Julia Henriette Kakucs - BANATERRA · în compartiment, ultimele sfaturi fratelui ei mai mic,...

Julia Henriette Kakucs

Cu tine.

Solitudini

© Julia Henriette Kakucs, 2016

Redactor: Eugen Dorcescu

Coperta şi concepţia grafică: Sash Segal

Motto

Es ist deine Erfahrung...

Ich habe nur die Funktion, auf...

Wirklichkeiten hinzuzeigen...

Martin Buber

Este experienţa ta...

Funcţia mea constă numai în a

arăta realitatea.

Martin Buber

1

Promenada amintirilor

- fragment -

Mă plimb pe aleea amintirilor mele, oprindu-mă, din când în când, în faţa tablourilor înşirate pe pajiştea vremii, precum hainele, la uscat, după o baie în răcoarea undelor. La fel ca şi pe acele bucăţi vestimentare, le-am scos, una după alta, le-am scuturat de surplusul cuvintelor redundante şi le-am lăsat să se prezinte cititorului singure. Pictate au fost de persoanele întâlnite pe parcursul istoriei modeste a vieţii mele, începând încă din copilărie.

Acest „Jurnal” este o compoziţie asemănătoare suitei Tablouri dintr-o expoziţie a lui Mussorgsky, care reuşeşte, prin impulsul său, să trezească dorinţa altora de a-şi dezvolta minunatele variaţiuni proprii pe aceeaşi temă.

Laitmotivul acestei „melodii” sunt plecările…

Tabloul I – Ora de ebraică

Deşi Timişoara îmi va rămâne mereu în amintire ca un oraş tolerant, în care naţiunile şi religiile diferite trăiau în armonie şi prietenie una cu alta, regret faptul că nu mi-a fost posibil să învăţ acolo limba ebraică. Pe vremea în care eu urmam ciclul elementar, învăţatul acestei limbi era interzis. Mereu îmi spun că aceasta nu era vina Timişoarei, ci a unui sistem care se temea de orice deschidere.

O primă încercare de a-mi însuşi această limbă am făcut-o în copilărie. Mă văd seara pe strada Preyer, care se întindea, lungă şi îngustă, urmând liniile de tramvai

2

adâncite în pardoseala străzii. Felinarele, care catapultaseră cândva Timişoara în fruntea Europei, dăruiau o lumină slabă trecătorilor. În mod conspirativ, mă strecuram, la mâna mamei mele prin întunericul ce se deschidea în faţa noastră. Aşa târziu nu fusesem încă pe stradă şi liniştea din jurul meu mă fascina. Apropierea mamei îmi dăruia siguranţă şi mă bucuram deja de întâlnirea care mă aştepta. Urmându-mi dorinţa, în ciuda interdicţiei, mama mă ducea acum la prima mea ora de limbă ebraică. Se oprise în faţa unei porţi înguste de lemn. Uitându-se cu grijă în jur, a bătut la uşă şi a păşit prin intrarea îngustă şi întunecată.

O femeie subţirică, micuţă, al cărei păr roşu, bogat, îi încadrase parcă făptura, a ieşit în întâmpinarea noastră. Cu un zâmbet prietenesc, mi l-a prezentat pe viitorul meu dascăl, soţul ei, domnul Herşcovici. Mi se părea un om foarte bătrân şi obosit. Ochii însă îi erau plini de blândeţe… da, doream să învăţ cu el ebraica. Soarta nu mi-a permis însă să-mi continui lecţiile. După abia două ore predate, cei doi soţi şi-au ridicat paşaportul şi au plecat din ţară. Aşa crezusem mult timp. Adevărul nu este întotdeauna compatibil cu sufletul copilului.

Acesta a fost doar începutul unui şir lung de despărţiri în viaţa mea. O revedere nu mai era posibilă. Cei ce plecau păşeau peste pragul „marelui necunoscut”, în timp ce cei rămaşi în urmă se petrificau în durerea lor. Trenurile se puseseră în mişcare, ne părăseau…

Numele celor plecaţi săgetează şi astăzi, ca păsările călătoare, prin cerul amintirilor mele.

3

Tabloul II – Piaţa din Josefin

Mă văd din nou, la mâna mamei mele alergând pe strada noastră, ce mi se părea fără sfârşit. Este marţi, zi de piaţă, şi peste tot sunt căruţe cu cai, munţi de cartofi şi lubeniţe.

În aer se amestecaseră deja aromele şi gălăgia locului, în timp ce pe mesele de piatră se afla marfa pregătită pentru vânzare. Ritualul îmi era cunoscut. Ştiam că ne vom opri undeva, în faţa unei tarabe, şi mama va recădea în arta de a discuta, în cele trei limbi bănăţene cunoscute de ea, despre preţul stabilit. Era în elementul ei în această piaţă, unde îşi avea vânzătoarele preferate din Aradul Nou, Pecica şi din satele bănăţene învecinate.

În primăvară, îmi cumpăra sparanghel şi căpşune, la începutul verii, mă bucura cu o legătură cu zece cireşe, în toamnă, mă copleşeau strugurii şi, în iarnă, varza murată. Fascinaţia emanată de o piaţă plină cu roadele recoltei este inconfundabilă. Ai senzaţia că te afunzi în cornul abundenţei. Şi eu îmi aveam în piaţă cunoştiinţele mele. Prunkl -Tante, de exemplu, care locuia în vecinătatea noastră, în conglomeratul căsuţelor scunde, galbene, ale unei curţi interioare. Uneori, fugeam la ea acasă, ca să cumpăr varză acră. Mă întreb şi astăzi cum de-am reuşit să deschid poarta aceea grea de lemn.

Piaţa ocupa întotdeauna mijlocul străzii şi continua, traversând liniile de tramvai, spre malul Begheiului. Acolo se aflau femeile din satele şvăbeşti, cu brânză şi cârnaţi. Marfa era întotdeauna acoperită, cu mare grijă, cu un pansament alb, imaculat, şi era o plăcere să respiri acea aromă, care te făcea imediat flămând. Piaţa nu trecea niciodată peste pod. În faţa acestuia se termina şi lumea mea independentă, în care mi se permitea, şi la vârsta aceea fragedă, să mă mişc singură. Dar ce varietate ascundea acest mic univers, strada mea! Lungimea şi

4

lăţimea ei mă înfiorau. În dimineţile când mergeam spre grădiniţă, eram convinsă că salcâmii îşi aruncau umbra răcoritoare pe asfaltul prăfuit al străzii doar pentru mine. Am fost, în mod sigur, un copil fericit, crescut în acest vârtej colorat al limbilor şi obiceiurilor.

Astăzi, însă, satele şvăbeşti, Timişoara sunt şi ele – la fel ca şi noi toţi – impregnate de fenomenul emigrării. Nici piaţa din Josefin nu mai este aceeaşi. Oamenii îşi lasă amprenta asupra locurilor în care trăiesc… luându-şi amprentele cu ei, la plecare…

5

Tabloul III – La gară

Stăteam pe peron. Rochia mea, conformă modei de la începutul anilor ‘60 şi părul meu scurt, tăiat simplu, nu se deosebeau cu nimic de ale celor din jurul meu.

Auzeam respiraţia locomotivei accelerându-se, răsuflând mereu „mai repede”, „mai repede” şi nici prin gând nu-mi trecea că, după câţiva zeci de ani, această tehnică va fi considerată romantică. În acele momente, nimic, dar absolut nimic, nu era romantic.

Mă concentrasem asupra ochilor mei, având grijă să nu se adune lacrimile. Nu se mai cuvenea, la vârsta mea, să plâng aici, în faţa tuturor. Aveam 13 ani şi jumătate şi această jumătate de an îmi era importantă, căci marca diferenţa de vârstă faţă de verişoara mea, care era în ajun de plecare.

Nu ne uitam unii la alţii. Fiecare îşi avea rolul în acest scenariu, jucat pe acest peron din oraşul meu natal. Noi toţi eram născuţi aici. Niciunul din noi nu făcuse încă o călătorie în străinătate. Tata tocmai ridicase ultima valiză şi o înmâna unchiului meu. Mă uitam la el. Corpul lui sportiv, ochii întunecaţi şi părul ondulat atrăgeau mereu privirile în direcţia lui. Nu însă în acest tablou de despărţire. Înghesuiala din faţa uşii vagonului nu îngăduia astfel de priviri ascunse.

Eu eram ocupată cu încercarea de a-mi impregna toate aceste feţe în memorie. Tristeţea şi grija ce se oglindeau în trăsăturile mătuşii mele, mult prea palidă acum, chiar şi pentru o femeie blondă, erau evidente. Se povestea despre ea că avea harul dansului. Aşa şi-a întâlnit marea iubire… Ambii făceau parte dintre dansatorii care, toată viaţa, dansează cu un singur partener, indiferent cum cântă orchestra şi cât de greu devin paşii. Ochii, de o culoare clară, albastră, ai unchiului meu priveau căutători în jur.

6

Pentru un moment i-a apărut fugitiv un zâmbet uşurat. Nu lipsea nimeni. Călătoria, marea călătorie, putea începe.

Degeaba am încercat să mai schimb o privire cu verişoara mea. Cuprinsă de bucuria şi excitaţia de dinaintea unei călătorii, nu s-a mai uitat în jos, spre peron. O clipă i-am mai văzut cele două gropiţe din obraji. Zâmbea şi cârlionţii blonzi ai părului ei păreau deja să fi început călătoria. Undeva, sub ramele ferestrei, trebuia să se găsească şi fratele ei mai mic, verişorul meu, mezinul întregii familii. Probabil se uita la el… capul îi era uşor plecat, iar buzele păreau să şoptească ceva.

Uşurinţa cu care se îndepărta de noi m-a surprins, în timp ce trenul se punea greoi în mişcare, purtându-i cu el... pentru întotdeauna...

Apoi n-am mai văzut nimic. O linişte adâncă mă învăluise. Ea a reuşit să înghită până şi vocea mamei mele, pe care o vedeam alergând, plină de durere, lângă uşa vagonului. Apoi trebuie să fi dispărut şi ea, în adâncurile şerpuitoare ale vagoanelor, care îmi duceau fărâmele de viaţă, inocentele mele amintiri, cu ele. Presupun că-i dădea încă, în compartiment, ultimele sfaturi fratelui ei mai mic, pentru care se simţea răspunzătoare. Până la Bucureşti, fiindu-i alături până la decolarea avionului, avea timp suficient.

Astăzi am tendinţa să cred că ochii mei au rămas deschişi doar pentru a fi capabili să reţină aceasta ultimă imagine a unei familii destrămate.

Aceasta a fost prima despărţire în sânul familiei noastre, din şirul nesfârşit care i-au urmat de-a lungul vieţii mele, despărţiri ce se iveau, din nou şi din nou, aidoma capetelor nou-crescute ale zmeului din basme. Doar că aceasta aici era realitatea şi nu o ţară din poveşti…

7

Tabloul IV – Ziua de naştere

Din nou o zi de naştere şi nu una oarecare, ci a prietenei mele de-o viaţă. Este greu de imaginat că, în zilele noastre, când străzile… oraşele se golesc – , căci lumea pleacă – şi apoi se populează din nou, căci lumea vine… da, repet… este foarte greu de imaginat că, în aceste timpuri pline de mişcare, de migrare, de transmutare dintr-un loc în altul, există încă posibilitatea de a celebra ziua de naştere a unei prietene de-o viaţă. Mult mai uluitor este însă faptul că te mai duci să o sărbătoreşti, deşi ea este de mult plecată… în alt oraş… în altă ţară…

Masa este decorată festiv şi locul meu, de ani de zile, acelaşi. Rolul meu este clar definit. Aştept să mi se aducă tortul de nucă, la fel ca şi în anul trecut, la fel ca şi în toţi aceşti ani de când ea emigrase… zece, între timp? Bunica ei abia mai vede, dar tortul acesta baroc, vienez, îl pregăteşte de fiecare dată… şi când te gândeşti că eu, în toţi acei ani, în care sărbătorisem încă împreună, nici nu-l gustasem… preferându-i în loc un castravete murat, acru precum gândurile mele acum, când suntem aici, în camera ei, şi sărbătorim în două… bunica ei şi cu mine…

Privirea mea se opreşte un moment între furculiţa ridicată şi raza de lumină care intră prin ferestra deschisă, atingând, ca într-o uşoară mângâiere, plicul rezemat de rama unei fotografii, aflată pe comoda din sufragerie. Literele mari, groase, roşii stau în faţa mea. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Pe plic, cu litere mari de tipar, stă într-adevăr acest text:

DRAGĂ CENZURĂ, MAMA MEA ESTE DEJA O FEMEIE BĂTRÂNĂ.

TE ROG, DĂ-I ACEASTĂ SCRISOARE. MULŢUMESC.

8

Doamne, ce timpuri trebuiau să fie acelea, în care copilul, emigrat de mult, trăind în altă ţară, se adresase unei cenzuri, de fapt oficial inexistente, rugând-o să-i predea scrisoarea mamei aflate departe şi singură?

Tabloul V – Revelion

31 decembrie 1984. Sărbătorim, cu prietenii împreună, apropierea noului an. Câteva ceasuri încă şi orologiul, cu cele 12 bătăi ale sale, ne va propulsa în timp, în această dimensiune atât de greu de definit şi încă mult mai dificil de înţeles.

Mai ales în acele triste momente, în care tramvaiele pline de călători aminteau, afară, pe străzile oraşului, de convoaiele mortuare, prin tăcerea apăsătoare a pasagerilor, ţi se conştientiza mai intens ca oricând, acum, la această răscruce a timpului trecut şi viitor, în acel coridor extrem de îngust al prezentului trăit, cât de privilegiat puteai să te simţi în mijlocul celor în care te puteai încrede, într-un cerc, unde puteai să dăruieşti, temerilor şi speranţelor tale, libertatea cuvântului.

Unul dintre bancurile preferate ale serii – „Tovarăşa Ceauşescu se adresează soţului ei: Nicule, n-ar trebui să deschidem graniţele? La care el îi spune cu o voce dulce: Uite, dragă! Tu vrei să rămânem singuri!” – ne adusese zâmbetul pe buze.

În adâncul nostru ne întrebasem, însă, cine va fi următorul care va pleca din rândurile noastre. Locurile libere, ale celor emigraţi după Revelionul din anul trecut, documentau o situaţie acută, care nu mai necesita nici un fel de comentariu.

9

Imaginile acestui timp trăiesc încă în mine. Aş putea să-ţi relatez multe...

Uneori, asemeni lui Lichtenberg, voi schimba unghiul de vedere al prezentării.

În loc de fraza „Columb a descoperit America”, el a scris:

„Americanul care l-a descoperit pe Columb a făcut o descoperire dezastruoasă”.

11

Ceşcuţa de cafea

Aşază-te un moment cu mine. Te rog. Uită de gândurile tale, care te îndeamnă mereu să te grăbesti, să alergi undeva sau… şi mai rău, de undeva. Aşază-te cu mine numai pentru timpul în care îţi savurezi cafeluţa. Ţi-am pregătit-o deja, te aşteaptă. Fierbinte, aromată şi cu caimac. Nu, nu este făcută la nisip… aici, în Germania, nu există aşa ceva. Cel puţin aşa cred eu. Sigură nu pot fi, deoarece mereu am impresia că aici găseşti totul, dacă ştii unde să cauţi.

Trebuie să intru o dată într-una din cafenelele turceşti din orăşelul meu de lângă Frankfurt. Sunt cel puţin trei, într-o rază de un kilometru. Mă uit, din când în când, prin vitrinele lor luminate, privesc prăjiturile mici de pe tăvile argintii şi pipele de apă cu ornamentaţia lor orientală. La Ada‐Kaleh, poate îţi mai aminteşti de această enclavă de pe Dunăre, nu am văzut astfel de ustensile, dar o cafeluţă am băut şi acolo. Aşezată pe un scăunaş cu trei picioare, în umbra unui nuc bătrân, pe o stradă prăfuită. Doamne Dumnezeule, pe unde nu am băut eu o ceşcuţă de cafea! În ordine cronologică, îmi este imposibil a-ţi înşira localităţile, dar un lucru este sigur.

Prima ceaşcă am băut-o, într-o vară fierbinte, pe terasa casei noastre din Timişoara. Îi simt căldura în palmă. Ca şi acuma, când stau cu tine. Uită-te la ceaşca mea. Este din ceramică arsă. Pe smalţul verde, se văd contururile prelinse ale unor inimi purpurii. Este un cadou de despărţire, primit de la prieteni, la plecarea din ţară. Contururi prelinse din cauza lacrimilor. Este ultima ceaşcă rămasă din cele şase din setul primit. A fost cu mine peste tot, pe coasta Atlanticului, la Florenţa… De aceea am vrut să ţi-o arăt astăzi ţie, numai ţie, care eşti, la fel ca şi mine, un modest călător, pe acest drum pe care-l numim viaţă…

12

Oraşul pleşuv…

Apropie-te… Ştiu, în ultimul timp preferi să citeşti cărţi electronice. Le iei cu tine pe insulele îmbăiate în cântecul sirenelor, pentru a te lăsa purtat de briza cuvintelor ce strălucesc pe monitor, asemeni poruncilor lui Mozes pe tabla de piatră. Ştiu… Citesc şi eu cărţi electronice, dar atingerea paginilor de hârtie îmi pare o renaştere senzuală, transcendentală, a cuvintelor scrise. Mi-ai dăruit cândva iluzia că te pot ţine în braţe, citindu-ţi cartea preferată. Cu fiecare pagină ţinută între degetele mele flămânde, îţi răsfoiam sufletul…

Uite, ţin în mână un mic volum, cu o copertă verde. Este culoarea pădurii viselor, descrisă de Pongrácz P. Mária în nuvela A kopasz város/ Oraşul pleşuv, care dă titlul cărţii. A apărut de curând, în editura Irodalmi Jelen Könyvek. Mi-a fost înmânat acum câteva săptămâni, la Timişoara, în ziua când îmi lansasem cartea de lirică, Ploaia din mine. Se întâlniseră în acea zi de primăvară nu doar două suflete înrudite, ci şi două cărţi foarte personale, de o intimitate adâncă.

Priveşte cu mine tabloul pictorului Dumitru Popescu, copacul singuratic pierdut într-o imensitate a sentimentelor, a obsesiilor ce revin în oglinda timpului… Imaginea mă lasă să presimt sentimentul de izolare al fiecărui personaj ce-mi va povesti pe parcursul lecturii. Spune-mi sincer, nu suntem cu toţii lăstare în frigul tăcerii?

Volumul este mic. Forţa lui penetrantă are însă puterea persistentă a cărţilor ce nu pot fi uitate, care te urmăresc mult timp şi după ce ai citit ultima pagină, ultimul rând, ultimul cuvânt. Am tradus titlul cărţii, mot-à-mot. Imaginea unui oraş chel, pleşuv, reprezintă pierderea iluziilor, a viselor, durerea ce emană din fiecare dintre aceste nuvele. S-ar fi potrivit şi denumirea de oraş depilat. Ea ar fi

13

exprimat şi rolul activ, funest, al celor din ambianţa persoanelor ce-şi pierd, pe parcursul acestor pagini, visul, copilăria, iluzia şi, uneori, chiar viaţa.

O prezenţă de culoare cenuşie, trăită de oamenii mărunţi ce traversează aceste pagini înţesate de imagini suprarealiste de mare sensibilitate, pline de adevărul dureros al tragediei omului dezrădăcinat, rupt de locul copilăriei sale, smuls din braţele ocrotitoare ale celor ce l-au iubit, trăind departe de cei ce l-ar putea iubi.

Transformat într-un suflet rătăcitor, îşi reinventează o dublă existenţă primind – datorită chiar acestei capacităţi – , doar pentru un scurt moment, puterea aripilor arzătoare ale dragostei, ale speranţei, ale realizării propriei persoane. Deşertăciunea acestui fenomen de suprafaţă, a aparenţei, care se destramă în lumina clară a realităţii, ne lasă să suferim împreună cu adolescentul ascuns încă în sufletul bărbatului matur, ce-şi aşteaptă în zadar prietenii… Prietenii? Pot fi numite stafiile trecutului, de care nu ne mai amintim decât fragmentar, ale căror nume nu le-am ştiut niciodată, prieteni?

Această carte lasă urme adânci în noi. Violul, jumulitul penelor lebedei ce încă nu şi-a luat zborul, ne va rămâne impregnat, ars de flăcările unor lumânări ce sugerează, din momentul aprinderii lor, o ceremonie a morţii… a decesului sufletului înaintea trupului.

O carte scrisă cu mare măiestrie, într-un limbaj elevat, care reuşeşte, asemeni penelului unui pictor, să descrie, sugerând, şi să sugereze, descriind…

Dramatică şi sensibilă totodată, cartea dovedeşte o privire pătrunzătoare, acea intuiţie convingătoare a unui artist al cuvântului.

Coboară-ţi pleoapele şi lasă-mi vocea să pătrundă în tine. Vom păşi împreună în Oraşul pleşuv…

15

Ultima noapte în oraşul meu

Cum subit illius tristissima noctis imago, quae mihi supremum tempus in Urbe fuit, cum repeto noctem, qua tot mihi cara reliqui, labitur ex oculis nunc quoque gutta meis.

(Publius Ovidius Naso, Tristia)

Când îmi răsare-n minte imaginea cea tristă A nopţii de pe urmă din Roma-n, care eu Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe, Din ochii mei ş-acuma curg lacrimi, curg mereu. (Publius Ovidius Naso, Cea de pe urmă noapte la Roma)

Traducere de Teodor Naum

N-aş fi crezut niciodată că va veni acea noapte fierbinte de vară, despre care eu scriu, şi după aproape 25 de ani, cu atâta strângere de inimă.

Fiecare dintre noi a auzit de „Jus primae noctis”, lege care, învăţând-o în orele de istorie medievală, ne dovedea cât de diferită de lumea noastră „modernă” era aceea în care viaţa unei persoane simple era dependentă de capriciile unei pături sociale elitare.

De „Jus ultimae noctis” nu a auzit până acum nimeni... Eu însă am trăit-o...

Ziua care a precedat-o mi s-a impregnat adânc în minte. Soarele încălzea, cu toată puterea pe care i-o dăruia luna iulie a anului 1985, asfaltul terasei casei „noastre”, pierdută până acum de două ori...

16

Prima dată, au luat-o fasciştii, obligându-mi părinţii să se mute în dependinţa unei case de la periferia oraşului, despre care mama nu voia să vorbească deloc, amintind doar că era o fostă cocină de porci. A doua oară, au naţionalizat-o comuniştii, permiţându-le să rămână în locuinţa pătrunsă de soare din curte, demontând însă şi luând cu ei caloriferele şi una din cele două toalete englezeşti, după ce transformaseră locuinţa bunicii şi spălătoria în mai multe apartamente.

Pe această terasă largă, în umbra cireşului bătrân, sădit încă de bunicul, se întindeau mesele cu resturile nevândute ale gospodăriei mai multor generaţii ale familiilor noastre: tacâmuri, carafe de cristal din Boemia, farfurii, ceşcuţe, cărţi şi mulţimea aceea de lucruşoare de care te întrebi mereu cum de-au încăput în locuinţa ta şi a părinţilor tăi. Eram încă obosită în urma curăţeniei făcute în podul încins, ce se întindea sub întreg acoperişul casei. Am reuşit să-l golesc la timp şi acuma îmi dădeam seama că, odată cu mulţimea de obiecte pe care le scosesem de acolo, îmi înşirasem, ca la o tarabă, amintirile.

La ce mă gândeam? La nimic precis... eram golită de gânduri...

Doar ochii-mi înregistrau scenele petrecute şi undeva, în adîncul meu, plângea vocea unei cântăreţe de Fado... mă durea cântecul meu... acest strigăt reţinut al unei lebede rănite. Era melodia soartei familiei mele, care, cu câteva sute de ani înainte, se refugiase din Spania Isabelei I a Castiliei spre Portugalia şi, apoi, după stabilirea la Hamburg, tot mai departe spre est, făcând greşeala de a confunda răsăritul soarelui cu simbolul luminos al speranţei. Reuşisem, ca de atâtea ori în momentele grele ale vieţii, să mă distanţez de ceea ce se petrecea, să-mi conştientizez oportunitatea momentului şi să-l privesc din perspectiva străinului care filmează. O scenă demnă de un

17

mare regizor, de marele coordonator al soartei celor ce mereu au fost, sunt şi vor rămâne călători, pelegrini pe drumuri necunoscute.

„Luaţi, vă rog luaţi ce doriţi!” mă auzeam spunând şirului de oameni care se perinda prin faţa mea... „Vă rog, nu vă jenaţi!” Vedeam mâinile, acele zeci de mâini... unele purtând urmele aspre ale timpului, altele având graţia pianistului... căutând printre micile comori ale sufletului meu.

„Julia, pot să iau carafa?” am auzit o vecină întrebându-mă... „Şi tacâmurile... dar cartea aceasta?”

„Desigur”... „desigur”... repetam mereu şi mereu... „desigur”... Era refrenul unui Requiem în tonalităţi minore, precum cel al lui Mozart, în timpul căruia compozitorii mor şi publicul aplaudă.

Trebuise deja să predau locuinţele. ILLT-ul le sigilase de câteva ore.

Vecini, cunoscuţi, dar şi mulţi străini intraseră sub bolta trandafirilor şi a salcâmului albastru, urcaseră cele câteva scări până sus pe terasă şi acum se învârteau, ca la talcioc, alegându-şi câte ceva de ce aveau nevoie... fără să plătească bineînţeles... Ştiau că trebuie să „scap” de tot acest balast. Ştiau că seara se apropie şi că nu voi mai fi acolo. O parte respectabilă din suprafaţa terasei era ocupată încă de mobila dormitorului stil, de marca „Lengyel” din Arad, fabricată din lemn de nuc şi intarsie de trandafir.

Cele două dulapuri cu uşi mari, ovale, rotunjite în partea de sus, cu picioare sculptate în forma labelor de lei aveau un interior de culoare deschisă, cu o suprafaţă netedă, răcoroasă şi încăpătoare, în care de multe ori mă cuibărisem, pe vremea copilăriei mele, în timpul după-amiezelor fierbinţi de vară.

18

Cele două paturi masive şi oglinda de cristal cizelată, aflată în permanent balans (ca şi noi în tot timpul existenţei noastre), a comodei gracile şi elegante, la care ţinusem atâtea ore de terapie a articulaţiei, după terminarea studiilor la Cluj, erau înşirate lângă cumpărătorul lor, domnul T., inginer la fabrica de tramvaie, care ne rugase să aşteptăm până în ultima zi, înaintea plecării, ca să ne dea banii pentru mobilă.

Aceşti bani el nu ni i-a mai dat niciodată, ştiind că nu vom putea face nici un pas legal împotriva lui. Ceea ce mă miră şi astăzi este faptul că soţia lui, o femeie durdulie şi frumuşică, cu părul negru, care vorbea, aşa cum aproape toţi timişorenii vorbeau, pe vremea aceea, şi ungureşte, a acceptat acest mod de a-şi face rost de o mobilă stil pentru locuinţa lor de pe strada Gojdu. Sper că astăzi băieţaşul lor, care a devenit între timp bărbat, se întreabă, din când în când, cum le-a fost somnul în toţi aceşti ani, ştiind că ne-au „păcălit”... oare acesta o fi cuvântul potrivit?

Atunci însă, în acea după-masă, gândurile mele erau orientate în altă direcţie. Plecam, cu toată familia mea, părinţii, soţul şi cei doi copii, dintr-un mediu pe care-l iubisem, dintr-o grădină în care smochinul fusese sădit pentru mine, dintr-o curte în care sub umbra nucului desenasem primele mele figuri Pif si Pifou, create de celebrul desenator José Cabrero Arnal pentru revista franceză Vaillant. Zmeura, cireşul, trandafirii şi iasminul se aflau în partea din faţă a curţii. În spatele şirului de liliac se aflau încă, cu câţiva ani înainte de plecarea noastră, părul, vişinul, corcoduşul şi, bineînţeles, al doilea nuc bătrân, nucii fiind foarte răspândiţi în Banat, cu o bancă simplă de lemn aflată sub el.

Cei doi nuci erau copacii mei preferaţi, deşi pe atunci nu ştiam că originea sefardă a numelui nostru se trage din numele unui stejar special din Spania, numele german

19

vechi al familiei fiind Eichel, nume pe care o parte dintre cei emigraţi peste ocean l-au tradus prin Nussbaum. Aşa se leagă uneori dragostea faţă de plantele copilăriei de genealogia numelui de familie... Mă vedeam jucându-mă, la rădăcina acestui păr, uriaş pentru mine, trăgând, în pământul uscat de soare, cu o crenguţă, drumuri complicate furnicilor, pe care le observam, şezând lângă ele ceasuri întregi.

Nu aveam de unde bănui că , în acel loc, doar puţin mai adânc, se afla îngropată cutia cu bijuterii a bunicii mele, care, în urma deselor naţionalizări, îşi pierduse încrederea în această lume. Bijuteriile au fost dezgropate de ocnaşii care, într-unul din ultimii noştri ani timişoreni, au construit blocurile uniforme, paralelipipedice, aflate şi astăzi în grădina noastră. Împreună cu caseta în care erau depuse au dispărut, imediat după descoperirea lor, în afundurile nebuloase ale unui sistem căruia „biroul obiectelor găsite” i-a fost o noţiune necunoscută.

În ziua aceea, în acea ultimă zi, în care eu am mai fost acasă, pe strada, în acel an numită, printr-o hotărâre spontană, a „Reşiţei”, dar care mai înainte purtase numele cunoscutului pedagog Fröbel, era totul în floare. Cireşele negre coapte atârnau în faţa mea, în faţa acestei terase pe care îmi băusem cu mama prima ceşcuţă de cafea...

Am fost întotdeauna convinsă că locurile păstrează ceva din spiritul oamenilor care le-au vizitat. Zicala „Omul sfinţeşte locul” se referă doar la un aspect al acestei afirmaţii. Adevărul este, însă, că, trăind, de la naştere, căci eu nu m-am născut la spital, ci în dormitorul casei noastre – în acel an fiind într-adevăr casa NOASTRĂ, reuşind să-mi deschid ochii între cele două naţionalizări –, m-au legat amintirile primelor vise de umbra viţei de vie de pe scările noastre, la fel ca şi acest gust amar al singurului sărut nedăruit, pe care-l regret şi acum, această adiere rămasă în

20

suspensie, care mereu va fi închistată în aroma salcâmului albastru de deasupra porţii. Un sărut de despărţire... un sărut din ajunul unei emigrări... un sărut de copil...

Acuma însă era rândul meu să plec.

Privirea îmi rămânea, mereu şi mereu, fixată pe uşa locuinţei părinţilor mei, care era lipită cu o banderolă ce interzicea accesul. Peter, băieţaşul meu de şase ani, luptase cu această uşă acum câteva ore. Plângând şi dând sălbatic din picioare, încercase să mai intre încă o dată la bunici. Urmele lacrimilor se vedeau pe obrajii lui înroşiţi de plâns.

Îl ţineam strâns în braţe, legănându-mă cu el, şoptindu-i vorbe de liniştire, acele vorbe pe care fiecare mamă le găseşte atunci când simte deznădăjduirea, tremurul trupului fragil al copilului ei. Îl simţeam transpirat, fierbinte... nu, nu era căldura lunii iulie... ceea ce simţeam era flacăra durerii în urma pierderii unui spaţiu ocrotitor. Nu cred că trebuie să amintesc că, asemenea lui Sisif, care nu avusese nici o şansă împotriva zeilor, nici lupta cu banderolele oficialităţilor nu se putea câştiga. El nu a mai putut vedea încăperile dorite, la fel cum nici iepuraşul lui vechi de pluş, care-i purta urmele îmbrăţişărilor, nu a mai avut voie să-l conducă în lumea străină care-l aştepta. Ni s-a explicat, cu puţine cuvinte, căci oficialităţile dispuneau pe vremea aceea de un vocabular restrâns, că am putea coase în interiorul acestei jucării flauşate bijuterii, sau alte valori materiale.

În după-masa aceea, Peter, după ce a reuşit să-şi îngroape, la rădăcina unui brad, „comoara”, ascunsă într-o minusculă cutiuţă, şi-a mai luat o dată iepuraşul în braţe, ducându-se resemnat la verişoara mea, să înnopteze... neuitând să-i dăruiască doamnei Mărioara, la despărţire, un fir de iarbă cu spicul înflorit, într-o mică vază de plastilină, modelată de el. Mare mi-a fost bucuria şi emoţia

21

când, după zece ani de la plecare, doamna Mărioara m-a întâmpinat, la prima mea reîntoarcere în casa părintească, pe terasă, cu acest fir de iarbă, pe care-l păstrase în vitrina sufrageriei.

Şi astăzi încă, acum când scriu aceste rânduri, vitrina ocroteşte această mărturie de dragoste a unui copil. Faptul că nu a fost aruncată îmi dovedeşte că nici depărtarea sau timpul nu au putut micşora reciprocitatea acestui sentiment.

N-am reuşit să văd terasa golită de lucrurile noastre. Domnul T. a spus că aşteaptă camionul, ca să-şi ia mobila, iar vecinii mi-au promis să se ocupe de celelalte obiecte rămase acolo.

Familiile unora din vecinii noştri trăiau cu noi în casă din perioada naţionalizării. Limbile vorbite în Timişoara, religiile diferite ale cetăţenilor acestui oraş erau reprezentate şi în mica noastră lume, terasa casei, pe care viaţa se desfăşura, din primăvară şi până în toamnă, într-o atmosferă de toleranţă de la sine înţeleasă. Ne-am despărţit de vecini cu durere în suflet, ei fiindu-ne întotdeauna foarte apropiaţi. Ne legau aniversările organizate sub cireş, cozile după alimente, bunătăţile gătite, precum şi grijile avute şi împărţite cu ei. Scufundaţi în gândurile noastre, aflaţi încă sub impresia momentelor trăite, ne-am dus la rudele mele, unde eram aşteptaţi.

Până în ultima clipă, nu a ştiut nimeni că vom emigra, nici măcar bunica şi mătuşa mea. Acuma stăteau pe o canapea, aşezate una lânga alta, şi ne dădeau sfaturi. Între timp, sosise şi Fran Polek, profesor de anglistică din Spokane, care, pentru un an de zile, venise să predea literatura engleză la universitatea din Timişoara şi cu care ne împrietenisem foarte strâns. La începutul anului universitar, când ne-am întâlnit întâmplător cu el şi familia sa la prieteni comuni, s-a înfiripat, din primul moment, o

22

mare legătură spirituală între noi. Fran era plătit în lei şi avea salariul unui profesor universitar din Timişoara. Fiind obligat să plătească totul, până şi telefoanele date familiei, în dolari, ca şi cum ar fi fost un turist străin, nu a reuşit să-şi întreţină soţia şi pe cei doi copii în oraşul nostru de pe Bega, aceştia trebuind să se reîntoarcă, în scurt timp, singuri, la Spokane.

Drumul de întoarcere trecea prin Viena, unde toată familia Polek a mai petrecut o zi, înainte de decolarea avionului. Cât de repede se transmite însă frica, atmosfera unui oraş şi în sufletul unui tânăr de 16 ani, născut şi crescut în libertate, mi-a demonstrat-o faptul că, intrând în camera de hotel, fiul lui a căutat întâi microfoanele. Am zâmbit, amuzată, când mi s-a povestit acest lucru, dar realitatea era îngrijorătoare.

Fran fiind un „om de familie”, neplăcându-i singurătatea, venea în fiecare duminică la noi, unde povesteam, găteam şi-l ascultam relatându-ne despre minunata bibliotecă a Universităţii Gonzaga, unde el preda şi unde, deja pe timpurile acelea, se începuse digitalizarea cărţilor.

Eram fascinată. Cercetam pe atunci creativitatea în limbajul literar al copiilor orbi în comparaţie cu cel al copiilor surzi şi al aşa-zişilor „normali” şi-mi imaginam ce avantaje aş fi avut cu ajutorul unui astfel de sistem digitalizat, îi puneam o mulţime de întrebări, iar el râdea şi-mi explica mai departe. Fran nu mai este printre noi... Prietenia cu familia lui ne-a rămas până în ziua de azi foarte preţioasă. Fără ajutorul lui, nu aş fi reuşit să am acum, aici, în Germania, diploma mea universitară.

Lui i-am dat diplomele noastre, dar aceasta este o altă poveste, nu este conţinutul acestei ultime nopţi petrecute în Timişoara.

23

Fran adusese două geamantane, pline cu cărţile noastre, la mătuşa mea, ea urmând să le păstreze, până când le vom putea lua la noi. Poşta ne permitea trimisul a 2kg de cărţi pe pachet, iar cine ştie cât cântăreşte o carte şi-şi poate imagina câte cărţi posedă o familie, în care toţi citesc cu plăcere, majoritatea în trei limbi, şi au doar meserii umanistice, îşi dă seama că nici măcar volumele cele mai iubite nu au putut fi expediate.

În acel an 1985 nu mai aveam însă decât o parte din cărţile mele de psihologie şi yoga, deoarece, în momentul interzicerii lor, interdicţie instaurată, prin decizia biroului politic din anul 1982, care a avut ca urmare şi desfiinţarea institutelor şi facultăţilor de psihologie şi psihopedagogie specială în toată ţara, mi-am reţinut doar volumele cele mai importante, ascunzându-le în rândul din spate al bibliotecii.

Cel mai cumplit însă a fost pentru mine momentul în care mi-am ars jurnalul. Pagină cu pagină... îngenuncheată în faţa sobei de teracotă, ca în faţa unui altar al vieţii mele de până atunci, am ars tot ce am notat, începând de la 13 ani – aceste notiţe fiind Bath Mitzvah a mea – şi până la plecare... În ziua de 6 iulie 1985, am încetat să scriu texte literare, pentru o perioadă lungă de timp...

Şi durerea pricinuită prin ştergerea numelui meu de pe toate afişele muzicalurilor mele, jucate încă şi astăzi la Teatrul de păpuşi din Timişoara, precum şi la Opera din Braşov, mi-a distrus candoarea sufletului şi uşurinţa frazei în limba română. Noua mea limbă predominantă devenise limba germană.

Când am reînceput să mă destăinui din nou cu ajutorul condeiului, nu m-am mai adresat cu prioritate copiilor, ci adulţilor. Obişnuiesc, în monologurile mele interioare, să mă ironizez singură, spunându-mi că, în sfârşit, m-am

24

maturizat. Dar cu ce preţ! Un jurnal n-am mai scris niciodată.

Dar fiecare plecare, fiecare despărţire poartă în sine lacrima trecutului şi surâsul viitorului... dacă nu ar fi aşa, întreg pământul ar fi dominat de întunericul purtat în suflet, de starea de depresie a locuitorilor săi, căci cine dintre noi nu a fost nevoit, cândva, de-a lungul vieţii, să-şi spună, stând undeva, pe marginea timpului, ultimele cuvinte?

Conştienţi de şansa care ni se deschidea, dar fără a aştepta o minune, am păşit pe acest drum, care, în acel an 1985, avea un sens unic... reîntoarcerea fiind nu numai imposibilă, ci şi de neînchipuit.

Despărţindu-ne de Fran, am plecat la unii din puţinii prieteni, care mai aveau curajul să vorbească deschis cu noi şi care au organizat, în onoarea noastră, o mică masă festivă. Prezent era şi fiul unui profesor de istorie al facultăţii din Cluj, care, un timp, după repartizarea lui la Timişoara, locuise la noi. Eram şapte persoane... şapte... număr care, în misticism, anunţă sau o mare nenorocire, sau o mare schimbare... Şi Dumnezeu a creat lumea în şapte zile, dar, şi în nenorocirile anunţate de Moise faraonului, numărul şapte joacă un rol important. Şapte zile de-a rândul nu va mai fi apa potabilă, spunea prezicerea lui. Noi puteam să ne alegem „credinţa” singuri. Şansa era de 50%... Puteam spune că paharul este plin, sau gol pe jumătate.

Mi se spune, şi astăzi, că, în acea seară, s-a cântat mult şi, deşi pentru mine a cânta înseamnă a te elibera, a te înălţa în sfere nebănuite, nu-mi pot aminti de niciuna din melodiile cântate. Nu-mi amintesc de absolut nimic, doar de faptul că prietenii ne-au anunţat că vor divorţa şi că vor emigra şi ei, ceea ce, în scurt timp, au şi făcut. Fiecare în altă direcţie. Trebuie să mă fi aflat, după o astfel de zi,

25

seara, într-o stare prehipnotică, o stare în care mai auzi ce ţi se spune şi răspunzi încă la întrebările puse, dar abisul somnului se găseşte în adâncul tău.

Într-un fel oarecare trebuie să fi ajuns şi la verişoara mea, căci acolo am înnoptat. Aceşti prieteni ne-au dus cu maşina lor a doua zi la aeroport. Nu ştiu dacă am dormit în noaptea aceea. Peter îşi ţinea iepuraşul lui iubit în braţe. Dormea liniştit lângă verişoara mea, care-i promisese să doarmă ea de acum încolo cu acest ghemotoc de pluş, îngrijindu-l şi păzindu-l. Iepuraşul cel nou trebuia să-şi păstreze eticheta până la aeroport. Era un iepuraş slăbuţ, cumpărat la artizanat. Peter nu avea nici un motiv să-l iubească, totuşi ajuns aici în Germania l-a acceptat.

La aeroport am sosit printre primii. Vameşul mi-a deschis geamantanul, aveam doar cele 20kg permise pentru fiecare persoană adultă şi cele 10kg pentru un copil. În geamantanul meu, deasupra celor câteva rochii şi haine de vară – căci, plecarea noastră având loc în luna iulie, nu mi s-a permis nici măcar să iau cu mine paltonul de iarnă al fetiţei mele – se afla o mică pictură florală pe pânză, făcută, pentru mine, cu ocazia „Zilei mamei”, de Charlotte, la vârsta de 8 ani. Pânza era trasă cu grijă pe cartonul jocului „Frate, nu te supăra!” şi era înrămată. Nu mă întrebaţi acuma de ce mi-a fost aşa de importantă această pictură, încât am vrut să o iau cu mine în acele puţine 20 de kilograme, pe care aveam voie să le duc în lumea mea nouă. Nu mă întrebaţi de ce am dus-o la muzeu şi am lăsat-o să fie ştampilată cu ştampila patrimoniului, pentru a o scoate legal din ţară. Atunci când părăseşti totul, unele gesturi, acţiuni rămân inexplicabile. Poate că acest tablou era „iepuraşul” meu de pluş. Cine ştie?

Vameşul a ridicat cu o mână tabloul, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Asta ce-i?” „Desenul fetiţei mele”, i-am răspuns. „Nu merge!” mi-a spus el şi nu s-a lăsat înmuiat nici de

26

prezenţa ştampilei patrimoniului. A scos tabloul, punându-l pe tejgheaua dintre noi. Cu două degete a scos după aceea fotografia făcută, în ziua căsătoriei noastre, pe balconul Institutului de Istorie din Cluj.

O fotografie obişnuită, alb-negru, cu dimensiunile modeste de 9 cm x 13 cm. „Nu merge!” a spus vameşul, lăsând fotografia să aterizeze lângă cartonul pe care se putea citi încă bine Frate, nu te supăra!

M-am uitat la el... la colega lui... Nu, nu m-am supărat, dar era un fel de neînţelegere în mine, o nedumerire, care probabil mi se putea citi în ochi. În orice caz, atunci când m-am pregătit să închid geamantanul, femeia a luat cele două obiecte de „artă” şi mi le-a pus deasupra hainelor. Şi astăzi le păstrez cu mare cinste.

Ocupată de aceste dialoguri suprarealiste, n-am înţeles imediat de ce soţul meu, aflat câţiva paşi îndepărtaţi de mine, în hala aeroportului, striga: „Împuşcaţi-o, vă rog, este soacra mea!” În mijlocul râsetelor născute din această scurtă frază, am văzut-o pe mama, îndreptându- se, cu naturaleţea unui om care crede doar în logica faptelor, spre un scaun aflat „dincolo”, în zona interzisă. Obosită cum era, a vrut să se aşeze. O patrulă înarmată fugise însă după ea şi doar remarca soţului meu a reuşit să descreţească acele frunţi vigilente.

Ultimele ceasuri petrecute în zona interzisă, deschisă doar pentru pasageri, au trecut încet. Stăteam cu toţii aşezaţi, tăcuţi, temându-ne parcă de suflul cuvintelor noastre, de conţinutul lor nemaivorbind! Lânga noi aştepta şi domnul dr. Adler, cu care obişnuiam să ne întâlnim la schi, la Muntele Mic, şi pe care-l văd şi acum în faţa ochilor cu căciula lui ţuguiată şi ţinând beţele schiurilor ca într-o reclamă vie a tabletelor de Coprol, coborând pârtia înzepăzită. În dimineaţa aceea nu era însă deloc o situaţie comică. Patrula înarmată venise şi îi dusese prietena

27

înapoi, nepermiţându-i să-l conducă în străinătate. Amărât, se sculase de pe scaunul lui şi, venind la tata, a şoptit: „Aţi văzut asta, domnul Erdös? Era prietena mea...”

Avionul se vedea pe pista de decolare, noi însă aşteptam încă. Cu inima în gât...

Deodată cei doi soldaţi înarmaţi au apărut din nou, aducând-o între ei pe doamna Mărioara. Cu ochii plânşi, a întins un cornet de ziar mamei... „Doamna Rozsi, am vrut să mai mâncaţi din cireşele dumneavoastră...”

Avionul s-a ridicat cu noi trepidând, purtând cu el toată tăcerea noastră... toate amintirile... Ne-am ridicat spre cer fără să-i cerem nimic.

Ştiind că ne aşteaptă un nou început, nu am fost euforici. M-am temut enorm că cei doi copii vor fi însetaţi şi vor dori să le cumpăr o limonadă sau un pahar de apă. Nu aş fi putut să le satisfac dorinţa, căci nu ni s-a permis să ducem nici un ban cu noi. Nici un leu... nimic...

Ajunşi la Frankfurt şi fiind pe pământ german – avionul Tarom fiind considerat încă teritoriu românesc – , fetiţa mea s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „Spune, avem voie aici să deţinem valută?”

N-am avut timp să răspund. Peter s-a uitat la ea şi a zis: „Prostuţo, aici poţi avea numai valută!”

La aeroport ne-au aşteptat câţiva prieteni buni şi, primind de la „sora mea de lapte”, imediat, 100 DM, m-am liniştit privitor la eventuala sete sau foame a copiilor în prima zi.,Ştiam însă că, după prima zi, urmează celelalte, dar mi-am spus că ceea ce au reuşit generaţiile trecute voi reuşi şi eu... aceasta fiind moştenirea cea mai valoroasă pe care mi-au lăsat-o...

28

În singurătatea dimineţii

– Gânduri pe marginea filmului La Giovinezza de Paolo Sorrentino –

Plouă... Noiembrie se desparte cu lacrimi de noi... Poate şi-ar fi dorit să ne vadă astăzi ciocnind un pahar de şampanie împreună. Este duminică, iar ceea ce face imposibilă întâlnirea noastră este acel amalgam nedefinit de lipsă de timp, distanţă şi punerea în prim plan a altor priorităţi dictate de viaţă.

Mă gândesc, cuprinsă de o boare uşoară de invidie, la modelul de prietenie sugerat de Paolo Sorrentino, în noul său film La Giovinezza / Youth, la cei doi prieteni octogenari, care, de peste 20 de ani, îşi petrec vacanţele împreună, în sanatoriul Schatzalp din Davos.

Care este farmecul acestui loc? Muntele vrăjit al lui Thomas Mann? Protagoniştii filmului sunt, şi ei, confruntaţi cu probleme filozofice, cu dragostea, cu moartea. Muzica îşi are, şi ea, importanţa ei. Poate fi însă existenţa celor 41 de izvoare ce aparţin de hotel determinantă în alegerea locului? Unul singur le-ar ajunge... Izvorul tinereţii, în care se scaldă împreună cu Miss Univers, întruchipată de frumosul model, originar din România, Mădălina Diana Ghenea.

O compoziţie cinematografică de o mare măiestrie, care reuneşte întrebările existenţialiste, născute din procesul îmbătrânirii, cu detaliile suprarealiste ale cotidianului acestui templu al sănătăţii. Dialogurile, aparent nesemnificative, redau, printr-o redundanţă ce atinge tragicomicul, descompunerea anatomică, în timp ce psihicul rămâne învăluit de iluzia timpului oprit. Dialogul trăieşte, datorită talentului actorilor de excepţie, Michael

29

Caine (întruchipând un dirijor de renume) şi Harvey Keitel (în rolul unui regizor de film), apogee dramatice.

Ce importanţă mai are dirijatul unei orchestre? Ce importanţă mai are muzica?

Testamentul artistic al regizorului devine palid la auzul întrebării:

„Ai reusit să urinezi astăzi?”

„Da... patru picături... Tu? ”

„Tot aşa, mai mult sau mai puţin...”

„Mai mult sau mai puţin?”

„Mai puţin...”

Cei doi au o prietenie trainică, numită de ei „bună”, deaoarece şi-au mărturisit doar lucrurile pozitive din viata lor.

Paolo Sorrentino reuşeşte, având doar 45 de ani, să se intrebe cum va gândi, la o vârstă înaintată, despre carieră, dragoste, emoţii, viitor? Cum va vedea tinerii şi societatea din jurul său, când va ajunge în amurgul zilelor numărate?

Personaje suprarealiste – perechea care nu vorbeşte niciodată, Maradona, pătruns încă de vanitate, dar fiind deja la limita puterii sale fizice, steaua muzicii Pop – lasciva şi erotica Pamela Faith – pentru care atractiva Rachel Weisz va fi (în film) părăsită, actorul (foarte bine jucat de Paul Dano) ce îşi vede identitatea pierdută, substituită cu personajul robotului pe care-l interpretează în repetate rânduri, călugărul budist, care, de zeci de ani, meditează pe pajiştea neîntinată a Alpilor – populează un paradis inexistent, o ambianţă, un paradis în care personalul medical, învăşmântat în albul îngerilor, încearcă să-l sugereze .

30

„Ştiu că nu poţi levita. Pe mine nu mă poţi păcăli...”, îi şopteşte călugărului budist dirijorul, care refuză să-şi dirijeze compoziţia Simple Song chiar şi în faţa reginei. „Emoţiilor li se dă prea mare importanţă”, declară el, într-o conversaţie cu amicul său. Îl credem. Îl vedem retras din viaţa activă, convins de un sfârşit, sub care şi-a tras singur o linie.

Ne convinge, ne face să ne întrebăm pe noi înşine dacă drumul regizorului de filme este bine ales... până când, da... doar până când înţelegem, cu stupoare, motivul acestei retrageri pe scena naturii idilice, unde dirijează, cu sfială şi plăcere, clopotele şi mugetele cirezii paşnice de vaci. Cuprindem, în totalitatea ei, tragedia lui personală, abia după ce suntem martorii paraliziei rigide a soţiei sale. Era cântecul ei, muzica dedicată ei... un cântec simplu, pentru începători, cum recunoaşte în faţa copilului care-şi execută exerciţiile de vioară.

„Am compus-o pe vremea în care eram încă în stare să iubesc...”

Mărturia deschide o nouă perspectivă.

Filmul se încheie cu un concert, grandios prin frumuseţea muzicii compuse de Daniel Lang şi interpretarea acurată, emoţională totodată, a sopranei sudcoreene, Sumi Jo. Dirijorul, îmbătrânit şi urmărit de amintirea concertelor în care soţia lui cânta pe scenă, redăruieşte auditoriului, din sala virtuală şi a cinematografului, melodia emoţiilor sale trăite.

Un film care opreşte timpul, învăluindu-l într-o tăcere adâncă, readucând emoţiile refulate. Monahul singuratic pluteşte, totuşi, ridicându-se deasupra unei lumi aparent reale.

31

Am ieşit pe străzile luminate de Târgul de Crăciun – care în acest an s-a deschis sub hegemonia stafiei terorismului omniprezent – , cu senzaţia că în mine s-au acumulat impulsuri ce mă vor urmări. Nu avuse dreptate actorul (minunat interpretat de Paul Dano) când refuzase să-l joace pe Hitler? S-a decis să transmită în viitor doar mesaje plăcute... bune...

Atinge-mă , te rog...

„Noi toţi ne lăsăm mult prea puţin atinşi, vorbim mult prea mult”, a şoptit maseuza sanatoriului, în timp ce mâinile ei culegeau informaţiile ascunse, adânc, în trupul obosit.

Deci – sperând ca am reuşit să te ating – îmi opresc acum şuvoiul cuvintelor, lăsând loc emoţiilor... levitaţiei, ce ne permite să descoperim, păstrând distanţa, esenţa existenţei...

33

Anul meu 2015

Aşteaptă… Îţi voi face din portocală o floare… Mireasma ei ne va învălui şi, închizând ochii, vom vedea iernile albe ale copilăriei. Mâinile moi ale mamei îmi desfăceau fructul zemos, în timp ce petalele alcătuite din coajă reînchideau, ocrotitor, în palmele mele, feliile îmbietoare. Până astăzi mi-a rămas acest obicei de a sculpta primăvara în iarnă… de a vedea căldura acolo unde gheaţa a acoperit deja totul…

Acum, însă, în anul 2015, iarna seamănă cu o primăvară adevărată. Pretutindeni înfloresc încă trandafiri şi minuscule flori de o fermecătoare gingăşie. Ce le va aştepta în zilele următoare? Ce ne va dărui nouă tuturor sfârşitul unui an neobişnuit? Fac retrospectiva, cu speranţa că, în zilele ce ne despart de Revelion, pot avea încă loc minuni ce-şi vor arunca lumina în anul următor.

Anul 2015 a debutat, în prima zi de ianuarie, cu o contribuţie la emisiunea Radio Timişoara Piti-Show, în care am citit poezii pentru copii, conversând cu Piticul cel urât. Tot în primele zile ale anului, mi-au ajuns ştirile despre noua premieră a muzicalului pentru copii, al cărui libret l-am scris. Pip, copilul stelelor a readus pe scenă Visul, a lăsat iubirea şi armonia să învingă. Pe scena Teatrului Merlin, tot în aceeaşi perioadă, lupul îşi lingea buzele, încântat de grişul cu lapte, dovedind o sensibilitate care, în lumea actuală, îl face vulnerabil.

Într-adevăr, în comparaţie cu el, lupul lui Charles Perrault este sângeros… Charles… sau Charlie? Charlie Hebdo?

Paris, 7 ianuarie 2015… Creionul, cuvântul, libertatea lui sunt ucise. Parisul, Europa se trezesc dintr-o iluzie. Democraţia este periclitată, atacată. Se discută aprins şi în contradictoriu. Nu ar fi trebuit... nu ar fi fost voie… nu se

34

cuvine… poate ar fi fost sau poate ar fi… Se caută răspunsuri, motive, explicaţii.

Paris, 13 decembrie 2015, răspunde întrebărilor cu brutalitate. Ne aflăm din nou în imperiul crud al basmelor culese de Grimm, în pădurile înfricoşătoare, unde se moare, unde teama – dacă o lăsăm să ne determine – opreşte desfăşurarea vieţii.

2015, un an, în care urmărim la televizor migrarea popoarelor, încercand să o înţelegem, să fim umani, să oferim ajutor şi să ne păzim valorile… un an, în care, pe vechiul continent, partidele de dreapta câştigă adepţi…

Mă întrebi ce am făcut în aceste luni cuprinse între ianuarie şi decembrie 2015?

Am continuat să lucrez cu copiii care-şi caută cuvintele şi drumul în ambianţa în care trăiesc. Valoarea supremă a vieţii, frumuseţea detaliilor descoperite zilnic, vraja muzicii şi a culorilor din jurul nostru au fost doar paşi mărunţi, dar importanţi, pe drumul terapiei desfăşurate cu ei.

Am câştigat cu copiii deficienţi de vorbire premiul al doilea la concursul muzical al oraşului Frankfurt am Main (la care au participat toate şcolile din oraş) Musik-Monat Mai 2015, Frankfurt klingt, în care – pe baza poeziei mele Vocea ta - am prezentat experimente muzicale. Poezii şi eseuri am publicat în revistele Observatorul Canada, ASILR şi Secolul XXI (revistele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limbă română) şi în revista internaţională a timişorenilor BJT2006.

Noua poveste a Scufiţei Roşii a fost prezentată de Teatrul Merlin de-a lungul întregului an. Teatrul Gong pentru Tineret şi Copii din Sibiu a prezentat muzicalul în cadrul unei acţiuni culturale.

Link

http://www.cultura.sibiu.ro/cal_main/event/3266/

35

Ultima reprezentaţie, anunţată de Televiziunea Timişoara, a avut loc în ziua de 29 noiembrie, la Teatrul Merlin.

Link

Văd că ai savurat deja portocala ce ţi-am pregătit-o. Mâinile îţi emană o mireasmă exotică, gândul mă duce spre insule pierdute în mare, spre ţărmuri romantice.

Ce ar fi cotidianul fără vise, fără dragoste, fără prietenie? Anul 2015 mi-a dăruit sentimentele calde ale familiei şi prietenilor, mi-a permis să mă bucur de prezenţa celor care-mi sunt deosebit de importanţi.

Nimic, dar absolut nimic, din lucrurile bune şi frumoase nu este de la sine înţeles. De aceea, tocmai în aceste vremuri tulburi – în care îţi mărturisesc că sunt în căutarea unei noi planete –, recunoştinţa mea se îndreaptă spre fiecare dintre voi, dorindu-vă, din toată inima, un AN NOU 2016 fericit!

http://www.kidspots.ro/eveniment/teatru-pentru-copii-timisoara-noua-poveste-a-scufitei-rosii-2/

37

Cei din spatele scenei

„În spatele fiecărui bărbat plin de succes se ascunde – dar, probabil, se găseşte, fără să se ascundă - o femeie deşteaptă”… Zâmbeşti? Zicala – adevărată sau nu – a intrat în vocabularul cotidian şi ne umple nouă, femeilor, inima de bucurie. Şi viceversa? Spune-mi, cum de nu există şi pandantul acestei „vorbe înţelepte din popor”? Ştiu, adesea întrebările mele seamănă cu avalanşele pornite de pe vârful unui munte. Ele cresc, se ramifică şi mă fac uneori să uit întrebarea iniţială...

Acum, iată, ea mă catapultează în spatele scenei Teatrului de păpuşi Merlin din Timişoara, înapoi, în anul 1983. Păpuşile, supradimensionale, create de mâinile pricepute ale creatoarei de păpuşi a teatrului – o costumieră foarte creativă şi cu o imaginaţie, asemănătoare unei fântâni magice arteziene – , îmi reapar în toată frumuseţea şi originalitatea lor.

Munca ei, asemeni celei a recuziterei, tâmplarilor, regizorului de culise, organizatorului de spectacol, maestrului de lumini, peruchierului, sculptorului sau pictorului de păpuşi, a tuturor acestor oameni din spatele cortinei, asigură reuşita unui spectacol.

Poate aş fi uitat şi eu anumite detalii din spaţiul ascuns al teatrului în efervescenţa premierei piesei muzicale Noua poveste a Scufiţei Roşii, al cărei libret îl scrisesem, dacă cenzura nu ar fi criticat faptul că Scufiţa Roşie nu avea gură. „Ce doriţi să insinuaţi? Vreţi să spuneţi că nu aveţi voie să vorbiţi, să spuneţi ce gândiţi?” Doar perspicacitatea şi spontaneitatea celor implicaţi au salvat spectacolul. Libertatea creaţiei artistice a fost recunoscută în spiritul „artei pentru artă”.

38

Abia răsuflasem uşurată, când, în timpul premierei, s-a prăbuşit masa bunicuţei, pe care era pregătit castronul cu griş cu lapte al lupului. În sală se făcuse tăcere... pe scenă de asemenea... Deodată lupul a exclamat cu mare patos: „Ce masă şubredă ai bunicuţo!” Copiii din sală au savurat momentul, râzând şi aplaudând cu mare elan. Lupul, bunicuţa şi Scufiţa (Nelson Dimitriu, Cornelia Pop şi Cuţa, Maria Gornic) au efectuat reparaţiile necesare, pe scenă, împreună. Premiera a fost un succes, la care am participat cu toţii... cei de pe scenă, asemeni celor din spatele ei.

Ţi-am povestit deja? Nu? Imaginează-ţi bucuria, dar şi emoţia mea, când, în anul 2013, la 2 iunie, Eva Labadi a organizat la Teatrul Merlin un spectacol cu toate distribuţiile care au interpretat muzicalul timp de 30 de ani, fără întrerupere. Impresionantă a fost prezenţa tuturor actorilor, atât a celor din 1983, precum şi a celor ce fac să renască personajele astăzi - Laurenţiu Pleşa (Lupul), Laura Miculescu (Bunica) şi Melinda Feher (Scufiţa Roşie).

Scenografia a fost şi de data aceasta realizată de talentata Krisztina Nagy. Prezenţa regizoarei Gabriela Floros ne-a mişcat pe toţi. Eram reuniţi şi noi - pe acelaşi afiş –, după ani lungi de despărţire, compozitoarea Rodica Giurgiu şi cu mine, Julia Henriette Kakucs, libretista piesei muzicale. Lasă-mă să-mi savurez numele. Reciteşte-l cu mine, te rog... Da, încă o dată... Ţi se pare copilăros? Dacă ai şti cât m-a rănit ştergerea lui… Repunerea mea pe afiş este asemeni unei renaşteri. Bucuria momentului şterge durerea.

Da, scena unui teatru de păpuşi este viaţa în miniatură, oglindită într-o lacrima de fericire… şi o picătură mare de sudoare...

39

Poze de arhivă - 1983

40

DA–SEIN de Annemarie Podlipny-Hehn

Citesc o carte care m-a surprins... Ţi-am povestit deja?

M-a surprins, în primul rând, deoarece a sosit prin poştă. M-am desobişnuit să primesc colete sau scrisori prin intermediul ei. Scriem cu toţii scrisori electronice. Fără parfum, fără urme de buze rujate, fără flori presate, ascunse între paginile îndoite cu grijă. Cerneala s-a uscat de mult… Cine mai ştie să scrie caligrafic cu peniţa ? Mă bucur dacă elevii mei reuşesc să ţină corect un creion în mână… Iarăşi am divagat, scuză-mă… Asociaţiile mă duc tot mai departe în labirintul povestirilor de la gura sobei. Dar cine mai stă astăzi la gura sobei?… Zâmbeşti îngăduitor. Înţeleg… continui…

Cartea este un cadou de la un prieten din Timişoara.

Autoarea?... Annemarie Podlipny – Hehn... soţia pictorului Iuliu Podlipny... Cunoscută prin lucrările ei despre pictura din Banat, despre personalităţi remarcabile, ca Ştefan Jäger, Franz Ferch, Nikolaus Lenau, Hildegard Krempner-Fackner, Oskar Szuhanek, Adolf Humborg, Ferdinand Gallas şi alţii, s-a aplecat, de data aceasta, cu atenţie asupra vieţii ei cu pictorul Iuliu Podlipny.

Cartea existenţei lor - paralele şi comune - a scris-o, la 70 de ani, în memoria artistului, creând un tablou propriu, personal, al locurilor de care au fost şi au rămas legaţi.

Am întalnit-o pe Annemarie de mai multe ori în timpurile mele timişorene - lucrase la Muzeul Banatului – , fără să o cunosc cu adevărat, ceea ce regret acum, citindu-i rândurile.

Volumul întitulat simplu DA-SEIN (aş traduce, liber, A fi prezent) o dezvăluie în toată sensibilitatea şi inteligenţa ei.

41

Prezenţi cu toată fiinţa lor în timpul şi topografia locului, dând dovadă de mult curaj civic şi putere de creaţie, rândurile despre Annemarie şi Iuliu Podlipny ne cuceresc prin modul natural, uman de a privi societatea şi de a reacţiona la evenimentele istorice petrecute în timpul vieţii lor.

În preajma şi în timpul celor două războaie mondiale în Europa ar fi fost multe ocazii de a-ţi demonstra integritatea sufletului şi a gândirii. Câţi au făcut-o?

Iuliu Podlipny s-a dovedit a fi un rebel, un „străin”, luptând pentru un paşaport… acasă...

Întregul aspect suprarealist al unei realităţi absurde se găseşte în paginile biografice.

Portretul creionat dovedeşte posibilitatea de a supravieţui cu demnitate şi în condiţii deosebit de vitrege.

Concluzia autoarei – „Am trăit timpul nostru cu maximul de intensitate posibilă, am luptat, am suferit şi ne-am bucurat de tot frumosul ce ne-a fost dat” – este, pe lângă o privire în trecut, şi un impuls adresat generaţiilor viitoare.

Ţi-am trezit interesul? Desigur, cartea ţi-o pot împrumuta, va trebui doar să fii prezent, doar… DA-SEIN…

42

Om

ami –

Fo

tog

rafi

a 1

Om

ami –

Fo

tog

rafi

a 2

43

Amintiri timişorene

„Jiddische Mamme”

Constatasem, încă din fragedă copilărie, că fiecare familie posedă un general. La noi, bunica era aceea care ţinea frânele în mână. Corpolentă şi plină de energie, se mişca cu o uşurinţă uimitoare. În ochi îi lucea scânteia zglobie a copiilor puşi pe pozne. Ştia mereu totul despre vecinii ei. Miss Marple ar fi putut învăţa de la ea.

Piaţa - cumpărarea gâştelor – era câmpul ei imbatabil de activitate. Îşi oferea, cu mare dărnicie, ajutorul vecinelor, care o rugau să le arate cum se alege o gâscă cu ficatul mare. Având competenţa unui internist, reuşea să cumpere mereu gâşte cu un ficat cântărind peste 1kg.

Astăzi se interzice, în multe ţinuturi, îndopatul lor, dar, pe vremea aceea, ficatul era, în majoritatea ţărilor europene, nespus de căutat. Bunica primea pentru ficat o sumă substanţială de la Schachterul din curtea sinagogii din Iosefin. Cu această sumă cumpăra a doua gâscă, reuşind astfel să-şi sature familia numeroasă.

Bunicul primea întotdeauna bucăţile cele mai alese. Una din zicalele ei preferate era: „Hrăneşte bestia!”, zicală ce nu se potrivea deloc cu blândeţea bunicului meu. Cred acuma, însă, că vorbele ei îmi erau adresate mie, în intenţia de a mă pregăti pentru viaţă. În aşteptarea orelor târzii, aranja pe o farfurie bunătăţi, pe care, acoperindu-le cu grijă, le punea în frigider.

Ottati era, în fiecare noapte, flămând. O viaţă întreagă m-am întrebat cum de rămăsese aşa de subţirel, în ciuda bucătăriei kosher, în care se gătea numai cu untură de gâscă. Uneori, înnoptam la ei. Bunicul sosea seara, în tăcere, de la sinagogă. Mă scruta, cu acea privire blajină a

44

ochilor săi verzui – care-mi era aşa de dragă – , îmi zâmbea şi, după ce se spăla liniştit şi pe îndelete pe mâini, mă ruga să-i povestesc. Despre mine, despre ceea ce făcusem în acea zi atât de măruntă pentru lumea cea mare. Era polul unei mulţumiri adânci...

Bunica punea în grabă masa şi aducea din bucătărie mâncărurile ei gustoase. Până şi tăiţeii erau făcuţi de ea. Totul îmi părea ademenitor. În bucătărie, vasele „de lapte” erau ţinute separat de cele în care se prepara carnea. Sâmbătă nu se gătea. Pe cuptor fierbea încet castronul cu fasole şi carne de viţel, acel sholet de sărbătoare, care, la Omami, primea o crustă subţire cu un gust, uşor sărat şi aromat, de foi de dafin.

Bunicii mei erau însă capabili de a găsi o cale de mijloc pentru a-şi trăi viaţa religioasă. Bunica îşi purta cu mândrie părul bogat, în timp ce bunicul renunţase şi el la cârlionţii laterali, caracteristici coreligionarilor ortodocşi. Acceptau amândoi, fără un cuvânt de mustrare, modul modern, asimilat, de viaţă al copiilor şi nepoţilor lor… Fiecare dintre cei cinci copii îşi urmase chemarea, unii îndepărtându-se de locurile natale. La fel şi noi…

În dimineaţa plecării noastre definitive din Timişoara, în vara anului 1985, am fost îmbrăţişată de Omami – Fotografia nr.2. Omami – Fotografia nr.1 – era doar o feerie, care, în timpul copilăriei mele, mă învăluise asemeni unui nor abia perceput.

M-a ţinut un timp ceva mai îndelungat strânsă la pieptul ei îmbietor, impozant, cald şi moale şi-mi dorise „Mazel Tov”. Nu a plâns… Privind astăzi faptele, cu claritatea câştigată prin îndepărtarea – atât în timp, cât şi în spaţiu – a momentul trăit atunci, trebuie să recunosc că nu eram noi primii care o lăsam în urmă în oraşul de pe Bega.

45

Până în această lună iulie, de care îţi povestesc, se despărţise deja, în ordine cronologică, de primul ei băiat, care se dusese la Bucureşti, de al treilea copil, care îşi alesese drumul lung spre Jerusalim, şi de bunicul meu, care se odihnea în cimitirul evreiesc al urbei. În Timişoara rămăseseră, din cei cinci copii, doar mătuşa mea şi mezinul familiei. Bunica ştia că nu avea rost să plângă. Toţi aveau membri de familie ce emigraseră, se mutaseră, muriseră… Dorul după o viaţă petrecută în libertate, încercarea de a-ţi hotărî singur drumul, ducea inevitabil la destrămarea familiilor sau a perechilor de îndrăgostiţi…

Omami a cârmuit, o viaţă întreagă, asemeni unui căpitan, corabia, greu de manevrat, a unei mari familii. Pe vremea în care belşugul o răsfăţase, îşi savurase viaţa. A lucrat însă, investindu-şi toată energia şi puterea, în timpurile aspre, în care speranţa ameninţa să se prăbuşească.

Băiatul ei cel mare nu emigrase… După ce metamorfoza lui se terminase, devenind, din băieţaşul pistruiat, cu părul roşu, un tânăr brunet, cu ochi albaştri, strălucitori, ascunşi sub nişte gene întunecate, care te-ar fi uimit, încânta publicul iubitor de operă cu vocea sa de tenor. Căutând mereu posibilităţi noi, se hotărâse să rămână în corul Operei din Bucureşti, căsătorindu-se acolo cu o femeie ce trebuise, o viaţă întreagă, să concureze, din greu şi fără succes, cu soacra ei.

În aceşti ani, bunica mea începuse să semene tot mai mult cu Golda Meir. Din corpul ei mândru, de fată tânără, păstrat viitorului datorită fotografiei făcute, scurt timp după primul război mondial, în atelierul „Amerling” din Viena, nu mai rămăsese mult.

Îl întâlnise la o vârstă fragedă pe bunicul meu. El sosise, în timpul primului război mondial, din Viena la Timişoara. Lăsându-şi calul legat de un copac în pădure, se însurase cu frumoasa Carolina, rămânând în aceste ţinuturi. Şase

46

naşteri şi o viaţă, în marea ei majoritate aspră, şi-au lăsat amprenta asupra ei. Deseori, ajungând la o vârstă înaintată, se uita în oglindă cu ochi critici, lasând un suspin să se ridice din adâncul sufletului: „Ce urâtă sunt! Les Miserables!”

Eu o vedeam însă altfel. Mie îmi plăceau ochii ei castanii, părul foarte des şi de un alb strălucitor. Iubeam moliciunea corpului ei, îmbrăţişarea ei, în care mă îngropam cu totul, simţindu-mă ocrotită, preţuită şi iubită. Fericiţi sunt acei copii care au bunici!

Întregul adevăr al acestei declaraţii l-am înţeles abia la Cluj, în timpul studenţiei mele. În primele săptămâni ale studiului meu, am luat prânzul la cantina comunităţii evreieşti. Stăteam cu toţii la masă şi povesteam, cu verva stârnită de noile noastre trăiri. În ziua în care adevărul mă trezise brusc la realitate, se înşirau pe masă farfuriile cu friptură şi compot de mere. Această combinaţie culinară îmi era bine cunoscută din bucătăria bunicii mele. Fericită, am remarcat că acum mă simt ca la ea acasă. S-a făcut o linişte adâncă în jurul meu. Deveniţi pe loc suspicioşi, vecinii mei de masă mă scrutau cu neîncredere. „Cum de ai tu bunici? Niciunul din noi nu are…”

Această întrebare îmi produce şi astăzi o durere adâncă. În Transilvania, încă mulţi ani după război, copiii evrei nu aveau decât foarte rar bunici. În Timişoara, avusesem noroc. Puteam sărbători, savurând serile de Seder, împreună cu toată familia, la părinţii mamei mele. La capul mesei stătea bunicul, cu Kippa pe cap şi cu un Tallit (numit de noi Tallis), ce-i înconjura umerii înguşti. Vizavi de el, era invitatul de onoare al familiei, un membru singuratic al comunităţii noastre din Iosefin, care – conform obiceiului – an de an îşi petrecea Sederul cu noi.

Bunicul crescuse la Viena, într-o familie în care religia îi impregnase educaţia. Cunoaşterea profundă a tradiţiei şi

47

religiei iudaice a îmbinat-o cu dărnicia toleranţei faţă de cei care alegeau un alt model de viaţă.

Bunica, în schimb, se bucurase de o creştere mult mai „lumească”, laică. Purta cu mare plăcere rochii cu un decolteu adânc. Era conştientă de frumuseţea ei. Apariţia ei în mijlocul familiei strict ortodoxe din Viena a fost un moment eclatant. La prima ei vizită făcută socrilor în cartierul Leopoldstadt al Vienei, purtase rochia din fotografia nr.1… O mare greşeală. Au respins-o. „Fracţiunea vieneză” a familiei a reuşit, cu ajutorul primarului Vienei – dacă ar fi să dăm crezare legendelor ce circulă până în zilele noastre – , să părăsească, la izbucnirea războiului, vechiul continent, refăcându-şi viaţa la New York. Bunica obişnuia să comenteze această perioadă de început a vieţii ei conjugale, spunând fără să adauge o vorbă de reproş sau supărare: „Pe vremea aceea am fost tânără şi proastă. Am vrut să le arăt ce frumoasă sunt…”

Avea însă o minte foarte ageră. În toate situaţiile vieţii se orienta uşor şi repede, recunoscând imediat atât pericolul cât şi constelaţiile favorabile. Observa oamenii atent, cântărindu-i asemeni gâştelor pe piaţă. De cele mai multe ori ştia pe loc cu cine are de-a face. Cu o măiestrie remarcabilă ţinea această familie mare împreună, pregătindu-şi copiii pentru viaţă.

Omi respecta tradiţiile religiei fără a fi de un bigotism exagerat. Gătea kosher, de Shabat aprindea lumânările şi chema vecinii să-i aprindă lumina. Pe cuptor fierbea încet castronul cu Sholet. Carnea o cumpăra întotdeauna la Shachter. Tot acolo lăsa uneori să se afume pieptul gâştei cumpărate la piaţă. O felie subţire de piept de gâscă afumat era o mare delicatesă şi era pusă deoparte, pentru bunicul. Nouă, tuturor celorlalţi, care mâncam şi şuncă „trefli”, de porc, ne explica – cu mare răbdare, dar şi cu o

48

hotărâre de nezdruncinat – că bucata era prea mică pentru noi toţi. Ani de zile după ce bunicii mei nu mai erau printre noi, am descoperit, din întâmplare, în cartea de bucate a unui restaurant romantic din Strasbourg, această bunătate. Bineînţeles că am comandat-o pe loc. Servită pe frunzele unei salate verzi, amintea încă de aroma rară a copilăriei…

Bucătăria evreiască cunoaşte multe bucate minunate. Bunica făcea crap umplut sau gelatinat, gât umplut de gâscă, ficat de gâscă prăjit cu usturoi şi boia, gâscă la cuptor, Sholet (o iahnie de fasole cu carne de viţel) şi, de fiecare Shabat, ouă tari, amestecate cu ceapă tăiată mărunt, cu untură de gâscă, sare şi piper. Existau în repertoriul bucătăriei ei şi o multitudine de supe şi fripturi, făcute din carne de vită, viţel, gâscă, pui, care întregeau meniul. Omami gătea repede şi plină de energie. Mă fascina întotdeauna când învârtea, înainte de a pregăti friptura, gâsca deasupra capului. Nu am văzut-o niciodată obosită…nu am auzit-o niciodată plângându-se...

Nimănui nu-i făcuse vreodată rău, totuşi nu iubea oamenii. Privirea ei scrutătoare vedea, în primul rând, slăbiciunile. Cele trăite nu-i permiteau să privească cu încredere relaţiile interumane. Când auzea pe cineva strănutând, se întorcea, zâmbind, şi spunea, în germană: „Zerspring!” („Plesneşte!”). Râdea plină de mulţumire când i se mulţumea pentru urare, făcându-mi fericită cu ochiul. Era poznaşă, în felul ei.

Da, bunica avea o personalitate puternică. Era, la prima vedere, acea cunoscătoare de oameni a cărei încredere în sine părea de nezdruncinat. Şi totuşi… Era plină de spaimă. Mereu o cuprindea frica, urmărindu-şi copiii şi nepoţii. Se plimba neliniştită în faţă porţii la cea mai mică întârziere. Nu-şi lăsase copiii să urmeze cursuri de înot. Nu-i lăsase decât cu mari reticenţe să zboare cu avionul sau să

49

facă vreun sport. În ochii ei, pericolul plana permanent deasupra noastră. Faptul că eu mergeam mereu să înot şi făceam şi sport de performanţă nu o încânta prea tare. Astăzi, înclin să dau dreptate studiilor de psihologie, care atesteaza aceste temeri accentuate ale mamelor evreice. Istoria a marcat sufletul multor„Jiddische Mamme”.

Aşa se explică poate orientarea copiilor ei spre muzică. Trei din cei cinci copii erau foarte talentaţi, doi dintre ei studiind Belcanto, în timp ce al treilea cânta la pian, fiind şi baterist într-o formaţie de jazz. Şi totuşi… acasă la bunicii mei nu se asculta muzică. Nici flori nu erau niciodată în vazele din locuinţă. „Florile îmi amintesc de înmormântări…”, îmi spunea, în timp ce ochii ei iscoditori râdeau, aşteptându-mi protestele.

O altă temă dezbătută mereu între noi erau superstiţiile. Cotidianul ei era deseori influenţat de ele. Îmi amintesc ce nenorocită s-a simţit când i-am povestit visul meu parfumat de florile oraşului San Rem0… În acelaşi timp era conştientă de iraţionalitate acestor temeri. Îngrijorarea ei era însă mult prea accentuată pentru a accepta argumente logice.

Bunica mi-a fost un fel de clopot plin de căldură. Deseori i-am căutat apropierea. Lângă ea, în toate acele zile pline de mişcare, du-te-vino şi tensiune, îmi satisfăceam foamea de linişte şi „Barhesz” uns cu untură de gâscă şi inele uriaşe de ceapă.

În seara Shabatului, stăteam tăcută la masă, privindu-i mâinile, ce se roteau, întâi, pline de dăruire, deasupra lumânărilor aprinse, pentru ca, apoi, acoperindu-i faţa, să primească în căuşul lor murmurul rugăciunilor. Îi ascultam - pătrunsă de solemnitatea momentului - glasul molcom, fără să-mi dau seama că, în mod inconştient, mă îmbăiasem tocmai în tradiţia iudaică…

50

Bis 120, Barbu Fundoianu!

Doreşti un ceai? Văd că te-a pătruns umezeala. Toamna târzie este deseori neprietenoasă. Am putea să ne facem un grog şi să ciocnim astăzi în amintirea lui Fondane. Nu te mira. Tocmai acum am citit, că la 15 noiembrie 1898 s-a născut la Iaşi poetul şi criticul literar evreu-român-francez Benjamin Wechsler, cunoscut sub pseudonimele Benjamin Fondane si Barbu Fundoianu.

Zilele trecute, Eugen Dorcescu mi-a atras atenţia - prin studiul său Metafora în poezia lui B. Fundoianu - asupra acestui poet cu un destin atât de dramatic. De atunci răsfoiesc vasta literatură despre această personalitate tragică în internet.

Încerc să pătrund în tradiţia hasidică în care a crescut… Încerc să înţeleg copilul de 8 ani care scria deja poezii… Încerc să-i trăiesc simţirile în timpul exmatriculării sale, motivate de originea sa etnică, de la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Exmatricularea a avut loc cu mult înaintea celui de-al doilea război mondial…

Îi urmăresc drumul în timpul celui de-al doilea război mondial, în anul 1940 fiind încorporat în armata franceză. Ma bucur cu el, citind că reuşise să evadeze din prizonierat… şi sufăr, văzând că nu a reuşit să supravieţuiască apocalipsei…

BIS 120, Barbu Fundoianu!

Nu, această vârstă nu i-a fost dăruită. Istoria Europei nu i-a permis să atingă nici vârsta de 50 de ani.

Au trecut peste 100 ani de la naşterea lui, timp în care valurile ameninţătoare ale antisemitismului au crescut, asemeni unui Tsunami, sau au scăzut la nivelul oceanelor bătute de furtuni. Liniştea unui lac sub mângâierea unui cer însorit nu au cunoscut-o niciodată.

51

Barbu Fundoianu… nu, Benjamin Wechsler a fost ucis, în camera de gazare, la Auschwitz- Birkenau în octombrie 1944, fiind capturat, în timpul unei reveniri în zona ocupată a Franţei. Toamna, când „sufletul… moare/ În aiurări de spaimă şi cânturi funerare”, să-i păstrăm, citindu-i poezia, un moment de reculegere…

Augur de toamnă

de Barbu Fundoianu

Afară suflă vântul şi ploaia bate-n geamuri, Şi nori sporesc pe boltă ca zdrenţuite flamuri, Mor macii-n în lac de sânge pe margini de răzoare, Şi plânge firav cimbrul şi gingaşa cicoare, Sălbatica răsură aprinsă-n crâng ca focul Pe vânt împrăştiată îşi plânge dus norocul Şi freamătă pădurea şi geme-n plâns porumbul, Şi plâng şi norii negri, şi cerul cum e plumbul, Şi plânge apa-n vaduri; şi sufletul meu moare În aiurări de spaimă şi-n cânturi funerare...

53

Cântecul toamnei

Păsările au răsturnat, în zorii zilei unui septembrie însorit, cu aripile lor întinse în graba de a mângâia cerul, găleţile pline de culori ale înălţimilor. Curcubeul se întinse, în toată măreţia lui, deasupra vârfurilor ce se înălţau înaintea noastră. Începuse deja, încet, încet, să se topească. Picurând deasupra pădurii, se regăsea în coroana arborilor.

Cuprinşi de un tremur uşor, făcusem primii paşi pe poteca şerpuită. Mână în mână, păşind alături, cu şoldurile lipite, în dansul vântului ce ne aducea şuşotitul frunzelor pictate pe boltă, deasupra noastră, salutasem sosirea ceţei ce ne luase în primire. La început dispăruse orizontul… Lăptos, într-o unduire uşoară, norul se târâse până la noi. Ne transformasem în îngeri vătuiţi, lipsiţi de aripi, pierduţi pe vălătucii aerieni.

Eram parte a visului unic, trăit doar o singură dată. Ne dăruisem feeriei… Respiram aroma gliei umede, rătăcind în peisajul infinit, pe o singură cărare, aflată sub egida efemerului. Căutasem răspântiile, urcuşurile, pantele line sau abrupte. Sperasem să ne putem găsi, rămânând alături, ascunzişuri ocrotitoare, să prelungim pauzele, oprind clipa, reţinând-o… Tristă îmi pare acum trecătoarea dintre trecut şi viitor, strada inundată de negura prezentului, cu neţărmuritele lui întortocheri şi colţişoare, ce ne transmit iluzia unui drum lung, în cazul în care reuşim să renunţăm la cugetări şi calcule precise.

Ceaţa se rărise… Peisajul scăldat în lumină dezvăluise urmele noastre, păstrate în praf. Paşii noştri dansau, înălţându-se cu uşurinţa îmbietoare a fluturilor…

54

Din nou noiembrie…

Te invit, de data aceasta, să vii cu mine într-o mică şi veche cofetărie din centrul oraşului Mainz. Ne aflăm în piaţa catedralei ridicate în stil romanic.

Acest mic café există din 1792. Ce-ţi alegi? Lista specialităţilor de cafea şi de ceai este lungă. Eu am să-mi comand o cafea Mozart. Nu zâmbi, ştiu că este un Espresso cu 2cl Cointreau, dar, în această lună întunecoasă şi umedă, o să împrăştie frigul… Dacă ai ştii cât mă bucură prezenţa ta!

Noiembrie mă copleşeşte. Nu, nu din cauza vremii… În ţinuturile acestea, unde ploaia este la ea acasă, ţi se spune mereu, dacă ţi-e frig, că nu vremea este proastă, ci tu te-ai îmbrăcat inadecvat.

S-au întâmplat atâtea lucruri groaznice în luna noiembrie… Între 9 şi 13 noiembrie 1938, au fost omorâţi peste 400 de evrei, aici, în Germania. „Noaptea de cristal”… bezna care a născut flăcările şi a înjunghiat lumina, cu cioburile ascuţite, tăioase, ale morţii…

Noiembrie 2013… Au trecut 75 de ani… Ne amintim, comemorăm şi sperăm că aceste atrocităţi nu se vor repeta. La Frankfurt, printre altele, va avea loc un concert la 9 noiembrie. Compoziţiile lui Adorno, Mendelssohn Bartholdy, Cahn, Gershwin, Rouven Hoffmann şi Schönberg vor răsuna în sala mică a conservatorului. Alegerea compozitorilor din program nu a fost făcută întâmplător.

Ştiai că Adorno (Theodor Ludwig Wiesengrund) s-a născut la Frankfurt am Main, reuşind, în anul 1938, să se refugieze în SUA împreună cu soţia sa? Tatăl său, evreu de origine, se convertise la protestantism, pentru a se putea căsători cu viitoarea lui soţie, o cântăreaţă catolică, de origine italiană.

55

Adorno, botezat catolic, s-a convertit la evanghelism, redescoperindu-şi rădăcinile iudaice mult mai târziu, ca urmare a holocaustului şi sub influenţa prietenului sau, Gershom (Gerhard) Sholem, născut la Berlin. S-ar putea să te intereseze că Adorno este unul dintre muzicienii care, în compoziţiile lor, lasă să se întrevadă tehnica dodecafonică (Zwölftonaltechnik) a lui Arnold Schönberg din „A doua şcoală vieneză”. Dacă doreşti, îl putem asculta acum împreună.

Alfred Cahn s-a născut, în 1922, în Speyer, de unde a reuşit să treacă în Olanda, în anul 1939. Acolo a fost, însă, capturat şi deportat în Munţii Pirinei. În lagărul Gurs, a organizat corul de copii, compunând şi cântecul Wir sind ganz junge Bäumchen (Suntem vlăstare tinere). Muzica l-a ajutat să supravieţuiască, trăind apoi în Statele Unite, ca muzician. Abia în anul 2000 a răspuns invitaţiei oraşului Speyer. La sosire, a fost întâmpinat de un cor de copii, care a cântat acest cântec.

Cahn a mai revenit de atunci la Speyer, făcând şi un CD cu muzică de cor. Anii aceia, aşa de scurţi în istoria Germaniei, a Europei, au lăsat urme de cenuşă şi sânge. Dar pasărea Phönix a renăscut din cenuşa ei…

Vino cu mine câţiva paşi… Doresc să-ţi arăt ceva… Vom merge împreună până în fosta piaţă Hindenburg. Astăzi poartă numele de Piaţa Sinagogii. Mă bucură această schimbare de nume. Fiind preşedinte al Germaniei în timpul Republicii de la Weimar, Hindenburg a facilitat – se pare că nici nu a avut o altă posibilitate – venirea la putere a lui Hitler, alegându-l cancelar în anul 1933...

Vino, vino… câţiva paşi încă, prin aceste străzi liniştite, dar centrale. Aici mai vezi, uneori, câte o clădire în Jugendstil. S-au păstrat doar unele intacte, după bombardamentele repetate dintre anii 1942 şi 1945.

56

Uite-o! Ce spui? Nu este surprinzătoare noua sinagogă a oraşului Mainz?

Construcţia este cu totul şi cu totul deosebită. A fost ridicată în locul sinagogii centrale vechi, construită între anii 1911şi1912, pentru a fi, scurt timp după aceea – în „Noaptea de cristal”, la 9 noiembrie 1938 – , incendiată. Se mai văd coloanele din vechea construcţie. Arhitectul din Köln, Manuel Herz, a câştigat, cu acest proiect, concursul la care au participat mulţi specialişti de renume.

Concepţia lui, de a crea o sinagogă după formă cuvântului Kedushah (קדושה), a convins comisia. Celor cinci litere le corespunde câte o parte a clădirii, în care se desfăşoară activităţi ale comunităţii, învăţământ pentru copii şi cursuri pentru adulţi. Biblioteca, bucătăria kasher, grădiniţa, birourile, clubul, serviciile sociale sunt, toate, încadrate în sinagogă. Acoperişul, în formă unui Shofar, este orientat spre est, spre Ierusalim. Prin fereastra de de-asupra noastră, intră lumina cerului…

Inaugurată la 3 septembrie 2010, sinagoga se deschide ca o carte, pentru cei ce doresc să păşească în interiorul ei. Cuvântul ne-a fost dăruit… Păşim într-un cuvânt… Cuvântul ne aparţine… Noi suntem cuvântul… Pereţii auriţi, băncile de lemn sunt litere, fragmente de rugăciuni ne întâmpină. Deasupra Menorei, deasupra dulapului Torei se găseşte textul Cântării cântărilor… cuvântul iubirii… al vieţii… al speranţei… al renaşterii…

Am putea să ne despărţim acum, în acest spaţiu destinat întâlnirilor din faţă sinagogii... Aici, în acest loc, am primit, tot acum, în noiembrie, un cadou tulburător : CARTEA NEAGRĂ - FAPTE ŞI DOCUMENTE / Suferinţele evreilor din România 1940 - 1944 a lui Matatias Carp, editată în 1946... Fiecare rând din ea doare...

57

Vino, îmi doresc încă o „Cafea Mozart”, mai ales că Mozart îmi aminteşte mereu de Salzburg... M-a sunat ieri de acolo micul meu prieten, care a învins autismul. Îţi aminteşti de el? Deşi Corul Teatrului şi al Festivalului din Salzburg nu mai ia copii, după ce l-au ascultat cântând cântecul „nostru”, l-au primit imediat.

În urechi îmi sună vocea lui plină de aşteptare: „Poţi veni în 18 august 2014 la Festival? Aş dori să mă auzi...”

Noiembrie... Noiembrie... Noiembrie… Ce amalgam de amintiri şi sentimente!...

59

Timişoara mea

– Grădinile mor şi ele uneori –

Se spune că toamna Timişoara este deosebit de frumoasă. Aş dori să mă plimb cu tine odată prin ea, lăsând aurul frunzelor să binecuvânteze clipa noastră comună. După o vară fierbinte şi uscată, coroanele copacilor îşi însuşesc culorile curcubeului. De-a lungul râului poţi să traversezi ceasuri întregi parcurile, începându-ţi plimbarea în Iosefin şi terminând-o în Fabric. Ele îţi vor dărui un refugiu, ocrotindu-te de gălăgia şi praful străzii.

Şi grădina casei noastre mă ocrotea, oferindu-mi, în toamnă, şi fructele mult dorite. Nucul bătea, la cea mai mică adiere, la fereastra mea, aflată la etajului întâi al clădirii. Trebuia doar să-mi întind mâna, pentru a elibera aceste mici minuni din coaja lor verde şi zemoasă. Degetele îmi rămâneau colorate zile întregi, amintindu-mi de savoarea trăită.

Vraja mare era însă răspândită de părul ascuns în colţul cel mai îndepărtat al grădinii. Înconjurat de tufişurile de mure, se înălţa, şi la sfârşitul verii deseori, spre un cer de un albastru strălucitor. Departe, mult prea departe pentru mine, sus de tot, se legănau perele uriaşe, zemoase şi aurii. Mă simţeam la picioarele copacului minusculă şi plină de admiraţie. Ca un drumeţ ajuns în faţa unei catedrale. Uniţi prin proporţiile neglijabile ale dimensiunii noastre, mă contopeam cu furnicile de la rădăcina acestui templu.

Ore întregi zgârâiam, în pământul uscat de arşiţa soarelui, drumuri, făceam poduri din crenguţe şi fire de pai, ridicam obstacole, fiind mereu uimită de soluţiile rapide găsite prin metoda „choose and find”. Nu aveam de unde bănui că, în

60

acel loc, doar puţin mai adânc, se afla îngropată cutia cu bijuterii a bunicii mele, care, în urma deselor exproprieri, îşi pierduse încrederea în această lume.

Prima dată ne-a fost luată casa în urma Decretului-lege promulgat la 8 august 1940 de regimul Antonescu, decret consacrat noului statut juridic al evreilor din România.

În timpul războiului, părinţii mei au fost daţi afară din proprietatea lor şi au fost mutaţi undeva într-o periferie a Timişoarei, locuind în acei ani într-o fostă cocină de porci. Mama mea a refuzat o viaţă întreagă să vorbească despre aceasta. Ruşinea este un sentiment ce ne face să suferim timp îndelungat şi după ce motivele ce au declanşat-o au încetat să existe. O singură dată mi-a amintit, doar fugitiv, că după război s-a reîntâlnit cu proprietarul casei cu pricina pe stradă. L-a luat în curte arătându-i căminul ei. Aceasta a fost mica ei răzbunare pentru umilinţele trăite.

Tatăl meu a fost obligat între anii 1940 şi 1944 să depună muncă forţată în diferite locuri din ţară. Proprietarul unui magazin de muzică - aflând că tata va fi dus la muncă forţată - i-a dăruit o chitară. Pe drum, stând pe platforma din spate a trenului, a pierdut-o. Cel puţin aşa mi-a povestit el. Cred, însă, că realitatea a cerut-o, ca tribut.

Fotografiile rămase în albumul familiei sunt mărturii din Pâncota (1942), Lipova (1943) şi Sanoviţa-Lucareţ (1944). Nu posed fotografii făcute în tabăra de muncă din Oltenia sau din timpul muncilor efectuate în Timişoara. Din puţinele lui relatări ştiu, însă, că unii săteni din Lucareţ veneau la gardul taberei, aducând mâncare. Învăţătorul îi ţinea la curent cu ştirile. Tot el a fost acela care, ascultând în august 1944 radioul, a venit la ei în fugă, strigând:

„Sunteţi liberi! Sunteţi liberi!”

61

Nu pot să cred! Uită-te şi tu! Două pagini îngălbenite de timp, găsite ieri de mine în timp ce răsfoiam hârtiile tatălui meu. El s-a retras în anul 2009, cu zâmbetul blând, cu sufletul plin de iubire. Nu a cunoscut ura şi nu a dorit să mi-o inoculeze. M-a ferit de ororile războiului trăit de el, de familia noastră, de cea a prietenilor... Mi-a povestit, cu greu, şi doar după ce-l agasam cu întrebări, mici crâmpeie de lumină, de situaţii suprarealiste, pe care el şi tovarăşii lui le trecuseră cu bine, în vremurile în care cuvântul „bine” însemna, de multe ori, încă o zi supravieţuită.

Acum însă hârtiile îmi dezvăluie amănunte, detalii, cu precizia cercetătorului istoric. Michael Berger şi Alfred Rohrlich au scris, în cadrul proiectului „Juden und Militär în Deutschland”, organizat de Deutsch-israelische Gesellschaft e.V. (Asociaţia germano-israeliană), un studiu, întitulat: Shoah (Holocaust) Entrechtet - Verfolgt - Ermordet, în lucrarea Jüdische Frontsoldaten des Ersten Weltkrieges in der Shoah. Traducerea titlului ar fi: Shoah (Holocaust). Privaţi de drepturi – Urmăriţi – Ucişi.

Tatăl meu a fost membru activ al acestei Asociaţii, din primul moment al sosirii noastre la Mainz, în Rheinland-Pfalz. Paginile – o scrisoare adresată, la 28 septembrie 1999, lui, şi celor 6 persoane intervievate asemeni lui – conţin descrierea exactă a taberelor de muncă obligatorie, activitatea ce trebuia depusă şi uneori numele unui comandant sadic, precum Nicolaescu din Pâncota, sau al unor ofiţeri din Lipova, care şi-au păstrat umanitatea, avocatul Dancu din Braşov şi ofiţerul Octavian Grecu.

Îţi înţeleg curiozitatea. Voi traduce acum doar pasajul în care este descrisă Pâncota şi alte tabere de muncă din judeţul Arad. Tatăl meu a cioplit dintr-o piatră o mică cărticică. Vezi? Îţi încape în căuşul palmei. A scris „Pâncota 1942” pe ea şi în fiecare an a reînnoit inscripţia, temându-

62

se că într-o zi, asemeni unei memorii neîngrijite, s-ar putea toci şi dispărea…

„Aprilie 1942 – Ianuarie 1943

Tabăra de muncă din Pâncota, Şiria, Mâsca, Ghioroc, Kovasinz (în judeţul Arad):

Canalul mare de irigaţie (de aproximativ 45-50 km lungime) trebuia adâncit prin excavarea a 60-90 cm de nămol, fiind apoi săpat mai adânc. (Nămolul era plin de lipitori şi resturi sparte, ascuţite ale cochiliilor de scoici de apă dulce). Canalul (construit încă înaintea primului război mondial) era probabil un element din complexul de apărare împotriva tancurilor şi a altor vehicule de luptă. Munca era depusă sub comandă şi observaţie militară. Eram păziţi de soldaţi cu baioneta pregătită şi sub comanda ofiţerilor. Erau mulţi ofiţeri de rezervă sub comanda unui ofiţer activ, de profesie (un sadic, un neom, numit Nicolaescu). Desigur, loviturile, brutalitatea, erau la ordinea zilei”.

Scuză-mă… nu am puterea de a-ţi traduce mai departe…

Intermezzo – Dragostea în furtuna războiului

Aceşti ani nu au fost, în mod sigur, „ani buni” pentru omenire, pentru Europa. Anul 1943 l-a găsit pe tatăl meu în tabăra de muncă. Singura fotografie existentă din acel an îl arată în mijlocul celorlalţi tovarăşi de soartă. Bărbaţi tineri în timpul unei pauze de lucru. Mă întreb, deşi nici nu doresc să aflu, cine a făcut această fotografie... În mâinile cui a fost aparatul? Ţinuseră cu puţin înainte o armă?

Este doar un petic de hârtie fotografică îngălbenită, ce trecuse prin multe... Încape şi ea în palma mea. O arde,

63

arzându-mi şi sufletul... Ochii celor imortalizaţi în ea mă urmăresc. Aud vocile din depărtare, apropiindu-se... De ce? De ce?

O întorc încet. Pe verso sunt scrise cuvintele:

Găsesc încă o fotografie întunecată. O silueta se lasă mai mult bănuită decât văzută. Citesc:

O poveste de dragoste în furtuna războiului. Scenariul este suprarealist şi dramatic: Ea pleacă la drum spre dragostea ei, la Galşa se opreşte.

El se găseşte doar câţiva kilometri mai departe, în tabăra de muncă, la Pâncota.

Şi apoi - că într-o minune - el este citat la Timişoara, la tribunal, ca martor. Tinerii au trei zile la dispoziţie. Vor să se căsătorescă. Repede, pentru a fi transportaţi împreună în lagărul de concentrare, în caz că… În sinagoga din Iosefin nu sunt mulţi prieteni în această zi de septembrie a anului 1943. Nunta este modestă, dar proaspeţii căsătoriţi îşi pot permite o cameră la hotelul din apropierea gării. A

Sufletul meu, Nu ştiu dacă mă vezi, dar, în mod indiscutabil, sunt eu.

26.IX.1942

Galşa

Detaşamentul 115 4.VIII.1943,

Lipova Scumpei mele Rozsi.

Feri

64

doua zi, trenul va duce tânărul soţ înapoi în tabăra de muncă.

Reîntors la sfârşitul războiului de la munca forţată, tatăl meu a continuat să-şi îngrijească curtea şi grădina. Profitând de cunoştintele acumulate în vastele sere ale grădinarului de pe parcela casei familiale din Bulevardul 6 Martie nr.45 – casă care, la rândul ei, a fost de trei ori naţionalizată, prima dată în 1941 de către regimul fascist, apoi în 1948 de comunişti şi, a treia oară, de curând, când, în urma unor manipulări şi interpretări de lege, ca efect al neînştiinţării avocatei angajate în acest scop de noi, dar nici a noastră, asupra proceselor purtate, dosarul a fost, în anul 2004, perimat, imobilul fiind achiziţionat de persoane cu relaţii în mod vizibil mai bune decât ale noastre –, transformase, cu elan şi pasiune, terenul casei de pe strada Fröbel nr.13 într-o grădină parfumată, plină de fructe aromate.

Deasupra porţii înfloreau trandafirii şi gliciniile, numite de noi salcâm albastru. Şirul de brazi ne despărţea de casa alăturată. Cireşul, flancat de bujori albi şi roşii, îşi purta cu mândrie fructele. Într-un colţ modest îşi răspândea iasomia parfumul, şoptind poveştile tainice ale verii zmeurei alăturate.

Fundalul acestui tablou, presărat cu tufişurile ornamentale mereu verzi de buxus - printre care se ridicau trandafiri de toate culorile - , era dominat de umbra nucului uriaş, care îşi legăna crengile cu mult deasupra clădirii, întinzându-se deasupra curţii vecine. Liliecii albi şi violeţi marcau începutul grădinii aflate în spatele curţii. Printre cărămizile drumului, ce ducea spre scările teraselor, îşi arătau capul fragilele „flori de piatră”, în toate culorile. Smochinul se înrădăcinase deja, fiind adoptat de tufişurile de trandafiri ce-l înconjurau.

65

Naţionalizarea casei de către comunişti a urmat la câţiva ani după terminarea războiului. Muncitorii au demontat, la etatizare, caloriferele şi una din toaletele englezeşti de porţelan, luând totul cu ei.

Încăperile bunicii, aflate în partea din faţă a casei, având ferestrele spre stradă şi intrarea, în stil francez, pe terasa mare, acoperită cu viţă de vie, a fost împărţită în trei apartamente, cu tot confortul.

Bunica a fost repartizată în fosta spălătorie a casei, aflată la subsol, devenindu-i acum un cămin cu două camere, bucătărie şi o toaletă fără baie. Casă noastră familială, alcătuită din două unităţi de sine stătătoare, încăpătoare, fiecare având terasa ei, s-a transformat, astfel, într-un imobil cu patru locuinţe confortabile şi două sălaşe fără baie.

Nu toate casele de pe strada Fröbel au avut soarta casei noastre. Clădirea vecină nouă era a unui fost simpatizant al fasciştilor. Se povestea că, auzind de sosirea comisiei de naţionalizare, proprietarul ei fugise de acasă.

Imobilul lui, compus dintr-o sumă de locuinţe micuţe, fără instalaţii sanitare, nu a fost naţionalizat. Noi, copiii celor două curţi învecinate, obişnuiam să enervăm, cu şotiile noastre nevinovate, dar zgomotoase, proprietarul, care ieşea, ţipând şi ameninţându-ne, din casă, ori de câte ori lăsam capacul de tablă al pivniţei să se izbească cu putere de pardoseala de piatră a curţii. Era o mare bucurie, cu rădăcini istorice, de care, însă, pe vremea aceea, nu eram conştientă.

Da, bunica îşi pierduse încrederea în această lume... Într-un moment de disperare, îşi îngropase, în ultimul ei an de viaţă, odată cu o casetă de bijuterii ce-i erau dragi, şi sufletul.

66

De unde era să prevăd că, în deceniile următoare, şi părul va fi condamnat la moarte? Cândva, pe la sfârşitul anilor `70 ai secolului al XX-lea, au apărut în grădina noastră detaşamente de deţinuţi, au nivelat-o, făcând-o una cu pământul, găsind şi bijuteriile pe care le-au confiscat în mare tăcere.

În oraş începuse să circule zvonul casetei dezgropate, iar părinţii mei s-au temut să o revendice, după anii cumpliţi în care orice posedare a aurului se pedepsea cu închisoarea. Vecinul nostru a avut mult de suferit din cauza aceasta. Deasupra rădăcinilor cireşilor, nucului, părului – sufocându-le – au fost ridicate blocuri paralelipipedice, care alcătuiesc şi astăzi o stradă ce se întinde, în prelungirea curţii, pe urmele lăsate de copilăria mea în mormântul grădinii noastre.

Mă întreb uneori – imaginându-mi tablourile splendide de odinioară – ce ar fi, dacă, într-o zi, prin fisurile asfaltului vor răzbi, din nou, la suprafaţă, toţi acei copaci, cu umbra lor ocrotitoare...

67

Pâncota - 1942

69

Foaia de circulaţie

Vara mă ţine într-o îmbrăţişare fierbinte. Recunosc, aş prefera să fie ameţeala născută de apropierea ta, decât sfârşeala provocată de suflul unui vânt dogoritor, sosit, în ţinuturile oceanice, tocmai din adâncul Saharei. Cel puţin pot spune că, dacă nu mă duc eu în Sahara, vine Sahara la mine...

Mai am două săptămâni de şcoală până la sosirea vacanţei. Lumea stă deschisă în faţa mea şi tocmai aceasta este problema ce o am.

În timpuri nu prea îndepărtate, alegerea era uşoară. Mă urcam pe bicicletă şi mergeam la Şag sau la ştrandul din Pădurea Verde. Cele trei luni de pauză şcolară, pe vremurile mele timişorene, erau împărţite între trei săptămâni la munte, trei săptămâni la Marea Neagră şi, în rest, mă aşteptau, cu undele lor răcoroase, Timişul şi Bega. Umbra nucului din curte şi a viţei-de-vie de pe terasă îmi ofereau lăcaşuri răcoroase, în ciuda caniculei, ce lua în stăpânire oraşul, pe tot parcursul lunilor iulie și august.

Astăzi, drumurile de pe malul râului Bega te duc până peste graniţă, pe atunci, însă, podul Modoş era bariera la care mă opream. Calea Şagului, umbrită de duzi, cu fructe zemoase, mă atrăgea mai mult. Îmi întâlneam deseori prietenii, pe malul nisipos al Timişului, dar, de multe ori, porneam deja în zorii zilei, cu tatăl meu, un biciclist pasionat, care reuşise, şi la 91 de ani, să traverseze pe roşu – cu o repeziciune ce a trezit atât spaima, cât şi admiraţia farmacistei de la colţul învecinat – încrucişări de străzi periculoase. Avea o mare vechime în cariera lui de biciclist. Cred că nu aş fi realizat niciodată ce însemna, în anii '50, să posezi un vehicul, dacă nu aş fi dat de o fotografie interesantă în albumul familiei. Bunicul meu deţinuse cândva, pe la începutul secolului al XX-lea – pe timpul în

70

care mina de cărbuni din Eibenthal / Baia Nouă era sub conducerea lui – , un automobil Rover. Probabil avusese un carnet de conducere, nu ştiu precis, dar cum altfel ar fi putut să conducă!

Tatălui meu îi aparţinea, însă, în anul 1948, doar o bicicletă sau... altfel zis, şi mult mai corect formulat, era mândrul posesor al unei biciclete. Dovada se ascunde într-un album cu coperte de piele cenuşie, o mică fotografie în alb şi negru… culorile timpului... În septembrie 1944, tatăl meu era încă în tabăra de muncă din Lucareţ, patru ani mai târziu era posesorul unei biciclete. În mod evident, o îmbunătăţire faţă de ultimii şase ani... Sportiv, tânăr, mi-l imaginez străbătând străzile oraşului, pe care-l cunoştea ca şi interiorul buzunarului său, nu prea plin în acei ani… Tot răsfoind prin pagini pe care fotografiile zimţate strălucesc lipite de o mâna grijulie, ce a încercat să-şi salveze amintirile, dau mereu de spaţii albe, de pete de lipici, uscate de vreme şi de lipsa memoriei.

Albumele nu le-am putut lua cu noi, la plecarea din ţară. În anul 1985, lăsai nu doar bunurile materiale în urma ta. Fotografiile şi cuvântul scris cu mâna sau bătut la maşină erau, şi ele, prizoniere ale unor regulamente greu de înţeles.

Multe s-au schimbat însă, aşa că acum întorc o pagină după alta, încercând să retrăiesc o viaţă, care nu a fost niciodată a mea şi care, totuşi, şi-a lăsat amprentele în felul meu de a fi. O mică aripă de hârtie flutură, ridicându-se în vâltoarea creată de mişcarea degetelor mele. Aterizează, lin, pe canapeaua pe care m-am aşezat, dăruindu-mă trecutului. O iau în mână şi citesc: Foaie de circulaţie pentru bicicletă…

Simt cum curiozitatea mă acaparează. Ce vremuri! Cui i-ar mai trece astăzi prin minte să distribuie astfel de permise? Mă concentrez asupra conţinutului: Foaie de circulaţie

71

pentru bicicletă eliberată la 17 iunie 1954 pe baza legii din 21 iunie 1952. A folosit tatăl meu bicicleta doi ani, fără să aibă o foaie, o aprobare, pentru ea? Îl văd capabil de aşa ceva. A descoperit mereu suprarealismul în timp oportun. Posibil ar fi, însă, ca valabilitatea foilor de circulaţie să fi fost limitată la doi ani. Poate voi reuşi odată să găsesc răspuns şi la această întrebare.

Recitesc cuvintele bătute la maşina de scris şi mi se dezvăluie încă o curiozitate a sorţii. Bicicleta avea marca „N.S.U. Opel“, fiind fabricată în oraşul Rüsselsheim, în care mă aflu acum, localitatea unde Adam Opel şi-a deschis fabrica de maşini de cusut. Tot aici a fabricat apoi – înainte de a fabrica automobile - biciclete. Vehicule mici şi mari, toate având drept scop libertatea de mişcare, ce a fost mereu îngrădită de reglementări administrative şi politice. Nu este aceasta soarta noţiunii de libertate în orice domeniu? Chiar şi a libertăţii gândului? Die Gedanken sind frei ne spune un cântec popular din secolul al XVIII-lea... Textul a fost scris pe manifestele răspândite în sudul Germaniei în anul 1780, melodia, compusă între anii 1810 şi 1820. fiind tipărită la Bern, în 1820. Devenind un imn al tuturor revoltelor, al tuturor acelora care tânjesc după aripile ce le-ar putea face zborul înalt, a fost şi este, şi în prezent, interpretată de mari artişti ai scenei. Să-l ascultăm pe Leonard Cohen interpretându-l în germană şi engleză...

Link

Da, în două săptămâni, va sosi vacanţa. Toate drumurile îmi stau deschise şi foile de circulaţie mi le pot scrie astăzi singură… Oare în ce direcţie voi porni?

https://www.youtube.com/watch?v=5cdYH5aa_B4

73

O fereastră îngustă de timp

Ascult amuzată ştirile din regiune... Prima zi de şcoală, după vacanţa de Paşti, a atras şi o familie de raţe în curtea unui liceu de lângă Fulda. Salvate de poliţia alarmată dis-de-dimineaţă, răţuştele au fost depuse, sub ochii vigilenţi ai populaţiei adunate, într-un lac din apropiere.

Acuma răsună ştirea în emisiunea locală şi noi, toţi ascultătorii din Hessen, suntem mândri de rezultatul acţiunii. Îmi amintesc, spontan, că, în urmă cu câţiva ani, un cuplu de berze şi-a făcut cuibul pe vârful unei fântâni arteziene în Mainz. S-a hotărât, pe loc, oprirea apei, până ce puii nu şi-au putut lua singuri zborul. Da, ne ocupăm mult de păsările noastre... le iubim... fiecare dintre noi îşi are păsărica lui. Cu acest gând, pe care ţi-l destăinuiesc, privesc prin fereastră cum, între timp, încet, încet, aproape pe neobservate, s-a lăsat seara, închizând, încă o dată, cortina asupra evenimentelor unei zile agitate.

Da, vacanţa s-a terminat… Cele două săptămâni libere s-au derulat într-un ritm încetinit. Fără ceas şi fără un program dinainte stabilit, m-am lăsat dusă de vraja fiecărei zile în parte. În mod abia simţit, timpul s-a dilatat, secundele devenind palpabile, minutele lungi, zilele terminându-se atunci când pleoapele îmi cădeau, pierzându-se într-un zâmbet de oboseală plăcută.

Am trăit senzaţia timpului intact al copilăriei, aşa cum o descrie Carlo Levi, în cartea sa L'Orologio. Ce cadou nepreţuit poate fi o zi fără bariere intercalate de mulţimea de datorii şi obişnuinţe pe care le avem. Interminabile dimineţi, petrecute într-un négligé şifonat de îmbrăţişările nopţii, plimbări lente, lipsite de un scop explicit, conversaţii lângă ceşcuţe aburinde...

74

Paşii m-au dus, printre magnolii şi tufişuri de liliac înflorit, în faţa intrării Vilei Opel, o clădire a cărei arhitectură reflectă spiritul eclectismului, fiind un amalgam de stiluri, născute în anii în care istorismul domina. Elementele de clasicism şi Jugendstil amintesc de începuturile fabricii iniţiate de Adam Opel, în acest oraş de pe malul râului Main. Producând, la început - inspirat de experienţa făcută la Paris – , maşini de cusut, s-a lăsat, curând, convins de fiii săi să fabrice biciclete şi, apoi, până în zilele noastre, automobile.

Astăzi, vila găzduieşte, pe o suprafaţă de 430 m2, expoziţii temporare, deosebit de interesante. Titlul expoziţiei actuale mă atrage: Peisaje în decolteu - Fereastra ca element şi metaforă. Peisaj în decolteu... La ce te gândeşti acum? Îţi văd zâmbetul în ochi şi în colţul gurii, dar, de data aceasta, te-ai lăsat păcălit de imaginea creată de un cuvânt ademenitor. În sălile vilei, atârnă, într-un aranjament care le avantajează, imagini ce-mi povestesc. Cei nouă artişti fotografi contemporani, originari din Berlin, Michigan, Finlanda, Sibiu, şi-au expus proiectele legate de un obiect aproape filozofic: fereastra...

Aşază-te, dacă doreşti, în acest tramvai din Berlin cu mine. Îmi place să comentez lucrările în prezenţa ta. Să te ascult relatându-mi ideile tale. Zgârieturile de pe geamul prin care privim, în timp ce faţa mea îţi atinge umărul, sunt focusate cu obiectivul aparatului de fotografiat. În spatele lor, ghiceşti strada, pe care pedalează un biciclist... şi uite, ceva mai departe, se întrevăd două corpuri îmbrăţişate. Noaptea s-a lăsat în Berlin şi luminile formează arabescuri, în timp ce tramvaiul ne duce tot mai departe, printr-o lume bănuită doar, în care, singure, liniile, gravate într-un moment de ură împotriva suprafeţei lucioase, domină prezentul.

75

Paşim atenţi… Cioburi albe, lăptoase, culcate pe parchet, par a lăsa să pătrundă lumina, strecurată prin ferestre orientale, în timp ce pendantul lor negru ne sugerează umbrele seraiului. Nu rezist tentaţiei şi mă strecor, prin „cortina de sticlă“, printre lamele translucide, cu deschideri înalte, ce atârnă, pendulând, din tavan, demne de palatul sultanului, în care Şeherezada îşi salvează zilele, povestind noaptea...

Orientul ne întâmpină şi în sala următoare. Artista, originară din Sibiu, a fotografiat, în Berlin, portrete de bărbaţi, aflaţi în cafenele turceşti şi arabe, în care femeile nu au acces. I-a rugat să se apropie de geamul mat şi să se lase fotografiaţi de pe stradă. Mulţi i-au îndeplinit dorinţa. Ascunşi de privirile indiscrete, apar pe peliculă înveliţi într-un voal semitransparent... O lume cu o perspectivă nouă, fascinantă. Viaţa în încăperi închise, care posedă doar o mica deschidere spre lume...

Camera obscură ne aşteaptă... Dar ce vrajă poate dezlănţui imaginea făcută în interiorul ei! Fotografa finlandeză este o maestră a imaginilor suprapuse. O femeie blondă, strălucitoare, ne priveşte din patul ei. Este ornată cu jocul crengilor, ce se strecoară prin orificiul minuscul, care le întoarce cu capul în jos. La fel ca şi tabloul picioarelor îmbrăcate în ciorapi albi şi trandafiri roşii. Totul pare a fi integrat dansului copacilor în vânt.

Ferestre... ferestre... ferestre... Ferestre din Italia, din Berlin, din Suedia, din Finlanda şi chiar din Ardeal... Portrete făcute străinilor, rugaţi să stea nemişcaţi, la o anumită oră, în faţa geamului luminat al locuinţei lor, pozând, în haine de casă, unei fotografe japoneze. Scrisoarea pe care le-a aruncat-o în cutia poştală o putem citi împreună.

76

„Dragă străine,

Sunt o artistă ce lucrează la un proiect de fotografie, la care participă oameni pe care nu îi cunosc... Aş vrea să te fotografiez, aşa cum stai, seara, în odaia ta dinspre stradă.”

Mă gândesc acum la mulţimea de ferestre prin care m-am uitat în viaţa mea... În geamul camerei mele bătea – odată cu sosirea verii fierbinţi – nucul, cu ramurile lui bogate în frunze şi nuci verzi. Privirea mea rătăcea deasupra trandafirilor şi a cireşelor aromate din curte. Îmi plăcea să-mi arunc privirile prin ferestrele luminate, în timpul plimbărilor pe străzi tăcute, la lăsarea serii. Tablouri, furate parcă din traista marilor maeştri, dezvăluiau scene de viaţă, interioare din care absorbeam liniştea unei cărţi uitate deschisă pe masă, frumuseţea unui candelabru, bucuria unei familii aflate la cină...

Nu mi-au plăcut niciodată perdelele şi mare mi-a fost bucuria să descopăr lipsa lor în Olanda. S-ar putea să fii şi tu convins că această tradiţie se datorează impozitului introdus asupra lor. Statele au fost întotdeauna foarte creative când necesitau bani. Împăratul Wilhelm, de exemplu, a introdus, la data de 1 iulie 1902, în Germania, impozitul pe vin spumant – taxă care există şi astăzi –, pentru a finanţa flota de război.

În multe ţări se plătea un impozit pe numărul de ferestre. În Anglia au fost, din această cauză, multe dintre ele zidite. Între anii 1821 şi 1896, existase în Olanda un impozit pe personalul avut, pe numărul de cai deţinuţi, pe toate construcţiile ce alcătuiau proprietatea şi mobilele aflate în casă. Valoarea imobilului depindea de numărul ferestrelor. Funcţionarii însărcinaţi cu strângerea banilor treceau pe stradă şi le numărau. Un document, în care să fie amintit, în mod explicit, un impozit pe perdele, nu a fost încă găsit. Lipsa lor pare să fie o urmare a calvinismului.

77

Transparenţa ferestrelor este o chemare: „Trecătorule, uită-te în camera de zi! Nu avem nimic de ascuns !“ Nu trebuie să fii un artist fotograf, nu trebuie să scrii scrisori... Te poţi plimba, însuşindu-ţi momente trăite de alţii, poţi transforma lumea într-un cinematograf, în care nu imaginile sunt mişcate cu rapiditate, ci paşii tăi sunt aceia care se înşiră unul după altul... Da, ferestrele sunt fascinante...

Îmi amintesc de bătrâna care stătea, ore în şir, nemişcată, în faţa geamului, contemplând strada copilăriei mele. În zbârciturile feţei, erau ascunse spiritele jucăuşe ale amintirilor ce defilau, zilnic, prin peisajul dezvăluit de o fereastră îngustă în timp...

78

„Apa” de Mirela-Ioana Borchin

Dimineaţa m-a întâmpinat rece. Ar trebui să mă afund în adâncul valurilor, pentru a-mi spăla gândurile de praful neliniştii. M-am născut sub semnul întinderilor fără sfârşit ale unui ocean bântuit de furtuni nebănuite. Apele mă atrag, îmi mângâie singurătatea. Mă ascund în recifele de corali, pe fundul nisipos, unduindu-mă cu braţele de purpur arzător. Focul lor mă va mistui odată… Poate, însă, cândva, Fortuna îmi va dărui renaşterea.

Voi reveni din adâncurile albastre, la o zi după ce primăvara îşi va relua hegemonia în ţinuturile noastre, de Ziua Internaţională a Apei. Nu ai auzit încă de ea? Este o sărbătoare stabilită în urma Conferinţei pentru Mediu şi Dezvoltare, în cadrul Naţiunilor Unite, din 1992, la Rio de Janeiro. Nu este o coincidenţă interesantă? Am terminat tocmai acum - la 22 martie - cartea Mirelei-Ioana Borchin. În drum spre şcoală, metroul îşi urma calea ştiută, iar eu mă întrebam cum mi-aş aduna gândurile, dacă aş dori să-ţi vorbesc despre textele ei.

M-aş opri, probabil, meditând scurt asupra primului moment în care i-am citit titlul, Apa... Apă... am repetat, pentru mine, de câteva ori la rând. Apa... ce ascund aceste pagini? O oglindire sau un vârtej din adâncul nostru? Ce fel de „apă” ne aşteaptă? Imensul oceanului cu frumuseţea lui neliniştită? O imensitate reunită cu albastrul cerului, sau vom întâlni multitudinea unui abis colorat, bine ascuns primelor priviri?

Apa poate va fi un izvor ce ţâşneşte din stânca implementată în sufletul dezamăgit, plin de durere. Ar putea fi însă şi apa din pahar... apa potabilă, fără de care sufletul s-ar usca... o apă vie... Ce fel de apă conţin textele ei? Confluenţa râurilor tăinuieşte împletirea undelor, este

79

o îmbrăţişare a elementelor, o strânsă legătură ce nu mai poate fi despărţită.

Texte asemeni micilor înghiţituri de apă, cuvinte care te duc la rădăcina viselor trăite mai intens decât viaţa însăşi, vorbe care transformă realitatea în vis. Freud s-ar fi bucurat să le citească, dar nu numai el. Ne aflăm pe terenul conştient al fanteziei onirice, reuşind să dilatăm realitatea. Trăim frenezia pasiunii, în cotidianul pe care persoane dragi şi importante autoarei îşi lasă amprenta. În sufletul ei, fiecare trăieşte mai departe. Doar dragostea, măcinată de gelozie, este periclitată. Trăirea sentimentului unic, adânc, universal, deşi este dorită, aşteptată, venerată, se dovedeşte a fi cea mai mare iluzie.

Iubitul poate pleca, libertatea lui nu este şi libertatea ei... Prietenii trădează, precum în „Directorii”. Profesorii rămân. Doar ei sunt stabili, prin ştiinţă, caracter, prin frumuseţea relaţiei dintre cei învăţaţi şi învăţăcei. Trecem, de-a lungul paginilor, prin întâlniri fierbinţi şi regăsiri cognitive, intelectuale. Păşim prin Aula Universităţii, prin coridoarele şi birourile ei, bucurându-ne de surpriza îmbrăţişărilor ascunse. Glasurile celor trecuţi în altă lume răsună cu un ecou cald, susţinând, cu iubire şi înţelegere, trupul şi spiritul în cădere...

Apa curge mai departe într-o lumina argintie şi aurie. Dragostea poate nu este pierdută, poate s-a maturizat doar şi a uitat, în fine, ce-i frica. Teama este şi ea un laitmotiv, ce ne ia în primire încă din copilărie, ne însoţeşte mama şi se reîntoarce, într-o adâncime a maternităţii, în femeia adultă. Da, apa este adâncă şi are multe feluri de exprimare.

Apa m-a găsit însetată. A fost o lectură ce m-a captivat şi despre care mi-am dorit să-ţi povestesc.

81

Smochine şi migdale

- Gânduri de sfârşit de an 2013 -

Ultima zi a lunii noiembrie mă învăluie în voalul speranţei… Dacă ieri s-a redescoperit cometa Ison - crezută a fi dispărută în îmbrăţişarea fierbinte a soarelui -, atunci avem cu toţii dreptul de a crede în minuni.

Este sâmbătă şi magazinele deschise, piaţa plină de bunătăţi îşi aşteaptă cumpărătorii din preajma Sărbătorilor ce se apropie sau a celor care sunt deja în plină desfăşurare. În acest an, Hanuca, sărbătoarea luminii şi a speranţei, se va saluta, în trecere, cu Moş Nicolae, îşi va amesteca strălucirea lumânărilor cu luminile colorate ale târgurilor de Crăciun, ce împodobesc oraşele şi satele din aceste ţinuturi.

Îmi întind braţele spre cer, încercând să ating lumina cometei ce străluceşte ca un nou Luceafăr. Gândul îmi zboară cu recunoştinţă la toate momentele frumoase din acest an 2013. Nimic, dar absolut nimic, din ceea ce este bun în viaţă, nu este un lucru de la sine înţeles. Familia, prietenii, colegii şi copiii, ce mi-au fost încredinţaţi, mi-au dăruit căldura şi zâmbetul lor. Surâsul, multiplicându-se în mine, m-a făcut mai puternică, mai rezistentă la greutăţile ivite. Dacă puterea cuvântului, ce ne-a fost dăruit, se poate ramifica, materializa şi poate făuri o lume reală, atunci şi vorbele mele şi-au căutat drumul în acest an spre cei din jurul meu, spre cei din inima mea, spre toţi cei care-mi dăruiesc timpul lor, citindu-mi rândurile.

Te gândeşti, probabil, cât de minuscul este acest cadou - cuvântul - , atunci când oamenii au nevoie de hrană, de medicamente, de căldură în iarna ce se apropie... Foamea de cuvinte poate fi însă la fel de mare. Vocabularul copiilor

82

cu care lucrez este deseori atât de redus, încât şi-ar putea găsi locul între palmele lor micuţe. Rămân astfel închistaţi într-o lume izolată ermetic, fiind lipsiţi de posibilitatea de a-şi transminte dorinţele şi gândurile. Atunci, însă, când reuşesc să le deschid uşa orizontului, mă simt răsplătită, prin bucuria lor. În această toamnă, un fost elev al meu a reuşit admiterea în corul operei din Salzburg şi mă aşteaptă la spectacolul Il Trovatore de Verdi, care va fi prezentat, în cadrul Festivalului, în data de 18 august 2014.

Va cânta în cor şi privirile noastre, întâlnindu-se, vor ascunde o mică lacrimă de fericire. Un eveniment care mă leagănă, deja de acum, într-o aşteptare plăcută. Trubadurul, de data aceasta în interpretarea lui Placido Domingo, îşi va cânta cântecele de dragoste...

Şi eu mi-am scris, în acest an 2013, Cântarea Cântărilor mele, un mic volum de lirică, ce conţine poezii şi eseuri. Lansarea volumului Ploaia din mine – apărut la editura Brumar - a avut loc în data de 31 mai 2013, la Timişoara. În sala revistei Orizont, în care Uniunea Scriitorilor, Filiala Timişoara, organizează întâlnirile de vineri, m-am regăsit, într-o atmosfera caldă, în mijlocul prietenilor mei. Doar cu o zi înainte am fost invitată să particip la aniversarea spectacolului jubiliar – 30 de ani Noua poveste a Scufiţei Roşii, pe care, în anul 1983, l-am transformat, rescriindu-l, creând astfel libretul muzicalului compus de Rodica Giurgiu.

Pe lângă plăcerea de a revedea distribuţia de la premiera din 1983, am avut ocazia de a urmări interpretările actorilor păpuşari de astăzi. Sentimentul de satisfacţie pe care mi l-a prilejuit reapariţia pe afişul spectacolului Teatrului de păpuşi Merlin, de pe care, începand din anul 1985 – care a marcat plecarea mea din Timişoara – am fost ştearsă, este uşor de imaginat.

83

Emisiunile Agora Vox Plus, Convieţuiri şi Radioenciclopedia bănăţeană, realizate de radioreportera şi jurnalista Felicia Ristea, de la Radio Timişoara, au adâncit aspectele inedite ale acestor evenimente culturale, subliniind rolul unor astfel de acţiuni, în contextul în care Timişoara doreşte să obţină titlul de Capitală culturală europeană în 2020.

Fortuna a împletit aceste evenimente literare, care mi-au fost foarte importante, cu fericirea de a-mi revedea prietenii, sosiţi din lumea cea largă la întâlnirea organizată la Comunitatea Evreilor din Timişoara. Lansările de carte, concertul şi expoziţia de artă plastică, precum şi prezentările istorice ale monumentelor şi clădirilor din oraş, care s-au desfăşurat cu această ocazie, au creat un cadru cultural inedit al întâlnirii despre care au informat, în mod amănunţit, ziarele cotidiene locale, revista Orizont şi Radio Timişoara.

N-am să amintesc momentele grele ale anului ce se desparte în curând de noi. Viaţa este asemeni unui castron mare, umplut cu smochine dulci şi migdale amare. Obişnuiesc, atunci când pe limbă simt gustul amărui al migdalelor, să muşc dintr-o smochină... Cele două savori se completează şi, din acest amestec, se naşte speranţa unui nou început. Am învăţat, încă de pe vremea când am făcut sport de performanţă, că înfrângerile nu sunt definitive, că este important să ştii cum să cazi, pentru a te ridica din nou.

Urmăresc evenimentele din lume şi recunosc, încă nu ştiu cum să le interpretez. Revoluţii ce seamănă cu războaie civile, o lume transparentă, sub ochiul lui Orwell... toate acestea ar fi migdalele din coşul mondial.

Pacea ar fi smochina... O scot acum, cu speranţa de a o putea savura şi în anul care urmează...

85

O cină în oglinda timpului

Mă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult. Vorbele ascunse în mine abia aşteaptă să se reverse. Nu te teme, nu am să-ţi fur mult timp. Bem un Cappuccino împreună şi, în timp ce spuma albă se lipeşte de buzele noastre, am să-ţi destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, ştiu… Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumuseţea unei primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se trezeşte la viaţă... Asemeni tabloului lui Botticelli, în care Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog, vorbele…

Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obişnuită. Maşina se strecura printre livezile ce începeau să-şi întindă crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să reîntoarcă fulgii de zăpadă topiţi de curând.

Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-şi arate frumuseţea… Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi. Rareori infrumuseţa cerul cu un zâmbet, în cinstea unei amintiri preţioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de picior, fusta neagră, scurtă, şi mă întrebam dacă nu voi tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobişnuită ce mă aştepta. Cele 13°C, vântul şi ploaia nu promiteau nimic bun.

Şi totuşi… Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceaţa timpului, mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din Timişoara, la prietena mea, acum intenţionam să petrecem o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea ducesei Wilhelmine von Grävenitz… în anul 1736. Eram în ajunul unei călătorii în trecut.

86

Aş dori să trăieşti cu mine aceste momente. Urmează-mă… Încearcă să rămâi lângă mine…

Mă apropii cu toate simţurile treze de o poartă grea, făcută din lemn şi fier forjat. Ştiu, simt că în această seară mă va aşteapta ceva unic. Observ, cu o uşoară mirare, cum uşa se deschide fără zgomot, mişcată parcă de mâna nevăzută a timpului.

Îmi lipesc paltonul de corp. Încerc să mă învălui în catifeaua lui ocrotitoare şi plăcută, dar o mână grijulie mi-l ia şi dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut conştient că m-am scufundat, împreună cu însoţitorii mei, în istoria unei femei ieşite din comun. Suntem la Ludwigsburg, invitaţii contesei Wilhelmine de Grävenitz, metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg.

Tocurile pantofilor îmi sună, în ritmul respiraţiei, pe parchetul ceruit al salonului de primire. Mă găsesc într-o sala de dans, cu un piano forte în colţ. Mă bucură prezenţa lui. De scurt timp a fost inventat, pentru a face faţă înnoirilor muzicale ale timpului. Mă întreb dacă nu cumva este construit de Gottfried Silbermann, după modelul italian. Ştiu că Bartolomeo Cristofori a creat această nouă formă a instrumentului la Padua, iar Ferdinando de Medici îl avuse deja în anul 1690.

Ascult muzica… Fugile lui Bach răsună în toată luminozitatea lor. Contesa Wilhelmina de Grävenitz mă întâmpină cu un surâs fermecător, lăsându-şi evantaiul să fluture cochet, asemeni unei păsări exotice, multicolore, ce se odihneşte scurt timp, pentru a reînvia, apoi, într-un nou dans al aripilor.

Ştiu că această femeie fermecătoare şi inteligentă este o maestră a flirtului. Îşi foloseşte cu iscusinţă evantaiul, la fel ca toate femeile de la curte, pentru a-i transmite ora întâlnirii alesului inimii. Până şi aluniţă lipită de pieptul, ce

87

se ridică şi coboară dintr-un decolteu generos, este un semnal ce-i dezvăluie spiritul liber. Este dineul ei. Ne întâmpină - pe noi, oaspeţi ai unui ceas târziu, dintr-o primăvară ce şi-a găsit, în sfârşit, drumul spre ţinuturile străbătute de râul Neckar - deja la intrare.

Ne aflăm într-una din sălile palatului din Ludwigsburg - renovate şi lărgite, la dorinţa amfitrioanei. Ducele i l-a făcut cadou. Şi în această seară sunt 30 de invitaţi. Obiceiul s-a ritualizat.

Mă întreb tocmai dacă nu cumva participăm la un aşa-numit „dineu de formă”, la care doar 12 dintre noi se vor putea aşeza la masa întinsă, dar abia încep să mă orientez în sală, când o aud spunând că astăzi vom avea loc cu toţii. O veste bună, căci simt cum foamea mă determină să mă preocup mai mult de meniul ce ne va fi servit, decât de arta barocă ce ne înconjoară.

Hotărăsc, privind rochia extravagantă a acestei femei, ce ţine în mâna toate sforile politice, sociale, administrative de la curtea ducelui Eberhard Ludwig, că denumirea de baroc îşi are originea, în mod sigur, în perlele (perla barroca) ce o împodobesc.

Aş dori să schimb această idee cu vecinii mei de masă, dar vocile sunt şoptite şi doar ochii urmăresc mişcările gazdei, care ne îmbie să încercăm supa de migdale ce ne-a fost tocmai servită într-o ceaşcă de porţelan alb, fabricat de alchimistul Johann Friedrich Böttger, la manufactura existentă la Meissen din anul 1710. Este o mare realizare a timpului şi nimeni nu mai regretă că, în loc de aur, alchimistul a fabricat porţelan.

Gust cu mare plăcere lichidul în care migdalele pisate au fost fierte şi amestecate cu frişcă produsă la Ludwigsburg. Aroma scorţişoarei învăluie şi crutoanele de alac ce plutesc în ea. Această specie de grâu, care are un spic cu un singur

88

bob, este foarte rezistentă. Savurez supa, în timp ce-mi revizuiesc părerea, spunându-mi că denumirea de baroc provine, probabil, totuşi, de la acea exclamaţie a unui vizitator francez la vederea palatului Pamphili din Roma: „Ce ridicule baroque!”

Şi totuşi, ridicolă sau nu, acum, în această epocă, se creează premisele operei italiene, acum se compun sonetele pline de emoţionalitate („con affecto”) … Muzica lui Händel, Vivaldi şi, desigur, a lui Johann Sebastian Bach cucereşte prin noile reguli ale compoziţiei. Regret că decesul lui Johann Sebastian Bach, în 1750, marchează sfârşitul perioadei muzicii baroce, dar bunătăţile înşirate în faţa mea îmi redau buna dispoziţie.

Priveliştea pateului de vânat, lângă care o linguriţă de marmeladă din fructe de pădure rotunjeşte armonia, dezmiardă papilele mele gustative şi mă determină să mă scufund într-o bucurie culinară de neuitat. Feliile de pâine proaspătă, făcută din alac şi unse cu untură de porc, sunt un preludiu reuşit al fripturii de clapon umplut cu o felie de sfeclă roşie învelită în slănină. Lângă friptură ni se servesc inele fierte de praz, alături de cuburi prăjite de păstârnac.

Cu 277 de ani mai târziu ar fi inimaginabilă o garnitură fără cartofi şi roşii, dar, în acest an, 1736, aceste legume nu se mănâncă încă la Ludwigsburg.

Vinurile bune ale regiunii ne dezleagă limbile. Până şi contesa Wilhelmine von Grävenitz începe să ne povestească despre marea dragoste născută între ea şi ducele Eberhard Ludwig.

Nereuşind să divorţeze, ducele se leagă printr-o căsătorie morganatică cu Wilhelmine în anul 1707. Mariajele morganatice se încheiau între parteneri inegali în ceea ce priveşte rangul social. Deşi ducele îi acordase titlul unei contese, dăruindu-i moşii întinse, palate şi o sumă mare de

89

bani, totuşi Wilhelmine nu are poziţia necesara unei cununii „normale”. Într-o mezalianţă, partenerul aflat pe o treapta sociala inferioara şi copiii rezultaţi din această legătură nu aveau drept de moştenire.

Aceste legături mai purtau numele de „căsătorii pe partea stângă” (Ehe zur linken). Probabil că de atunci protocolul scris sau nescris al societăţii, prevederea ca soţia să stea la dreapta soţului, iar cea recunoscută doar printr-o unire morganatică, la stânga lui.

Ducesa îşi acuzase însă cu succes soţul de bigamie, împăratul alungând-o pe Wilhelmine în anul 1707 de la curte. Plin de iubire, Eberhard Ludwig o urmează în acelaşi an la Zürich, readucând-o în suita lui, după ce o căsătoreşte cu un conte sărăcit din Boemia, care avea atât cinci nume onomastice, cât şi 70 de ani. Ce vârstă matusalemică pentru acel timp!

Te întrebi acum şi tu cum s-a simţit această femeie inteligentă şi atractivă în această relaţie, care i-a dăruit o mare dragoste, multă influenţă politică, bogăţie, dar şi multă suferinţă?

Wilhelmine von Grävenitz ne descrie, în timp ce linguriţele noastre se afundă în desertul alcătuit din griş cu lapte şi gem de prune, dramatica cotitură, de data aceasta ireversibilă, a cursului vieţii ei. Moartea singurului urmaş al ducelui, în anul 1731, îl determină pe acesta să se reîmpace cu soţia să. Trebuia să-şi facă datoria de a asigura ducatului un urmaş legal.

Evantaiul acoperă scurt timp obrazul contesei. O aud povestind, cu o voce scăzută, tristă: „Ascultând sfaturile celor din jurul său, m-a alungat, mi-a luat domeniile şi m-a încarcerat timp de un an. Poate că în adâncul sufletului mai ţinea puţin la mine, căci, după un an, mi-a redat libertatea

90

şi m-a despăgubit pentru proprietăţile pierdute, dându-mi 150.000 de guldeni. În anul 1732, m-am refugiat la Berlin…

Revin însă uneori, poate nici eu nu ştiu de ce, tocmai în acest an 1736, an în care fericirea mea s-a stins… an în care iubirea mea a devenit doar o iluzie…

Uneori cred, însă, că, alături de voi - cei care aţi stat la masa mea, care mi-aţi degustat vinurile şi v-aţi ospătat din bunătăţile curţii Württemberg - îmi voi regăsi puterea spirituală”.

Mă ridic, luându-mi rămas bun. Mă conduce câţiva paşi spre uşă… În timp ce vântul se ascunde în încreţiturile paltonului încă deschis, o aud şoptind:

„Da, uneori sper că cei ce-mi ascultă cuvintele mă pot iubi… căci, spune-mi şi tu: Ce reprezintă o metresă – chiar renumită – dacă a pierdut dragostea?”

91

Ultima zi de septembrie

Pete de culoarea brânduşelor de toamnă încep să picure pe mantaua gri a cerului…

M-am trezit cu capul pierdut în nori, acolo unde ieri se arătase o lună mare, strălucitoare, plină de sine. Gândurile îmi zboară. Mici fluturaşi şi şoimi falnici îşi caută un drum spre logica clară a zilei. Ceasul viselor mi s-a întrerupt brusc. Tresărisem din somn, speriată de lumina zorilor, dar astăzi nu trebuie să mă grăbesc… Este duminică…

Mă întind, degustând momentul şi fiecare mişcare. Dacă aş fi o pisică, aş miorlăi, plină de plăcere, dar, din fericire, nu sunt. Gândurile mele s-ar afla doar la nivelul şoriceilor, iar aşa le pot înălţa, asemeni zmeilor de hârtie, spre albastrul imaculat aflat deasupra mea.

În dupa-masa de astăzi, va avea loc o serbare a creaţiilor de hârtie, la mai puţin de 100 de km de mine, în nordul regiunii Hessen, la Braunfels. Zeci, poate sute de zmeie vor fi înălţate, pe un deal spălat de culorile toamnei. Ce sentiment minunat se naşte când priveşti un zmeu gingaş ce se ridică spre cer…

Libertatea zborului nemarginit este amăgitoare. Cândva, undeva, lacrimile cerului îl vor duce la prăbuşire.

Casa doarme... Vântul îşi caută drumul, neajungând încă la fereastra mea. Este o linişte binefăcătoare, pe care o tulbur cu maşina de făcut cafea. Zâmbesc la gândul că o beau pentru a mă trezi. Găsesc aroma cafelei, ce se răspândeşte în mine, relaxantă.

Monitorul luminiscent al computerului îmi oferă cuvintele sosite de departe, din toate părţile lumii, de pe toate continentele. Ştiu, exagerez… Din Africa şi Asia nu am nici o depeşă.

92

Se pregăteşte o întâlnire, într-un coltisor al globului, în luna octombrie şi conversaţiile se desfăşoară în limbile română, engleză, ivrit şi maghiară. Foarte rar apare în text câte un cuvânt german, de cele mai multe ori pierdut de mine. Este un mic turn Babel, o oglindă a lumii de astăzi. Răsfrânge şi atmosfera oraşului în care-mi petrec viaţa. Mereu şi pretutindeni se aude un amalgam de limbi vorbite, accente „străine”, dialecte şi fraze frumoase, parfumate exotic.

Citesc vorbele înşirate şi-mi amintesc de întâlnirile avute în vară. Am petrecut două săptămâni în oraşul în care am făcut cândva primele încercări de a vorbi şi scrie în germană, română şi maghiară. Mulţi dintre vechii timişoreni reuşeau să comunice în patru limbi, trecând uşor dintr-una în alta, în funcţie de partenerul de conversaţie. Deseori, ne alegeam, din „dicţionarul nostru multilingual”, cuvântul ce ni se părea mai eficient.

În atmosfera fierbinte a amintirilor, îmbibate în praful străzilor, am trecut, uneori voit, pe lângă un taximetru, ignorându-l, pentru a trăi clipa unei întâlniri autentice cu un oraş ce creşte şi se dezvoltă în absenţa mea. O călătorie cu tramvaiul este un fel de a-ţi alege la întâmplare eşantionul de populaţie. În fiecare staţie urcă şi coboară, absolut accidental, un grup de călători.

Am participat cu plăcere la conversaţiile înfiripate între două staţii. Vorbeam cu toţii despre arşiţa neobişnuită, chiar şi pe aceste meleaguri, urmăream împreună asfaltul topit din jurul şinelor de tramvai, vorbeam de flori şi parcuri răcoroase, de visele pe care unii le aduseseră cu ei din Dobrogea cea însetată în acest anotimp. În scurtul timp, în care drumul meu s-a intersectat cu cel al locuitorilor, am vorbit doar limba română. În oraş am auzit însă şi limba maghiară, germană şi sârbă. Mult mai rar decât în copilăria mea. Desigur, aceasta este o tendinţă

93

uşor de înţeles, dar o tradiţie pierdută este greu de recuperat.

Am divagat puţin, uitând de conversaţia înfiripată virtual. Urmăresc schimbul de păreri, propunerile, reţetele culinare. Uneori este nevoie de o traducere ad-hoc. Nimeni dintre noi nu cunoaşte toate aceste limbi şi încercăm să ne ajutăm reciproc. Traducem uneori doar contextul, alteori mot-à-mot… Ne interesează tot ce se spune, devenim nerăbdători, când nu cuprindem, instantaneu, sensul.

Deodată realizez, cu uimire, că, astăzi, 30 septembrie, este ZIUA INTERNAŢIONALĂ A TRADUCĂTORILOR, A TRADUCERILOR. Sărbătorită doar din 1991, ne aminteşte că, în această zi, a anului 420, Hieronymus, patronul traducătorilor, a păşit, la Betlehem, pe tărâmul limbii unice, universale…

94

Privind o fotografie

Ziua a început blândă… Nu am ascultat ştirile, ceea ce s-a dovedit, ceva mai târziu – când reuşiseră să-mi penetreze în suflet – a fi o tactică bună. Am salvat, astfel, cel puţin zorile de roşul sângeriu al unei lumi care se distrage tot mai mult raţiunii şi umanismului.

Cafeluţa, nelipsită pe masa mea de lucru, îmi dă senzaţia păcii şi a timpului nelimitat. Privesc una din fotografiile artistice realizate de tine, prietenul meu dăruit de visele copilăriei. Postată virtual, se concretizează în sentimentele şi gândurile transmise. Mă tot gândesc la titlul ei.

Wawes... Valuri…

Prima mea întâlnire cu valurile se pierde într-o vară fierbinte şi secetoasă, undeva în Dobrogea … Mă văd prin lentila aparatului de fotografiat. Praful moale îmi îmbracă în ciorapi de mătase picioarele desculţe şi strigător de albe.

Sosisem la Marea Neagră, dar marea nu era niciunde. Valurile se ascunseră la câţiva kilometri de noi şi dezamăgirea mea se descărcase într-un şiroi de lacrimi fierbinţi. Ajungeam până la buricul mamei mele, dar o reîntoarcere era imposibilă. Vărul meu mă luase de mână, organizând rapid înmormântarea omidei, gasită moartă sub dudul enorm, transformându-mi astfel deziluzia într-un doliu real. Valuri negre ale sufletului…

Dimineaţa mi-a adus însă briza sărată a mării şi valurile albastre mi-au răsplătit aşteptarea. Soarele strălucea cu putere, cerul părea să se scalde în infinitul ce se legăna în ritmul vuietului apelor adânci. Culoarea schimbătoare varia în tonalităţile poveştilor auzite.

95

Undeva, în abisul doar bănuit, se ascundea o mica sirenă, aşteptându-şi unica iubire. Fierbinte este îmbrăţişarea ei, sângerie urma paşilor… Dor, mişcare, viaţă şi moarte… Lumina şi căldura învăluită de albastrul rece al raţiunii…

Valuri, momente de viaţă… Viaţa trăită în valurile necunoscutului…

Da, ziua a început blândă, într-o unduire estetică.

Am închis aparatul de radio. Voi asculta astăzi doar muzica mării...

96

Mica sirenă

Suntem într-o colivie de sticlă… Deasupra noastră se întrevede cerul cenuşiu. Norii se descarcă cu furie şi picăturile de ploaie plesnesc cu putere pe supafaţa netedă şi transparentă. Ca de atâtea ori, stăm, după ora de închidere a micului bistro, cu ceaşca în mână, aşezaţi pe un fotoliu împletit din fibre de plastic, ce ne sugerează minunata vacanţă de pe malul mării. Povestim, ne afundăm în discuţii metafizice, existenţialiste, ne bucurăm de scurtul timp ce ne stă la dispoziţie între pauzele cotidianului, plin de datoriile ce aşteaptă să fie împlinite.

Aici, în spaţiul modern, ascuns în spatele unor restaurante şi bănci, în atriumul unde copacii sunt prizonierii unui acvarium enigmatic - prin ai cărui pereţi transparenţi putem privi valurile unei furtuni, dezlănţuite de curând, care îşi lipeşte palmele umede pe pereţii exteriori - , ne-am refugiat, pentru o oră a noastră, pentru un ceas al schimburilor de idei. În fiecare şuvoi de apă, ce se revarsă peste cupola ce desparte ca o Kippa spaţiul dintre creştetele noastre şi înălţimea infinită, răsună rezonanţa cântecelor Undinelor, melodia ademenitoare a sirenelor Nordului…

Căutarea sensului vieţii în Frankfurt conţine aceleaşi întrebări ca şi în Nordul Europei. Te poţi simţi pierdut în cosmos şi aici şi acolo... Dialogul nostru se desfăşoară în jurul ţesătorului de basme, Christian Andersen. Danemarca pare să fie locul potrivit al existenţialismului, atmosfera apăsătoare fiind o stare naturală.

S-au împlinit, în luna mai, 200 de ani de la naşterea lui Søren Kierkegaard, pionierul gândirii existenţialiste. A închis ochii la vârsta de 43 de ani, în luna noiembrie 1855, învins de boală şi de o depresie ce l-au însoţit o viaţă.

97

În cartea să de căpătâi, Sau-Sau, filozoful caută răspunsuri privitoare la sensul vieţii, caută drumul între laicism şi religiozitate. Deseori este citat cu vorbele: „Viaţa nu este o enigmă ce trebuie dezlegată, ci o realitate ce trebuie trăită”. A ales realismul împotriva poeziei? Poate... Ţin în mână cartea scrisă în 1943, fragmentul intitulat Jurnalul unui seducător. Kierkegraad descrie în ea jocul amoros al tânărului Johannes - fascinat de estetică - cu frumoasa Cordelia. „Imaginaţia este fardul natural al sexului frumos”, scrie filozoful, neuitând să adauge: „Nimic nu este mai învăluit în farmec şi blestem decât secretul”...

Am putea crede că între el şi Christian Andersen, care era doar puţin mai în vârstă, s-ar fi putut înfiripa o prietenie învăluită de farmecul gândirii nordice. În mod interesant, cei doi autori s-au antipatizat şi s-au criticat în mod virulent.

Gândurile noastre traversează timpul, rătăcesc în vise şi idealuri etice. În spatele nostru, luminează o instalaţie electrică, o lampa în formă unei umbrele uriaşe, translucide, ce aşteaptă să-şi găsească aici cumpărătorul. Dar cine cumpără, cu douăzeci de mii de euro, o umbrelă care ar face scurtcircuit la prima picătură de ploaie? Şi totuşi… Cine ştie? Uneori avem dorinţe atât de exotice...

Asemeni sirenei lui Andersen… Şi-a dorit imposibilul şi a sacrificat totul pentru a-l obţine.

Prietenul meu suspină, cuprins de o adâncă tristeţe:

„Cum de a putut să-şi ofere vocea? Să renunţe la glasul ei? Nu şi-a dat seama că, fără voce, nu mai are nici o şansă?”

Rămân tăcută, scufundându-mă în valurile mării mele interioare... Nu mi-aş da vocea pentru o întâlnire cu cel drag? N-aş crede că privirea, surâsul pot povesti totul?

98

Mă pregătesc să-i explic logica iraţională a iubirii, când îl aud adăugând: „Ce cruzime, să i se ceară tocmai vocea, expresia sufletului ei…” Îl înţeleg. În mine se trezeşte povestitoarea, Şeherezada, care şi-ar destăinui visele sultanului ei. Ce ar fi Şeherezada fără grai?

De data aceasta, mă convinge. Cu o hotărâre demnă de laudă, hotărăsc să-mi îngrijesc coardele vocale şi, în timp ce-mi pregătesc serenada nocturnă a cuvintelor, îmi aşez cu grijă ochelarii pe nas.

Ne bem ultimele înghiţituri de cafea. Mă învelesc în tăcere, îmbinând, în sinea mea, măiestria povestitorului Andersen cu spiritul clar al lui Kierkegaard:

„Ochelarii ascund multe lucruri - chiar o lacrimă în ochi”...

99

Ceasul de buzunar

Am aşteptat dintotdeauna clipa aceasta. Ţi-am simţit de atâtea ori palma fremătând într-o atingere, dar nu am îndrăznit să te iau cu mine, în adâncul tainei din penumbra camerei. Curând te vei pierde în misterul vorbelor mele. Ştiu, sunt sigură… Ceea ce-ţi voi povesti întrece limitele raţiunii. Lasă-te dus de vocea mea… Închide ochii…

Vara se pregătea să-şi ia rămas bun. Cu ultimele puteri şi cu orgoliul celui care pleacă, dorind să lase în urmă doar impresii frumoase, aurise, cu razele calde a unei după-amieze târzii, coasta dealului, scăldând în lumină clădirea.

Privirile mele îl urmăreau. Stătea aşezat pe o bancă scundă de lemn, în grădina japoneză, scufundat în reveriile sale. Fixând liniile trase grijuliu - care încercuiau întocmai piatra – oftase abia simţit: „Urme în nisip…”

Răni adânci renăşteau dintr-un efort neîntrerupt. Acribic şi constincios, le adâncea, din nou şi din nou, neîntrerupt, zi de zi. Se transformase într-un Sisif al gliei, amestecându-şi ridurile cu şerpuirile efemere de pe obrazul pământului.

A mângâiat cu privirea podul roşu, arcuit.

„Mai sunt atâtea de făcut”, spuse – dăruindu-şi suspinul serii şi mirându-se cât de repede era cuprins totodată de tristeţe şi speranţă.

Căminul lui, un fost cuptor de var, se asemăna tot mai mult cu o cetate. Îi găzduia sufletul, gândurile, visele toate. Tot, dar absolut tot ceea ce îi alcătuise viaţa, se afla aici. Era locul propriei sale zămisliri. Fiecare cărămidă adăugată zidurilor îl întărea şi pe el. Fiecare pas îl apropia de libertatea nemărginită a gândurilor sale.

Obosit, îşi trase ceasul din buzunar, incredinţându-l căldurii ocrotitoare a palmei sale. Un ceas vechi de miner, lucrat în

100

argint… Degetele îi mângâiau capacul bogat ornamentat, percepând mica imperfecţiune a conturului, în timp ce un zâmbet i se strecura printre buze. Cât de nesfârşit de îndepărtate erau unele evenimente!

Se revedea aidoma… în străfundurile unei oglinzi, care nu reţine nimic pentru sine, ci răspândeşte imaginile încredinţate ei cu mare dărnicie… un băietan în faţa vitrinei prăfuite a bătrânului ceasornicar, pe una din străzile orăşelului din vale, la poalele unor munţi care se întrezăreau vag în zare. Deja atunci, pe când nu înţelegea încă timpul, era fascinat de suflul liniştit, ritmic, plin de taine al mecanismelor misterioase. Cu puţinii lui bani de buzunar îşi cumpărase iluzia de a deveni stăpânul trecerii timpului.

În acea noapte întâlnise, însă, în turnul ce se înălţa aşteptând să fie terminat, umbra Spiritului Efemer. Învăluit în lumină, acesta îl făcu să înţeleagă că totul are un sfârşit, chiar şi cercul timpului, care, cândva, inevitabil, se va închide de la sine.

Spaima îl cuprinse când ceasul îi alunecase din buzunar. Se izbise de piedestal cu un sunet înăbuşit. Rămase îndelung chircit pe pardoseala încăperii, abia respirând. Noaptea părea că-şi face cuib în sufletul lui.

De atunci se afla în căutarea drumului, a unicei căi de a evita această profeţie. Un surâs îi destinse trăsăturile. Savurând prezentul, închise ochii. Soluţia era la îndemână. Când clopotele vor suna, opera, creaţia lui, va rămâne pe acest petic de pământ ca mărturie a luptei sale cu timpul.

„Mai am multe de făcut”, îşi spuse, mirându-se că aude, în adierea vântului, sunetul clopotului pe care îl botezase sub semnul Creaţiei. „Adam mă cheamă”, murmurase, cu o voce reţinută, realizând, în chiar acel moment, că ADAMA, în limba Bibliei, înseamnă nu doar „om”, ci şi „PĂMÂNT”.

101

Poza

102

Primii ghiocei

Mi-e dor de primii ghiocei din grădina amintirilor mele…

Prima zi de martie îmi aducea - o dată cu şoapta plină de afecţiune a acestor clopoţei - şi primele semne ale unui anotimp plin de speranţă. Eram încă la vârsta basmelor, când ghioceii, însoţiţi de mărţişoare – fiecare avându-şi povestea şi semnificaţia sa – , mă aşteptau în mâinile tatălui meu, ale prietenilor şi colegilor mei.

Le simt încă răcoarea petalelor în palmele mele fierbinţi. Îmi transmiteau umezeala rece a zăpezii.

Citisem, cândva, că Domnul crease zăpada lăsând-o incoloră, dăruindu-i însă libertatea de a-şi alege culoarea. O şansă unică. Zăpada ar fi putut avea veşmântul oricărei flori.

Îmi imaginez spectacolul grandios al dansului floral. Închid ochii şi savurez priveliştea. Petale ce strălucesc în toate nuanţele… În adierea zefirului plutesc mii de flori, fără a da atenţie dorinţei zăpezii. Doar ghiocelul, firav, modest şi timid, trece cu paşi înceţi şi nesiguri. Doar el ascultă rugămintea zăpezii şi i-o împlineşte, dăruindu-i propria sa culoare. De atunci este zăpada albă, iar ghiocelul singura floare ocrotită de ea.

Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta munţii şi văile acoperite de o zăpadă albastră? Primii fulgi ar părea fluturi născuţi din însăşi bolta cerului. Prima pătură aşternută ne-ar aminti talazurile oceanelor… În orice caz, relatările privitoare la zăpada roz până la maroniu, din 11 martie 2010 din Stawropol, ne-au neliniştit. Albul imaculat este frumos. De multe ori întâmplarea face cea mai bună alegere.

Înfiorată, ating frăgezimea petalelor. Mi le-ai dăruit tu acum, de 1 Martie. Ce tradiţie frumoasă… Ele trezesc în mine bucuria primăverii. Îmi place să le simt apropierea pe

103

masa mea de lucru, răspândind o aromă dulceagă în vecinătatea lalelelor. Mă întreb dacă ghioceii şi lalelele sunt înrudite… Noi avem rădăcini comune, dar cum ar fi să avem bulbi comuni? Să păstrăm în noi acea sevă vitală, care ne-ar permite să depăşim perioadele glaciare ale vieţii noastre? Poate că, dacă am avea curajul să ne recunoaştem întotdeauna culoarea părerilor şi a sufletului, am fi mai echilibraţi pe sârma îngustă a vieţii. Limba germană exprimă plastic această necesitate: „Man muss Farbe bekennen”. Tradus mot‐à‐mot, înseamnă: „Trebuie să-ţi recunoşti deschis culoarea, apartenenţa”. Dar unii nu posedă nici o culoare, nu le-a fost dăruită sau nu s-au putut decide pentru una dintre ele. Sunt simple cioburi de sticlă, prin care descoperi părerea altora. Te gândeşti acum şi tu la cristalele transparente ce răspândesc curcubeul? Ele sunt persoanele care ne împodobesc cotidianul, văd alternativele, aspectele multicolore ale vieţii. Refractând, cristalele reuşesc să dezvăluie nuanţele ascunse în spectrul culorii albe.

Privesc petalele ghiocelului, această rochiţă de balet pe scena anotimpului ce se apropie, şi înţeleg că, datorită purităţii ce o emană, a devenit simbolul renaşterii.

Renaşterea copiilor alungaţi de acasă, afară, în viscolul unei ierni cumplite, şi care, din bunăvoinţa Cerului, s-au reîntors ca nişte ghiocei, după cum ne povesteşte o legendă balcanică. Doar în Marea Britanie a ajuns această floare, din pricina culorii sale albe, „floarea morţii” şi nu este adusă niciodată în casă.

Curioase sunt asociaţiile născute la privirea gingăşiei…

Vino acum lângă mine. Dăruieşte-ţi pauza căutătorilor pasionaţi de soiuri noi. Catalogul editat de Günter Waldorf prezintă 300 de varietăţi ale ghiocelului. Am putea să ne uităm împreună la aceste mici bijuterii.

104

Alegeţi un măr. Este delicios.

Nu te-ai întrebat niciodată cum de n-au încercat Adam şi Eva să se reîntoarcă în Rai? Cum de n-au încercat să scape de frigul iernii? Tremurau de frig, mergeau desculţi prin zăpada pe care nu o cunoşteau, dar drumul desemnat avea un sens unic. Îngerului ce-i conducea i s-a făcut milă de ei. A luat în mână un bulgăre de zăpadă şi l-a transformat în ghiocei. Odată cu apariţia ghioceilor, a început şi zăpada să se topească, apărând, pentru prima dată pe pământul nostru, primăvara.

Într-adevăr, această plantă gingaşă este capabilă să răspândească o căldură biotermică. Dacă te uiţi atent în jurul ei, vezi cercul zăpezii topite.

Poate de aceea - dar poate şi datorită efectelor tămăduitoare împotriva unor boli neurologice, împotriva demenţei - împodobesc italienii, deja în mijlocul iernii, la 2 ianuarie, statuia Sfintei Fecioare cu ghiocei.

La 2 februarie - 40 de zile după Crăciun - se acoperă cu ghiocei şi altarele bisericilor, cu ocazia Întâmpinării Domnului. Sărbătoarea îşi are originea în religia iudaică, în care femeia este considerată, abia după 40 de zile de la naşterea unui băiat, purificată. Atunci este prezentat şi noul născut la sinagogă.

Vezi cât de multe ne povesteşte acest mic bucheţel? Ghiocelul este o floare ieşită din comun.

Dacă, la începutul anului 1637, s-au dat, în Amsterdam, pentru un bulb de lalea Semper Augustus, 10 000 de guldeni, de curând s-au oferit, pentru un bulb de ghiocel de soiul E.A.Bowles, 422 de Euro, la o aucţiune făcută prin intermediul internetului.

Nu trebuie să ne mire, căci există astăzi mari iubitori ai acestei flori, iar Edward Augustus Bowles a fost acela care

105

a introdus, la începutul secolului al 20-lea, termenul de Galantophilie, ce descrie pasiunea de a colecţiona ghiocei.

Ar trebui acum să-mi trec o floare peste ochi pentru a scăpa de boli tot anul. În Slovacia se dau bulbi de ghiocei, primăvara , vacilor, pentru ca vrăjitoarele să nu le poată bea laptele.

Homer aminteşte şi el, în Odiseea, floarea Moly, un ghiocel pe care-l poartă Mercur (Hermes), zeul viselor, cu el. Se spune că un extract de ghiocei ajută împotriva insomniilor. În orice caz, există specii otrăvitoare şi somnul ar putea fi de veci…

Mă cuprinde acum o dulce oboseală…

Mă voi întinde să visez… Despre un ghiocel? Da… Mi-ar plăcea, căci s-a înrădăcinat credinţa că cine visează un ghiocel va trăi o renaştere, va avea multe schimbări bune în viaţa lui…

Du-te acum şi tu să dormi… Îţi doresc să visezi un ghiocel…

106

În căutarea primăverii

Duminică am pornit în căutarea primăverii. Primele violete au îndrăznit să privească cerul, ieşind din ascunzişul frunzelor uscate. Banca ştiută s-a prăbuşit în singurătatea aşteptării. Braţele vegetaţiei se pregăteau să o absoarbă, în timp ce în terenul mlăştinos sau ascuns gânduri reci, oglindind o lume de trunchiuri izolate. Poate te-aş fi găsit în regatul pădurii iluzorii, dacă ochiul magic te-ar fi căutat cu mine, ajutându-mă să pătrund în adâncul siroaielor neîncălzite...

Deodată, te-am zărit însă... ai apărut surprinzător, aşa cum îmi doresc mereu, în frumuseţea culorii fragede, în gingaşele flori ce răsar din firul firav al apelor ce străbat peisajul. Te-am dus în gând, înapoi, în oraş. Cuibărite între ziduri, magnoliile ne-au surâs. Primăvara sosise deja în petalele lor...

107

Moise

Te-ai apropiat sub coroana magnoliilor înflorite, întinzându-mi două volume. Eseurile lui Sigmund Freud. Am îndrăgit, de îndată, darul tău. Şi-au găsit locul în bibliotecă, lângă volumul despre istoria artei al lui Ernst Gombrich. Curioasă îmi pare întâlnirea lor, aici, pe meleaguri îndepărtate de oraşul lor de baştină. Noi, toţi trei, ne încrucişăm paşii în istoria metropolei de pe Dunăre, în Viena lor şi a bunicilor mei. Părinţii lui Gombrich erau prieteni cu Freud, se vizitau în locuinţa lor vieneză. La sosirea războiului, s-au refugiat la Londra. Cărţile lor se întâlnesc pe un regal paşnic – doar de 71 de ani – , dedicat interpretărilor artei şi ale vieţii, undeva, în vestul Europei, la confluenţa râurilor Main şi Rin, în apropierea izvorului nimicitor al celui de-al 2-lea Război Mondial.

Pentru a închide cercul, ar trebui să-mi pun acum şi muzica lui Gustav Mahler, bună cunoştinţă atât cu Sigmund Freud, cât şi cu familia Gombrich. O scurtă notiţă, salvată pentru prezent, dovedeşte că Alma şi Gustav Mahler s-au adresat lui ca specialist, cerându-i sfatul cu privire la căsnicia lor, care trecea printr-o criză. Aş putea asculta însă şi muzica lui Arnold Schönberg… Şi el făcea parte din cercul de prieteni vienezi.

Refugiaţi la Londra (Gombrich, Freud - din Viena), sau în Statele Unite (Schönberg, din Berlin; Alma Mahler, împreună cu Franz Werfel, din Viena), din cauza venirii la putere a regimului fascist, urmează cu toţii, spiritual, drumul lui Moise, căutând libertatea. Mai mult chiar. Arnold Schönberg îşi termină opera, începută încă în 1923, al cărei libret l-a scris pe baza cărţii a 2-a a lui Moise, Exodus, în 1937, în Statele Unite. Este convins de necesitatea fondării unui stat al evreilor, ale cărui grupări diferite vor fi nevoite să se unifice. Sacrificându-şi

108

finanţele, şi asa precare, susţine emigrarea multor intelectuali din zonele ocupate de fascişti şi întocmeşte un mare număr de Affidavit, salvând multe vieţi.

În zilele noastre, retrăim acut urmările războaielor, ale dictaturilor din diferite părţi ale globului. Drumurile vieţii noastre sunt deseori refugii. Ai plecat şi tu de acasă?

Mi-am dorit să stau cu tine în faţa statuii lui Moise. Mi-am imaginat momentul de pietate care ne-ar cuprinde şi ne-ar apropia, sub egida măiestriei sculptorului şi a spiritului clarvăzător al profetului. Nu toate drumurile duc însă la Roma…

Cum aş putea să-ţi descriu ce am simţit privindu-l? Cum mi-aş putea intitula gândurile ?

Având în vedere cele două eseuri ale lui Sigmund Freud, care fac o analiză profundă a lui Moise, ajung la concluzia că eu nu-mi pot numi această mică colecţie de gânduri şi impresii nici „Moise Egipteanul” şi nici „Moise al lui Michelangelo”. Aceste titluri sunt impregnate de personalitatea psihanalistului şi aş aluneca, volens-nolens, sub influenţa subconştientului meu, în urmele aşezate de lectura lor.

Eu îţi voi descrie întâlnirea mea cu Moshe în biserica veche din inima Romei, S. San Pietro in Vincoli. Freud nu a fost încântat de treptele ce urcă, din Via Cavour, spre piaţeta, în care se ridică un mic edificiu, reconstruit în secolul 5, la porunca împărătesei Eudoxia.

Mie însă mi-au plăcut scările romantice, acoperite cu frunzele multicolore ale unui început de toamnă timpurie şi caldă. Sus, la capătul lor, sub bolta care duce pe platoul din faţa ei, se aşezase un acordeonist. Cânta melodiile ce răsună, de obicei, în Montmartre. Canţonetele italiene ar fi necesitat o ghitară. Intrând prin portalul redeschis după pauza de prânz, m-am găsit într-o sală cu o lumină obscură.

109

Eram cuprinsă de o emoţie rară. Cunoşteam grupul statuar din literatura care ne stă tuturor la dispoziţie şi ştiam ce dezamăgit a fost Michelangelo când acest mormânt micşorat al Papei Julius al II-lea nu a mai fost ridicat în Vatican. Era frustrarea unui mare sculptor…

Aveam o mulţime de informaţii, dar nu cunoşteam încă interpretarea psihanalitică a lui Freud. Eseurile lui le-am citit după ce am revenit de la Roma, la recomandarea ta.

Îţi mulţumesc, mi-au oferit perspective noi. Dacă-ţi mai aminteşti, Freud îşi începe rândurile cu mărturisirea că, nefiind cunoscător de artă, necunoscând tehnicile folosite de sculptori, s-a lăsat pătruns de impresiile produse de această capodoperă. Aşa am procedat şi eu… şi sunt convinsă că şi toţi acei vizitatori care se găsesc, deodată, la capătul sălii, în nişa din dreapta, faţă în faţă cu el. Te copleşeşte.

Moise este aşezat în centrul unui grup statuar din marmoră albă. La stânga şi la dreapta, este flancat de două statui, realizate, şi ele, de „divinul Michelangelo”: Rachel şi Lea… Şi totuşi… nu le vezi… El, acest bărbat în plină putere - care în mâna dreaptă ţine tablele cu cele zece porunci şi care se joacă gânditor cu barba ce i se revarsă pe piept - îţi absoarbe toată atenţia. Capul îi este uşor întors spre stânga … Privirile aparţin unui iluminat, conştient de importanţa textului tăiat în piatră. Se spune că sculptorul, în vârstă de 60 de ani, şi-a mai scrutat încă o dată, cu ochi critici, opera. Moise privise, până atunci, drept înainte, cu capul uşor plecat spre vizitatori. Ambele picioare se odihneau unul lângă altul. În numai două zile, Michelangelo a reuşit să-i schimbe poziţia capului, întorcându-l spre stânga. Nici statica picioarelor nu l-a mulţumit, pozitionând, tot atunci, şi piciorul stâng în poziţia de astăzi. Se vorbea de o minune.

110

În ochii şi sufletul meu, Moise rămâne un vizionar plin de energie şi răspundere pentru poporul „ales”. Ales de el (în concordanţă cu interpretarea din eseul Moise Egipteanul), sau ales de Cel de Sus.

Unii consideră că sculptura redă momentul, plin de tensiune, de dinaintea răbufnirii mânioase, de dinaintea spargerii tablelor scrise. Eu nu am simţit că stau în faţa unei energii distructive.

Este o linişte tensionată, toate fibrele corpului sunt în aşteptare… dar bărbatul rămâne aşezat. Acest Moise nu se va ridica sub un impuls afectiv, ci doar atunci când va sosi timpul.

Tace… şi, în această tăcere, se ascund toate gândurile lui. O anecdotă povesteşte că însuşi Michelangelo a fost atât de impresionat de perfecţiunea lui, încât i-a adresat cuvânt. „Şi-acum, vorbeşte!” l-a apostrofat maestrul, supărat că nu primeşte niciun răspuns, lovindu-l pe genunchi, în acelaşi timp, cu dalta ce o avea în mâna. Urma se vede şi astăzi.

Moise tace… Taci şi tu, pătruns de acea forţă invizibilă care te cuprinde privindu-l.

Viziunea lui, dorinţa supremă de libertate, am luat-o însă cu mine…

113

Captivi fără speranţă

Hârtia îngălbenită de timp poartă încă urmele mâinilor ce au îndoit-o… Îmi imaginez mişcarea uşoară a degetelor, văd pielea albă, netedă, unghiile îngrijite ale unei tinere femei ce abia împlinise 25 de ani. O scrisoare, asemeni unui strigăt înnăbuşit… Foaia ce-i poartă rândurile a fost împăturită cu grijă, palmele au ţinut-o cu frică şi speranţă totodată.

Scrisă în anul 1938 la Viena, adresată unui medic pediatru din Philadelphia, este o încercare de a ieşi din Austria anexată în luna martie a aceluiaşi an Germaniei naziste, după Anschluss. Rita Smrčka a absolvit Facultatea de medicină din Viena în 1938, dar i s-a interzis să profeseze, deoarece era evreică.

Scrisoarea ei se dovedeşte a fi o zadarnică încercare de a evada dintr-o situaţie disperată. Arhivele păstrează urmele paşilor ei, ce au trecut prin Theresienstadt, Auschwitz, Hainichen…

A supravieţuit… Bucuria mă cuprinde citind că a reuşit să-şi termine studiile şi să trăiască o viaţă „normală” – dacă nu ţinem cont de coşmarele ce reveneau în nopţile rănite de insomnii – în Viena postbelică, adormind în ziua de 8 noiembrie a anului 2004, la vârsta venerabilă de 91 de ani.

Iată cum cifra 91 devine un simbol al victoriei asupra răului.

Rareori pot simţi această satisfacţie când mă afund într-o lectură din timpul războiului. În mod similar însă, am alternat între stupoare, tristeţe, frică, deznădejde şi satisfacţie finală, în timpul lecturii volumului Adressat unbekannt, apărut în New York, în anul 1938.

Kressmann Taylor reuşeşte, prin redarea schimbului de scrisori între doi prieteni, Max şi Martin, să creioneze, fără nici un comentariu suplimentar, transformările psihice

114

adânci, cauzate de ideologia nazistă, să creeze tabloul sumbru al trădării umane.

Ostateci fără speranţă – Rita în ghearele lagărelor de concentrare, Max încătuşat de durere în urma pierderii sorei sale – captivi care reuşesc, fiecare în modul lor personal, să iasă învingători…

Scrisorile mă însoţesc şi în muzeul emigraţiei spre America (Das Deutsche Auswandererhaus) din Bremerhaven. Acolo, pe cheiul plin de pasagerii ce-şi aşteaptă îmbarcarea, răsună glasurile celor ce vor porni curând, dintr-un mediu cunoscut, dintr-un cămin avut, spre un nou început, spre un nou mod de viaţă. Vocile femeilor, bărbaţilor, copiilor, sunt pătrunse de neliniştea creată de conştiinţa unui drum fără întoarcere. Anul emigrării poate fi 1813, dar şi 1934 sau 1949. Cauzele ce o generează sunt diferite…

Toţi însă sunt în aşteptarea unui Boarding PASS…

115

Eu îl primesc la intrare. Îl ţin în mână, cu un sentiment de uşurare, asemănător celui cu care îmi ţinusem, în 1985, propriul meu paşaport. Acesta are însă două fotografii, una albastră şi una roşie. Explicaţia este simplă. Traseul albastru este o plecare din acest port, în timp ce traseul roşu reprezintă o sosire în Bremerhaven. Trăim într-o permanentă mişcare, migraţia popoarelor nu a încetat niciodată… Textul tipărit îmi promite să mă familiarizeze cu soarta celor ce sunt obligaţi să-şi părăsească ţinuturile natale, să mă facă să înţeleg sentimentul emigrării, al exilului, al unui refugiu…

Mă simt în acest muzeu printre prieteni. Îi înţeleg încă înainte de a porni să le descopăr identitatea.

Mă voi transpune întâi în viaţa unei emigrante europene din Germania, Austria, Polonia sau din alte ţinuturi din Estul Europei. Toţi au pornit de aici spre noul continent. Oare ce-mi va povesti portretul acestei femei ce mă priveşte direct în ochi de pe o fâşie de hârtie pliată?

Vaporul se leagănă pe apă, aşteaptă să urc scările înalte de lemn spre cabina mea. Bagajele sunt deja îmbarcate, au fost puse, unele peste altele, un morman de geamantane şi lăzi. Mă uit la ele şi mă înfior… Văd lada părinţilor mei, geamantanul cu care am emigrat şi eu…

Realizez că viaţa noastră, a tuturor, s-a desfăşurat în valuri de plecări şi sosiri… Fotografia albastră o reprezintă pe Hannah Levinsky-Koevary. Născută în 1948, emigrase în Statele Unite cu părinţii, care, după ce supravieţuiseră lagărelor de concentrare Dachau şi Auschwitz, hotărâseră să părăsească Europa, în anul 1949.

Este o senzaţie ciudată. Câteva minute încă şi voi urmări, cu ajutorul unui card electronic, traseul vieţii ei. Aud fragmente din scrisorile părinţilor, înainte de a mă urca în vaporul ce va porni cu noi peste ocean. Scârţâie din toate

116

încheieturile. Prin hublou, văd valurile neliniştite. Un mic film îmi arată vaporul pe care Hannah emigrase cu familia ei. Vremea, în acea zi a anului 1949 , era plăcută, cerul era doar parţial înnorat. Aflu ce s-a mâncat pe vapor, ascult vocile pasagerilor înghesuiţi la clasa a treia, mă aşez în sala de mese a clasei a 2-a şi privesc, plină de admiraţie, fotografiile ce-mi dezvăluie frumuseţea sălilor clasei întâi. Liftul de alimente alunecă spre clasa întâi, se văd sticle de vin, fazani, jamboane, cârnaţi…

Este şi o călătorie în timp. În clasa a 3-a, a unui vapor din 1860, un copil plânge, culcat pe pat, într-o lumină difuză, apăsătoare. Probabil că masa lui s-a redus, după două săptămâni de navigaţie, doar la pâine şi apă. Drumul era lung şi nesigur…

Brusc, aerul devine respirabil, dintr-un difuzor răsună un cântec, bagajele au fost descărcate… Ne aşteaptă un interviu, ce ne va pecetlui soarta. 29 de întrebări, de care va depinde acceptarea sau respingerea noastră . Parcurg rapid întrebările, încercând să răspund în timpul acordat, care este extrem de scurt. Nu-ţi permite să tergiversezi, să alegi o formulare favorabilă.

Asemeni unei partide de tenis de masă, atunci când auzi PING trebuie să răspunzi PONG… Ajung la ultima întrebare: „Aveţi 50 de dolari?” Nu mă mai transpun în timp. În 1949, familia mea nu ar mai fi avut nimic… eu, însă, trăind acum în Germania, deţin această sumă.

Răspund cu un „DA” hotărât şi primesc aprobarea de a rămâne. Succes deplin! Citesc, apoi, înainte de a porni pe drumul emigrantei sosite la Bremerhaven, despre un tânăr italian, minor încă, un adolescent plin de fantezie, care şi-a creat o biografie interesantă, reuşind să fie imediat adoptat în Statele Unite. Din păcate pentru el, s-a descoperit însă că mama lui este încă în viaţă şi a fost retrimis în Italia. În fiecare sertăraş se ascunde o viaţă, din

117

fiecare cască sună o voce, care te pătrunde, povestindu-ţi o viaţă…

Portretul tipărit în culoarea unui roşu cărămiziu îmi arată o femeie tânără. Elza Schüler-Neirynck, născută în Belgia, la data de 24 iunie 1923, a fost deportată în Germania, la Krappitz, în anul 1942. Îndrăgostindu-se de un soldat german, acesta a reuşit să o trimită la parinţii lui. Astfel, ea a ajuns să lucreze în ceasornicăria viitorului ei socru. După război s-au căsătorit.

În fiecare sertar se ascunde o viaţă, în fiecare vitrină o familie. Mă urmăreşte, în mod deosebit, soarta unei familii din Viena. Poate pentru că şi ei, la fel ca şi familia bunicului meu, s-au refugiat spre New York în 1938. Medici evrei, înstăriţi, au pierdut totul, reuşind, însă, să-şi trimită, înainte de a porni spre America, o parte din mobilele lor în Olanda. Ajunşi în Statele Unite, doamna ceruse, de la Biroul Social de care aparţineau, un imprumut de 92 de dolari, pentru a-şi putea scoate bunurile din Olanda.

A fost refuzată cu vorbele: „Aici nu mai aveţi nevoie de mobile. Uitaţi ca aţi fost medic. Cautaţi-vă o familie unde veţi face curăţenie!”

Doamna s-a integrat rapid în societatea americană. Soţul ei a deschis un cabinet medical, iar ea s-a angajat, o viaţă întreagă, ajutând noii emigranţi, sosiţi de peste ocean.

La fel ca şi Rita Smrčka, a închis ochii în anul 2004… încă o mică victorie personală…

118

Anexa

Personalul de la Biblioteca de Istorie Medicală a Colegiului Medicilor din Philadelphia, unde sunt arhivate hârtiile doctorului Radbill, au găsit dovezi că în 1983, la vârsta de 82-de ani, Radbill se gândea încă la Rita Smrčka. O scrisoare primită de la un coleg în acel an i-a răspuns la o întrebare legată de statutul ei.

Cu mulţumiri doamnei Annie Brogan Biblioteca de Istorie Medicală a Colegiului Medicilor din Philadelphia.

Surse:

The Samuel X. Radbill Collection,

Historical Medical Library of the College of Physicians of Philadelphia.

Universität Wien – Memorial Book for the Victims of National Socialism at the University of Vienna in 1938 http://gedenkbuch.univie.ac.at/

120

Istoria paşilor pierduţi

(Impresii din emigraţia bănăţeană)

Dimineţile de iarnă se ascund, de obicei, într-o ceaţă alburie, în orăşelul de pe malul râului Main, situat în umbra aeroportului din Frankfurt. Soarele a ameţit rotindu-se în jurul Pământului, în anii lungi de când, lăsând în urma mea o zi fierbinte de vară, în Timişoara, am aterizat pe pistele udate de ploaie ale acestui colos.

Fiecare dintre noi, cei care „am plecat”, poartă în bagajul memoriei imaginile acelor momente de dramă şi speranţă, simte încă gustul sărat al lacrimilor şi urma ultimelor îmbrăţişări. Te-am surprins acum? Cum de-aş fi putut uita atingerea buzelor noastre prin deschiderea devenind tot mai îngustă a uşilor ce se închideau irevocabil ?

În acel an 1985, atmosfera lui 1984 era încă omniprezentă. Aveai certitudinea unui drum într-o singură direcţie, desfăşurându-se ca viaţa unui om, de la naştere şi până la moarte. Spaţiul îşi asuma caracteristicile timpului, reîntoarcerea devenind imposibilă. Despărţirea era ireversibilă… La fel ca şi în veacurile trecute, pe vremea celor doi fraţi dintr-un sat bănăţean, care au fost nevoiţi să-şi ia rămas bun unul de la altul. O istorie dramatică, culeasă şi publicată de un prieten etnograf.

Trăia odată într-un mic sat din Banatul secolelor trecute, o familie care avea doi fii. Sărăcia lor era atât de cumplită, încât mama băieţilor, care erau măcelari de meserie, a fost nevoită să le spună, cu mare durere în suflet, să plece în lumea cea mare, pentru a-şi încerca norocul altundeva. Ea nu-i mai putea hrăni. Fraţii au pornit la drum. Ajungând la o răscruce de drumuri, s-au aşezat în umbra unui copac bătrân, ca să se odihnească.

121

Fiind conştienţi de faptul că nici un sat nu are nevoie de doi măcelari, s-au hotărat să se despartă. Şi-au împărţit puţinele lucruri din traistă, s-au îmbrăţişat şi au pornit pe drumuri diferite. Fiecare dintre ei şi-a găsit locul în viaţă, într-un sat întâlnit în drum, practicându-şi meseria şi consolidându-şi o familie.

Documentele arată că fraţii – fără să ştie – au fost doar la câţiva zeci de kilometri depărtare unul de altul. Au murit fără să se mai întâlnească. Această întâmplare adevărată m-a impresionat foarte mult. Vorbele naraţiunii m-au ajuns, cu ritmul lor domol, sub umbra chiparoşilor din Toscana, sub hegemonia sclipitoare a muntelui Carrara.

Amintirile sunt întotdeauna conglomerate ale faptelor şi sentimentelor noastre. Soarta acestei familii mă obsedează, mă face să sufăr. În acelaşi timp, îmi arată cât de mică a devenit lumea, cu ajutorul internetului, al telefonului.

Cele trăite de mine în zilele trecute sunt dovada vie a acestei afirmaţii. Un prieten timişorean, pe care aripile l-au purtat la Toronto, m-a făcut atent asupra articolului său apărut în revista Observatorul. Citind lista redactorilor acestei publicaţii, am dat de numele unui coleg de clasă primară, martor al unei vârste fragede, al râsului lipsit de griji şi al unui idealism binefăcător.

Ne-am scris. Ne-am descoperit pe această planetă, a cărei culoare albastră este generată nu doar de atmosfera cosmologică, ci şi de nelimitata putere a speranţei, a sentimentelor pozitive, pe care le păstrăm în gândurile noastre. Ne-am găsit, redescoperindu-ne în acelaşi timp pe noi înşine. Ieşind din negura vremii, ne-am aflat din nou – toţi trei – în aceeaşi barcă, navigând prin spaţiul virtual creat de tehnica modernă, cu un zâmbet pe buze şi cu un computer în braţe.

123

Ada-Kaleh şi alte drumuri pierdute în timp

Mi-am propus să-ţi destăinuiesc unele din amintirile bătute de vântul capricios al timpului. Uneori apar dintr-un colţ de fotografie zimţată, alteori din fâşiile reapărute dintr-o peliculă crezută uitată.

Astăzi, tocmai în ziua în care un fost coleg de clasă, pornind din Ottawa, va ateriza la Timişoara, când demonstraţiile din Frankfurt mi-au prelungit weekend-ul.

Nu îmi este uşor să-mi înşir gândurile, căci - ca de atâtea ori în viaţă după o pauză lungă, în care nu ţi-ai întâlnit prietenii - începutul conversaţiei este cel mai greu. Curios, fiindcă, de fapt, abia aştept să-ţi povestesc.

Aş începe cu întrebarea clasică, adresată tuturor celor pe care-i voi reîntâlni la Timişoara: „Vă amintiţi când… ?”

Vă amintiţi când am fost împreună la Ada-Kaleh?

Desigur, nu cred că o astfel de excursie se poate uita. Mă preocupă însă cum de a avut învăţătorul nostru atâta curaj, atâta încredere în sine şi în noi? Cum de a îndrăznit să plece cu un grup aşa de mare de copii spre o insulă aflată în mijlocul Dunării?

Va amintiţi de drumul până la punctul în care ne aşteptau bărcile?

Eu nu mai ştiu cum am ajuns acolo. Văd doar construcţiile late, cu lopeţi grele de lemn, manevrate de un singur bărbat.

Ne văd pe noi, copii încă, sărind, cu grijă, de pe mal, în ele. Le simt legănatul… Aud o voce puternică, ce ne spune să ne aşezăm imediat cum ajungem pe locul nostru şi să nu ne ridicăm pe parcursul traversării fluviului. Ne uităm, cuprinşi de fiorul necunoscutului, la curentul puternic de

124

apă ce trece pe lângă luntrea în care stăteam pe o scândură îngustă de lemn cenuşiu.

Citesc acum, în internet, că drumul măsura, de la Orşova la Ada-Kaleh, doar 3 km. Trei kilometri plini de nesiguranţă pentru un dascăl răspunzător de viaţa copiilor ce i-au fost încredinţaţi.

Astăzi, aici , în Germania, aşa o excursie ar fi de neînchipuit. Nimeni, dar absolut nimeni, nu şi-ar asuma această responsabilitate. Drumul ar trebui făcut cu un vaporaş aprobat de toate birourile de siguranţă ale transportului naval. Cu un grup de 40 de şcolari ar porni la drum cel puţin două cadre didactice. Dacă… dacă cineva ar porni într-o astfel de aventură, căci drumul spre Ada Kaleh a fost o reîntoarcere în timp.

Domnul nostru, căci nu-i pot spune tovarăş în gândul meu, ne-a călăuzit printre zidurile cetăţii, ne-a dus la moscheea din centrul insulei, unde ochii noştri mari de copii s-au minunat la vederea celui mai mare covor din lume… da, din lume… acestea au fost cuvintele lui…

La această vârstă fragedă se ţes visele, cresc poveştile în noi… Se nasc acele istorioare ce se vor povesti o viaţă întreagă.

Căci ceea ce eu admir şi acum în munca învăţătorului meu este – pe lângă faptul că a reuşit să facă din noi un grup unit de copii, care ţin unul la altul – modul în care a potolit acea sete de a şti, de a cunoaşte, de a descoperi.

Îmi amintesc de eclipsa totală de soare pe care am observat-o în curtea şcolii împreună cu toată clasa noastră. Aveam în mână un ciob de sticlă afumat pentru a ne feri ochii. Profesorul nostru ne spusese, cu câteva zile înainte, să îl pregătim, explicandu-ne şi pericolul de a privi îndelung în soare. Anii au trecut. Nu se mai permite folosirea sticlei afumate. Ştim că nu poate ocroti retina, iar cei ce nu

125

procură ochelari speciali privesc fenomenul pe ecranul computerului. O lume virtuală ne ia tot mai mult în stăpânirea ei. Curiozitatea copilului rămâne însă neschimbată.

Îmi amintesc şi de excursia făcută la crescătoria de viermi de mătase. Dudul era un copac des întâlnit, atât în Timişoara, cât şi în satele învecinate.

De curând, într-una din comunele dinspre Şag, am descoperit că toţi duzii au fost tăiaţi. Lipsesc… Şoseaua are un alt aspect, desigur mai modern. Aş spune că şi drumurile devin mature… Îmbătrânesc? Îşi pierd romantismul?

Totul în viaţă îşi urmează calea şi evenimentele au un sensul lor pe care nu întotdeauna îl putem înţelege în momentul desfăşurării lor.

În mod sigur, nu am înţeles nici eu, în acea vreme, de ce trebuie să învăţ, la orele de lucru manual, să cos nasturi. Dascălul ne ceruse să aducem o bucată de postav gros, un ac mare şi un nasture cu patru găuri. Am învăţat să-l coasem cu el împreună, după toată arta păstrată de generaţii întregi de soldaţi, o abilitate ce mi-am păstrat-o şi astăzi. Nu ştiu să croiesc paltoane, dar ştiu să cos nasturi…

Toate aceste activităţi, toate trăirile comune ne-au adus aproape unul de altul.

Nu orele de învăţat în tăcere creează prietenii.

Prieteniile se nasc în timpul pe care-l petreci împreună după-masa.

Prieteniile se nasc în timpul în care te joci, sărbătoreşti şi călătoreşti împreună. Prieteniile izvorăsc din timpul pe care-l dăruieşti şi ţi se dăruieşte...

126

Trepte

Urcam – dacă îmi pot descrie acţiunea astfel – scările largi şi înalte, tăiate dintr-un brad lipsit de noroc din Munţii Banatului. Mâinile sprijinite de treapta următoare se opreau uneori într-o aşchie, genunchii îmi erau juliţi de cea pe care tocmai mă aflam.

Simţeam mirosul înţepător al prafului ce se încinsese sub acoperiş. Podul casei de pe strada Fröbel nr. 13 era uscat de răsuflarea verilor fierbinţi. Lumina irizată se strecura străbătând particulele mărunte ale pulberii timpului, făcându-şi drum prin geamurile tăiate in structura de lemn, rănind ţiglele de un roşu aprins, aflate deasupra capului meu.

Ajunsă cu greutate în spaţiul uriaş, ce mi se deschidea ca răsplată a efortului depus, mă aşezam fericită pe ziarele vechi, întinse pe podea, alcătuind, alături de mulţimea nucilor puse la uscat, un nou ghemotoc, ce aştepta, în penumbră, trecerea zilei.

Mâinile mi se afundau în grămada maronie, răscolind, cu pasiunea lui Dagobert, în mormanul preţios. Mă aflam în tezaurul nucului bătrân, ale cărui ramuri îmi băteau la fereastră. Nucile uscate aveau sunetele clare ale castanietelor.

Liniştea era animată de ele doar în momentul ciocnirilor. Fără niciun ecou, se pierdea în jurul meu fiecare rezonanţă. Cred că de pe atunci ar fi trebuit să înţeleg puterea prezentului... Cel mai târziu, însă, atunci când sosise vremea micşorării treptelor, reuşind să le urc sărindu-le câte două deodată, fără a mă mai sprijini de pereţii văruiţi într-un alb orbitor.

Atmosfera misterioasă a unui album de amintiri, alcătuit din obiecte, mă rechema mereu în podul casei. Carafe de

127

cristal de Boemia, sfeşnice în stil baroc, ascunzându-se aici din cauza rănilor făcute porţelanului vişiniu - pictat cu medalioane albe, în care îngeraşii zburau fericiţi - , rochii iubite şi nepurtate, rafturi cu cărţi prăfuite, cizme de cauciuc, schiuri de lemn, cu legături Kandahar, bocanci, patine cu rotile, ce se strângeau, cu o cheie, de tocul şi talpa pantofilor, patine cu lama ascuţită a unui metal rece, săniuţa mică de lemn, alcătuită parcă dintr-un ştergător de pantofi, asemeni celor care se aflau la intrarea casei, şoşoni mari şi mici... Mărunţişuri ce ne aparţineau, mie şi părinţilor mei, mărunţişuri ce-mi readuceau bunicii, rămaşi necunoscuţi...

Podul era gâtlejul mut, ridicat spre cer, al unei case de două ori naţionalizate, în care însă ni se permisese să locuim în continuare.

În ultima toamnă petrecută în ea, băieţii vecinilor mutaţi de curând în curte, dorind să-şi însuşească benzina din motocicleta aflată în cămara de lemn alipită casei, au aprins o lumânare, pentru a vedea cât carburant se afla în tanc...

Flăcările răbufnite instantaneu au atins înălţimea plopilor ce străjuiau casa, dar podul şi-a ţinut respiraţia – ca de atâtea ori pe parcursul istoriei – , flăcările înălţându-se falnice şi drepte, de parcă ar fi vrut să atingă luna de deasupra lor, până la sosirea pompierilor... Da, acest pod îşi avea magia lui...

Mă aşezasem des şi pe treptele construite din cărămidă ale clubului sportiv SSE, fostul club Elöre, gândindu-mă cu plăcere la faptul că în acelaşi areal făcuseră sport şi părinţii mei. Treptele coborau spre Bega, spre pontonul aflat pe undele ei. Canotorii îşi aduceau bărcile din hangare, le lăsau încet pe apă şi trăgeau în ritmul cârmaciului lopeţile împotriva curentului... unul din puţinele locuri pe vremea aceea în care îţi puteai permite acest lux... Noi,

128

voleibalistele, săream pe trepte, când pe un picior, când pe amândouă, o miniatură a salturilor necesitate de-a lungul vieţii.

Rămâneam uneori ore întregi să privesc cursul apei, frunzele sălciilor, care se îndreptau, fără grabă, spre podul Modoş. Duminicile mă urcam pe bicicletă, pedalând pe poteca prăfuită şi îngustă a digului, oprindu-mă să mă odihnesc la picioarele acestui unic pod de cale ferată al oraşului, care traversa Bega trecând prin Iosefin. Avea o lungime de 35 de metri. Lăţimea lui, de exact de 11 m, permitea trecerea celor două şine de tren peste el. Privit de jos, părea însă mult mai îngust. Îmi amintesc de parcă totul s-ar fi întâmplat în această noapte.

Deschid cu tine poarta inconştientului…

Se făcea că mă plimb, alături de mama mea, sus de tot, pe podul devenit dintr-odată îngust ca şi sârma lui Strohschneider, legendarul dansator al înălţimilor din ţinuturile noastre. Privindu-mă de jos, de pe malul apei tulburi, mă vedeam micuţă, neajutorată, lângă parapetul de fier forjat, redus acum la mărimea unei pasarele dintr-o casă pentru păpuşi. Drumul se îngustase şi el... Neavând de ce să mă sprijin, căzusem...

Plutind, purtată de rochia mea desfăcută ca o paraşută, de acea floare de mac uriaşă şi darnică cu mine, ce mă lăsase uşor, abia simţit, să aterizez, în apa rece a Begheului, mă afundasem în cercurile formate ce-mi oglindeau, prin transparenţa apei, bluza albă, părul deschis şi lung, roşul aprins al fustei... Ştiam să înot...

Ieşită pe mal, nu-mi iertasem a doua zi mama, pentru că nu mă ţinuse de mână, pentru că nu mă susţinuse, lăsându-mă să mă prăbuşesc în adânc.

129

Câteva zile lungi am fost dezamăgită de ea... Uimită, citesc astăzi articolele de psihologie, care atestează că visele ne influenţează comportamentul din ziua următoare. Abia acum o înţeleg pe bunica mea, Omami, care, supărată, îmi spusese: „Cum de poţi visa aşa ceva!”

Deşi ştiam că totul era doar un coşmar, de câte ori urcam scările acestui pod, aveam o strângere de inimă. Şi când mă gândesc că pe vremea aceea nici nu ştiam că podul Modoş se mai numea şi podul sinucigaşilor!

Treptele multor scări m-au impresionat, întiparindu-se în amintirea mea.

Roma, Străßburg, Mont Saint Michel, scări înguste din munţi, trepte din marmură ale marilor artişti...

Şi totuşi, atunci când simt mirosul înţepător al prafului de vară, atunci când arşiţa pare să ardă totul, pulverizând până şi amintirile, atunci mă văd urcând, cu greu, treptele de lemn neceruite, pline de asperităţi şi aşchii, spre podul înfierbântat de basmele copilăriei mele...

131

Un dialog neobişnuit

M-am transformat într-o ceapă astăzi. Atâta doar că, în jurul meu, răspândesc un parfum uşor, exotic, şi nu eterele volatilizate ale sferei ce mă face mereu să lăcrimez în timp ce o decojesc. Mă întreb dacă, peste atâtea straturi de cămăşi, cămăşuţe şi alte bijuterii vestimentare, voi reuşi să-mi îmbrac paltonul şi dacă voi găsi modul ideal de a-mi adapta garderoba sălilor aglomerate ale muzeului.

Temperaturile au scăzut deodată. Fulgii de zăpadă imită fluturii albi ai verzei din grădini, iar vântul suflă neliniştit, căutându-şi direcţia. Mă grăbesc spre metrou. Paşii mi se lungesc pe nesimţite când zăresc ceasul de pe peron. În câteva minute va intra trenul, respirând uşor, în gara unde ne ascundem de frig, în casa scărilor, ca într-un gâtlej de balaur.

Da, iarna a sosit la mijlocul lui ianuarie, atunci când nimeni nu o mai aştepta. O iubită capricioasă, care nu soseşte la ora promisă, ci vine pe neaşteptate, surprinzându-şi iubitul cu o îmbrăţişare. Într-adevăr, vântul, aparent răcit şi lipsit de patimă, o caută cu furie, luând cu el fulare, şepci şi pălării pestriţe, născând, simultan, iritaţie şi voie bună.

Cât de neputincioşi suntem în faţa puterii dezlănţuite a naturii... Dacă acum câteva zile mă uimea prognoza cocorilor, care refuzaseră să ne părăsească ţinuturile, aţteptând aici sau în ţările învecinate sosirea primăverii, acum mă întreb îngrijorată cine îi va salva.

Lacurile îngheaţă – asemeni pasiunilor apuse – , anulând, peste noapte, orice tresărire a suprafeţei lor de argint viu. Trecătoare sunt visele, trecătoare anotimpurile, şi viaţa ce trece cu ele…

Gândul mă duce deja la tablourile pictorului Justus Juncker, care ne aşteaptă în cadrul expoziţiei Dialog der

132

Meisterwerke / Dialogul capodoperelor, din Muzeul Städel. Născut în iarna anului 1703 , la Mainz, Juncker pictează, în 1765, două tablouri mici (25,8 cm / 21,5 cm) în ulei. Tematica, natură moartă, se încadrează în şirul reprezentărilor care, în epoca barocă, ating apogeul – Vanitas vanitatum et omnia vanitas – persiflând deşertăciunea umană, vanitatea şi efemerul supus descompunerii.

Pe un soclu – asemeni celor ce susţin busturile împăraţilor – , se găsesc un măr şi, respectiv, o pară. Fructele coapte sunt deja în vizorul insectelor. Ideea genială a expoziţiei din Frankfurt am Main este de a prezenta cele două originale din colecţia Muzeului Städel, în vecinătatea imediată a picturii digitale, adusă de la Londra, realizată, în 2013, de artiştii britanici Rob şi Nick Carter.

În cele două picturi copiate tridimensional şi digitalizate în detaliu, muştele şi fluturii se trezesc la viaţă, zburând, prin spatele ramelor, dintr-un tablou în altul, de fiecare dată aterizând altundeva şi altfel. În opera lor, Transforming Diptych / Dublă metamorfoză, alegerea aleatorie preia rolul soartei, oglindind un „Memento mori” neprevăzut.

Ne aflăm deja în faţa lor şi tăcem, fascinaţi de dialogul artistic dintre ele.

Moartea este prezentă în sălile muzeului în forme multiple. Dacă asistăm la orbirea lui Samson, în grandiosul tablou al lui Rembrandt, aflat în colecţia Muzeului Städel – ştiind că răzbunarea îi va fi cumplită – , privim, cu respiraţia tăiată, decapitarea lui Holofern, în tabloul Artemisiei Gentileschi, realizat în anul 1612, la varsta de 19 ani. L-a pictat după ce a fost violată.

Cu un curaj deosebit, Artemisia Gentileschi şi-a inculpat violatorul, în vremuri în care doar femeile erau găsite în asemenea situaţii vinovate. Având, pe tot parcursul

133

procesului, sprijinul tatălui ei – în al cărui atelier a învăţat secretele artei picturale – , a dovedit, în faţa tribunalului, aceeaţi hotărâre cu care Iudit ucide tiranul care îi ameninţă poporul. Tabloul ei, măiestria cu care a mânuit pensula, tematica abordată l-au inspirat pe Rembrandt, care, în 1636, imortalizează momentul dramatic al relaţiei dintre Samson şi Dalila.

Cobor, cu tine, treptele albe de marmură… Încăperea pare tăiată în gheaţă. Din ea pornind, coridoarele ascund, într-un labirint nesfârşit, tablouri şi fotografii ale artiştilor contemporani. Surprinzător în acest cadru este tabloul Pluta Meduzei, o copie, efectuată în 1859 /1860, de Pierre-Désiré Guillemet şi Étienne - Antoine - Eugène Ronjat, după originalul pictat între 1817 şi 1819 de Théodor Géricault, care se află în colecţia permanentă a Muzeului Louvre.

În imaculatul sălii, se revarsă oceanul. Pluta este enormă, acoperind aproape întreaga suprafaţă, de şapte metri, ai pânzei. Dimensiunea ei, dramatismul faptelor petrecute, răvăşeşte ecranul sufletului. Géricault a expus-o în 1819 – ţinând secretă, până în ultimul moment, tematica, brizantă, din punct de vedere politic – tragedia celor 150 de naufragiaţi ai Meduzei, vapor care s-a scufundat pe ţărmul Mauritaniei.

Mă întorc… În spatele meu, suprafaţa neagră a lucrării realizate de Dierk Schmidt este întretăiată de benzi albe. Între ele sunt sugerate arme, refugiaţi, moarte… SIEV - Suspected Illegal Entry Vessel – termen folosit în Australia – aminteşte de scufundarea unui vapor cu refugiaţi în 2001... Ar putea fi şi vara anului 2015...

Stăm sub tavanul prin care cerul ne priveşte printr-o multitudine de cercuri transparente.

134

Deasupra noastră se găseşte pajiştea verde, pe care copiii se fugăresc primăvara. Asemeni unui joc de dimensiuni uriaşe, ferestrele rotunde de sticlă întrerup verdele ierbii.

Se apropie ora închiderii…

Simonetta Vespucci, nimfa lui Sandro Botticelli, venise la Florenţa, pentru a se căsători. Feminitatea ei a cucerit oraşul. Giuliano Medici, fratele renumitului Lorenzo il Magnifico, a desemnat-o „Regina frumuseţii” sale (regina della bellezza), în turnirul din 29 ianuarie 1475. Moartea ei timpurie, cauzată de o tuberculoză pulmonară – doar la un an după turnir, la vârsta de 23 de ani – precum şi pictura lui Botticelli au transformat-o într-o legendă.

Poate i s-ar fi potrivit versurile cu care poetul italian Fazio degli Uberti îşi descrie propria iubită, Aurelia:

„I look at the amorous beautiful mouth, The spacious forehead which her locks enclose, The small white teeth, the straight and shapely nose, And the clear brows of a sweet pencilling.“

„Mă uit la îmbietoarea, frumoasa ei gură, La fruntea tivită de cârlionţi, înaltă, La dinţii albi, mărunţi, la nasul mândru, drept Şi la sprânceana trasă de un penel măiestru.“

Dante Gabriel Rossetti traduce versurile lui Fazio şi pictează, în 1863, tabloul femeii senzuale, melancolice, portretul femeii iubite… feminitatea eternă…

135

Mă pregătesc de plecare. În holul de la intrare, privesc bustul lui Johann Friedrich Städel. O plăcuţă comemorativă îmi reaminteşte că Städel, acum 200 de ani, obişnuia să - şi salute personal oaspeţii şi să-i conducă prin colecţia lui. Îi zâmbesc, recunoscătoare. A dăruit oraşului o fundaţie care adăposteşte şi un institut de arte plastice, pe lângă o colecţie bogată, care mereu creşte.

Ultima donaţie a fost făcută în 2014, de doamna Dagmar Westberg, nepoata lui Oscar Troplowitz, inventatorul leucoplastului, al benzii de lipici Tesa şi al cremei Nivea. Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 100 de ani, a dăruit Fundaţiei Städel tabloul realizat în anul 1615 de Jusepe de Ribera. Pictura îl reprezintă pe Sfântul Iacob cel bătrân.

Porţile muzeului se închid incet… Paşii noştri răsună în seara rece, marcaţi de multitudinea de impresii, primind aripi… Dialogul nostru poate începe şi el...

136

O frântură de paradis

Mă las alintată de unduirea valurilor. În mine trăiesc palmele tale mângâietoare, ce mă susţin deasupra unui abis neliniştitor. Te simt atât de aproape de mine, încât abia îndrăznesc să-mi întredeschid ochii. Poate fi totul doar o iluzie?

Plutesc cu faţa spre cerul înnorat. Privesc mişcarea lor maiestuoasă. Albastrul răzbate uneori, în mod neaşteptat, ca şi acel gând senin, ce mă trezeşte din melancolia alunecării timpului colorat în cenuşiu.

Wiesbaden are multe băi termale. În acest bazin, aflat pe Muntele Soarelui (Sonnenberg) şi în care izvorul este răcit la 32°C, mă simt bine. Frumuseţea parcului ce-l înconjoară se îmbină cu arhitectura modernă, luminoasă, a clădirii. Înot în culoarea albastră a unui cer reflectat, nuanţă combinată cu reflexele verzi ale copacilor ce mă înconjoară.

Mă simt integrată într-un tablou viu, în care mă ajung şoaptele vântului. Frunzele sunt tivite deja cu ruginiul anotimpului ce se apropie. Aerul s-a răcorit brusc. Aburii conferă peisajului acvatic senzaţia irealului. Am impresia că înot în cer… Deasupra mea, săgetează papagali verzi, de culoarea neonului… Stop! Stop!

Să nu exagerăm, îmi spun şi încerc să mă trezesc din reveria ce m-a cuprins. Mă ridic în picioare. Papagalii rămân. Zboară, într-un pâlc de 20 – 30 de păsări verzi, deasupra bazinului, prin parc, cu o viteză ameţitoare. Scurt timp se opresc, odihnindu-se pe creanga unui copac din apropiere. Nu mai am nici o îndoială. Nu este o halucinaţie. Sunt păsări exotice, libere, ce zboară în Wiesbaden… Sau am ajuns eu în Paradis?

Cu ajutorul computerului, mă trezesc acasă la realitate.

137

Găsesc şi fotografia păsărilor „mele”. Da, oricât de absurd mi se pare, la Wiesbaden trăiesc, în libertate, de zece ani de zile, 1300 de papagali, din specia Psittacula Eupatria. Au o lungime de aproximativ 40 cm, reuşind să zboare cu o viteză ce atinge 70 km/oră. Se spune că specia a fost introdusă în Europa de Alexandru cel Mare.

După atâtea informaţii, mă simt ca după un duş cu apă rece. Am fost alungată din Paradis, dar, în suflet, voi păstra acea frântură din el, care îmi va înfrumuseţa şi în viitor visele…

139

În braţele îngerilor păzitori

Îl ascult fascinată. Este trecut prin menghina timpului. Un război mondial şi un infarct nu au reuşit să-i distrugă optimismul. I-au dăruit însă înţelepciune. Privindu-l, mi se actualizează cuvintele lui Friedrich Nietzsche: „Tot ceea ce nu te distruge, te face mai puternic“.

Vorbele i se rostogolesc din gură încet, fără grabă. Câte un zâmbet pare să dorească să le alinte o secundă. Mă priveşte prin sticla ochelarilor. Ochii îi sunt senini.

Peter Popper pare pierdut o clipă în imaginile trecutului. Stă asezat pe o piatră, căutând în ea sprijin. Îşi face propria psihanaliză...

„Nu puteam dormi noaptea pe vremea copilăriei. Îmi era frică de întuneric. Până când, într-o seară, bunicul, aşezându-se lângă mine, îmi spuse: În spatele tău, este Gabriel, în faţa ta, Mihail, la dreapta se găseşte Rafael, iar în stânga ta este Uriel. Deasupra, copile, da... deasupra ta, este Atotputernicul. Poţi dormi liniştit... ”

Din acel moment, somnul îi devenise senin. Apoi sosise însă războiul, răsturnând ordinea arhanghelilor păzitori.

Îmi place să-mi beau cu el cafeaua. Amarul este amar şi în ceaşcă, dar şi în cuvintele ce mă pătrund.

„Mi-am dorit mult să devin necredincios, după tot ce am trăit, dar nu am reuşit decât să mă întreb UNDE o fi EL, EL ce era pe vremuri deasupra mea... Nu pot să-l reneg. Curios, nu-i aşa?”

Bunicul lui – asemeni bunicului meu - îşi poartă probabil şi astăzi, pretutindeni, îngerii păzitori, încercând să ne ocrotească. Doar locul nu îl mai găsesc. Poate pentru că am uitat noi să stăm liniştiţi, dar poate şi pentru că am

140

rătăcit, de când ne ştim, în căutarea peticului de pământ, pe care să ne putem întinde şi adormi fără teamă.

Teama aceasta difuză, fără obiect precis, o cunoaştem. Probabil, purtăm în subconştient întreaga noastră istorie.

Îi iau de mână şi deschid poarta mare şi grea a sinagogii noi a oraşului Mainz, urbe în care viaţa îmi pulsează într-un ritm paşnic… cel puţin temporar…

Construcţia este modernă. A fost ridicată în locul sinagogii centrale vechi care, în „Noaptea de cristal” – la 9 noiembrie 1938 –, a fost incendiată. Arhitectul din Köln Manuel Herz a creat o sinagogă după forma cuvântului Kedushah (קדושה). Ne întâmpină lumina cerului.

Păşim în Kedushah… în sfinţenie… Deasupra dulapului Torei, se găseşte textul Cântării Cântărilor… cuvântul iubirii… al vieţii… al speranţei… al renaşterii …

Frumuseţea versurilor încântă. Martin Buber, Luther au tradus Biblia în limba germană. Interesantă îmi pare informaţia găsită în volumul Isaac Abraham Euchel: Arhitekt der Haskala.

141

Lucrarea scrisă de Andreas Kennecke, tratează activitatea străbunicului meu, fost elev al lui Kant care – deşi a citat pasaje din traducerile lui Mendelssohn, a dovedit o personalitate puternică, independentă, realizând o traducere a Bibliei în spiritul iluminismului iudaic, şi reuşind, astfel, să creeze o punte între religii.

O nouă traducere a fost făcută de Ruth Lapide. În cursurile ei, interpretarea Cântării Cântărilor îşi găseşte locul de elecţie, pe care îl are, atât în iudaism, cât şi în creştinism.

Cântarea Cântărilor... Versurile dragostei ne inundă, purtând în ele puterea tuturor îngerilor păzitori. În noaptea aceasta, somnul ne va fi lin...

143

Amor la pândă

Seara se lasă cu repeziciune in jurul meu. Prin ferestrele întredeschise se simte un vânt uşor, ce aduce mirosul frunzelor uscate în cameră. Şuşotitul tufişurilor de trandafiri mă face să zâmbesc. Deşi sunt la peste o mie de kilometri de grădina copilăriei mele, florile din curte îmi readuc copilăria.

Îmi amintesc de serile calde de octombrie din oraşul în care începusem să descopăr lumea. Aerul era mângâietor… Cocoţată pe un pat din lemn de nuc sculptat, ţineam în mână, timp îndelungat, câte o carte din biblioteca mamei mele.

Unul din albumele ei îmi era foarte drag. Coperta, îmbrăcată într-o pânză roşcată, avea o emblemă de aramă, cu medalionul scriitorului Jòkai Mòr. Treceam cu palma mea mică de copil cu multă afecţiune peste suprafaţa mătăsoasă. Urmăream cu degetul, încet, cu grijă urmele literelor aurite, mângâind adânciturile unui profil bărbos şi îngândurat. Cartea mi-o puneam pe genunchi, în timp ce îmi întindeam picioarele, ascultând zgomotul surd al sandalelor mele ce cădeau pe parchet.

Astfel pregătită, mă adânceam în minunatele detalii decorative, ce se găseau pe fiecare pagină. Multe dintre ele aveau motive florale. Era o ediţie jubiliară, din timpul apogeului Jugendstil-ului. Acoperite cu o filă transparentă, se întrevedeau, în timpul răsfoirii cărţii, reproducerile colorate ale unor picturi de epocă. Lipite pe un fundal de un verde pal, se trezeau la viaţă sub privirile mele.

De pe una din paginile albumului mă privea, de după o perdea, un copil cu păr lung şi cârlionţat, apropiat de vârsta mea. Ne uitam surâzând unul la altul şi, cu degetul

144

pe buze, ne promiteam păstrarea secretului nostru. În seara următoare, mă grăbeam să-l reîntâlnesc…

Cu atât mai dureroasă a fost acea după-masă în care am descoperit lipsa carţii „mele” din vitrină. Zadarnic am căutat-o printre albumele ştiute. Dispăruse… Văzându-mi întristarea, mama mi-a explicat că s-a hotărât să o dăruiasca şcolii maghiare de băieţi din Fabric – numită, simplu, în Timişoara doar „Pipos - iskola” – , la care predase până atunci. O ascultam vorbind… Ochii mi se închiseră încet şi, în vis, îmi reveni prietenul, care, cu degetul pe buze mă făcea atentă să nu-l deconspir. Somnul îmi era lin şi visele frumoase.

Anii trecuseră pe nesimţite. Fustele îmi rămăseseră scurte, codiţele mi-au fost tăiate şi, în locul fetiţei, căuta acum o tânără printre cărţile bibliotecilor.

Există atâtea cărţi frumoase… atâtea ediţii unice, minunate… şi, totuşi, în amintirea mea trăia încă acel album, editat în anul 1909 la Budapesta.

Viaţa m-a învăţat, însă, că despărţirile sunt inevitabile. Ne despărţim mereu, de oameni apropiaţi, de locuri iubite, de obiectele pe care le-am îndrăgit. Am părăsit locurile copilăriei mele de aproape treizeci de ani. La plecare, nu putusem lua, în acel geamantan de 20 kg aprobate, niciuna din cărţile mele cu mine. Mi-am reînceput viaţa aici, în Vestul Europei. Mi-am creat o nouă bibliotecă.

M-am adaptat vieţii noi, internetului, corespondez, în prezent, virtual şi doar foarte rar pe calea scrisorilor tradiţionale, parfumate… Într-una din zilele în care Fortuna şi-a amintit de mine, am întâlnit pe monitor un nou prieten, care, aflând că vorbesc ungureşte, mi-a povestit despre un album jubiliar, pe care-l moştenise. Volumul trata viaţa lui Jòkai Mòr. Mi-a trimis şi fotografii minunate, colorate. Una dintre ele se numea Amor la

145

pândă… Nu-mi venea să cred. În faţa mea se afla „cartea copilăriei mele”, acea ediţie excepţională, realizată de Pesti Naplo, la Budapesta, în anul 1909.

Cartea „emigrase” la Haifa şi fusese moştenită de noul meu prieten, originar şi el, ca şi mine, din Timişoara. În familia lui, nu mai citea nimeni în limba maghiară şi, mişcat de reîntâlnirea mea cu această ediţie, ce trăia încă în mine, dorea să mi-o dăruiască. Ochii mi-au fost inundaţi de lacrimi.

La doar o lună după ce ne-am cunoscut virtual, ne-am întâlnit. Cartea mă aştepta. Mi se părea incredibil… O ţineam din nou în mână, o mângâiam … Am găsit repede pagina cu micul meu prieten. Mi-a zâmbit punându-şi degetul pe buze… Psssst!... În noaptea aceea avusesem din nou un somn lin şi vise frumoase.

Noi toţi trăim într-un ciclu al despărţirilor şi regăsirilor… Este însă un cadou al vieţii dacă Amor ne pândeşte sosirea şi nu ne uită…

146

Ascensorul de Shabbat

Îmi întredeschid ochii cu grijă... Sunt la etajul trei al hotelului Palm Beach din Acco. Fereastra camerei priveşte spre mare şi mă aştept ca lumina soarelui de dimineaţă să fi preluat deja locul umbrelor nopţii mediterane.

Uimită de priveliştea unui cer cenuşiu, profilat deasupra valurilor, mă ridic din pat, cu gândul la ceşcuţa mea de cafea matinală. Plouă... la sfârşitul lunii mai... încă una din minunile acestor zile petrecute aici, în Israel. Plaja este udă. În depărtare, văd câteva bărci, legănându-se sub zidurile vechi ale cetăţii. Sâmbăta aceasta promite să fie plăcută. Drumul spre Ein Hod va fi lipsit de neplăcerile create de caniculă.

Adâncită în imaginile zilei trecute, păşesc în sala de mese, dominată de un bufet abundent. Cu un instinct sigur, mă îndrept spre locul unde ştiu că se află maşina de făcut espresso. Lipseşte... Lipseşte şi bucătarul – cu şapca lui albă şi înaltă – care, cu o zi înainte, făcuse papara aici, în sală. Este Shabbat... nu se apasă butoane, mi se explică. Apa fierbinte este într-o cisternă argintie, graţioasă, pusă pe masă.

Ridic degetul... Nu am nici un buton la îndemână, deci mişc cu el, precaută, mânerul cisternei. Apa se revarsă clocotind peste praful de cafea solubilă. Rotesc linguriţa, urmărind cercurile furtunii pe care-o declanşez într-o ceşcuţă... Îmi pregătesc, cu mare atenţie, salata. Alcătuiesc un peisaj mort din frunze verzi, aranjez şi câţiva peştisori de culoare roz, felii albe de caşcaval şi mă îndrept mulţumită spre masa la care prietenii mei se regăsesc la începutul zilei. Ce atmosferă paşnică...

Ştirea următoare sparge însă ritmul molcolm al timpului.

147

Maşina spre Ein Hod porneşte în zece minute. Trebuie să împachetez rapid. Scena se precipită... Îmi las farfuria pe masă. Cu regret mă uit la cafeluţă, o gust şi o abandonez în grabă. Alerg la ascensor, îi zâmbesc tinerei mame cu cei trei copii ai ei, care stă nemişcată în lift. Mă mir că rămâne pasivă. Preiau iniţiativa şi apăs pe butonul cu numărul 3, declanşând totodată un sunet strident. Aştept să pornească ascensorul, dar nu se întâmplă nimic. Mai apăs încă o dată. Sirena sună din nou. Femeia se uită la mine şi-mi spune liniştită: „Ascensor de shabbat... porneşte singur...” Mă uit nedumerită la ea... probabil că n-am înţeles, îmi spun. Porneşte singur? Unde? Când?

Într-un astfel de moment ţi se dezvăluie întreaga ta neajutorare. Simţi dintr-o dată că soarta nu se găseşte în mâna ta. Este un act de adâncă filozofie... da, este un adevărat act biblic... Simt cum fatalismul mă copleşeşte. Aştept... Şi, într-adevăr, ascensorul porneşte, dar... nu urcă. Mă trezesc, într-un mod neaşteptat şi absolut nedorit, în pivniţă, lângă studioul de sport. Încerc să ies din această strâmtă încăpere, care mă poartă în ritmul ei pe unde îşi doreşte, dar nu mai este posibil. Liftul ţâşneşte în sus şi se opreşte la etajul 6. Reuşesc să mă eliberez şi să-l părăsesc la timp, înainte de a-şi începe coborâşul, încet, încet, etaj cu etaj din nou spre subsol.

Ajunsă în camera mea pe scările de serviciu, îmi arunc hainele în geamantan şi, cu un sentiment de înţelepciune proaspăt dobândită, cobor cu el scările spre holul hotelului.

Excursia la Ein Hod poate începe. Sufletul meu este pregătit pentru multe surprize...

148

Gânduri de octombrie

M-a acoperit pătura toamnei… Într-o lumină aurie, mă înfioară răcoarea vântului… Luna octombrie este frumoasă la noi. Copacii îşi împodobesc coroana rărită, compensând trecerea verii cu minunatele culori furate din comoara curcubeului de primăvară. Asemeni unor dive cochete, par să fie dominaţi de vanitatea de a-şi încânta privitorii. Foşnesc în adierea vântului, aruncându-şi pletele multicolore într-un areal pe care-l stăpânesc cu suveranitate. Obişnuiesc şi astăzi, la fel ca şi în timpul copilăriei mele, să mă plimb prin parcurile inundate de mormanele de frunze ce acoperă pământul umed al dimineţii, răspândind mirosul uşor înţepător al descompunerii.

Ultima zi de şcoală, de dinaintea vacanţei, a început plăcut. Ne-am întâlnit, din nou, în formaţia unui cvartet, în trenul electric, care ne duce, în fiecare dimineaţă, spre Frankfurt am Main. Timpul ne trece aşa mai repede. Ţin minte că începusem conversaţia cu articolul ce-l citisem, în zori, despre experimentul mult criticat al înscenării operei La Bohème la Salzburg. Informaţia se dovedise a fi un impuls. Ne călăuzise şerpuind de la baletul modern – în care solistul scuipă într-un lighean şi-şi toarnă un acvariu plin de apă peste cap – până la compoziţia lui John Cage, As slow as possible/ Pe cât de încet posibil. Faptul că nu eram de aceeaşi părere înflăcărase conversaţia. Panta rhei, la fel că şi muzica minimalistă, nu are prea mulţi adepţi. Ne trezisem din somnolenţă în timpul dezbaterii.

Trecusem prin aeroport şi, totodată, la evenimentele anunţate la sfârşitul săptămânii. Apropierea avioanelor ne amintise festivalul organizat cu ocazia zilei internaţionale One Sky, one World. Regretasem că nu voi vedea multitudinea zmeielor, ce se vor ridica pe dealurile ce se înşiră pe valea Rinului. Ştiusem că voi fi la Berlin. Şi acolo

149

se organizaseră, la 14 octombrie − într-unul din multitudinea parcurilor oraşului − , minunate serbări ale văzduhului. Se înălţaseră, spre abisul albastru, micuţele zmeie japoneze, alături de impresionante figuri transparente. Tot atunci s-a desfăşurat şi Festivalul Luminilor. O parte a clădirilor, Domul, Piaţa Potsdam şi alte edificii importante au fost illuminate în mod artistic.

Mă văd şi acum plimbându-mă cu tine pe străzile fremătând de oamenii grăbiţi ai serii. În partea de est a capitalei, într-o zonă greu accesibilă mult timp în trecutul apropiat, sunt mereu evenimente culturale încântătoare. Îmi amintesc cum am stat, pierdută în nemişcare, cu mâna ascunsă într-a ta, admirând turnul televiziunii ce-şi schimba culoarea trecând prin toate nuanţele cuprinse între roşu şi violet. Se transformase într-un cameleon uriaş, în mijlocul pieţii Alexander, la un pas de minunatele muzee ale unei metropole pline de mişcare şi viaţă, în care încă nu s-a instalat nici armonia arhitecturală şi nici cea a mentalităţii locuitorilor ei.

Savurasem timpul liber… Toamna la Berlin a fost plină de soarele întâlnirilor şi al unui octombrie darnic. M-am reîntors în cotidian cu muzica conversaţiilor în suflet şi cu aroma pizzei italiene – făcute de un armean prietenos, care nu dorise să-şi amintească de nici un fel de evenimente istorice – pe limbă. Poate are dreptate, îmi spun acum, uşor mirată de perspectiva nouă ce mi se dezvăluie. Se simte bine la Berlin, restaurantul îi aparţine, clienţii sunt internaţionali… Tava cu fructe şi cafeluţa mi-o dăruise. Ce idilă perfectă…

Ascult ştirile… Un băiat de 20 de ani a fost – în timp ce-mi degustam vinul roşu în pizzeria de care ţi-am povestit – , la doar câteva străzi scurte de mine, atacat de şapte bărbaţi. Ziarele ne anunţă că nu va supravieţui. Unele zmeie se prăbuşesc şi în ziua de One Sky, one World…

150

Scurt reportaj de vacanţă

Uneori plecăm fără să ne luăm rămas bun şi revenim cu sentimentul de a nu ne fi despărţit nicio secundă.

Unde am fost?

Într-un minuscul port, situat la vărsarea râului Uecker – cum se numeşte în Mecklenburg-Vorpommern, sau Ucker, în Brandenburg – în estuarul Mării Baltice (Ostsee).

Am fost într-o localitate unde găseşti prietenie cu cartofi prăjiţi pentru 6, 50 Euro, dacă dai crezare tăbliţei din faţa restaurantului.

Peisajul, când te apropii de ţinuturile din nordul Germaniei, este dominat de păduri de pini. Mi-a amintit de coasta Atlanticului... de Aquitaine... de Mimizan Plage... unde, de fapt, am fi dorit să ne petrecem vacanţa şi unde, ani de-a rândul, m-am avântat în valurile unui ocean neliniştit, am cules scoici de forme şi mărimi impresionante, care şi astăzi se găsesc pe pervazul ferestrei mele, într-un coşuleţ, aşezat cu grijă lângă pietrele pe care încă le mai adun, ca pe vremea copilăriei...

Coasta de nord are un peisaj molcom, senin, cu o paletă lirică de forme şi culori... Contraste creează doar vântul, care, în acest an, a bătut puternic şi în acest anotimp, aducând cu el nori grei, infiniţi, care se contopiseră cu orizontul şi cu suprafaţa apelor cuprinse în îmbrăţişarea braţelor de nisip ce formează estuarul. Ploaia a biciuit aproape tot timpul. Plimbările pe plajă au fost însă cu totul şi cu totul fascinante, într-un echipament aproape la fel de potrivit ca al marinarilor şi pescarilor din ţinutul acesta. Cizmele şi pelerinele de cauciuc au rezistat, mai bine decât umbrelele, manifestărilor climei specifice Balticii. Am savurat ieşirile în vântul puternic, m-am bucurat de picăturile de ploaie ce cădeau pe fruntea, pe obrajii, pe

151

pleoapele mele... În puţinele ceasuri însorite, am admirat albastrul brusc, neaşteptat, al unui cer şi al unei mări dintr-odată liniştite şi înseninate, de un azur intens...

Ueckermünde are două porturi, unul pe râul care trece prin centrul oraşului, unde singurul pod existent se ridică la trecerea vapoarelor şi a corăbiilor cu pânze, şi unul foarte mic, aflat pe Brackwasser, rezultată din amestecul undelor sărate a Marii Baltice cu râurile dulci ce se revarsă în estuar. Este un loc romantic, unde poţi mânca peşte de apă dulce şi oceanic, unde te poţi dărui liniştii şi frumuseţii unui peisaj ce-şi schimbă culorile din ceas în ceas...

Strângeri de inimă am avut la vederea străzii Judengasse ... la descoperirea, pe pavaj, a pătratelor de aramă – găsite în multe oraşe din Germania şi din afara ei – în care sunt gravate numele, data naşterii şi data deportării evreilor care au trăit în clădirile în faţa cărora au fost implantate în trotuar. Gunter Demnig, un sculptor din Köln, a iniţiat acest memorial dedicat victimelor regimului nazist... Le-a numit Stolpersteine, adică pietre de care te împiedici, care-ţi opresc pasul grăbit…

Un sentiment de îngrijorare m-a cuprins şi la vederea afişelor, foarte numeroase, ale partidului radical de dreapta... Erau lipite la o înălţime la care nu ar fi reuşit să rămână nici măcar o noapte în oraşele din vestul Germaniei sau în Berlin... Dar mă găseam în estul ţării...

Am fost într-un micuţ orăşel, unde ordinea este perfectă, cuţitele din sertarul locuinţei de vacanţă fiind puse toate cu lama în aceeaşi direcţie, unde lista, de patru pagini, a inventarului îţi este arătată în momentul semnării contractului de închiriere şi pe care, lângă cele 44 de cărţi, sunt enumerate şi cele două suluri de hârtie igienică.

Am fost într-un orăşel, în care totul şi nimic nu este perfect... Am fost pe această planetă...

152

Pe marginea orizontului

Briza serii mă ridicase, cuprinzându-mă încet. Mă lăsam purtată în depărtare de ea… Sentimentul de nelinişte dureroasă ce mă alungase dispăruse. Locul lui îl luase pacea unui adânc lipsit de valuri… abisul emoţiilor amorţite…

Drumul se găsea în faţa mea. Mărginit de gânduri, tivit de dorinţele şi visele care-mi călăuziseră zilele şi mai ales nopţile, se îndrepta, ca o alee umbrită de arbori, spre viitorul care mă aştepta.

Le auzeam murmurul pe treptele ce urcau dintr-un adânc, doar bănuit, al subconştientului meu.

Timpul mă părăsise. Secundele, minutele, orele se roteau în caruselul golului lăsat de speranţa ce murise în mine. Vacuumul creat îmi absorbise simţurile. Mă pierdusem în nemişcare. Aşteptarea devenise a doua mea natură… nu, de fapt, eu eram aşteptarea… Împietrisem în rigiditatea orologiului fără arătătoare…

Într-un moment de izbândă asupra letargiei, mă ridicasem şi părăsisem încăperea. Uşa rămăsese larg deschisă în urma mea. O auzeam zbătându-se în vântul despărţirii, care mă purta tot mai departe…

Da, m-am lăsat purtată în depărtare de briza serii…

Marea mă întâmpinase învolburată, scufundată în nuanţele culorii unui cer cenuşiu. Vântul sălbatic mă cuprinse cu putere, lipindu-mi rochia de coapse.

Mă retrezisem la viaţă. Revenită dintr-o transă adâncă, priveam – cu ochii plini de mirare ai copiilor – zborul pescăruşilor. Nu se îndepărtau niciodata prea departe de ţărm, nu se avântau niciodată prea sus…

153

Unde rămăseseră acei vulturi ai înălţimilor ce mă fascinaseră? Ploaia îmi biciuia obrajii. Genunchii îmi erau îngheţaţi, iar tălpile micse scufundau în nisipul umed.

Deodată, în această imensitate fremătătoare, reveniseră în mine imaginile primelor mele încercări de zbor. Din înalţimea luminoasă a farului, văzusem, pe acea vreme, contopirea valurilor cu orizontul şi simţisem chemarea îmbrăţişării acestui unghi magic.

Acum, după o perioadă incomensurabilă de timp, stăteam din nou pe ţărm şi ştiam, că de data aceasta, voi atinge infinitul.

154

Carnaval pe malul Rinului

Răsfoiesc prin albumul amintirilor. Plouă cumplit, vântul şuieră... Răbufneşte cu furia războaielor învecinate continentului nostru îmbibat deja cu sânge. Rosenmontag – o zi de luni neobişnuita – marchează în fiecare an sărbătorirea Carnavalului. Furtuna din acest an a oprit însă desfăşurarea lui în multe oraşe, în care măştile – şi nu mă refer acum la cele ale sufletului – au rădăcini adânci. Recitesc descrierea Carnavalului din anul dedicat fraţilor Grimm. Iubesc poveştile… Dăruieşte-mi puţin din timpul tău şi lasă-mă să-ţi citesc rândurile mele.

Ieri m-am culcat cu găinile… Da, m-am culcat cu găinile, în timp ce prinţesa fraţilor Grimm a făcut acelaşi lucru cu o broască râioasă. Nici măcar metamorfoza broaştei în prinţ nu a dat naştere unei zicale asemănătoare în limbaj. Nimeni nu spune: „M-am culcat o dată cu broaştele”...

Am sperat că se va schimba totul în anul 2013, anul fraţilor Grimm. Se organizaseră pretutindeni, de-a lungul „străzii basmelor” din Hessen, acţiuni culturale deosebite. Poate vom vorbi cândva de o noapte dormită broască sau de somnul lipsit de vise al frumoasei adormite… Trăiesc în apropierea oraşului Hanau. Aici s-au născut Jacob si Wilhelm Grimm. Nici Kassel, localitatea unde au copilărit, nu este departe. Acolo se păstrează exemplarele primelor culegeri de basme adunate de ei. Acele Handexemplare din anii 1812/15 care se găsesc in muzeul oraşului Kassel şi sunt componente ale tezaurului Memory of the World UNESCO. Câţi dintre noi nu au tremurat serile, ascultând aceste poveşti. Atmosfera lor sumbră, plină de tainicele vorbe ale unei lumi scufundate în mituri şi legende ne scăldau în frică, menţinând însă vie speranţa în binele mereu învingător. Poate şi eu am visat un basm noaptea trecută… Nu ştiu...

155

De trezit însă, m-am trezit târziu, asemeni marilor leneşi, numiţi de specialişti Folivora, în germană chemându-se Faultier, iar în engleză Sloth. Informaţia aceasta importantă mi-am luat-o din Google, fără de care n-aş şti nici măcar că nu au vezică urinară. Cred că ar trebui invidiaţi… Nu se grăbesc, îşi reglează singuri metabolismul şi cine ştie încă ce…

Am dormit toată noaptea buştean. Nu crenguţă... Buşteanul rămâne nemişcat, într-o moarte aparentă, pe locul unde l-a ajuns oboseala arborelui. Uneori mai apare, în mod surprinzător – desigur doar pentru un om sceptic –, respiraţia unui mugur, într-un rid al scoarţei. Crenguţa se mişcă încă în bătaia vântului serii, îşi mai cântă serenadele frunzelor. Cum ar fi să dormim crenguţă? Neliniştiţi, sub mângâierea vântului? Aşteptând un sărut? O mângâiere? Sau, simplu, doar sosirea primăverii?

Carnavalul se desfăşoară, mai ales în oraşele aflate pe malul Rinului, în toată dimensiunea lui surprinzătoare. Dacă, acum câţiva ani, în regiunile evanghelice ale Germaniei, această sărbătoare, ce alunga viscolul iernii, abia era amintită, astăzi este sărbătorită cu mare vervă şi în Frankfurt am Main, unde deseori ies sute de mii de oameni pe străzi, pentru a urmări defilarea carelor pregătite, de diferite asociaţii, timp de un an de zile. Cifra rămâne si acum modestă, în comparaţie cu milioanele de costumaţi, ce cântă şi dansează în Mainz, Köln şi Düsselldorf.

Ţin minte defilarea din Rottweil. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea în care acest obicei îmi era încă nou, am fost invitată de a vedea o sărbătoare a măştilor allemande. Sculptate din lemn, m-au impresionat prin uniformitatea lor. Mă aflasem deodată în mijlocul unor siluete similare, îmbrăcate într-o mantie lungă, verde, ce purtau o mască de lemn cu nas mare şi buze roşii. Aceste măşti pot fi

156

purtate doar de cetăţenii de baştină ai oraşului Rottweil sau de cei care locuiesc de cel puţin zece ani acolo. Nici dreptul de a le fabrica nu-l deţine oricine. Manufactura are o mare tradiţie şi se moşteneşte din tată în fiu. Atmosfera misterioasă, periculoasă, pe care o creează culisele crimelor descrise în cartea lui Carl Zuckmeyer, Die Fastnachtsbeichte / Carnival Confession, era omniprezentă.

Mă gândesc acum la el. Oare cum s-a simţit în 1933, când toate operele lui erau interzise? Refugiindu-se, în ultimul moment, înainte de arestare, reuşise să meargă, în anul 1938, la Zürich, apoi, trecând prin Paris şi Rotterdam, a ajuns în Statele Unite. Alfred Döblin îl descrise ca fiind prototipul unui „Halbemigrant”, doar jumătate emigrant, deci o persoană care nu se regăsise cultural în noua sa ambianţă. Zuckmeyer s-a reîntors după război – în 1946 – în Germania.

Da... carnavalul mi-a reamintit permanent de măştile lumii…

Înfiorată, simţindu-mă în lumea basmelor lui Grimm și în acelasi timp aspirând spaima emanată de crimele povestirii lui Zuckmeyer, am trecut printre umbrele renăscute ale evului mediu. Măturile lor lungi şi aspre se ridicau uneori pentru a scutura iarna de pe mine. Prin deschizătura îngustă a măştilor nu puteam vedea ochii celor ce se apropie.

Brusc imi reapar ochii triști din fotografiile lui Pierre Gonnord. Orbi, rroma… săraci… oameni aflaţi la marginea societăţii… Uneori este bine că purtăm măști…

Îmi beam cafeluţa şi ascultam radioul. Asemeni oricarei zile, reintrasem în cotidian cu o emisiune locală care mă informa despre ce se întampla în jurul meu, adăugand s ştirilor locale şi cele din lumea mare. O știre uimise globul.

157

La 11 februarie 2013 la ora 11:46 s-a retras Benedict al XVI – lea din funcţia sa papală. Anunţase că până în data de 28 februarie își va implini misiunea, apoi se va retrage într-o mănăstire. Un act absolut neobișnuit. Cine dintre marii conducători ai lumii a renunţat vreodată voluntar la puterea ce o deţine? Cred că au trecut sute de ani de cand o papă a demisionat. Într-adevăr, doar în anul 1294 papa Coelestin V s-a retras din motive de conștiintă. Ne mândream cu Benedict al XVI-lea, cu Ratzinger. Toţi vorbeau de el. Părăsise la vârsta de 86 de ani furnicarul măștilor umane.

Ce zi deosebită a fost totuși – contrar așteptărilor mele – prima zi de carnaval din februarie 2013…

Da… astăzi este Faschingsdienstag / Lăsatul secului… Scriem anul 2016... Vântul vijelios a ușurat activitatea celor ce sunt răspunzători de siguranţa festivităţilor. O mare parte a activităţilor tradiţionale au fost sistate. Dezamăgirea ia în stăpânire mulţimea costumată dar încet, încet, bucuria Carnavalului învinge. Costumele ce străbat străzile sub ploaia neîndurătoare sunt pline de fantezie. Unele lipsesc... Într-un articol publicat la 20 ianuarie 2016 în Wirtschafts Woche poliţia ne sfătuia să nu purtăm măști agresive. Piraţii, poliţiștii, indienii poartă prea multe arme în timp ce surorile medicale și stewardesele sunt prea atractive…

Mă întreb ce vor face cei ce sunt agresivi sau atractivi în costumul lor dăruit de natură… dar nu toate întrebările găsesc vreodată un răspuns...

159

Din amintirile unei rochii de vară

Iată-mă ajunsă într-un moment al existenţei mele, care mă deprimă profund. Stau atârnată de un cârlig. Ţinuta elegantă, pe care aş avea-o încă, dispare în această postură. Au trecut două zile rotunde de când alte mâini mă pipăie, mă trag peste un bust – recunosc, foarte frumos – mie însă necunoscut. Şi când mă gândesc câte am trăit plimbându-mă cu ea, ocrotind-o şi scoţându-i trupul în evidenţă… Această fiinţă nerecunoscătoare! M-a lăsat aici, în urma paşilor ei, plecând în lume.

Am iubit-o… Îmi plăcea să-i simt pielea uşor înfiorată în bătaia vântului. Zorile unei veri târzii îi răcoreau pielea. Deseori mă netezea cu palmele, lipindu-mă de şolduri, de abdomen, în timp ce eu mă mulam tot mai strâns pe coapsele ei, alunecând uneori. cochet, discret. în sus. Zâmbeam când mă trăgea cu repeziciune la locul meu... Ce timpuri am petrecut împreună! Ce timpuri!

Cred însă că a sosit momentul să mă prezint. Sunt o rochie de vară, croită dintr-un material subţire, elastic, de culoarea apelor întunecate ale oceanului, pe care îl iubise mereu cu ardoare. Din loc în loc. flori mărunte, abia vizibile, îmi dăruiesc farmecul gingăşiei. I-am lăsat spatele liber. Şi în această dimineaţă simt cum răcoarea o face să tresalte uşor, muşcată de frig. Nu este pentru prima dată când, după acele îmbrăţişări fierbinţi ale lunilor trecute, vara a surprins-o, în dimineţile unui august schimbător, cu atingerea rece a celor ce pleacă.

Pregătindu-se să întâmpine toamna, va uita şi ea, în graba ei născută de emoţia momentului, că-şi va dărui căldura unui anotimp ce o va tempera cu raţiunea vântului sau împrăştiindu-i amintirile. Simt atingerea mâinilor ei reci pe ţesutul meu fin.

160

Nostalgia mă cuprinde acum, când retrăiesc în gând momentul în care ea s-a despărţit de domnul Şió, un adevărat „Totum Factum” al sinagogii ortodoxe din Iosefin. Era înainte de emigrare. Mă purtase cu mare plăcere şi în acele momente.

În ciuda luminii stridente a lunii iulie, mă revăd într-o stare impecabilă – nefăcând niciodată parte dintre acele rochii hipersensibile, mereu şifonate dintr-o cauză sau alta – , în penumbra apartamentului, aflat pe una din etajele palatului construit în stilul secesiunii vieneze la încrucişarea străzii Preyer cu strada Fröbel. De câte ori n-am trecut, unduindu-mă în pasul ei, pe lângă această clădire frumoasă, fără să-i ştiu numele.

Cred că nici ea nu era conştientă de faptul că se află în Palatul Pisica. Construcţia, aprobată la 28 iulie 1911 şi terminată – în maniera renumitului arhitect budapestan, Ödön Lechner – în anul 1912, ne-ar fi dus pe amândouă cu gândul, prin mii de asociaţii, la felinele graţioase din desenele animate, transmise pe ecranul alb-negru al televizorului, ce avea un program redus de două ore pe zi. Cum o cunosc, ar fi dedus, probabil, că însăşi denumirea palatului este izvorul numărului mare de pisici găsite în toate colţurile lui.

Ce supoziţie greşită! Analog cărţii lui Eric-Emmanuel Schmitt, Domnul Ibrahim şi florile din Coran, în care nici arabul străzii Rue Bleue nu este arab şi nici strada nu este albastră, Palatul Pisica nu-şi trage numele de la pisici. Alexandru Pisică era proprietarul ei. Dar să ne întoarcem la pisicile… pardon… la oile noastre.

O revăd, în acea primă săptămâna din luna iulie a anului 1985, urcând scările pentru a se despărţii de acela care se îngrijea ca treburile sinagogii de pe stradă Fröbel să se desfăşoare într-o normalitate bine stabilită. Ştia că el îi

161

cunoştea părinţii, bunicii, o ştia şi pe ea din fragedă copilărie.

Regreta că pleacă… Probabil că în mintea lui se înşirau, în acele momente, numele familiilor din Iosefin ce aleseseră deja calea emigraţiei. Erau greu de găsit cei zece bărbaţi necesari pentru desfăşurarea rugăciunilor. În ultimele luni, telefonul suna la noi tot mai des dis-de-dimineaţă. În urma unei scurte conversaţii, singurul bărbat adult al familiei sărea pe bicicletă şi, înghesuindu-şi beretă în buzunar, pornea spre sinagogă, pentru a fi al zecelea membru al minianului.

Şió era un bărbat înalt, trecut de prima tinereţe. Ochii lui păreau şi mai întunecaţi sub borul pălăriei negre pe care o purta mereu. Avea tenul smead şi buze umede, roşii. Ascultase cu tristeţe cuvintele ce purtau în ele despărţirea. Fixându-i privirea spusese: Te vei reîntoarce la mine... Fără a face o pauză, adăugase apoi, rapid, aruncându-i o privire însoţitorului ei: „Cum de o laşi să iasă cu rochia aceasta pe stradă?”

Oh, ce jignită m-am simţit! Auzindu-i însă râsul, mi-am regăsit curajul. Avea un râs care-i încorpora opinia, reflectând felul ei de a vedea lumea înconjurătoare. Se destăinuia, astfel, fără răutate, fără supărare, într-un mod simplu. Râzând… Repetase şi ea greşeala din tinereţe a bunicii sale, care, vizitându-şi familia ortodoxă din Viena îmbrăcată într-o bluza decoltată, a pierdut dintr-o dată toată simpatia şi afecţiunea ei.

Nu o ajuta, în acel moment, cu nimic nici faptul că părul ei lung şi bogat îi acoperea spatele. Călcase legile… Cu toate acestea, despărţirea a avut loc sub cupola unui zâmbet cald. A înţeles-o… Sper că şi atunci când anii au trecut, fără ca ea să se reîntoarcă în comunitatea pe care el o îndruma.

Îmbracă-mă şi ieşi cu mine în ploaie. Lacrimile cerului spală întotdeauna durerea…

163

Zece minute de toamnă timişoreană

Te voi lua de mână astăzi şi te voi ruga să mă însoţeşti, doar zece minute, prin toamna timişoreană a amintirilor mele. În mod curios, o asociez cu ritualuri bine stabilite, periodice…

Ţi-am povestit deja despre culesul nucilor în timpul copilăriei mele. Acest eveniment se reîntorcea în fiecare toamnă cu preciziunea unui ceas astronomic.

Şi deschiderea anului şcolar se încadra în această categorie. În fiecare an, la 15 septembrie, porneam spre şcoală, făcând acelaşi drum, într-o plimbare liniştită. Pornisem, la început, cu ghiozdanul pe spate, schimbându-l apoi, după ce am crescut – mândră şi fericită – , cu o servietă neagră, atârnată de umăr.

Cele zece minute de drum, pe care le vom petrece, acum, împreună, mă duceau de la colţul străzii Fröbel (astăzi strada Iuliu Maniu), pe lângă sediul pompierilor – botezat cândva „casa cu băieţi” – , spre colţul străzii Văcărescu, pe care locuiau bunicii şi mulţi dintre prietenii mei.

Ştiam că în acel punct voi simţi aroma seducătoare a ciocolatei făcute la „Kandia”. În curtea fabricii, locuiseră, pe vremea buburuzelor şi a fluturilor viselor mele, amicii noştri, care plecaseră de mult în lumea cea mare.

Ţin minte că, în timp ce părinţii noştri îşi luau rămas bun unii de la alţii, prietenul meu „mai mare” îmi explicase, pe terasă, cum se înşurubează părţile acelui Lego din metal, pe care mi-l dăruise. Una din lăzile lor micuţe şi foarte masive, confecţionate cu grijă în scopul emigrării, ne-au dăruit-o la plecare. Piraţii şi-ar fi putut ascunde acolo comoara, noi însă am împachetat în ea - 20 de ani mai târziu - doar câteva tablouri aprobate de secţia de „Patrimoniu”.

164

Pe drum, în trenul care-o purta spre vest, a încercat cineva, fără succes, să o spargă. De atunci dormitează în pivniţă, încercând să-şi revină din acest şoc.

Ne accelerăm acum paşii, bine? Altfel voi ajunge după ce clopoţelul a sunat de intrare şi explicaţiile pe care le-aş da ar fi „politic incorecte”. Tema plecării şi poveştile despre cei plecaţi sunt puse – în călătoria noastră în trecut – sub semnul strict al tăcerii.

Pe Bulevardul 6 Martie trecem acum pe lângă casele naţionalizate, în care stăteau puţinele rude din partea tatălui meu. Samu bàcsi, Erdös Samuel, era o mică legendă a familiei noastre. De o vitalitate ieşită din comun, se recăsătorise a treia oară – din dragoste – la vârsta de 90 de ani. Îl văzusem odată, din tramvai, mergând la întâlnire, cu un buchet de violete în mână. Iren Tante stătea la Maria şi-l aştepta. Era o femeie mărunţică, zâmbitoare, de 80 de ani, cu trăsături plăcute.

Samu bàcsi, în calitatea lui de inginer de cale ferată, contribuise la construcţia traseului dintre Turnu Severin şi Orşova. Mama era convinsă că, din deformaţie profesională, ne construise şi vila din curte, în forma unui tren. Interesante sunt şi cele două diplome pe care le primise la Viena în anii 1905 şi 1917. I-au fost acordate, atestandu-i-se meritele speciale în timpul Imperiului Austro-Ungar. Povestea, mereu, râzând, despre timpul în care tramvaiul cu cai trecea prin faţa casei.

Birjarul-vatman îi striga prin fereastra deschisă: „Jò reggelt mèrnök ùr!” (Bună dimineaţa, domnule inginer!).

165

Diplome acordate inginerului şef, Samuel Erdös, de împăratul Franz Joseph

Actul păstrat la Arhivele Naţionale din Budapesta

166

Szekernyés János îi aminteşte prezenţa în cartea sa, Temesvár kövei / Pietrele Timişoarei. Erdös Samu, inginerul conducător al departamentului de cale ferată Timişoara, a fost membru în comitetul de primire a delegaţiei sosite de la Budapesta, cu ocazia inaugurării, la 12 octombrie 1913, a terenului de sport Chinezul – numit aşa după Paul Chinezul (Kinizsi Pál).

Arhiva din Budapesta păstrează adeverinţa ce i s-a acordat, de către Loja din Timişoara, la 11 mai 1917, cu ocazia delegării lui la Întrunirea din Budapesta a francmasonilor. În şedinţa din 12 mai 1917, s-a înfiinţat Comitetul pentru Pace / Békebizotság, care a încercat – din păcate, fără succes – să poarte tratative cu Germania, în scopul încheierii păcii. Germania şi-a manifestat încă în anul 1914 dezinteresul pentru astfel de discuţii. Toate datele le găsesc în articolul cercetătorului Takaró Mihály – Szabadmüvesek és Trianon/ Francmasonii şi Trianon – , publicat, la 21 septembrie 2009, în revista Trianon / Trianoni szemle. Autorul subliniază rolul pozitiv, pacifist, al francmasonilor, reabilitându-i, după ani lungi de calomnie.

Samu bácsi şi-a păstrat spiritul viu până la vârsta de 97 de ani, când ne-a părăsit. Primii paşi pe lună l-au interesat la fel de mult ca şi dezvoltarea oraşului, nepierzându-şi bucuria de a savura o conversaţie lângă un pahar de vin roşu şi un grătar bine făcut. Deşi auzul îi era afectat, ştia ce merită a fi perceput.

Oprirea în faţa casei lui a fost prea lungă. Va trebui să ne grăbim acum.

Vezi clădirea mare de pe bulevard? Este Ambalajul Metalic, o fabrică de jucării din tablă pentru copii. Plăcile metalice erau viu colorate. Îmi amintesc de un titirez mare, ce imita sirenele în timp ce se rotea, de un motociclist, ce strălucea în toate nuanţele culorii albastre şi de un carusel, care

167

ameţea, rotindu-se, figurile desenate pe el. Poate te-ai jucat şi tu cândva cu astfel de jucării.

Sus de tot, sub acoperiş, era o locuinţă mare, în care lumina se strecura, parcă, prin crăpăturile învelişului de ţigle. Aici locuia unul dintre colegii mei de clasă, care se mutase, de curând, cu mama lui, la Timişoara. După câţiva ani scurţi, însă, cei doi îşi continuaseră strămutarea mai departe, scufundându-se într-o tăcere absolută, lipsită de orice ecou sau rezonanţă. N-am crezut niciodată că spaţiul şi timpul pot înghiţii prietenii adevărate, de aceea mi-am imaginat, de-a lungul anilor, tot felul de scenarii dramatice. Tu ştii, însă, că fantezia mea este prolifică. Sper să fi fost doar uitată.

Am ajuns acuma cu tine până la şcoală. Clădirea mare a fostei Notre Dame – clădire ce şi-a schimbat mereu numele, asemeni unei mirese nehotărâte – mă aşteaptă. Voi intra cu acea strângere de inimă, pe care o simţeam, pe vremuri, la poartă, la controlul uniformei şi al numerelor. Sistemul şcolar este, întotdeauna şi pretutindeni, oglinda societăţii.

Ce repede mi-a trecut cu tine timpul! Am reparcurs împreună o scurtă secvenţă de drum din viaţă mea şi a oraşului…

168

Imagini de iarnă

Primii fulgi de zăpadă, născuţi din îmbrăţişarea rece a lunii decembrie, îşi fac piruetele deasupra tufişurilor adormite de trandafiri... Stau în faţa ferestrei, plină de acea admiraţie ce mă cuprinde mereu la sosirea lor. Învăluită încă în lumea viselor, simt cum se trezeşte copilul din mine. Reapar dintr-un adânc palpabil dorinţele, amintirile, conştientizând istoria iernilor trecute. În farmecul plutitor se găsesc imaginile plimbărilor cu săniuţa.

Mă văd înfofolită, cu un manşon de blană atârnat de gât, încălzindu-mi mâinile în moliciunea plăcută. Şoşonii negri de cauciuc, având mici butoni negri – asemeni nasului umed al unui câine pierdut pe strada rece – , sunt traşi peste pantofii de lac şi mă apără de umezeală. Râzând de plăcere, urmăresc paşii tatălui meu, înfundaţi în zăpada ce acoperă pavajul străzii. Şi el îşi apără pantofii de piele cu galoşi. Mă trage cu putere peste suprafaţa devenită alunecoasă.

Sfoara s-a întins între noi, despărţindu-ne şi unindu-ne totodată. Ca şi toate firele vieţii... îmi spun acum, în timp ce privesc spre telefonul ce sună. Vocea soseşte din atmosfera străzilor roase de timp ale Braşovului, continuând în mod firesc o conversaţie întreruptă de curând. Câteva minute mai târziu, îmi beau cafeluţa cu un prieten din Timişoara, privindu-ne surâzând pe Skype. Îmi trimite imaginile unei Timişoare în plină sărbătoare. Piaţa Operei pare aprinsă de flăcările jocurilor de artificii.

Tarabele deschise îmbie trecătorii cu bunătăţile din ajunul sărbătorilor. Această primă duminică de decembrie se anunţă, în ciuda zăpezii, plină de căldură...

169

Şi în localităţile din Germania s-au deschis târgurile de Crăciun. Serile sunt inundate de lumină, copiii ţin în mână fructe înmuiate în ciocolată, se bea vin fiert, aromatizat cu scorţişoară, cuişoare şi felii de portocale.

Pe sobe mici de tablă se prăjesc castanele. Parfumul lor se amestecă cu cel al turtei dulce, al cârnaţilor şi al migdalelor caramelizate. În aer se ciocnesc, pentru a se împrăştia din nou, o multitudine de cântece tradiţionale. Pieţele sunt acum viu colorate şi arhipline. Cea din Mainz se găseşte într-un pătrat de un colorit medieval fermecător, aflându-se sub ocrotirea unei catedrale impozante, ridicate timp de 20 de ani, la dorinţa arhiepiscopului Willigis. Acesta ridicase aproape concomitent, în anul 990, pe dealul cel mai înalt al oraşului Mainz, şi biserica Sankt Stephan.

Primise această însărcinare de la împărăteasa Theophanu, văduva şi urmaşa lui Otto al II-lea, care murise, bolnav de malarie, la 7 decembrie 983. Intenţia arhiepiscopului era să realizeze aici centrul religios al imperiului, o “coroană” spirituală.

Willigis a ales în mod conştient şi numele bisericii, Stephan. Însemnând, în limba greacă veche, coroană. Da, biserica Sankt Stephan din Mainz avea menirea de a deveni ceva cu totul şi cu totul deosebit. Nici bombardamentul din 27 februarie 1945 nu a distrus întregul ansamblu. După război edificiul a fost din nou reclădit, împreună cu centrul istoric al oraşului.

Nemurirea şi acea aureolă aparte, care o caracterizează, i-au fost însă dăruite de două personalităţi mari: un prelat şi un om al artei. Biserica Sankt Stephan a devenit absolut unică în Germania, datorită celor nouă vitralii create de Marc Chagall.

170

Este cunoscut faptul că maestrul, după cel de-al doilea război mondial, a refuzat să creeze lucrări de artă în Germania.De data aceasta, însă, Chagall nu a proiectat doar ferestrele, ci le-a realizat personal, lucrând la ele, din anul 1978, până la moartea sa, survenită în 1985.

Ce a reuşit să-l determine să-şi schimbe părerea?

O întâlnire inedită, pe drumurile surprinzătoare ale soartei, a devenit izvorul unei prietenii adânci, a făcut posibilă renaşterea simbolurilor de înţelegere între poporul evreu şi poporul german. O întâmplare, care dacă n-ar fi adevărată, ar intra în antologia anecdotelor.

Ţi-o povestesc acum, într-un glas şoptit, în această breşă a anului ce respiră poveşti...

Mă revăd în oglinda timpului oprit. 1986... Monsignore Klaus Mayer mă chemase în biroul său. Acum stau aşezată în faţa lui şi îl ascult povestindu-mi cum s-a dus personal la Marc Chagall, pentru a-l ruga să vină la Mainz. Şi-a povestit viaţa destăinuindu-i artistului – şi în acelaşi timp şi mie, cea care nu-i solicitasem ajutorul – minunea supravieţuirii sale în timpul nazismului.

„Tatăl meu era evreu”, îl aud spunând... „Părinţii m-au ascuns – salvându-mă astfel – în mănăstirea benedictină Ettal. Din recunoştinţă, am preluat religia catolică”.

Cuvintele lui, în rezonanţa încăperii, plină de cărţi, mă impresionează adânc. Dintr-un regal scoate un album cu fotografiile vitraliilor. Mi-l dăruieşte, zâmbind...

Acum înţeleg că a activat toată viaţa pentru realizarea înţelegerii dintre religia iudaică şi cea creştină. Conştientizez că a primit în anul 1985 de la Vatican titlul de Monsignore pentru meritele sale deosebite. În anul 2000 a fost trecut în Cartea de Aur a Fondului Naţional Evreiesc,

171

apoi au urmat nenumărate ordine de merit ale statului german, ale oraşului Mainz...

Ascultăndu-l, realizez, însă, că, pentru el, gestul cel mai mare de recunoaştere a fost făcut de acest artist cu un spirit liber şi recalcitrant. Am convingerea că, de fiecare dată, când privirea i se odihneşte pe albastrul seren al ferestrelor –care te fac să te simţi în înălţimea cerului infinit, populat de personaje biblice – , simte acea linişte pe care ţi-o oferă împlinirea unei misiuni. Până în ziua de astăzi Monsignore Klaus Mayer organizează meditaţii pe marginea vitraliilor făcute în biserica „lui”.

Următoarea meditaţie va avea loc de Hanuca... sărbătoarea iudaică a luminilor şi a speranţei... Voi merge să-l ascult. Voi intra pe poarta bisericii Sankt Stephan şi voi fi întâmpinată de marele candelabru cu şapte braţe – da, nu cu cele opt ale candelabrului de Hanuca – , fiindcă intrarea acestei biserici catolice este marcată de Menora, simbolul religiei iudaice... şi simbolul prezenţei Celui de Sus în artă...

172

Prăjitura de sfârşit de an

Sfârşitul lunii decembrie mă reimplantează în grădina brazilor ninşi ai copilăriei mele. În bucătăria cu ferestrele mari, deschise spre spaţiul feeric al peisajului de iarnă, mă văd încălzindu-mă la flacăra aragazului. Aroma ce se răspândeşte din cuptor mă învaţă că aşteptarea îşi are farmecul ei.

O bucurie, un freamăt uşor, cu perspectiva unui deliciu cert… Ce fel de plăcere ar fi, dacă preludiului nu i-ar urma degustarea ? Ce sens ar avea freamătul, fără dezlănţuirea furtunii? Dar să nu divagăm astăzi în descrieri senzuale. Ai putea rămâne fără reţeta pe care ţi-ai dorit-o atât de mult.

Mama făcea, la fel ca în fiecare sfârşit de an, Beigli. Prăjitura rămânea proaspătă săptămâni de zile, feliile umplute din belşug cu mac sau nuci păstrându-şi timp îndelungat aroma. În Timişoara, ţi se putea întâmpla să mergi, spre primăvară, în vizită şi să o mai primeşti lângă cafeluţă.

„Şi ne-au servit din nou cu… Beigli!” era o expresie mult iubită de cabaretişti, fiind preluată de toţi cei care îşi doreau, în taină, schimbarea meniului.

Pregătirea ei era un act festiv. Îmi urmăream mama preparând aluatul. Într-un castron, freca 1/ 2 kg de făină albă, trecută prin sită, cu 250 g de unt. Un ou întreg şi două gălbenuşuri aşteptau pentru a fi folosite. În laptele călduţ (100 ml), dilua un pacheţel de drojdie uscată şi, neaşteptand să fermenteze, îl amesteca cu făină, 75 ml de smântână, o lingură de zahăr pudră şi cu ouăle pregătite. De pe vârful de cuţit, sarea se răspândea, ningând scurt, sub răsuflarea mea de copil pierdut în uimire. Mâinile ei se mişcau pline de vigoare, lovind aluatul de peretele vasului, până acesta se desprindea uşor, fără să se lipească.

173

Formând patru sfere de aluat, asemănătoare bulgărilor de zăpadă, le punea deoparte, îndreptându-şi toată atenţia asupra umpluturii de mac şi nucă.

Fierbea un kilogram de mac măcinat, cu atâta lapte, cât necesita metamorfoza într-o pastă cu densitatea ideală, pentru a fi pusă, după răcire, pe foiţa de aluat întins înainte să dospească. Îl aromatiza cu coajă de lămâie, scorţişoară, vanilie, stafide înmuiate peste noapte în rom, 5 sau 6 linguri de gem de caise şi zahăr după gust. Stratul subţire de marmeladă de caise readucea parfumul verii, dăruind, totodată, aluatului impermeabilitatea necesară. Umplutura de nucă trecea prin acelaşi procedeu.

Cele patru batoane de aluat, care aveau toată umplutura pusă la mijloc, erau unse cu gălbenuş de ou amestecat cu smântână. După ce erau împunse cu furculiţa, pentru a nu plesni în cuptorul încălzit în prealabil la 170°C – 200°C, începea perioada de punere la încercare a răbdării, marcată de tensiunea în care simţul olfactiv primea funcţia de senzor. După 40 de minute, prăjitura era gata. Culoarea maronie a suprafeţei dădea semnalul scoaterii ei rapide din soba încinsă. Doar după răcirea ei completă, puteau fi tăiate primele felii.

Acum, când eu fac această prăjitură, îmi cumpăr kilogramul de mac gata preparat. Adaug, deseori - la fel astăzi – , amestecului coajă de portocală şi lămâie glasată, tăiată mărunt.

Ai observat? Am folosit gem de portocale, în locul marmeladei de caise, pentru a unge foile de aluat. Aceste variaţiuni nu vor schimbă însă tonul de bază. Beigli va rămâne mereu un concert al simţurilor, o prăjitură tradiţională a copilăriei mele.

Cum o găseşti? Nu-i aşa că rotunjeşte aroma cafeluţei?

174

Doar câteva gânduri

Aş dori să povestim puţin, acum, când un an se desparte de noi iar cel nou îşi aşteaptă intrarea pe scenă. Să ne împărtăşim doar câteva gânduri. Mă uit la tine şi tac, însă. Mă bucură să ştiu că avem câteva minute ale noastre, dar astăzi cuvintele nu mi se leagă unele de altele, asemeni perlelor…

Zâmbesc deja. Spun „perle” şi asociez cu acest cuvânt imaginea unui şir de mărgele mari, negre, de sticlă, cumpărate la fondul plastic. Era unul din acele şiraguri care îmi înconjurau strâns gâtul, contrastând cu luminescenţa pielii bronzate, în vara timişoreană, şi care accentua rochia roşie pe care o purtam.

Mă revăd în holul cinematografului Arta, aflat în cartierul copilăriei mele, Iosefin. Uşile s-au deschis, mă pregăteam să intru în sala de spectacole, când – probabil printr-o mişcare neatentă, când mi-am aranjat părul – am rupt firul subţire ce le ţinea. O ploaie de picături săltăreţe s-a revărsat prin mulţime. Sunetul lor clar, pe pardoseala de piatră şlefuită, a atras atenţia celor din jurul meu, care – citindu-mi uimirea în ochi – au început să le culeagă şi să mi le pună în palmele deschise. Stăteam în mijlocul încăperii cu braţele întinse în aşteptare, râzând de bucurie. În câteva minute le recuperasem pe toate… Filmul? L-am uitat. Am păstrat doar imaginea unui ajutor spontan, ce mi s-a oferit fără să-l invoc. Cred că astfel de momente, deşi aparent minore, lipsite de strălucire, ne înfrumuseţează viaţa. Sau ne-o salvează…

Iată ce mi s-a întâmplat într-una din vacanţele de iarnă pe muntele Semenic. Hotărâsem să petrec o săptămână singură pe pantele înzăpezite. Urcasem cu schiurile. Rucsacul îmi apăsa umerii tot mai greu, în timp ce seara începuse să se lase lăptoasă peste mine. Ceaţa înghiţise

175

încet, încet, pădurea, zgomotele, tot… Tăcerea era palpabilă şi umezeala mă pătrunsese. Cărarea putea duce oriunde.

Mă simţeam asemeni unui vehicul ce nu avea voie să deraieze. Schiurile alunecau între timp pe un platou şi ştiam că pe undeva trebuiau să se afle cabanele… Dar unde? Oboseala îmi îngreuna paşii şi opririle mele deveniseră dese. Mi se făcuse rău. De frică să nu mă prăbuşesc în zăpada moale, îmbietoare, din jurul meu, îmi încolăcisem în jurul încheieturii mâinilor cureaua de piele a beţelor de schii. Le înfigeam cu putere în cărarea bătătorită de câte ori făceam un popas.

La un moment dat, s-a ivit în faţa mea un câine alb, cu blana neîngrijită. S-a apropiat de mine, distanţându-se din nou. Văzând că eu nu îl urmez, s-a reîntors şi a repetat acţiunea, până ce am făcut câţiva paşi în direcţia lui. A fost o ultima sută de metri a unui Maraton al cărui pocal era supravieţuirea.

După câţiva paşi tărăgănaţi, rămâneam mereu sprijinită de beţele mele. Căţeluşul se aşeza şi mă privea cu răbdare. Nu era un animal de rasă, nu era un Bernhardiner obişnuit să salveze oameni. Nu avea nici măcar o sticluţa cu ţuică la gât… M-a dus însă astfel până la cabana centrală… De atunci mă gândesc mereu la el ca la o mică minune, cu o mare recunoştinţă.

Poate mă aflasem rătăcind după floarea albastră a lui Novalis… Poate am eşuat în această expediţie atunci, în viscolul iernii, dar nu mi-am pierdut niciodată nici dorul de ea şi nici speranţa de a o găsi într-o zi, „căci nu comorile sunt cele ce mi-au deşteptat o atât de neasemuită dorinţă… dor îmi este însă măcar să zăresc floarea albastră”, misterioasa mea floare de câmp… Fie să avem parte de privilegiul de a-i cunoaşte parfumul, de a-i savura măcar o dată în viaţă, prezenţa…

176

O zi aproape obişnuită de iarnă

M-am trezit şi astăzi înaintea ceasului meu deşteptător. N-am să înţeleg niciodată de ce anume, dar, de fiecare dată, mă simt învingătoare asupra acestui măsurător al timpului, în momentul în care apăs pe butonul „tăcerii” .

Pe vârful picioarelor, cu uşurinţa felinelor, mă strecor în camera de lucru. Cafeluţa umple, cu aroma ei îmbietoare, spaţiul adormit al încăperii. De pe monitorul computerului, îmi fac cu ochiul mesajele sosite pe aripile nopţii. Sunt multicolore, ca ţi aripile fluturilor de primăvară. Roşul cifrelor de pe Facebook, galbenul pliculeţului care-mi anunţă Mail-urile ţi portocaliul punctului de pe Skype, îmi dovedesc. încă o dată, că lumea s-a globalizat, într-un spaţiu virtual.

Din căldura plăcută a camerei, privesc dansul fulgilor. Ninge… O pătură nouă de zăpadă acoperă peisajul citadin. Albul înfrumuseţează strada şi acest atrium, flancat de locuinţe şi birouri. Într-un colţişor, se înalţă, îngheţat, trandafirul uitat acolo, în zilele unui ianuarie îngăduitor. Este lumânarea argintie a lunii februarie.

De două, trei zile, am o mică răceală. Nu mă deranjase până acum prea mult, dar astăzi simt că vocea nu-mi va reveni nicicum. După al treilea ceai de muşeţel şi salvie, pe care-l beau cu disciplina unui om hotărât să-ţi continue activităţile cotidiene, mă dau bătută. Ceea ce numisem, râzând, ieri, o „răceală clarinet” se dovedeşte a fi, totuşi, o „răceală cobză”… Recunosc că nu înţeleg nici acum de ce un instrument cu coarde exprimă un fenomen căruia o trompetă i-ar fi mai potrivită…

În fine… Rezolvarea acestei probleme de origine etimologică şi semantică o voi amâna. Va trebui să merg întâi la specialist.

177

Orelistul din vecini are ore de consultaţie de la 7.

După cele zece minute, în care eu mă scuz, în sala de aşteptare, că nu pot decât şopti, iar vecinul meu de scaun se scuză că nu mă poate auzi, mă ia în primire medicul.

Nu necesită decât câteva minute fugitive pentru a-mi spune că am o laringită acută. Interdicţia de a vorbi îmi sugerează cadoul ce-l voi face familiei astăzi, de ziua Sfântului Valentin. Voi tăcea! Indiferent ce se va întâmpla, ce mi se va spune, voi tăcea! Zâmbesc deja la efectul surprinzător al acestui fenomen…

Paşii mă poartă pe strada în care urmele se vor amesteca în curând, pierzându-se… Florăriile, magazinele de dulciuri sunt pline cu inimioare şi cu inscripţii de „Valentinstag”, ziua lui Valentin. Culorile roşu şi roz predomină în vitrine.

Undeva, afară, pe stradă, mai doarme cineva. Fie să-l apere simbolul iubirii de frig…

Mă întreb de unde ne provine această sărbătoare. Episcopul Valentin din Terni a fost decapitat în secolul al III-lea. Un secol mai târziu a fost sfinţit.

Cum de a devenit însă simbolul îndrăgostiţilor? Poate pentru că „ne pierdem capul” când iubim?

Dar este, într-adevăr, peste tot în lume, astăzi, ziua îndrăgostiţilor?

Am citit undeva că, în Japonia, astăzi femeile dăruiesc ciocolată şefului. O lună mai târziu, de „White Day”, vor primi, la rândul lor, ciocolată albă.

În Coreea de Sud, cei care, în 14 februarie şi în 14 martie, nu au primit cadouri îşi plâng necazul la data de 14 aprilie, în ziua „neagră”. De „Black Day” se mănâncă macaroane cu sos negru…

178

În Italia, unii aruncă de pe pod lacăte, cu numele celui drag, în apă, pentru a-şi „lăcătui”, pe veci, dragostea. La Verona, se fac concursuri de scrisori de dragoste…

Hmmm… Frumos… Mă şi văd pe balconul Iuliei, ascultând epistolele fierbinţi, sau scriindu-le lui Romeo, în lumina unei lumânări, la căldura focului.

În Finlanda, însă, 14 februarie este Ziua Prieteniei. Se trimit cărţi poştale şi cadouri anonime prietenilor. Acest gest de mare dăruire sufletească mă impresionează.

Îşi trimiţi gândul cel mai bun fără să aştepţi mulţumiri… fără să aştepţi o reciprocitate a sentimentului.

Recompensa ta este însăşi existenţa unui astfel de prieten drag…

179

Meditaţii

Traducător: Alexandru Nass

Îţi aminteşti? Era un drum anevoios drumul pe care ni-l alesesem... Ne ducea prin regiuni neexplorate. Solitudinea ne era tovarăş veşnic. Ţinta se afla încă în negură şi, cel puţin temporar, atât de departe, încât noi, prospectanţi pereni, mai degrabă o consideram pierdută.

De ce nu ne decretam eşuaţi? Ce ne dădea energia de a rămâne pe drum?

Pornisem – exploratori pe un făgaş ademenitor – şi la început nu ştiusem nimic despre strigătele disperării, care stăteau la pândă. Deşertul speranţelor muribunde, unde umorul devenise victima secetei, ne era nu numai necunoscut, ci şi de neînchipuit. Flacăra optimismului se înteţea mereu în inimile noastre... tocmai datorită acestui deficit al imaginaţiei? Sau din lipsa de experienţă şi necunostinţă de cauză? Oare numai lumina lunii proiecta tablouri fermecătoare pe ecranul sufletelor?

Nopţile ne dăruiau azilul sigur al pântecului matern. Adânc împăturiţi în somn percepeam chemarea infinitului. În astfel de momente, îmi doream să-mi întind braţele până la lună... degetele mele ar pipăi vise tezaurizate de milenii şi le-ar împărţi generos rătăcitorilor prin deşertul neexplorat. Mă visam furând-o. Ardeam de dor să urmez vocaţia colecţionarului de vise. Vedeam feţele uşurate, relaxate, cu ochi miraţi şi plini de lumină... simţeam cum fericirea îmbobocea în sufletele amorţite, devenind o floare puternică.

Din păcate, noaptea mă părăsea din nou... Desculţă, adânc înrădăcinată în nisip, realizam, la răsăritul soarelui, intangibilitatea astrelor cereşti.

181

Întâlnire cu urechea unui iepuraş

Trenul intrase şerpuind de câteva minute în gara centrală a oraşului. Forma lui elegantă, aerodinamică, marcată de o linie orizontală roşie, ce îl străbătea în toată lungimea, se proiecta pe fundalul dominat de „zgârie norii” care i-au dăruit aşezării porecla de Manhattan.

Uşile au fost rapid asaltate de mulţimea călătorilor încărcaţi cu bagaje multicolore de toate formele. Nu-mi rezervasem de data aceasta un loc. În timpul prânzului nu porneau mulţi la drum. În afara de aceasta, în fiecare oră pornea un accelerat spre Berlin.

În rucsacul meu micuţ – un adevărat city-rucsac – se aflau câteva lucruşoare cărora li se potrivea acest diminutiv. Pulovere, pantaloni şi lenjerie de schimb... În cele două zile, pe care doream să le petrec în capitală, vremea ar putea să mă surprindă cu capriciile ei.

Deşi îmi place neprevăzutul, capriolele născute din instabilitate nu m-au încântat niciodată. Aşa că mi-am luat cu mine încă un fular, mănuşi şi o beretă roşie ca focul. Ne găseam încă în ultima zi de februarie şi cine nu-şi aminteşte de fulgii de zăpadă care te pot surprinde împreună cu sosirea mărţişorului?

Compartimentul larg avea multe locuri libere. M-am afundat, cu plăcerea şi febra născute din neliniştea aşteptării, în fotoliul ce m-a cuprins în îmbrăţişarea pernelor albastre. Pe masa din faţa mea se aflau deja sticluţa cu apă şi volumul de povestiri al lui Ştefan Zweig, Fantastica noapte. Nuvela cuprinde evenimente aproape mistice petrecute pe un parcurs de 6 ore. O perioadă de timp doar ceva mai lungă decât cea necesitată de drumul pe care-l voi parcurge. Oare mă va cuceri magia cuvintelor, în timp ce tunelurile ne vor înghiţi mereu şi mereu? La un

182

moment dat ne mişcam paralel cu un alt tren şi scena din Trenul de Paddington al Agathei Christie m-a determinat să mă uit spontan la ceas. Ora 16:50… Şi tu îmi spui că nu există coincidenţe!

Vizavi cu mine, tânăra reîntoarsă din Alpi, al cărei snowboard se odihnea, cu bocancii înfipţi deasupra capului meu, se adâncise într-un joc probabil foarte palpitant pe smartphone. Ne-am zâmbit scurt. Ne simţeam încă bine.

Prin ferestrele ermetice ale expresului, peisajul se accelerase şi fascinaţia copacilor ce alergau, pentru a ajunge din urmă pădurea de care aparţineau, mă ţinea prinsă în mrejele ei. Era aceeaşi senzaţie ca şi în timpul copilăriei mele... Doar nasul nu-l mai lipeam de suprafaţa rece de sticlă.

Încet, încet, soarele apuse şi în lumina crepusculară admiram clădirile luminate, gările prin care treceam cu o viteză razantă. Arhitectura uşoară, aeriană a edificiilor moderne de sticlă mă fascinează mereu. Lumina înfrumuseţează tabloul nopţii, asemeni detaliilor renăscute din amintirile care ne luminează viaţa.

Mă îndreptam spre o citadelă care reuneşte binele şi răul, progresivul cu înspăimântătorul, istoria continentului şi totodată a familiei mele. În centrul unui amalgam de sentimente contradictorii, îmi conştientizasem existenţa muzeelor superbe, a concertelor şi expoziţiilor de artă din galeriile mici sau mari, aflate pe străzi ce pulsează zi şi noapte, cu locuitori aflaţi mereu în mişcare, într-o lume colorată. Fiecare colţişor din această aglomerare de clădiri şi oameni este un nou oraş, totul seamănă cu imaginile alcătuite din cioburile de sticlă colorată ale caleidoscopului copilăriei. Pe acela l-am iubit. De ce n-aş putea învaţa să iubesc şi Berlinul? Ce mă opreşte? Ce mă opreşte?

183

În tren este frig... Ne tragem pe noi puloverele, paltoanele, fiecare ce are la îndemână. Însoţitoarea trenului ne dă dreptate. Deşi ar trebui să avem 22,5°C în compartiment, aerul ce suflă peste noi atinge doar 13°C. În ochi ni se citeşte nedumerirea şi resemnarea. Duzele deasupra capului nostru nu pot fi închise. Stăm înfofoliţi şi se vede clar pe noi că dreptatea, care este de partea noastră, nu ne poate încălzi. Cu mănuşile îmbrăcate nu mai doresc să citesc. Mă scufund în gândurile mele şi mă bucur de revederea ce mă aşteaptă. Sunt printre puţinii care coboară la ultima staţie a şarpelui de gheaţă: Berlin - Gara de Est

Deşi Berlinul este străbătut de o reţea de cale ferată cu nenumărate gări, aflate în oraş, ICE – ul, care este un expres ce leagă citadelele una de alta, are doar trei opriri pe traseul interior al municipiului: Berlin Spandau, Gara centrală (nouă) şi Gara de Est.

Gara este prietenoasă, cafenelele sunt deschise, aroma prăjiturilor mă tentează... În mână aduc renumitul covrig „Ditsch” din Frankfurt, dar între timp şi aici s-au ridicat covrigăriile îmbietoare ale acestei firme. Sâmburii de dovleac prăjit s-au dezlipit în parte şi dansează tarantella în punga de hârtie, în ritmul pasului. Însoţitorul meu mi-a luat rucsacul şi mă conduce râzând spre metrou. În scurt timp ajungem la parcul din care se deschide un bulevard larg, ce ne duce spre locuinţa care ne aşteaptă. Aleile sunt mărginite de copaci bătrâni. Îmi place atmosfera emanată de asfaltul pe care se grăbesc trecătorii. Printre ei pedalează în slalom bicicliştii...

O secundă mă gândesc la Corabia nebunilor. Ţii minte această corabie? În anul 1933 se îndreapta din Vera Cruz spre Bremerhaven. (Interesant, în acel an, ce lasă să se întrevadă un război cumplit, multe vapoare plecau din Bremerhaven spre America). Îţi aminteşti renumitul dialog

184

al lui Heinz Rühmann? Replica lui? „Da, aveţi dreptate, vinovaţi sunt evreii… şi bicicliştii... ” / „De ce bicicliştii?” / „De ce evreii?” Un film într-adevăr remarcabil, cu artişti mari şi femei superbe, cu o personalitate puternică... Vivien Leigh, Simone Signoret…

Revin în prezent, în cotidian. Îmi place respiraţia accelerată a străzii. Frânturile de cuvinte în limbi diferite îmi bombardează urechile, împreună cu claxoanele nerăbdătoare ale limuzinelor ce trec în grabă. Magazinele sunt încă deschise. Trecem pe lângă un cinematograf – afişele ne fac să zâmbim – , nu sunt filmele noastre preferate, altfel ne-am îndrepta deja acum spre una din sălile întunecate.

Ne oprim însă, ca de atâtea ori, la micul restaurant italian ce se află în drumul nostru. Italian? Da, vinurille sunt din Toscana, dar bunătăţile gastronomiei italiene sunt întregite cu mici secrete ale artei culinare din Balcani. Personalul este turcesc. Pizza are un aluat gros. Ne hotărâm să luăm specialitatea casei, sufleuri cu denumiri ce te catapultează în văile însorite ale râului Arno. Degustăm un vin Chianti roşu, în timp ce ascultăm cântăreţii italieni ai deceniilor trecute, care ne delectează cu vocile lor cunoscute. Masa noastră este ascunsă de privirile curioase printr-un paravan de sticle conţinând licori de nuanţe şi culori diferite. Etichetele colorate îşi au şi ele istorioara lor. Sufleul de vinete şi roşii răspândeşte o aromă mediteraneană. Frunzele de busuioc verzi decorează caşcavalul fierbinte ce abureşte încă. Sosul de roşii fierbe în tava albă de porţelan din faţa noastră. Înmuiem în lava clocotitoare pâiniţele presărate cu sesam negru.

Simt cum mă pătrunde căldura... Mă relaxez... Sunt pregătită – poate nu să iubesc – dar să accept acest oraş.

185

Simt cum şi cuvintele încep să se înşire. Ochii mari, căprui, umbriţi de gene lungi, mă privesc ca o oglindă...

Seara mă readuce cu mulţi ani în urmă, când aceşti ochi erau plini de lacrimi, la părăsirea iepuraşului de pluş, pe care nu avusesem voie să-l luăm cu noi la plecarea din Timişoara. Cândva, după ce lucrurile s-au schimbat şi în acele ţinuturi, iepuraşul moale, cald şi ciufulit de atâta dragoste, a ajuns şi la Berlin. Intrăm în locuinţă.

„Vreau să-ţi arăt ceva”, aud şi mă întorc curioasă spre peticul mic de stofă. Culoarea, forma îmi aduc un zâmbet cald pe buze. Recunosc fragmentul...

Se apropie sărbătorile de primăvară: Purimul, Pesachul, Paştele... Ce poate fi mai inedit, în ajunul lor, decât această întâlnire cu urechea unui iepuraş ce a auzit foarte multe şi a călătorit departe, tot mai departe...

186

Ploaie de noiembrie

Astăzi dimineaţa am ajuns pe peron cu două minute mai târziu decât porneşte trenul regional şi cu cinci minute mai devreme decât soseşte metroul ce mă ia cu el. Iată un exemplu perfect de a nu fi la timpul potrivit la locul potrivit.

Vântul rece m-a alungat în gura largă a scărilor şi mă face să regret că nu-mi aruncasem în fugă ceva – o beretă, o şapcă, o pălăriuţă – pe cap ca să mă apere de primii dinţişori ai acestei luni întunecate, pierdute între toamnă şi iarnă. O lună fără sărbători în care doar aniversarea unui prieten mai poate aduce lumină.

Am înşirat într-o acţiune de salvare a sufletului lumânările pe pervazul ferestrei. Vor înlocui la nevoie, atunci când voi simţii degetele reci ale întunericului căutăndu-mă, lumina lunei. Seara se va lăsa din nou mult mai rapid decât mi-o doresc.

Mă uit plină de speranţă la cerul întunecos. Ploaia trece ca printr-o sită fină, mă lasă să o aspir, să o simt pe obraz şi se răspândeşte ca o mângâiere uşoară a norilor pe părul ce-mi luceşte în umezeala zorilor.

Pe monitorul aflat deasupra mea se anunţă deja trenul următor. Va sosi, aşa scrie pe tăbliţă, în scurt timp. Aceste cuvinte laconice trezesc în mine întotdeauna o nedumerire născută din neliniştea ce mă cuprinde când le citesc. O gară în care trenurile sosesc în scurt timp… Când ? Exact nu se spune. Acest scurt timp are mereu o altă lungime – şi nu doar subiectivă – pentru a sublinia teoria relativităţii. În fine, o altă informaţie nu am, aşa că stau sub cerul invadat deodată de un cârd de raţe gălăgioase, în mod sigur întârziate şi ele. Sper că mijlocul de locomoţie va sosi cândva, într-un timp accesibil imaginaţiei mele.

187

Mi-e frig… La fel de frig mi-a fost şi la începutul lunii, în excursia făcută la Merseburg, Halle, Tilleda şi Frankenhausen. De ploaie mă adăpostisem în expoziţia tematică Otto I zis şi cel Mare, care după ce bătuse ungurii jurase să facă o dioceza la Merseburg. A şi întemeiat-o în anul 968.

Catedrala ridicată în stil romanic a fost mereu lărgită, prezentându-se în prezent într-un amestec de stiluri arhitecturale. Orga, reclădită şi ea de mai multe ori până ce a atins numărul impresionant de 5700 de ţevi, cunoscuse în epoca ei romantică mâinile lui Franz Liszt care compuse pentru ea Preludiu şi Fuga pe numele B-A-C-H. Tot aici sunt renumitele formule magice (Zaubersprüche) scrise în vechea limba germană (Althochdeutsch), care au fost prima dată publicate în anul 1842 de Jacob Grimm.

Abia acum, după vizitarea catedralei, înţeleg că restaurantul „Ben zi Bena” nu-şi trage numele din ebraică sau arabă, ci într-un mod pragmatic reia una din formulele mistice axate pe mitologia germană. „Ben zi Bena” recitase cu o voce dramatică ghida noastră frumoasă cu păr roşu… „Ben zi Bena” … răsunase plin de nuanţe ascunse şi pe noi ne trecuseră fiorii în beciul adânc al edificiului. Bein zum Bein înseamnă însă Picior lângă picior, iar astăzi aceste cuvinte împodobesc pereţii spitalului de ortopedie din Merseburg, vindecând de data aceasta nu picioarele fracturate ale cailor, ci cele ale pacienţilor aflaţi aici.

Interesante exponate - Hărţile drumurilor străbătute de Otto I, de Otto al ÎI-lea, diplome cu peceţi impresionante, tablouri genealogice – povestesc despre trecut.

Soldaţi care nu ştiau să scrie, alături de soţii deosebit de cultivate…

188

Am vizitat palatinatul Tilleda amintit prima dată în anul 972 – cadou făcut de Otto al ÎI-lea soţiei sale bizantine, Theophanu – în timp ce ploaia îmi udase pantofii infiltrându-se până în sufletul meu. Un grog fierbinte băut într-un mic local rustical din apropiere, m-a salvat de o răceală cumplită.

Aceeaşi perdea umedă, neîntreruptă, ne-a întrerupt plimbarea prin Halle, trezind în noi dorinţa de a ne îndepărta de acest oraş aproape cu aceeaşi repeziciune cu care plecase de aici Friedrich Händel. Discul ceresc de la Nebra, cu un diametru de 32 cm şi o patină albastră - verzuie, pe care luna, soarele şi pleiadele strălucesc în aur, ne-a recompensat, dăruindu-ne o clipă de mister în ambianţa concretă a muzeului istoric.

Am întrerupt drumul de întoarcere pe autostrada udă oprindu-ne la Frankenhausen pentru a vedea pictura monumentală a lui Werner Tübke. Tematica războaielor ţărăneşti se întinde pe o suprafaţă de 1700 m2 sub cupola Muzeului Panoramic. Cele 70 de scări ce urcă spre acest etaj se revarsă într-o sală care te întîmpină cu o umbră sumbră deasupra căreia strălucesc culorile vii ale unei creaţii începute în 1976. Pictorul a lucrat mai mult de zece ani la această alegorie. Taburete largi hexagonale îţi permit să te roteşti la indicaţia muzeografului, care în timp ce-ţi explică simbolicul motivelor te lasă să-i simţi regretul de a fi trăit neputinţa înfăptuirii pasului ce l-ar fi scăldat în fântână nemuririi.

Ne uităm cu toţii la personajele mari ale epocii ce se sprijină de marginea fântânei şi-i auzim urarea finală cu un fior uşor:

„Fie să reuşiţi să rămâneţi nemuritori!”

Ne îndepărtăm în spaţiul închis al maşinii sperând să-i îndeplinim urarea prin ceaţa lăsată rapid. Voalul ei ne

189

menţine încă un timp în vraja culorilor şi a cuvintelor, dar şuroaiele cerului şi multitudinea accidentelor rutiere ne trezesc la realitate.

Calendarul lunii are însă încă o dată majoră însemnată în istoria Germaniei. Ziua de 9 noiembrie pare să fie o zi ce gravitează mereu cu note deosebit de grave, adânci, ce revin mereu la suprafaţă: 1918, 1938, 1989

Şi noi stăm în faţa celor 44 de lumânări aprinse în amintirea celor ucişi de nazişti în satul de lângă noi… Şi noi ne gândim la numele celor umiliţi, chinuiţi, dispăruţi… 9 noiembrie 1938… Noaptea pogromurilor…

Câteva zile scurte mai târziu porneşte ploaia rachetelor în Israel şi Gaza.

Cândva s-a încheiat un armistiţiu. Se pare că ploaia s-a oprit…

Frigul persistă şi nu ştiu ce va mai aduce luna noiembrie, care încă nu s-a terminat.

Sper că spre sfârşitul ei va răsări soarele prieteniei, al dragostei, al înţelegerii… poate chiar astrul ceresc…

191

Şi prin urechea acului se poate vedea cerul

Soarele apune, roşu, deasupra râului… Umbrele întunecate se răsfrâng pe oglinda apei înfiorate de vântul ce revine sporadic, mângâindu-le. Este o seară frumoasă de aprilie şi mă bucură ecoul paşilor noştri, ce răsună pe podul pietonilor.

Silueta elegantă, din fier forjat, a fost ridicată în 1868, unind malurile fluviului Main, facilitând astăzi trecerea spre muzeele citadelei. Simţim cum ritmul nostru se încetineşte, sub cupola cireşilor japonezi.

Baldachinul roz ne primeşte cu zumzetul festivalului Sakura. Îţi fredonez melodia veche japoneză Binecuvântarea cireşului şi-n zâmbetul vocii mele se ascunde sunetul îndepărtat al unui Shamisen, un instrument japonez adus din China, la jumătatea secolului al XVI-lea.

Mă văd lovind, cu un plectru de fildeş, în forma unei frunze de ginkgo, cele trei coarde ale acestui „banjo” din Orientul Îndepărtat, instrumentul fiind numit şi sanghen („trei coarde”). Cutia de rezonanţă este mică şi era, în acea perioadă, acoperită cu piele de pisică sau câine. Curtezane graţioase intonau „cantecele scurte“ (kouta).

Mă văd în chimonoul gheişei, fotografiate, în anul 1860, de Felice Beato, fotograf veneţian, unul din primii fotojurnalişti ce au documentat atât acţiunile militare, cât şi viaţa din Orient.

Gândul ne este încă la tablourile expoziţiei tocmai vizitate, Monet şi începuturile impresionismului. Ce interesant împleteşte istoria! Construcţia podului Eiserner Steg, din Frankfurt am Main, se suprapune cu evenimente

192

simultane, ce au conturat acei ani, punându-şi amprenta pe viaţa culturală, neîncătuşată în timp şi spaţiu, deschizând şi drumul unui nou stil de a picta, impresionismul.

Uneori, sunt detalii aparent nesemnificative, ce permit apariţia noului. Folosirea inelului de metal, pentru a lega strâns mănunchiul de păr al pensulei, a făcut posibilă mişcarea rapidă pe suprafaţa pictată. Inventându-se, în anul 1841, tuburile cu vopsea, nu mai era necesară amestecarea pigmenţilor în creuzetele aşa de greu de împachetat într-o geantă de voiaj. Pictura în aer liber – practicată de renumita Şcoală din Barbizon, alcătuită din pictorii care se întâlneau în pădurea Fontainebleau – a devenit practicabilă şi datorită construcţiei căii ferate, în anul 1849.

Deschiderea spre Vest a Japoniei sub presiunea comandorului american Matthew Perry, care ajunge, cu aşa-numitele „corăbii negre”, în 1853, în acele ţinuturi, pătrunse de misterul unor regiuni inaccesibile, până atunci, lumii occidentale, creează o punte între culturi. Jurnalul artistului Fuchibe Tokuzō, intitulat Ōkō Nikki (Jurnalul unei călătorii în Europa), scris în 1862, conţine un buchet de informaţii, privitoare la dificultăţile inevitabile, născute în procesul de cunoaştere reciprocă.

Artistul îşi descrie trăirile în Paris, Londra, Berlin, Sankt Petersburg şi în alte capitale europene. Nu este singurul jurnal scris în această perioadă de membrii diferitelor delegaţii japoneze ce călătoresc prin Europa. Am citit despre ele într-o lucrare de doctorat, afundându-mă în dezvăluiri accesibile doar cu ajutorul intermediarilor cunoscători ai limbii japoneze. Sunt recunoscătoare acestei şanse enorme, pe care ne-o oferă bibliotecile

193

digitalizate. Câte faţete ne-ar rămâne ascunse, fără aportul lor, în labirintele întunecate ale arhivelor…

Ichikawa Wataru, de exemplu, îşi notează, în jurnalul său, Însemnări libere despre călătoria în Europa ale unei muşte pe coada calului, impresiile din Paris, Haga, Birmingham, Berlin şi Sankt Petersburg. Este descrisă atât mulţimea curioasă, adunată să îi vadă pe cei sosiţi din Orientul Îndepărtat, precum şi decorul camerelor de hotel, peisajele parcurse, autorul făcând comparaţii între Marsilia, Paris şi Japonia natală.

Războiul franco-prusac, numit şi Războiul din 1870, s-a terminat cu pacea de la Frankfurt, încheiată la 10 Mai 1871. Conform tratatului de pace, Alsacia intră, din nou, sub controlul german. Impresioniştii nu tematizează războiul.

Monet se refugiază, în acest timp, la Londra, reîntorcându-se în Franţa, prin Olanda, abia la sfârşitul războiului. În aceşti ani, tehnica fotografică se dezvoltă, prin folosirea plăcilor fotosensibile, utilizându-se apoi, în acest scop, şi hârtia, ceea ce va avea, drept consecinţă, răspândirea fotografierii peisajelor şi a portretelor. Peliculele fotografice neclare vor inspira impresioniştii, care se aflau deja la răscrucea unui drum nou, în urma întâlnirii cu gravurile şi stampele japoneze.

Edmund de Waal îşi începe romanul The Hare with Amber Eyes, în Parisul de după Războiul din 1870-1871. Istoria familiei Ephrussi este relatată prin intermediul unei colecţii impresionante, alcătuită din 264 de Netsuke, mici obiecte de artă tradiţională japoneză, „catarame”, gingaşe piedici de fildeş, lemn sau lut, care împiedicau alunecarea micilor trăişti, ce ţineau loc de buzunare, pe corzile chimonourilor. Este începutul schimbului cultural între Occident şi Japonia. Parisul este fascinat. Impresioniştii se lasă

194

inspiraţi de imaginile care nu încearcă să redea în mod fotografic realitatea, ci descriu caractere, aspecte ascunse în spatele aparenţelor.

Ne ţinem de mână, pe podul ce ne leagănă în impresiile trăite, şi ne propunem să sărbătorim, cândva, în viitor, Sakura, simbolul frumuseţii feminine, simbolul frumuseţii efemere… Vom bea sake, în timp ce cântăreţii – care, în vremuri nu prea îndepărtate, erau, în marea lor majoritate, orbi – vor lăsa să răsune corzile instrumentelor.

Plimbarea cu tine m-a dus departe... foarte departe… şi, chiar dacă nu am fost încă în Japonia, pot afirma, asemeni înţeleptilor japonezi:

„Şi prin urechea acului se poate vedea cerul”...

195

Urme în zăpadă

Există ţinuturi în care vorbele se transformă în poveşti şi faptele în magie…

Noaptea se prăbuşise cu o cruzime nebănuită peste noi.

Stăteam speriaţi, unul lângă altul, în această maşină ce se oprise dintr-odată, pierduţi pe acest drum, ce părea că nu duce nicăieri. Pădurea se ascunsese într-o umbră deasă, ce nu promitea nimic bun.

Era frig… mult prea frig pentru a înnopta aici, sub acest cer clar şi plin de stele. Fulguia… Într-un dans molcom, cristalele de gheaţă se învârteau împreună cu vântul, proiectându-se pe ecranul întunecat al nopţii.

Tăceam. Doar respiraţia noastră se făcea auzită în liniştea ce ne învăluia. Încet, încet, începusem să-i distingem şi aburii alburii. Nu ne cunoşteam. Întâmplarea ne adusese pe amândoi pe această cărare spre vârful muntelui. Schiurile rămăseseră undeva în spate… la fel şi rucsacurile noastre. Aşteptam… Nici noi nu ştiam ce…

Prima dată, a apărut lumina lanternei. Se auzeau paşi apropiindu-se… Zăpada gemea – asemeni unui animal necunoscut – sub greutatea lor. Coborâsem din maşină. O voce, născută din misterul ceţii, ne invita să ne adăpostim într-o casă din vecinătate. Recunoscători, i-am urmat chemarea. Doar scârţâitul paşilor ne marca drumul în noaptea adâncă. Bărbatul din faţa noastră era înalt. Mişcările lui evocau forţa omului obişnuit să trăiască în armonie cu natura. Într-un palton de culoare închisă şi

196

purtând cizme înalte, ce se afundau în albul zăpezii, se grăbea într-o direcţie ce-i era, în mod evident, binecunoscută. S-a oprit în faţa unei porţi grele de lemn şi ne făcea semn cu lanterna de buzunar să intrăm. Lumina ei şerpuia, făcând arabescuri în beznă. Ne-am strecurat prin intrarea îngustă. Teama, trezită de această noapte în singurătatea iernii, dispăruse.

Stăteam acum aşezaţi în faţa unei mese puse. În dreptul ferestrei, bradul se îndoia sub greutatea zăpezii. Mi se părea că sosisem într-o lume în care culoarea albă se aşternuse peste tot. Netezeam suprafaţa lucioasă, proaspăt călcată şi apretată a feţei de masă. Albul şerveţelului care acoperea coşul de pâine strălucea ca un fulg pierdut pe un lac îngheţat. Sub el se conturau formele rotunde ale pâinilelor. Focul se auzea pârâind în sobă. Camera era confortabilă şi plăcută.

Bărbatul se aşezase şi el, între timp. Sacoul negru se contura cu putere pe fundalul alb al peretelui. O lume în alb şi negru ne luase în primire, pe noi, călători naufragiaţi ai unei lumi aspre. Ochii săi, întunecaţi, pătrunzatori, ne priveau din adâncul unui chip foarte palid. Nu ştiam cum îl cheamă. Şi totuşi, se născuse între noi o încredere adâncă, inexplicabilă.

„Sunteţi o pereche?” Întrebarea venise pe neaşteptate şi a plutit, peste capetele noastre, ca o umbră, răspândindu-se aproape neobservată în spaţiul restrâns în care ne găseam.

„Nu. Am pornit singură la drum. Locul lângă mine era liber…”, am spus, şi vocea îmi suna uşor mirată, având tonul cuiva care nu înţelege exact situaţia. M-am întors, pentru prima oară, spre însoţitorul meu. Îl măsuram atentă. Era un băiat de vârsta mea. Aveam aceeaşi înălţime. Ne-am zâmbit, eliberaţi de presupuneri şi gânduri ascunse.

197

La fel de liniştită, reţinută, parcă în suspensie, mă ajunse şi întrebarea următoare. „Vrei să rămâi aici cu mine?” Muşchii feţei îi rămăseseră nemişcaţi, în timp ce-i respingeam, cu un zâmbet uşor, oferta.

„Nu se poate prinde vântul de seară…”, a şoptit el, răspunzându-şi, de fapt, mai mult, sieşi.

Mă cuprinsese oboseala. Simţeam o mare recunoştinţă, în timp ce corpul mi se întindea pe cearceaful răcoros. Îmi lipisem obrazul de perina moale şi pufoasă. Pătura uşoară mă învelea, dezmierdându-mă. Mă găseam în mijlocul unui vis ce-l trăisem deja… într-un pat de lemn ce mă vrăjise căndva cu parfumul lui. Pleoapele mi se închiseseră de mult când o mână invizibilă stinse lumina.

Devenisem o parte componentă a acestui joc în alb şi negru.

Noaptea mă îmbrăţişase… Metamorfoza mea într-o cometă minusculă, rătăcită în peisajul înzăpezit, nu o observase nimeni. Devenisem o luminiţă a iernii…

Goală, fără să simt gerul, păşeam acum pe o cărare bănuită doar. Paşii mă duceau spre lumina lunii.

Umezeala îmi învăluia pulpele. Mă oprisem într-un luminiş, ridicându-mi braţele spre cerul înstelat. Încordarea formase un arc din albul trupului meu. Tandru mă deschisesem acestei aşteptări, urmând chemarea infinitului… Negura îmi şterse conturul, lăsându-mă să mă contopesc cu steaua pierdută în abisul întunecat al cerului…

În noaptea de iarnă îmi rămăseseră urmele paşilor, pâlpâind fosforescent în zăpadă…

198

Pe terasă

– Pe marginea unui poem –

Dimineaţa promite multe …

Un boboc de trandafir – sosit mai devreme la întâlnire – şi-a ridicat petalele strâns îmbrăţişate spre o scenă, pe care norii îşi desfăşoară dansul după o coregrafie secretă. Vara este fierbinte în oraşul meu. Vântul se odihneşte, scurt, pe câte o frunză de viţă-de-vie, pornind, apoi, plictisit, în căutarea alteia. Uneori se rătăceşte în părul meu, părăsindu-mă instantaneu pentru alte plete, probabil mai parfumate.

Îmi doresc braţele tale, vocea ta… Noaptea va fi a noastră. Pierduţi pe căi necunoscute, vom respira acelaşi tact al muzicii celeste. Poate…

Dimineaţa promite multe…

Asezată pe scările cenuşii de granit, deschid, la întâmplare, cartea aflată pe genunchii mei. Cuprinde versurile unui poet al iubirii dramatice, al trăirilor intensive. Poezia lui Eugen Dorcescu pare să fi fost aleasă astăzi de o mână nevăzută. Cuvintele ei se înşiră pe treptele ce urcă spre terasa martoră a zilelor senine. Întinsă pe pardoseala ei mimând tabla de şah a vieţii, urmăresc metamorfoza vălătucilor bulversaţi de adierea mângâietoare. Sunt figuri ieşite din spatele cortinei realului. Dimensiunea magică a fanteziei mă poartă cu ea. Formele cresc, se opresc deasupra mea. Îţi recunosc chipul… Da, te văd, acum, luând în stăpânire albastrul cerului. Ai sosit să mă asculţi recitându-ţi, să aspiri şoaptele ce vor traversa spaţiul.

Citesc… Ochii ţi se închid de plăcere…

199

Pe terasă

În fiecare seară, pe terasă. În fiecare seară-n infinit. Iubita mea, cu ochi de antracit, Desprinsă din a visului mătasă, Aici ne-am întâlnit şi ne-am iubit. Terasa ne e zbor, văzduh şi casă. Terasa-i un pridvor nemărginit. Plutim din cer în cer, din mit în mit. Eu - mire metafizic. Tu - mireasă.

Înţelegem amândoi drumul sentimentului încătuşat de cuvinte. Simţim aripile ce invocă o adâncă afecţiune, ce parcurg, săgetând, legendele infinitului.

Terasa – deschiderea din strâmtoarea zidurilor, eliberarea de legile scrise şi nescrise – ne oferă, darnică, o rampă de decolare spre dimensiuni nebănuite, intangibile.

Poezia, involvând elemente metafizice, reuneşte puritatea sentimentului cu frumuseţea expresiei lirice. Ştiu că ţi-a plăcut… Pleci, ca de atâtea ori, rătăcind, neliniştit, pe coama Zefirului. Porneşti spre depărtarea largă şi… poate… vei reveni, în bezna nopţii, la mine.

Dimineaţa promite multe...

200

Cuprins

Promenada amintirilor .......................................................... 1

Ceşcuţa de cafea ................................................................... 11

Oraşul pleşuv… ................................................................... 12

Ultima noapte în oraşul meu .............................................. 14

În singurătatea dimineţii .....................................................28

Anul meu 2015 ...................................................................... 32

Cei din spatele scenei ......................................................... 36

DA–SEIN de Annemarie Podlipny-Hehn ............................ 40

Amintiri timişorene .............................................................. 42

Bis 120, Barbu Fundoianu! .................................................. 50

Cântecul toamnei ................................................................ 52

Din nou noiembrie… .......................................................... 54

Timişoara mea..................................................................... 59

Foaia de circulaţie ............................................................... 69

O fereastră îngustă de timp ................................................ 72

„Apa” de Mirela-Ioana Borchin .......................................... 77

Smochine şi migdale ............................................................ 81

O cină în oglinda timpului ................................................... 85

Ultima zi de septembrie ..................................................... 90

Privind o fotografie ............................................................ 94

Mica sirenă .......................................................................... 96

Ceasul de buzunar .............................................................. 98

Primii ghiocei ..................................................................... 102

În căutarea primăverii ....................................................... 106

Moise .................................................................................. 107

Captivi fără speranţă .......................................................... 112

Istoria paşilor pierduţi ........................................................ 119

201

Ada-Kaleh şi alte drumuri pierdute în timp ....................... 123

Trepte................................................................................. 126

O frântură de paradis ........................................................ 136

În braţele îngerilor păzitori ................................................ 137

Amor la pândă .................................................................... 141

Ascensorul de Shabbat ..................................................... 145

Gânduri de octombrie ....................................................... 148

Scurt reportaj de vacanţă ................................................. 150

Pe marginea orizontului ..................................................... 152

Carnaval pe malul Rinului .................................................. 154

Din amintirile unei rochii de vară ...................................... 158

Zece minute de toamnă timişoreană ............................... 162

Imagini de iarnă ................................................................. 168

Prăjitura de sfârşit de an .................................................... 172

Doar câteva gânduri .......................................................... 174

O zi aproape obişnuită de iarnă ........................................ 176

Meditaţii ............................................................................. 179

Întâlnire cu urechea unui iepuraş ...................................... 181

Ploaie de noiembrie .......................................................... 185

Şi prin urechea acului se poate vedea cerul ..................... 190

Urme în zăpadă ................................................................. 195

Pe terasă ............................................................................ 198

202

Imagini

Cei din spatele scenei

p. 36 | Afiş - Noua poveste a Scufiţei Roşii

p. 39 | Poze de la spectacolul din 1983

Amintiri timişorene

p. 42 | Carolina (Omami), bunica scriitoarei

Bis 120, Barbu Fundoianu!

p.51 | Benjamin Wechsler (Barbu Fundoianu)

Foaia de circulaţie

p. 68 | Documente din arhiva de familie, fotografia tatălui scriitoarei

Captivi fără speranţă

p.112 | Scrisoarea şi fotografia Ritei Smrčka - Historical Medical Library of the College of Physicians of Philadelphia

p 114 | Boarding Pass - Das Deutsche Auswandererhaus, Bremerhaven

Ada-Kaleh şi alte drumuri pierdute în timp

p. 122 | Imagine de arhivă din Ada-Kaleh – Muzeul Ţăranului Român – Expoziţia Ada-Kaleh. Insula din suflet

203

Un dialog neobişnuit

p. 130 | Justus Juncker, Natură moartă, 1765, Wikimedia Commons

p. 135 | Sandro Botticelli, Portretul unei femei, presupus al Simonettei Vespucci, cca. 1480 – 1485, Wikimedia Commons

Dante Gabriel Rossetti, Aurelia – Iubita lui Fazio, 1863, Wikimedia Commons

Amor la pândă

p. 142 | Jòkai Mòr, litografie de Barabás Miklós, 1854 Wikimedia Commons

Zece minute de toamnă timişoreană

p. 162 | Fotografie de familie, Rosa, Duci şi Samuel Erdös

p.165 | Documente din arhiva de familie – diplome acordate inginerului şef, Samuel Erdös, de împăratul Franz Joseph

Act păstrat la Arhivele Naţionale din Budapesta - adeverinţa acordată lui Samuel Erdös, de către Loja din Timişoara, la 11 mai 1917, cu ocazia delegării lui la Întrunirea din Budapesta a francmasonilor

Şi prin urechea acului se poate vedea cerul

p. 190 | Felice Beato, portretul unei gheişe, cca. 1865, Wikimedia Commons

Alte surse:

Julia Henriette Kakucs, Sash Segal, Wikimedia Commons, Panoramio, Imagini de stoc – Wallpapers.net, Corbis, 123rf

Cu tine. Solitudini Carte de proză scurtă - însemnări, eseuri, amintiri -, datorată unei scriitoare de talent, înzestrată cu o mare sensibilitate, şi cu o subtilă inteligenţă, ce s-a ilustrat, deopotrivă, în poezie şi în literatura fantastică pentru copii. Eticul şi esteticul se armonizează în aceste pagini, susţinute de generozitatea gândului şi a simţământului.

Eugen Dorcescu

Julia Henriette Kakucs este o scriitoare, libretistă şi textieră de succes.

Muzicalurile Pip, copilul stelelor şi Noua poveste a Scufiţei Roşii figurează în repertoriul permanent al Operei din Braşov şi al Teatrului Merlin dinTimişoara.

Cântecele compuse pe textele sale au primit numeroase distincţii şi premii naţionale şi internaţionale.

Din opera literară a scriitoarei, amintim, selectiv, volumele: Träumerei, în limba germană; Jurnalul unei emigraţii şi Ploaia din mine, în limba română.

Concomitent cu recitalurile de lirică şi muzică susţinute în Germania şi Polonia, scriitoarea colaborează, cu eseuri şi poezie, la numeroase reviste literare, între care Orizont, Jurnalul Bucureştiului, Observatorul Toronto, Haifa literară, Isro-Press, Taifas literar şi Temeschburger Heimatblatt.

Este prezentă, de asemenea, pe siteul internaţional al timişorenilor, BJT 2006, şi în publicaţiile electronice ASILR şi Alchemia.

Julia Henriette Kakucs - BANATERRA · în compartiment, ultimele sfaturi fratelui ei mai mic,...

Documents

Transcript of Julia Henriette Kakucs - BANATERRA · în compartiment, ultimele sfaturi fratelui ei mai mic,...