în rezervă etc., etc.

Era greu de suportat o asemenea atmosferă şi chiar începuse să-i tremure bărbia. Era copleşit de tot ce auzise. Îi venea să plângă.

226

Confruntarea

La un moment dat, maiorul Albescu, socotind că a reuşit să înfrângă rezistenţa ofiţerului şi că lecţia oferită este suficientă, s-a ridicat, afişând o atitudine binevoitoare.

— Ei, tovarăşe locotenent, ai văzut forţa colectivului nostru? Avem aici tovarăşi cu mare experienţă, gata nu numai să îndeplinească orice misiune în paza frontierei, dar şi să contribuie la educarea efectivelor, la formarea militarului de tip nou.

Apoi, cu sprâncenele ridicate, dând roată sălii cu privirea, se adresă cursanţilor:

– Ce ziceţi, tovarăşi, îi mai acordam o şansă tovarăşului locotenent, să se corecteze? Eu vă propun să-l iertăm şi să rămână în colectivul nostru. De acord?

S-a auzit un „Da”, rostit în cor de ofiţerii din sală. Spectacolul şi confruntarea se terminaseră. De

asemenea, şi exerciţiul de exigenţă şi autoritate. Cariera locotenentului Turdeanu Costel era

salvată!

227

omandantul companiei de grăniceri Straja, maiorul Tudose Pamfil, era, la gradul său,

unul dintre cei mai în vârstă şi experimentaţi ofiţeri din unitate.

L-am cunoscut la scurt timp după ce am fost numit şef de stat major la un batalion de grăniceri de la frontiera pe Dunăre. Aveam gradul de căpitan şi eram absolvent al Academiei Militare Generale, într-o vreme când numărul licenţiaţilor în ştiinţe militare era încă destul de mic.

În planul cu principalele activităţi ale batalionului era prevăzut să se desfăşoare, în luna august, o aplicaţie tactică grănicerească, în compania de frontieră comandată de mr. Tudose.

Comandantul batalionului m-a întrebat dacă vreau să conduc această aplicaţie, care era deja pregătită şi aprobată de Brigadă. Aplicaţia era cu trupe şi infractori marcaţi, constituind un mijloc de antrenare şi perfecţionare a comandanţilor de subunitate în conducerea şi planificarea pazei frontierei, în rezolvarea practică sau gestionarea, cum am spune astăzi, a unor situaţii concrete şi complexe în raionul de responsabilitate, cu participarea întregului efectiv.

C

„„NNĂĂCCAAZZUULL””

„Năcazul”

Infractorii şi contravenienţii de frontieră „marcaţi”, erau, de fapt, cadre de la batalion, care acţionau cu identităţi false, potrivit unui scenariu riguros întocmit pe baza obiectivelor şi scopurilor stabilite. Lansaţi de pe fluviu sau din interior, trebuiau să ajungă la malul Dunării şi în sens invers, pe direcţiile probabile de deplasare a infractorilor, lăsând indicii până în locul prevăzut. Erau instruiţi să se supună necondiţionat la prima somaţie.

Pentru comandantul companiei şi cei doi locţiitori ai săi, din care unul politic, precum şi pentru comandanţii pichetelor, majoritatea activităţilor de conducere şi execuţie în paza frontierei se realizau în mod concret, unele informaţii, măsuri şi documente având însă indicativul aplicaţiei pentru a se deosebi de o situaţie reală.

La aplicaţie participau toate cele patru pichete ale companiei, precum şi organele de cooperare ale Ministerului de Interne, cele ale Administraţiei locale, grupele de sprijin ale grănicerilor şi gărzile patriotice, cu o parte din efectivele lor sau numai prin comandanţii de subunitate, după caz.

Aplicaţia s-a derulat în condiţii bune, situaţiile create fiind rezolvate în mod corespunzător, iar cea mai mare parte a infractorilor şi contravenienţilor marcaţi au fost cel puţin semnalizaţi, dacă nu chiar reţinuţi în dispozitivele de pază ale pichetelor. Comandantul companiei, mr. Tudose, fără să exceleze în argumentarea, pe baza legislaţiei şi regulamentelor, a deciziilor luate şi a măsurilor stabilite, a reuşit, ajutat de experienţa şi capacitatea sa organizatorică, să adopte hotărâri corespunzătoare.

În penultima zi a aplicaţiei, după peste 30 de ore trăite în tensiunea firească a unor situaţii de frontieră

229

Ioan Bălăei

cu grad sporit de dificultate, ce necesitau eforturi şi solicitări susţinute, s-a creat o pauză operativă, în care a fost pregătită o masă de prânz normală. Urma să fie servită într-un chioşc de lemn din curte.

Compania de grăniceri, de fapt comanda companiei, formată din cadre, funcţiona într-o casă veche, abandonată, la care i s-au adus o serie de modificări, fiind reparată şi racordată la apa şi canalizarea localităţii. Au fost amenajate bucătăria, spălătoria şi uscătoria, precum şi o serie de magazii şi depozite. Împreună cu comanda companiei era şi un pichet de frontieră, cu efectivele destinate îndeplinirii misiunilor într-un raion cu o dezvoltare de front de 15 km.

Pentru asigurarea tehnică şi materială exista o grupă de transport şi gospodărie, întrucât compania, pentru cei aproape 50 km de frontieră, cât avea raionul său de responsabilitate, era dotată cu un autoturism de teren, o autoutilitară, un camion şi un tractor cu remorcă, având plug, disc şi grapă pentru recondiţionarea fâşiei arate. La acestea se adăugau autoturismul şi camionul pichetului. Un adevărat parc auto cu şoferi militari în termen, înlocuiţi treptat cu salariaţi civili. Din nefericire, regimul permanent de economii făcea ca norma lunară de motokilometri pentru autovehicule să fie cu mult sub necesarul minim al misiunilor operative în paza frontierei de stat.

De primăvara până toamna, târziu, compania primea întărire o barcă metalică, având un motor puternic şi un echipaj format din doi marinari grăniceri ai divizionului de nave grănicereşti subordonat brigăzii.

La masa servită în chioşcul din curte, am fost împreună cu ceilalţi doi ofiţeri ai companiei şi ofiţerul

230

„Năcazul”

de la batalion care arbitra pichetul de la reşedinţă. S-au pregătit la bucătărie de către spălătoreasa localnică, la care se apela atunci, când veneau oaspeţi, o mâncare de pasăre, mămăligă cu caş şi ceapă verde şi, la desert, un mare pepene roşu. Toate din „gospodăria ajutătoare”, cum se justifica mândru plutonierul de companie. Adevărul este că la fiecare subunitate, în curte sau pe un teren alăturat, la marginea localităţii, repartizat de primărie sau cooperativa agricolă de producţie, se cultiva o grădină cu zarzavat, erau ţinuţi câţiva porci şi cel puţin o vacă, pe lângă animalele de serviciu în pază, cai şi câini.

Cum se întâmplă de obicei, la masă s-au discutat tot felul de lucruri. Mr. Tudose mi-a povestit despre viaţa orăşelului, despre condiţiile asigurate cadrelor şi familiilor lor care locuiau cu chirie, la un singur pichet existând o casă a cadrelor cu trei apartamente modeste., construită în urmă cu câţiva ani, odată cu cazarma subunităţii. Bineînţeles că mi s-au spus toate neajunsurile referitoare la hrănirea, echiparea şi cazarea efectivelor, la lipsa mijloacelor tehnice de pază, de legătură şi multe altele, având în vedere că eu venisem de curând în unitate şi eram interesat să cunosc situaţia reală din subunităţi.

Maiorul Tudose era un om agreabil, amabil, uneori glumeţ şi sfătos, preocupat mereu să nu se înţeleagă cumva că se plânge şi că el cu subordonaţii nu şi-ar îndeplini în cele mai bune condiţii atribuţiile. Nu a uitat să-mi relateze excelentele sale relaţii de cooperare cu organele Ministerului de Interne şi gărzile patriotice, unde erau încadraţi ca instructori foşti ofiţeri de grăniceri, precum şi aprecierile deosebite ale organelor locale de partid şi de stat la

231

Ioan Bălăei

adresa companiei de grăniceri şi a lui personal, ceea ce s-a şi confirmat în zilele aplicaţiei.

Avea maiorul obiceiul ca, vorbind despre neajunsurile din serviciu, ca şi despre lipsurile din copilărie,din tinereţea sa de la ţară şi ucenicia la oraş, precum şi de evenimentele de frontieră negative, abaterile disciplinare şi accidentele de tot felul din subunitate, să le denumească folosind un singur cuvânt: „năcazuri”.

Astfel că, mereu, mr. Tudose avea câte un „năcaz”, la care tot el îşi spunea: „Lasă că scăpăm noi de el şi el de noi!”

La masă erau aşezate şi păhărele mici de ţuică, iar la un moment dat, după ce s-a tot codit, Tudose a apărut ţinând la spate o sticlă cu ţuică astupată cu un dop de cocean.

— Să trăiţi, tovarăşe căpitan. Vreau să vă raportez ceva, dar vă rog să nu vă supăraţi, că eu cunosc regulamentele şi ţin foarte mult la disciplina militară. Nu este nici o nenorocire, vă spune un grănicer bătrân care toată viaţa a trăit în condiţiile grele de frontieră, de cele mai multe ori în câmp, în locuri izolate, nu ca acum, în localitate, deci nu este nici o nenorocire dacă servim şi noi un păhărel de ţuică înainte de masă, ca tot românul.

— Nu ştiu de ce faci o introducere aşa de lungă. Dumneata eşti gazda, cel mai mare comandant militar din garnizoană, aşa că poţi avea iniţiativa când ai oaspeţi.

— Gazdă, gazdă, dar dvs. a-ţi interzis cu desăvârşire consumul de alcool peste tot în timpul aplicaţiei. Eu zic că acum nu suntem pe timpul aplicaţiei ci în fosta curte a unui cetăţean.

232

„Năcazul”

— Interdicţia rămâne valabilă, am răspuns, dar acum şi aici, dacă doriţi, puteţi servi o ţuică. Mie nu-mi place ţuica, iar berea mă balonează, aşa că prefer o apă curată de fântână.

— Să trăiţi, am înţeles. Numai că eu vă servesc cu ceva special. Ştiţi că eu sunt din Scorniceşti. Aici s-a oprit aşteptând reacţia mea!

— Foarte bine. Eu sunt din Făgăraş şi se face şi acolo o ţuică bună.

Tudose s-a aplecat spre mine şi, oarecum conspirativ, mi-a şoptit:

— Eu sunt din Scorniceşti, cu „şăfu”, comandantul nostru suprem. Aici ridică privirea şi apoi continuă. Am locuit aproape de dânsul, cred că suntem şi ceva rude. Îi cunosc bine toate neamurile.

— Bravo, felicitări. Poţi fi mândru, dar şi promovat!

Mr. Tudose râse încântat. — Dvs. glumiţi, dar să ştiţi că puteam face şi eu,

ca alţii, să mă duc la rudele „şăfului”, care mă cunosc, şi să cer şi eu o funcţie mai bună.

Apoi, brusc, deveni serios şi se rugă smerit. — Totuşi, vă pun un păhărel. Cine ştie, poate şi

ţuica asta este făcută de rudele „şăfului”. Aici, din nou privi în sus, mulţumit.

— Pune, să nu te refuz, dar nu pot să beau, întrucât la 22 de ani am avut hepatită şi de atunci nu beau decât un pahar, două, de vin, la o petrecere.

A turnat repede în păhărele, după care a ascuns sticla sub masă. S-a ciocnit cu urările de rigoare şi prânzul s-a derulat normal.

După-amiază, am conturat activităţile conform programului de desfăşurare, s-a executat şi un

233

Ioan Bălăei

exerciţiu parţial de apărare a obiectivului, respectiv a micului port de la Dunăre, unde au participat şi comandanţii de plutoane şi de grupe dintr-o companie de Gărzi patriotice prevăzută în planul unic.

Au fost rezolvate apoi şi alte situaţii specifice atribuţiilor celor doi locţiitori şi, către ora 2300, l-am chemat pe maiorul Tudose.

— Tovarăşe maior, începând de acum până mâine dimineaţă nu veţi mai avea situaţii de rezolvat. Cadrele care nu sunt planificate în paza frontierei se pot odihni, inclusiv dvs. O puteţi face acasă sau aici, cum doriţi. Şi eu am să mă odihnesc puţin în biroul plutonierului de companie. Aveţi întrebări?

— Nu. Să trăiţi! — Vă salut, odihnă plăcută! Maiorul a ieşit din birou. Mi-am scos şi eu

vestonul şi cizmele şi m-am întins pe patul metalic. La câteva minute, s-a auzit o bătaie în uşă. Apoi şi-a făcut apariţia, intrând timid, mr. Tudose.

— Permiteţi să raportez: Am hotărât să nu merg acasă. Mai bine rămân aici. Poate mai este nevoie de mine. Pot şi aici să mă odihnesc puţin.

— Cum doriţi. V-am spus că până mâine dimineaţă nu mai avem situaţii în cadrul aplicaţiei. Dacă va fi ceva real în frontieră, asta-i altceva.

— Eu am venit să vă raportez, fiindcă aţi ordonat că vreţi să ştiţi tot timpul aplicaţiei unde mă găsesc. O să mă odihnesc aici.

— Foarte bine! — Să trăiţi! A ieşit din încăpere, închizând uşa cu grijă. Am

stins lumina şi când eram cât pe ce să aţipesc am auzit din nou o bătaie în uşă.

234

„Năcazul”

— Intră! Şi-a făcut din nou apariţia mr. Tudose. — Să trăiţi. Vă raportez că m-am hotărât totuşi

să merg acasă. Ştiţi, eu am o soţie mai tânără, cam geloasă, şi să nu creadă că cine ştie unde m-am dus, aşa că mai bine mă duc acasă.

— Foarte bine, i-am spus. Eu pot să confirm doamnei, la nevoie, că aţi rămas aici.

— Vă mulţumesc! Mă duc acasă. Să trăiţi! — La revedere! A închis la fel de grijuliu uşa. Mă gândeam cum

îşi face griji, omul, singur. Vroiam să-l eliberez de starea de tensiune, ca să se odihnească, fiindcă aplicaţia era importantă, dar la un eveniment de frontieră real, care se putea produce oricând, aveam nevoie de cadre şi militari într-o stare fizică foarte bună.

Consideram, încă de pe atunci, că trebuia revăzută concepţia desfăşurării aplicaţiilor cu subunităţile de graniţă, pentru a se evita suprapunerea unor situaţii fictive şi alte o serie de improvizaţii, peste paza reală a frontierei şi dispozitivul realizat în condiţii autentice. Aplicaţia, la eşalonul companie, ca şi la nivelul pichetelor de grăniceri, crea confuzia existenţei unor misiuni paralele, pe de o parte, în starea de normalitate la frontieră, şi pe de alta, în aplicaţie cu situaţii construite artificial.

La fel, consideram greşită concepţia apărării şi intervenţiei la posturile fluviale pe timp de pace, dar în condiţiile pericolului unei tentative de atac şi distrugere a obiectivului. Conform ordinului şi instrucţiunilor de la acea dată, pe baza unui Plan

235

Ioan Bălăei

unic se realiza în porturi un dispozitiv tactic de apărare, clasic, constând într-un punct de sprijin de companie sau un raion de apărare de batalion, orientat spre Dunăre, de fapt, spre malul teritoriului statului vecin.

Se considera că este posibil un atac în forţă de pe Dunăre, frontal, probabil cu autoamfibii blindate de pe teritoriul statului vecin, pe timp de pace! Numai aşa se explica adoptarea acestui dispozitiv tactic de luptă, ceea ce era neverosimil în raport cu realitatea. Şi totuşi, observaţiile mele şi propunerile de corectare, adoptând prevederile instrucţiunilor pe Armată la particularităţile frontierei, au fost respinse de pseudo-specialişti, pe motivul că trebuia să existe un sistem unitar pentru toate obiectivele de pe teritoriul ţării.

Am şi experimentat, pe cont propriu, un sistem de apărare circular, pe mai multe aliniamente de blocare şi închidere grănicerească a obiectivului care să nu permită pătrunderea în port sau pentru căutarea-scotocirea în interior, dacă ar fi fost semnalaţi diversionişti ori terorişti. De asemenea, am şi întocmit noi planuri în acest sens, dar degeaba, proiectele mele au fost apreciate ca bune, dar ce folos, că nu respectau prevederile instrucţiunilor.

Pseudo-specialişti am întâlnit şi în urmă cu câţiva ani, când unii, numiţi în funcţii de conducere pe la diferite eşaloane, au declarat că „în cadrul reformei instituţiei cu atribuţii de pază şi control la frontieră, ei au inventat principii şi procedee cum ar fi: paza frontierei pe direcţii şi în adâncime, prioritatea pazei şi controlului pe comunicaţii şi zonele adiacente, culegerea şi schimbul de informaţii în cadrul cooperării interne şi internaţionale şi probabil roata

236

„Năcazul”

de la bicicletă. Dacă respectivii ar fi avut curiozitatea să citească regulamentele instituţiei pentru structurile de execuţie, ar fi descoperit că ceea ce ei au „inventat”, există deja, cu deosebire că în trecut, adesea, lipseau resursele financiare, tehnice şi materiale pentru o valorificare şi aplicare performantă. De fapt, au existat şi în problematica pazei şi controlului de frontieră, ca de altfel şi în unele domenii, specialişti care „au scris mai mult decât au citit”.

Revenind la momentul odihnei, într-o pauză operativă a aplicaţiei, îmi amintesc că în timp ce mă străduiam să adorm a intrat din nou, spăşit, mr. Tudose.

— Ce s-a mai întâmplat? l-am întrebat puţin iritat.

— Nimic deosebit. Totuşi, am să rămân aici să mă odihnesc, tovarăşe căpitan. Cred că soţia mea s-a culcat şi dacă o trezesc se enervează şi se supără. A trecut şi ea, alături de mine, în frontieră, prin multe „năcazuri”. Noapte bună!

Îmi devenise, oarecum, simpatic acest om, împovărat de griji şi necazuri, oricum prea ezitant uneori, ceea ce îl dezavantaja profesional.

Până la urmă, aplicaţia s-a derulat şi încheiat în condiţii bune, fiind îndeplinite integral obiectivele, scopurile şi problemele prevăzute în plan. Soluţiile adoptate şi acţiunile desfăşurate au corespuns legislaţiei de frontieră în vigoare, compania şi toate pichetele de grăniceri îndeplinindu-şi în mod corespunzător misiunile.

Au trecut câţiva ani şi, într-o altă vară frumoasă, dar c-am secetoasă, la compania de grăniceri

237

Ioan Bălăei

comandată încă de acelaşi mr. Tudose, s-a înregistrat un eveniment deosebit. Între timp, fusesem numit comandantul batalionului, colonelul pe care l-am înlocuit fiind promovat la comandamentul trupelor.

Astfel, acasă, după miezul nopţii, m-a trezit telefonul. Orice apel, noaptea târziu, însemna că s-a întâmplat ceva, fie în paza frontierei, fie în alt domeniu al activităţii unităţii. Până la aflarea veştii, existau câteva momente de stres maxim. Cea mai mare teamă era să nu se fi întâmplat evenimente cu morţi sau răniţi şi furtul sau pierderea de armament sau muniţie.

— Vrea să vă raporteze maiorul Tudose, de la Castanul, îmi comunică centralistul de serviciu.

— Fă-mi legătura şi ofiţerul de serviciu să-mi trimită maşina.

După câteva minute de linişte: — Să trăiţi! Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez,

dar avem aici un „năcaz”! — Spune repede ce s-a întâmplat!? — Raportez: Ieri, spre seară, când cei doi

marinari de pe barca metalică cu motor, B.M.38, s-au dus să plece în misiune, nu au mai găsit ambarcaţiunea acolo unde era amarată, la malul Dunării, la 100 m de capătul din amonte al cheului portului.

— Ştiu unde era, dar era legată cu un lanţ puternic de un copac şi asigurată cu un lacăt la capătul cheului, unde avem un post de observare permanent în port. Ce s-a întâmplat? Nu există indicii?

— Păi, nu mai există nici copacul! — Cum nu mai există? Era un copac mare la

baza malului, înalt, şi de el era ancorată barca.

238

„Năcazul”

— Vă raportez că nu mai există nici malul întreg, fiindcă o parte din el, pe care era copacul, s-a surpat în Dunăre.

— De ce nu spui aşa, tovarăşe maior?! Mă fierbi cu răspunsul pe bucăţi. Înseamnă că s-a surpat malul cu copac cu tot şi acesta a tras după el barca şi a scufundat-o. Unde sunt marinarii?

— Nu-i mai găsesc, tovarăşe comandant, şi se auzi un oftat puternic. Cred că au plecat să caute ambarcaţiunea. Nu au armament la ei. Mă gândesc că poate nu-i scufundată şi a furat-o cineva!

— Ieri a fost furtună pe Dunăre? — A fost şi aici o vijelie, dar nu a ţinut mult. — De ce nu a-ţi raportat în termenul prevăzut de

la săvârşirea evenimentului? Au trecut aproape patru ore de când s-a scufundat ori a fost furată barca. O să vin acolo. Pe Dunăre, şalupa Batalionului cu maistrul Cerancica va veni cercetând malul nostru. Probabil că va trebui să daţi explicaţi şi la brigadă şi la Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Măcar aţi anunţat toate organele de cooperare? Dacă nu, s-o faceţi cât mai repede!

Justificările nu mai ajutau la nimic. Trebuia căutată barca. Până la descoperirea ei, orice variantă era posibilă.

În raionul companiei, barca metalică era planificată în serviciu de către comandant şi executa misiuni pe fluviu, ziua şi noaptea, în cei 50 de km aflaţi în responsabilitatea companiei. Cei doi marinari ce constituiau echipajul, erau cazaţi şi prevăzuţi la drepturi împreună cu efectivul subunităţii. Misiunile lor principale constau în patrulări, cercetarea malului, pândă în locurile favorabile trecerii

239

Ioan Bălăei

frauduloase peste fluviu şi pentru contrabandă, paza pe fluviu dincolo de ostroavele româneşti, controlul legalităţii unor activităţi pe Dunăre, potrivit regulilor regimului de frontieră şi de navigaţie, transportul de personal şi materiale în zonele greu accesibile de pe uscat (mlaştini, canale) etc.

Întârzierea raportării s-a datorat faptului că a existat speranţa că ambarcaţiunea a fost luată de valuri şi va putea fi găsită undeva, în aval, oprită în vegetaţia de la malul nostru.

Am comunicat imediat, atunci, noaptea, printr-un P.C.T.F., împuternicitului de frontieră bulgar, faptul că a dispărut o ambarcaţiune grănicerească şi solicitam să fie căutată la malul lor, în eventualitatea că a fost luată de o furtună, iar dacă va fi găsită să fim anunţaţi cât mai repede.

Despre acest eveniment am raportat, cu detalii, la brigadă, şi l-am informat şi pe comandantul Divizionului de nave grănicereşti, căpitanul de rangul I Uncescu, un specialist şi om de excepţie, cu care am convenit să ne întâlnim la locul scufundării bărcii metalice. Bineînţeles că raportul Batalionului şi informarea căpitanului de rangul I (colonel) Uncescu explica direct modul în care surparea malului a antrenat şi scufundat ambarcaţiunea, care nu avea atunci nici echipajul la bord şi nici armament şi muniţie.

Operaţiunile pentru scoaterea ambarcaţiei de pe fundul Dunării, la peste 14 m adâncime, au durat trei zile şi până la urmă a fost nevoie de scafandri şi o macara plutitoare. În momentul când scafandrii au localizat barca şi am raportat acest lucru, informaţia a fost socotită incertă până la scoaterea ei la

240

„Năcazul”

suprafaţă, întrucât putea fi, foarte bine s-a spus, o barcă scufundată în timpul războiului.

Costurile scoaterii ambarcaţiunii, în condiţiile menţionate, au fost considerabile. Noroc că spiritul de întrajutorare grăniceresc şi mai ales marinăresc a găsit soluţii justificative, prin executarea unor operaţiuni similare şi în alte porturi de pe traseu.

Acest eveniment negativ nu s-a terminat fără măsuri de prevenire în viitor şi pedepse aplicate celor vinovaţi, nu puţini, de la compania maiorului Tudose şi până la Divizionul de nave grănicereşti, proprietarul ambarcaţiei.

Pedepsele ca pedepsele, bine că „năcazul” maiorului Tudose şi al nostru nu a produs victime şi oamenii şi-au continuat sănătoşi misiunile la frontieră!

241

n diferite ocazii, prietenii, mulţi, puţini, atâţi câţi erau-şi chiar unele cunoştinţe – m-au

întrebat de ce nu scriu întâmplările, evenimentele sau faptele din cariera profesională şi viaţa particulară, pe care le-am trăit de-a lungul deceniilor, în vremuri extrem de zbuciumate, în care s-au învălmăşit speranţe şi deziluzii, succese şi eşecuri, certitudinii şi ezitării, bucurie şi durere, prietenie şi ostilitate, credinţă şi neîncredere, toate într-o singură existenţă, ireversibilă, consumată de la maturitate la înţelepciune, în majoritate pe tărâmul unei îndatoriri sacre, la noi, românii: străjuirea şi păstrarea gliei strămoşeşti.

Cu siguranţă, au existat şi se vor mai găsi unii să spună că ne-am învăţat să rostim fraze frumoase, poleite cu sentimente patriotice, când de fapt lumea în care trăim este pragmatică, generaţiile tinere trăiesc realităţile zilei, iar în condiţiile „mondializării“, patria devine locul în care ţi se oferă şi asigură ceea ce îţi doreşti, aşa că despre străjuirea la frontiera ţării se mai poate discuta sau nici măcar atât.

Ce ne facem, însă, noi, cei cărora, la vremea proiectelor, a viselor, în care ne-am făurit palate cu prosperitate, iubire şi fericire, ni s-a oferit proiectul

Î

SSCCRRIIIITTOORR FFĂĂRRĂĂ OOPPEERRĂĂ -- îînn lloocc ddee eeppiilloogg --

„Năcazul”

unei construcţii imediate a viitorului miraculos, idealist, care trebuia realizat cât mai repede posibil şi cu orice preţ ?

Nouă, ăstora care, de voie, de nevoie, n-am avut de ales şi am acceptat în mod inconştient sacrificiul tinereţii pe altarul unei noi orânduiri, pătrunsă cu forţa şi sucombată apoi printr-o dramatică explozie socială, ce ne rămâne de făcut, unde mai este locul nostru din moment ce reforma şi tranziţia continuă într-o avalanşă de căutări şi promisiuni? Oare noi mai avem timp s-o luăm de la început din moment ce, după cum spun unii, nici până acum n-am făcut mare lucru? Sau, mai exact, n-am făcut nimic folositor, aşa că, o parte din cei care ne blamează, stau şi privesc din spatele ferestrei şi nu ne mai acordă nici o şansă, ei evidenţiindu-se printr-un morman de vorbe, ce-i drept o parte bine meşteşugite.

Când îşi povestea amintirile, poetul oltean Marin Sorescu folosea înţelepciune omului simplu, crescut în sinceritatea primului gând, care atunci când nu-i reuşea ceva, se încuraja în drumul faptelor sale, spunând: „Nu mi-a ieşit treaba de data asta, poate date viitoare!“ Dar dacă viaţa nu ţi-a ieşit cum ai vrut, ce mai poţi face?

Şi le-am răspuns celor care m-au întrebat sau sfătuit să scriu: „Păi, am scris oameni buni, sute de volume, am scris din greu, ziua, uneori şi de cu noaptea până în zori, când trebuia să-mi termin treaba şi să predau materialele celor care le valorificau în activităţile profesionale”.

Am scris mult de unul singur sau cu alţi colegi, şi aproape întotdeauna cu efort, dar şi cu folos, despre majoritatea lucrurilor în care credeam şi care

243

Ioan Bălăei

se refereau la munca mea şi a celorlalţi, la munca noastră şi a instituţiei. Au fost scrieri oficiale, necesare gestionării atribuţiilor şi acţiunilor corespunzătoare responsabilităţilor profesionale colective şi individuale.

Problematica abordată a fost extrem de diversă, legată întotdeauna de activitatea instituţiei, de sarcinile şi rezultatele acesteia, de obiectivele şi proiectele valabile şi necesare la vremea respectivă, justificate de legislaţia şi reglementările în vigoare.

Se poate spune că, de cele mai multe ori, am scris la comandă, în sensul obligaţiilor de serviciu, pentru un scop sau o cerinţă anume, utile sau nu, reale sau artificiale, am scris despre lucruri în care eram implicat direct sau indirect. Uneori, cele scrise au corespuns convingerilor mele, alteori nu. Mă refer îndeosebi la aprecierile şi evaluările de altă natură decât cele ale specialităţii profesionale, cele cu caracter politic sau ideologic, impuse la un moment dat.

Trebuie să mărturisesc că am scris adesea în locul altora, gândind pentru alţii şi încercând, ca un veritabil actor, să intru în pielea unui personaj, să joc alt rol pentru care să găsesc idei şi argumente, să stabilesc sarcini şi măsuri pe care să le formulez şi să le încredinţez apoi personajului ce urma să le prezinte în faţa subordonaţilor sau auditorului.

De obicei, am făcut acest lucru la ordin sau la „rugăminţi“ politicoase, şi trebuie să recunosc că nu de puţine ori am fost răsplătit cu o menţiune sau apreciere în notarea de serviciu sau cu o laudă în public. Este drept că uneori mi s-a recunoscut calitatea scrisului, ca o abilitate sau ca o pricepere

244

„Năcazul”

dobândită, similară cu harul pe care-l primeşti prin „repartiţie” divină.

Şi acum este firesc să fiu întrebat: Unde este tot ce-ai scris? Pot să vă răspund că scrierile mele au fost legate îngrijit, inventariate atent şi depuse în rafturi, nu de bibliotecă, ci la arhivă, volumele primind, pe ani, numere în loc de titluri.

O parte din cei pentru care scriam, mai precis, în locul cărora scriam, nu se jenau să ceară acest lucru şi nici măcar nu invocau faptul că erau prea ocupaţi şi nu aveau timp. Socoteau că cererea lor era îndreptăţită şi ca urmare făceau observaţii de genul:„Cuvântului acesta, al meu, nu este suficient de critic, fă-l mai exigent!“, sau „Nu pot, tovarăşe, la nivelul meu să pun problema aşa!“, sau „Să vă spun eu ce să scrieţi în cuvântul meu? Da voi de ce luaţi o căciulă de bani?“

A fost o perioadă, în tinereţe, când eram intrigat de faptul că unii nu se sfiau să-şi însuşească ideile şi iniţiativele ce nu le aparţineau, arogându-şi apoi paternitatea, sau că nu le era ruşine să folosească munca altora în interes personal, şi asta numai datorită faptului că erau şefi.

Astăzi, însă, a prelua meritele şi munca altora, a-ţi însuşi rezultate la care nu ai contribuit, se cheamă consiliere sau asistenţă managerială. Această atitudine imorală aproape că nu mai supără pe nimeni, este considerată justificată pentru cei care au bani şi putere, astfel că şi noţiunea de „ruşine“ este pe cale de dispariţie. Nici măcar în relaţiile interumane, sociale, civice şi familiale, ruşinea nu-şi mai are rostul sau, cum spuneau propagandiştii de partid, „A fost şi este istoric depăşită“.

245

Ioan Bălăei

Am mai scris multe alte materiale la care, „corul criticilor”, evident după ce le vedeau în forma finală, era vehement, asemănător microbiştilor de pe stadioanele de fotbal. Aceştia îşi dădeau cu părerea despre document, aveau întotdeauna observaţii de făcut, sesizau şi combăteau conţinutul şi forma de prezentare, aveau alte opinii mai bune, invocând chiar lipsa de dialog înainte de începerea lucrului etc. Cu alte cuvinte, discutăm, criticăm, avem păreri, dar să scrie alţii.

Faţă de numărul mare al celor care manifestau combativitate şi un apetit deosebit pentru observaţii critice, atunci când citeau un material, un raport sau alt document, mult mai puţini erau în măsură să treacă testul „filei albe“, adică al paginii curate de hârtie, pe care cel în cauză trebuia singur să formuleze în scris ideile, aprecierile, proiectele şi propunerile într-o anume problematică de specialitate.

Nu ştiu cum s-a făcut că o parte din şefii pe care i-am avut sau i-am cunoscut, ce-i pe care i-am uitat, ce aveau atribuţii decizionale pentru evoluţia instituţiei şi soarta oamenilor, n-au putut şi nici măcar n-au încercat, poate, să treacă proba „filei albe“. În schimb, îi cunoşteau pe cei cu „condei“ şi aveau grijă să nu fie promovaţi prea sus, pentru a nu fi scoşi din algoritmul întocmirii materialelor. Sună cinic, dar tot ce spun este adevărat!

Cu siguranţă, cei la care m-am referit aveau alte calităţi şi capacităţi manageriale corespunzătoare competenţelor atribuite. Numai aşa se pot explica rezultatele pozitive şi succesele obţinute de eşaloanele grănicereşti pe care le-au condus!

246

„Năcazul”

Consider că trebuie să mai insist şi asupra faptului că din sutele de volume pe care le-am scris, după calculele mele, într-o viaţă întreagă, nu a fost nici unul de literatură, deşi o sumedenie de subiecte puteau fi valorificate literar. Apoi, au fost multe evenimente descrise pe larg, numai bune pentru investigaţii jurnalistice ori pentru cercetarea istorică românească.

Marea majoritate a documentelor şi materialelor scrise de mine vizau activităţile instituţiei grănicereşti, la eşaloanele şi structurile unde am activat, ele constituind materializarea exercitării conducerii unităţilor, îndeosebi la nivelul comandanţilor şi statelor majore, a gestionării şi funcţionării întregului sistem organizatoric şi operaţional destinat aplicării legislaţiei specifice regimului juridic al frontierei de stat al României.

Pentru exemplificare, vă cer permisiunea să enumerăm o serie de documente, lucrări şi materiale întocmite individual ori colectiv, astfel:

— Rapoarte operative privind evenimentele de frontieră înregistrate zilnic, însoţite de scheme sau hărţi, informări, sinteze şi statistici, comentate comparativ în timp;

— Buletine informative periodice, analize de caz, concluzii şi învăţăminte din situaţia operativă la frontieră şi măsurile necesare în continuare;

— Bilanţuri şi analize sistematice ale situaţiei operative şi a stadiului îndeplinirii misiunilor, rezultatele controalelor şi inspecţiilor executate ierarhic;

— Proiecte ale legilor, tratatelor, acordurilor şi convenţiilor de frontieră cu statele vecine,

247

Ioan Bălăei

— Proiecte ale regulamentelor, ordinelor, dispoziţiilor şi instrucţiunilor pentru paza şi apărarea frontierelor;

— Documentele tematice şi punctuale necesare actului managerial intern sau solicitate ierarhic de eşaloanele superioare;

— Expuneri de motive, rapoarte, informări şi proiecte ale proceselor verbale pentru activităţile împuterniciţilor de frontieră, a Comisiilor Mixte şi delegaţiilor reprezentanţilor organelor de frontieră centrale din România şi ţările vecine;

— Documente de cooperare în paza frontierei, cu instituţii centrale şi locale;

— Conferinţe, referate, expuneri, intervenţii la diferite convocări, reuniuni, simpozioane pe teme legislative şi de specialitate grănicerească;

— Planuri de activitate şi programe de control, verificare, pregătire de specialitate, de măsuri şi acţiuni pe domenii;

— Aplicaţii şi exerciţii tactice de specialitate cu dosarele de documente pregătitoare, antrenamente de stat major, documente pentru organizarea şi conducerea alarmelor şi a mobilizării unităţilor (Planuri de desfăşurare, atribuţii, dispozitive, variante de rezolvare a situaţiilor etc.);

— Studii şi cercetări teoretice doctrinare aplicative referitoare la locul şi rolul trupelor de grăniceri, structuri organizatorice şi modul de întrebuinţare a acestora pe timp de pace şi la război, misiunile şi acţiunile specifice subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi de grăniceri, independent şi în cooperare cu alte forţe;

— Documente necesare realizării programelor şi aplicaţiilor grănicereşti;

248

„Năcazul”

— Articole, interviuri, conferinţe de presă, extrase din rezultatele analizelor şi cercetării unor evenimente de frontieră, materiale pentru publicaţiile grănicereşti;

— Programe, planuri tematice, lecţii, aplicaţii, materiale pentru convocări de pregătire tactică grănicerească şi psiho-pedagogică, sesiuni de convocări, simpozioane, activităţi demonstrative în teren, recunoaşteri etc. necesare procesului de pregătire în instituţiile de învăţământ grăniceresc;

— Textele şi adnotările evenimentelor şi activităţilor desfăşurate în instituţia grănicerească, consemnate în registrele istorice ale unităţilor;

— Rapoarte cu concluzii, aprecieri şi măsuri în urma unor controale, verificări, cercetări, investigaţii de specialitate şi de natură profesională în cadrul unor structuri sau pentru anumite compartimente şi funcţii.

Mărturisesc că uneori scrierile mele şi ale altora au reprezentat o adevărată performanţă pseudo-profesională, respectiv un exerciţiu de imaginaţie şi creativitate demn de cartea recordurilor, dacă admitem o exagerare, întrucât asociam problema de specialitate profesională cu domenii fără nici o aderenţă reală.

Mă refer la obligativitatea impusă, de a aborda în toate documentele şi materialele posibile şi imposibile, sarcinile, „indicaţiile“, învăţămintele şi măsurile rezultate din hotărârile, revoluţiile, tezele şi celelalte documente ale partidului comunist şi, în mod deosebit, din cuvântările secretarului său general, „eminentă, genială, istorică, unică, luminoasă, inegalabilă şi epocală personalitate a lumi şi civilizaţiei contemporane”!

249

Ioan Bălăei

În ce constă performanţa amintită? Să folosesc câteva exemple, zic eu edificatoare. Trebuia să întocmeşti rapoarte, lecţii, instructaje, planuri şi programe cu sarcini şi măsuri rezultate pentru paza şi apărarea frontierei, spre exemplu, din hotărârile de partid referitoare la:

•„Creşterea natalităţii şi întărirea familiei“ •„Dezvoltarea pisciculturii şi a viticulturii“ •„Promovarea cerinţelor educării şi formării

omului de tip nou“ •„Îndeplinirea integrală a sarcinilor economice şi

creşterea productivităţii muncii“ •Educarea tinerei generaţii în spiritul priorităţii

intereselor colective faţă de cele personale“ •„Dezvoltarea tradiţiilor luptei clasei muncitoare

pentru libertate şi echitate socială“. Sper că rezultă dificultăţile de concepere a unor

referiri coerente şi logice în domeniul atribuţiilor instituţiei grănicereşti. Sigur că la orice activitate socială şi de altă natură se pot face referiri la munca şi viaţa oamenilor, dar să direcţionezi acţiunile în domeniul siguranţei naţionale, a ordinii publice la frontieră şi a respectării regimului juridic al frontierei de stat, în raport cu dezvoltarea apiculturii, cred că era prea mult.

Prin urmare, trebuia să se facă şi s-au făcut astfel de asocieri, total artificiale, formale şi compromiţătoare pentru specialiştii cu pretenţii. Dar dacă ne gândim că a fost creat şi teatrul absurd, care s-a bucurat de succes, de ce ne-ar mai mira ceva, acum?

Să nu se creadă cumva că, după 1990, unele năravuri în ale scrisului şi în comportamentul unor

250

„Năcazul”

şefi au dispărut în întregime. Nici vorbă! Unii au continuat practicile vechi, alţii le-au descoperit şi reinventat! Se continuă producţia de rapoarte şi statistici inutile, bilanţuri şi analize formale şi îndeosebi laudative, de genul „Cartea albă a …“

Mai sunt şi situaţii în care unii, fără atribuţii de acest gen, fac „cuvinte“ pentru alţii, le scriu şefilor lucrările de licenţă, capitolele la lucrările de doctorat ce nu pot fi copiate, răspunsurile la interviurile „în direct“ şi altele.

În ceea ce mă priveşte, în ultimii ani de activitate profesională, doresc să precizez că am scris numai pentru mine şi în locul meu. Au fost şi câteva excepţii ce pot fi trecute cu vederea. Vă asigur însă că n-am pus pe alţii să scrie, substituindu-mă.

În încheiere, mă revendic ca făcând parte dintr-o categorie specială de scriitori, cu performanţe în domeniul profesiei, pe care am slujit-o cu convingere şi credinţă, servind interesele ţării mele la frontieră.

Solicit, din punct de vedere publicistic, să mi se acorde statutul şi o confirmare neoficială, la care pot adera şi alţi confraţi-de „Scriitor fără operă“.

251

C U P R I N S

Cuvânt înainte.................................................. 5

Început de drum ............................................. 10

La vest de est! ................................................. 19

Spre Europa, via Alma-Ata.............................. 50

Cu dragoste .................................................... 73

Indicativul „Viforul”......................................... 94

„Zorro”...........................................................108

Ninge la Turnu Măgurele................................117

Mica diplomaţie .............................................130

Pomul de iarnă ..............................................142

Pe Prut ..........................................................151

Revelion cu şi fără… Ioniţă.............................165

Misiune importantă .......................................176

Post-scriptum la o aniversare.........................191

Vizită neaşteptată ..........................................203

Confruntarea .................................................214

„Năcazul” .......................................................226

Scriitor fără operă – în loc de epilog – .............240

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor Str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5, Bucureşti Tel.: 021/313.76.63; Fax: 021/311.24.30

E-mail: editura@mai.gov.ro

Fotografiile folosite pentru coperta 1 au fost furnizate de revista „Frontiera”