Jonathan Grix de La Ivan

Demistificarea cercetării postuniversitare

1

Pentru Andreea şi Louis, drept recunoştinţă pentru

dragostea, sprijinul şi răbdarea lor

2

Demistificarea

cercetării

postuniversitare

De la masterat la doctorat

Jonathan Grix

Traducerea: Nicolae Melinescu

Sumar

3

Lista figurilor

Prefaţă

Introducere

Structura cărţii

1 Natura cercetării doctorale

Introducere

Natura procesului doctoral

Cererile de finanţare

Între contribuţia la cunoaştere şi obţinerea calificativelor

Cel mai bun loc de studiu

Probleme de timp

Alegerea subiectului

Înainte să începeţi

Aparatul critic şi alte sfaturi

Asociaţiile profesionale

Rezumat

Lecturi suplimentare

Adenda: cărţi despre cercetare şi studii doctorale

2 Şurubăria din interiorul cercetării

Introducere

Instrumentele şi terminologia cercetării

Ontologia

Epistemologia

Viziuni ontologice şi epistemologice diferite

Concepte cheie în cercetare

Metode

Cercetarea cantitativă

Cercetarea calitativă

Dihotomia cantitativ-calitativ: o antiteză falsă

Metodologie

Teoria

4

Model, tip ideal şi tipologie

Paradigma

Concepte

Abuzul de concepte

Discipline, discursuri şi interdisciplinaritate

„Interdisciplinaritate” sau „post-disciplinaritate”

Rezumat


3. Începutul

Introducere

La drum

Examinarea literaturii tematice, interogaţiile de cercetare şi ipotezele.

Prospecţia iniţială (stadiul 1)

A „doua” examinare a literaturii tematice, interogaţii de cercetare şi

ipoteze (stadiul 2)

Reviziurea critică aprofundată a literaturii tematice (stadiul3)

Niveluri şi unităţi de analiză în cercetare

Stabilirea nivelurilor şi a unităţilor de analiză

Tipurile de studiu

Studiile comparative

Rezumat


4 Metode, lucrul pe teren şi stadiile cercetării

Introducere

Metode: tipuri diferite de investigaţie

Tehnica interviului

Interviul structurat

5

Interviul semi-structurat şi nestructurat

Interviul de grup – focus group

Chestionarul sau tehnica sondajului

Tehnica observării

Analiza documentară

Tehnica arhivistică

Documente

Analiza discursului

Presa scrisă

Triunghiularea: combinarea metodelor şi a datelor

Metoda şi datele triunghiulării

Lucrul pe teren

Clasificarea datelor

Stadiile procesului de cercetare

Demersul de până acum

Stadiile cercetării doctorale

Stadiul 1

Stadiul 2

Stadiul 3

Rezumat


5 Coordonarea, dizertaţia şi alte chestiuni importante

Introducere

6

Coordonatori şi coordonări

Etape ale procesului de coordonare

Perioada iniţială

Perioada principală

Perioada lucrului pe teren

Perioada finală

Pregătirea pentru coordonare şi coordonarea combinată

Dizertaţia

Actorii implicaţi şi esenţa dizertaţiei

Cine vă va examina la dizertaţie

Care este procedura de desfăşurare a unei dizertaţii

Ce urmăresc examinatorii în timpul dizertaţiei

Cum se poate încheia dizertaţia

Procesul redactării tezei de doctorat

Scrierea şi rescrierea ciornei

Comunicări

Strategii de redactare

Structura

Publicarea: documente de lucru, reviste şi cărţi

Documente de lucru şi jurnale

Cărţi

Etică şi plagiat în cercetare

Etica

Plagiatul

7

Pregătirea şi difuzarea

Pregătirea în cercetarea postuniversitară

Seminarii, conferinţe, simpozioane

Seminarii

Conferinţe şi colocvii

Utilitatea doctoratului

Respectarea programărilor

Calităţi de comunicare

Capacitatea lucrului în echipă şi a relaţionării

Cunoştinţe de IT

La catedră

Rezumat


Apendice 1: glosarul termenilor de cercetare

Apendice 2: exemple ale sistemelor de referinţe

Bibibliografie

Indice

8

Lista figurilor

1. Structura cărţii

2. Dihotomia cantitativ-calitativ

3. Stadiile procesului de cercetare

4. Etapele posibile ale procesului de cercetare

9

Prefaţă

Ideea cursului din care s-a inspirat această carte şi-a avut originea în

numeroase halbe de bere băute într-o cârciumă din Birmingham. Împreună cu

prietenul meu de pahar Charlie Jeffery am discutat despre introducerea unui curs

intensiv postuniversitar în institutul nostru (universitatea din Birmingham, n.tr). De

atunci, mai mulţi colegi au contribuit printr-o diversitate de căi şi moduri la

definitivarea ideilor noastre prin lucrarea de faţă. Înainte de a le mulţumi, vreau să

evidenţiez forţa dinamică de dincolo de paginile care urmează. Chiar dacă suntem cu

toţii familiarizaţi cu vechiul clişeu „cunoaşterea înseamnă forţă”, merită să reflectăm

10

la modalităţile prin care este discutată şi diseminată cunoaşterea. În domeniul

ştiinţelor sociale, există numeroase tipuri diferite de „discursuri” între discipline, de

exemplu ştiinţele economice şi studiile culturale. Comun majorităţii acestor discursuri

este limbajul de bază al concentrării. Scopul luptei mele este să arăt că, pentru a

lucra în parametrii ştiinţei sociale, este nevoie să cunoşti foarte clar care sunt

instrumentele şi terminologia de cercetare şi ce înseamnă ele înainte de începerea

cercetării. Dacă acorzi un pic de timp să înveţi limbajul cercetării, să înveţi înţelesul

termenilor şi conceptelor şi modul lor de aplicare începe să dispară misterul asociat

în mare parte cu studiul postuniversitar, în special cu doctoratul.

Doresc să-i mulţumesc lui Willie Patterson, cunoscut drept „Şeful”, pentru

numeroasele discuţii plăcute pe care le-am avut despre diverse aspecte ale cărţii.

Mai presus de orice, doresc să îi mulţumesc pentru ajutorul lui în secţiunea

referitoare la susţinerea prezentării orale şi în publicarea cărţii la care a contribuit

verbal în mare măsură. Willie, Paul Cooke, Colin Hay şi Charlie Jeffery au fost

binevoitori şi au citit întreaga ciornă a manuscrisului şi mi-au oferit multe comentarii

sănătoase, adevărate perle ale înţelepciunii. Ben Rosamond şi France Webster mi-au

acordat cu generozitate din timpul lor, au parcurs fragmente extinse din manuscris şi

mi-au furnizat excelente observaţii şi sprijin, toate influenţând textul final. Lyn

Brydon, Beth Edgington, Dan Hough şi Ben Shepherd au citit secţiuni din manuscris şi

mi-au adus comentarii şi sugestii binevenite.

În plus, doresc să le mulţumesc studenţilor mei de la cursul introductiv pentru

preţioasele reacţii şi sugestii de îmbunătăţire. David Mayo merită o menţiune

specială pentru energia cu care m-a susţinut şi a fost mereu gata să discute

materiale şi texte din domenii specifice care sunt tratate şi în această carte. Claire

Suggit s-a dovedit o documentaristă excelentă, a iscodit prin biblioteca universităţii

ca să mă ajute la glosarul de termeni şi definiţii. Le mulţumesc, de asemeni colegilor

care au contribuit la înfiinţarea cursului, în special lui Bill Dodd, Steve French, Lothar

Funk, Adrian Hyde-Price, Charlie Jeffery, Kenny Longhunt şi Wilfried van der Will.

Mulţumiri speciale Nadiei Habermann pentru asamblarea proiectului manuscrisului.

Am fost destul de norocos să am o excelentă relaţie de lucru cu editorul meu,

Alec McAulay. Întâlnirile pentru discutarea cărţii şi a altor proiecte au fost foarte

agreabile, presărate cu un umor sănătos şi viziune profesională (din partea lui). Îi

sunt recunoscător în mod special lui Alec pentru comentariile şi sugestiile lui asupra

secţiunilor despre publicarea şi scrierea tezei. Doresc să îi mulţumesc, de asemeni

redactorului de carte şi corectorului anonim, ale căror introspecţii şi sugestii de

îmbunătăţire le-am primit cu recunoştinţă şi cărora le-am dat curs.

11

În final, mulţumiri soţiei mele, Andreea, care a suportat entuziasmul meu

nemărginit de-a lungul a numeroase discuţii pe teme abordate în acest volum.

August 2001

12

Introducere

Scopul acestui volum de mici dimensiuni este clar din titlu. El îl înzestrează pe

student cu instrumentele şi terminologia cea mai importantă a cercetării şi, mai mult,

cu înţelegerea termenilor. Dacă stăpâneşti vocabularul de bază al cercetării generice,

există o posibilitate mult mai mare să alegi teoriile, conceptele şi metodele concrete

pe care le foloseşti în munca ta. Prin asimilarea instrumentelor esenţiale folosite în

cercetare dispare o parte a misterului care le înconjoară. Această carte nu face o

expunere aprofundată despre dezbaterile cruciale sau despre folosirea metodelor în

cercetarea din ştiinţele sociale. Pe mine mă interesează clarificarea termenilor şi a

terminologiilor asociate cercetării – mă refer la cercetare în general, oricare ar fi

disciplina din interiorul ştiinţelor sociale – şi ofer o discuţie introductivă şi, sper eu,

provocatoare despre problemele cheie ale cercetării. Cartea este, astfel, generică şi

ne-disciplinară: adică, se dă cu un pas înapoi de la discipline şi de la evaluările lor şi

prezintă instrumentele comune cercetării sociale.

Pe parcursul acestei cărţi există numeroase conflicte ce revin. Ele pot fi

rezumate după cum urmează:

• scolastică excelentă contra pragmatism (sau limitări / scadenţe în timp).

• măsura în care un cercetător trebuie să interacţioneze cu date empirice, idei

preconcepute, prezumţii, categorii sau presupuneri.

• măsura în care ideile, premisele, categoriile de supoziţii derivă chiar din

date.

• metode de cercetare şi argumentele ontologice şi epistemologice incluse şi

asociate cu aceste metode de către cercetător.

13

Primele trei puncte de mai sus sunt înrudite şi cred că pot fi depăşite. Timpul

nu este o garanţie pentru activitatea academică, dar cunoaşterea “mecanismelor”

intime care o alcătuiesc poate avea efecte îndelungate care să dea siguranţa că

mijloacele cercetării sunt folosite adecvat. Dacă ai instrumentele potrivite şi ştii cum

să le mânuieşti, procesul cercetării devine mult mai uşor şi mai rapid. În condiţiile

programării în timp a cercetării doctorale şi a faptului că cercetătorul are nevoie de

un fel de ghid pentru respectarea acestei programări în acumularea de cunoştinţe

este esenţială o formă oarecare de idee iniţială sau supoziţie pentru începerea

procesului de cercetare. Într-adevăr, fără ea nu există nimic care să stârnească o

temă sau un proiect de cercetare, care să motiveze în primul rând cercetarea însăşi.

Chiar şi susţinătorii convinşi ai cercetării generatoare de teorie au plecat pe teren cu

câteva idei de bază despre ceea ce căutau. Aşa cum se va dovedi, deosebirea

“cantitativ – calitativ” între cercetătorii care se contrazic în privinţa rolului teoriei în

cercetare şi, mai presus de orice, a “succesiunii şi relaţionării activităţilor incluse”

(Robson, 1995, 18) în proces, sunt rareori reflectate în proiecte reale de cercetare.

Deşi prezentarea metodelor de cercetare drept premise (vezi capitolul 2

pentru exemplificarea acestor termeni) nu este obişnuită, eu susţin că este totuşi

corectă atâta timp cât metodele sunt folosite de cercetătorul dintr-un anumit

domeniu. Aici vreau să arăt că alegerea metodelor nu trebuie să fie guvernată de

disciplina aleasă, ci de adaptabilitatea lor de a raspunde la întrebările pe care le-aţi

pus. Aceste teme vor fi reluate în capitolele următoare.

14

Structura cărţii

Cartea este împarţită în cinci capitole aşa cum se vede în figura 1.

Figura 1 Structura cărţii

Capitolui 1 prezintă natura cercetării doctorale. După introducere, urmează o

vedere de ansamblu a celor mai importanţi factori constituiţi în procesul doctoral,

inclusiv solicitarea de fonduri la organismele de sponsorizare şi conflictul aparent

între încercarea de a contribui la cunoaştere pe de-o parte şi cea de a obţine o

funcţie şi o calificare pe de altă parte. Sunt discutate două teme cheie ale cercetării

postuniversitare: unde să studiezi şi cum să-ţi programezi timpul ; ambele sunt

legate de parametrii externi stabiliţi de agenţiile finanţatoare şi universităţi.

Secţiunea finală, “Înainte să începi” prezintă modul în care se poate econimisi foarte

mult timp prin aplicarea unor sfaturi simple în primele stadii ale procesului cercetării.

După lecturile recomandate de la sfârşitul capitolului am inclus şi un scurt

comentariu la textul cărţii despre cercetarea postuniversitară ca să arăt contextul în

care se încadrează lucrarea de faţă.

Introducerea şi discutarea tuturor instrumentelor şi a terminologiei care

constituie “mecanismele interne” ale cercetării şi care conduc cercetarea formează

subiectul celei de-a doua secţiuni din capitolul 2.

Scopul meu este să demistific terminologia şi să prezint miezul chestiunilor

teoretice şi analitice care trebuie abordate în orice act de cercetare. Aşa cum am

sugerat, printr-o înţelegere clară a terminologiei folosite în cercetare şi prin

sublinierea temelor reflectate de această terminologie puteţi să vă planificaţi

proiectul. Vă sfătuiesc să reflectaţi nu numai la varietatea înţelesurilor unui concept,

ci şi la originile lui. Capitolul 2 discută pe scurt şi clarifică anumite concepte cheie

cum sunt metodele (asociate cu cercetarea cantitativă şi calitativă), metodologia,

teoria, tipurile ideale, tipologii şi paradigme. Aici am inclus şi o discuţie despre rolul

teoriei în cercetare, care caută motivele ce fac teoria necesară şi modul în care

15

1Natura

procesuluidoctoral

2Mecanismele

cercetării

3Începutul

4Metode,lucrul peteren şistadiile

cercetării

5Coordonarea,

susţinere orală şi altechestiuni

importante

aceasta ne ajută în investigaţii. Secţiunea la care mă refer îşi propune să înceapă

clarificarea misterului asociat aplicaţiei teoretice în ştiinţele sociale.

Ideea aici, ca şi în alte părţi ale lucrării, nu este să înlocuiesc un curs

cuprinzător al metodelor de cercetare, ci mai curând să vă plasez în poziţia din care

să înţelegeţi şi chiar să vă facă plăcere un anumit curs şi să fiţi mult mai analitici în

propriile studii. Veţi fi, de asemenea, în stare să identificaţi părţiile esenţiale cele mai

relevante ale procesului de cercetare din propriul proiect.

Voi continua apoi şi vă voi oferi câteva exemple ale abuzării de anumite

concepte în ştiinţele sociale. Moda saltului spre “platforma de success a conceptelor”

pare destul de cunoscută mediului academic, de unde şi faptul că profesorii şi

studenţii aleg şi folosesc câte un concept şi îl scot din contextul original numai pentru

că este răspândit. În fine, o secţiune sumară despre discipline, discursuri, munca

inter-disciplinară vă familiarizează cu diferenţele şi cu problemele disciplinelor

academice şi cu specificul lor.

Ceea ce pregăteşte drumul spre capitolul 3 “Începutul” care îşi îndreaptă

atenţia spre mecanismele cercetării şi debutul procesului de doctorat. Dat fiind că

orientarea din timp a temei este foarte importantă, acest capitol se concentrează pe:

• dezvoltarea temelor de cercetare şi a ipotezelor cu care vă ghidaţi

cercetarea

• procesul definirii şi nuanţării întrebărilor de cercetare şi a ipotezelor

• relaţia temelor de cercetare sau a ipotezelor cu metodele şi sursele ce

urmează să fie folosite în secţiunea empirică a tezei de doctorat.

Importanţa constituirii unui set de teme de cercetare şi ipoteze nu este

niciodată exagerată pentru că fără întrebări specifice nu veţi putea să vă organizaţi

munca de teren. Aşa cum am sugerat mai sus aceasta nu presupune că întrebările de

cercetare nu pot fi generate de munca pe teren (metoda inductivă). Cu toate

acestea, la un nivel pragmatic, puţini studenţi au timp sau fonduri ca să adune

cantităţi suficiente de date cu intenţia descoperirii unor întrebări relevante sau a

observării unui fenomen specific, mai ales că majoritatea aspiranţilor trebuie să

prezinte organismelor finanţatoare în primul rând o schiţă sau un plan de lucru pe

teren.

Capitolul 3 introduce noţiunea de continuum al conspectării literaturii

tematice, porneşte de la cel mai comun punct de plecare al cercetării (i.e.

familiarizarea cu un anumit subiect) până la citirea rapidă a textelor după lucrul pe

teren şi analizarea datelor. Odată ce aţi conceput câteva întrebări generale de

cercetare sau ipoteze puteţi să vă gândiţi la ce fel de lucru pe teren şi ce nivel de

analiză veţi aborda.

16

Capitolul 4 începe cu discutarea unor exemple de metode folosite în mod

curent pentru culegerea şi analizarea datelor, inclusiv interviuri, observaţii

participative, analiza documentelor şi analiza media. Repet, scopul secţiunii de

metode nu-şi propune să ofere o redare cuprinzătoare a tipurilor de proceduri pentru

colectarea şi analiza de date, ci să introducă o serie de metode empirice şi să

motiveze modul în care metoda aleasă spre a fi folosită în studiu este guvernată de o

anumită logică inclusă în metodologia folosită sau în raţiunea de a fi a cercetării.

Restul capitolului furnizează o vedere de ansamblu asupra culegerii de date şi a

muncii pe teren. Acestea sunt în mare măsură produsele alegerilor făcute în legătură

cu tipurile de întrebări puse şi cu nivelul analizelor şi metodelor selectate pentru a le

răspunde.

Capitolul continuă apoi cu explorarea posibilei etapizări a stadiilor cercetării, o

idee ce se simplifică şi facilitează procesul de cercetare şi pe care se aşteaptă să o

primească şi finanţatorii externi ai cercetării. Aici ofer o linie de orientare în procesul

de cercetare care ar trebui adoptată şi ajustată ca să se potrivească necesităţilor

individuale şi împrejurărilor. Aşa cum voi arăta, este important ca studenţii să-şi

imagineze discursul pe care-l va urma cercetarea lor de la un stadiu foarte incipient.

Înpărţirea procesului de cercetare în stadii uşor de administrat şi înţeles face parte

dintr-o strategie de cercetare de succes atâta timp cât păstraţi un sens al întregului

proiect. (vezi Bartov, 1997, 35-50, care nu este de acord cu ideea stadiilor de

cercetare). Studenţii vor constata că există o logică inerentă, deşi nu este aceeaşi în

fiecare caz, a procesului de cercetare şi că aceste stadii prezentate s-au influenţat

puternic unele pe altele şi sunt relaţionate.

Capitolul 5, final, abordează câteva chestiuni importante care se vor reflecta

direct în modul în care încheiaţi sau nu studiile, stadiul final al definitivării tezei de

doctorat şi al acceptării ei. Capitolul începe prin prezentarea naturii relaţiei

coordonator – student / aspirant şi a coordonării în general. Este important ca aceşti

factori să fie luaţi în seamă înainte să vă începeţi studiile, ca să scoateţi cât mai mult

din aceste informaţii. Eşecul încheierii studiilor doctorale pare să fie provocat adesea

de nepotrivirea dintre coordonator şi aspirant. A doua secţiune oferă un rezumat al

experienţei susţinerii orale. Surprinzător, s-a scris mai puţin despre aceasta, deşi ea

poate fi una din cele mai fericite zile din viaţa unui candidat doctorand. Această

secţiune demistifică procesul pentru că evocă propria mea experienţă şi a unor

profesionişti cu activitate îndelungată şi pentru că dezvăluie semnificaţia, înţelesul,

procesul şi variantele rezultate ale însăşi susţinerii orale. A treia secţiune se referă

chiar la scrierea efectivă a tezei de doctorat şi la câteva propuneri pentru publicare şi

colaborarea la revistele de specialitate. Secţiunea următoare se ocupă cu etica

17

cercetării şi problema plagiatului. În timp ce prima a fost foarte importantă din

totdeauna, cea de-a doua a devenit importantă mai ales acum când Internetul oferă

studenţilor o cantitate necuantificabilă de informaţii uşor accesibile.

Penultima secţiune a capitolului 5 include o discuţie despre căile prin care să

obţineţi cele mai bune rezultate la simpozioane, seminarii şi conferinţe şi despre

abordările prin care să vă construiţi conexiunile utile pentru propriile studii. Secţiunea

finală rezumă calităţile necesare pentru completarea doctoratului. Aşa cum veţi

vedea, ele sunt transferabile, înrudite cu condiţiile de angajare care pot fi aplicate

într-un număr de împrejurări în interiorul şi în afara vieţii academice.

Apendicele 1 include un glosar al unor termeni cheie folosiţi şi adesea prost

înţeleşi în cercetarea din ştiinţele sociale. Toţi termeni scrişi cu corp plin de literă în

textul principal pot fi găsiţi în glosar. Glosarul poate fi folosit ca un ghid de referinţă

în timp ce parcurgeti această carte sau alte texte şi va rămâne un îndrumar util pe

toată durata cercetării. Alegerea termenilor a fost dictată de importanţa lor pentru

cercetarea post-universitară din ştiinţa socială, cu concentrare pe elementele

constitutive esenţiale în majoritatea cercetărilor.

În final, Apendicele 2 dă câteva exemple de sisteme pentru trimiteri şi

referinţe.

1Natura cercetării doctorale

18

1. Introducere

Această carte nu este un compendiu de metodel de cercetare a metodologiilor şi

tehnologiilor. În schimb, eu ofer o introducere în cercetarea din ştiinţele sociale.

Scopul acestui prim capitol este să înceapă să vă familiarizeze, ca aspirant

postuniversitar, cu natura, instrumentele şi terminologia procesului de cercetare. Un

loc central între scopurile mele este „demistificarea” cercetării postuniversitare în

diversele sale structuri graduale: MA, Mphil, Ph D şi Dphil1. Accentul cade pe

cercetarea doctorală, dar mulţi alţi termeni şi o mare parte din acest proces se aplică

întregii cercetări postuniversitare. Sugestiile şi sfaturile pot să-i intereseze pe

cercetătorii care trebuie să scrie o dizertaţie lungă sau rapoarte structurale de

cercetare. Multe din cele ce urmează vor avea relevanţă pentru cercetare în general,

dar este nevoie să subliniez câteva puncte specifice despre obţinerea unor calificări

academice superioare:

• aspiranţii trebuie să dovedească un grad de originalitate în lucrarea lor

• aspiranţii trebuie să demonstreze că au încheiat cu succes o pregătire

pentru cercetare, adică trebuie să fie în situaţia de a formula întrebările de cercetare

şi să justifice folosirea unor metode specifice de cercetare.

Intenţionez să vă port prin cele mai importante aspecte ale cercetării şi să vă

clarific multe din conceptele folosite în ştiinţa socială şi în cele umaniste. Trebuie să

fac de la început două precizări: prima, nu ofer un model de abordare a cercetării

postuniversitare, ci prezint stadiile logice ale acesteia, care, o dată înţelese, fac mai

puţin îndoielnică perspectiva completării unui proces îndelungat. A doua, eu abordez

procesul de desfăşurare a cercetării postuniversitare din unghiul ştiinţlor sociale şi nu

din cel al unei discipline specifice din interiorul acestora. Cărămizile muncii de

cercetare sunt similare pentru toate disciplinele cu obiective din ştiinţa socială. Ceea

1 Este vorba de titlurile academice Master in arte, Master of Arts, acordat celor care au scris o teza in ştiinţele umaniste şi de gradul imediat superior de Doctor in Filosofie, Philosophiae Doctor, conferit încă din Evul mediu celor cu studii si cercetări proprii în alte domenii decât în teologie, medicină şi drept. (n.tr.)

19

ce deosebeşte o abordare metodologică de alta sunt tocmai ordinea şi nivelul de

importanţă conferite componentelor de bază ale cercetării.

Titlul de doctor poate să pară învăluit în mister. El poate fi obţinut cu succes

de către oricine are inteligenţă, şi, la fel de important, voinţa necesară. Ceea ce nu

înseamnă că drumul spre doctorat este uşor. Participarea şi o voinţă de fier sunt

esenţiale, dar cu puţin folos dacă nu sunt însoţite de o minte deschisă şi iscoditoare

şi de dispoziţia de a accepta criticile şi sfaturile, de a asculta şi de a învăţa de la alţii.

Tocmai aici se ascunde prima dificultate: ca să obţineţi cu succes un grad universitar

superior va trebui să vă re-evaluaţi şi să vă recalibraţi opiniile adesea temeinic

elaborate în lumina materialelor noi, a argumentelor şi a dezbaterilor cu care veţi da

piept de-a lungul călătoriei de pregătire. Este aproape sigur că tema iniţială şi

fundamentările care o susţin se vor deosebi de teza finală în măsura în care

supoziţiile vă vor fi verificate de dovezi şi opiniile vă vor fi modelate şi formate în

procesul învăţării.

Natura procesului doctoral

Natura procesului doctoral s-a schimbat considerabil în Marea Britanie în ultimii ani,

şi această carte este pătrunsă de un simţ pragmatic menit să reflecte aceste

schimbări. Potrivit lui Robert Cowen, procesul doctoral a fost birocratizat tot mai mult

– cu alte cuvinte, doctoratul este „din ce în ce mai puţin o probă a puterii intelectuale

a criticii originale” şi tot mai mult un test al capacităţii de organizare atât a

individului cât şi a isntituţiilor de învăţământ superior (Cowen, 1999, 184). Nu încape

îndoială că procesul doctoral trebuie înţeles acum ca o ucenicie în timpul căreia

abilităţi transmisibile sunt învăţate, abilităţi ce pot fi folosite în interiorul şi dincolo de

mediul academic. Accentul se pune în prezent pe perioada (limitată) de timp

rezervată studiului şi pe învăţarea lucrurilor esenţiale (metodele de cercetare) şi pe

îndeplinirea anumitor stadii de cercetare (inventarierea literaturii de specialitate,

capitolele de metodă şi aşa mai departe). Organismele din afara universităţilor, în

special ESRC (Economic and Social Research Council – Consiliul pentru cercetare

economică şi socială) şi tot mai mult AHRB (Comitetul de cercetare în domeniul

artelor şi ştiinţelor umaniste, Arts and Humanites Research Board) din Marea Britanie

tind să stabilească linii directoare detaliate pentru cercetarea doctorală şi prescriu

calităţile specifice şi pregătirea pe care trebuie să le asigure instituţiile (de

învăţământ superior) ca să-şi obţină recunoaşterea şi de aici posibilitatea de a fi

alese să primească bursieri sau aspiranţi sponsorizaţi (vedeţi mai jos condiţiile de

20

candidare la asemenea instituţii). Facultăţile universităţilor nu-şi pot permite să

existe fară recunoaşterea externă – un fel de „certificat de calitate” (un semn al

excelenţei) – chiar dacă numărul cursanţilor susţinuţi din surse externe poate fi mic

faţă de numărul total al cursanţilor la doctorat din întreaga Mare Britanie. Această

abordare, evident structurală, poate să facă mai accesibilă obţinerea unui doctorat cu

condiţia ca să aveţi suficient timp să vă gândiţi la propria activitate şi poate fi o

experienţă satisfăcătoare şi utilă pentru cariera ulterioară. Pe parcurs presupun că vă

veţi afla sub condiţionări financiare şi de timp, dat fiind că majoritatea

regulamentelor universitare impun ca doctoratul să fie pregătit în trei ani, iar

finanţările postuniversitare sunt extrem de greu de găsit. Dacă aspirantul nu-şi

încheie studiile într-o perioadă de timp dată, departamentul în care s-a înscris s-ar

putea să suporte consecinţele, deoarece recunoaşterea continuă este strâns legată

de numărul absolvenţilor.

Primul lucru de remarcat în legătură cu doctoratul este ce nu reprezintă el.

Rareori este un „magnus opus”, studiul tuturor studiilor existente pe o temă anume

(multe sisteme educaţionale întreţin această idee oferind o opţiune superioară de

doctorat. Sistemul nu este folosit în Marea Britanie). Pentru asta există suficient timp

mai târziu, aşa cum au făcut, de fapt marii gânditori. De exemplu Albert Einstein şi

Karl Marx au avut contribuţii relativ modeste în domeniile lor prin teza de doctorat,

dar au acordat acea perioadă de timp învăţării instrumentelor ştiinţei lor şi au

demonstrat „stăpânirea pe deplin profesională a paradigmelor prestabilite din

domeniu” (Phillips and Pugh, 1994,35).

Intrarea la doctorat trebuie privită ca un proces de învăţare, de ucenicie în

arta cercetării pe parcursul căreia vă veţi deprinde să reflectaţi la originea teoriilor şi

conceptelor, la modul de teoretizare, la îmbinarea teoriei cu practica şi la

posibilităţile de prioritizare şi organizare a unei cantităţi vaste de material într-un text

inteligibil pe o perioadă scurtă de timp. Disciplina necesară pentru încheierea cu

succes a doctoratului îi va oferi aspirantului beneficii dincolo de cadrul academic. Aşa

cum am arătat deja, capacitatea de înţelegere este o calitate utilă în desfăşurarea

studiilor doctorale, dar este mai curând o condiţie necesară decât una curentă. În

plus, o să aveţi nevoie de o combinaţie între răbdare, rezistenţă, disciplină, interes şi

inteligenţă ca să duceţi la bun sfârşit sarcina asumată. Importantă este şi

disponibilitatea de a reflecta şi de a adapta premisele existente (numite uneori

„bagajul pe care-l luăm cu noi în procesul de cercetare”) rezultate din experienţa

academică şi de viaţă precedente. Acesta este un punct important pentru mulţi

cursanţi – şi mulţi membri ai corpului academic – care se ataşează unui anumit mod

de interpretare la sânge a doveziilor, argumentelor sau perspectivelor în lumina unor

21

noi abordări pur şi simplu pentru că ceva a rămas neschimbat multă vreme. Nu

încape îndoială că o educaţie solidă instituţionalizată vă va ajuta să luaţi doctoratul,

dar există beneficii şi alţi factori cum ar fi agilitatea mentală, spiritul de căutare,

motivaţie şi disciplină.

Cererile de finanţare

Nu s-a descoperit încă o formulă secretă care să garanteze succesul în depunerea

unei cereri de finanţare la organismele de susţinere postuniversitară, dar trebuie

remarcate câteva puncte. Data limită de depunere a formularelor este, de obicei 1

mai, deci este nevoie să începeţi cu mult înainte procesul de completare, preferabil

mai întâi trebuie să aflaţi în competenţa cărui organism de finanţare vi se încadrează

proiectul. În termeni generali, ESRC2 se ocupă de teme din ştiinţa socială în timp ce

AHRB acoperă mai mult proiectele umaniste şi de artă. Există şi o zonă de

suprapunere a celor două şi trebuie să o identificaţi înainte să vă prezentaţi cererea.

Cel mai bun mod de pornire este să verificaţi website-ul ambelor organisme (pentru

ESRC: www.esrc.ac.uk; pentru AHRB3: www.ahrb.ac.uk) unde puteţi găsi precizările

comune ale celor doi finanţatori şi zonele pe care le susţin. Descărcaţi toate

informaţiile relevante, inclusiv liniile directoare şi îndrumările de completare a

formularelor. Făceţi-vă timp să vă familiarizaţi cu formularul, cu cerinţele de

completare şi cu informaţiile şi documentaţia necesare. Aşa cum veţi vedea, o mare

parte din documentare (aparat critic, confirmarea rezultatelor şi aşa mai departe)

trebuie origanizate cu mult timp înainte de data limită. Trebuie să vă stabiliţi un

calendar provizoriu cu ce aveţi de făcut. Dacă aţi găsit deja un loc în care să studiaţi,

veţi beneficia de competenţele instituţiei respective şi a personalului ei pentru

finalizarea formulalelor. Total separat de faptul că va trebui să prezentaţi o cerere

remarcabilă, capabilă să vă recomande pentru finanţare trebuie să răspundeţi foarte

exact la întrebările din formular ca să fiţi sigur că furnizaţi organismelor financiare

toate informaţiile de care au nevoie. În general, formularul ERSC este mai greu de

completat, şi de aceea ia un timp îndelungat. Mult mai multă atenţie trebuie acordată

propunerii efective decât formularului AHRB, care solicită mai puţine detalii decât cel

de la ERSC. Conţinutul propunerii dumneavoastră şi structura ei vor depinde în

consecinţă de tipul de bursă solicitat. Este posibil ca în viitor şi AHRB să ceară o

propunere mai detaliată pentru proiectul doctoral.

2 Vezi pg. 93 Idem

22

http://www.ahrb.ac.uk/

http://www.esrc.ac.uk/

ERSC nu mai finanţează în totalitate doctoratele şi astfel mutarea atenţiei pe

finanţarea unui doctorat pe patru ani va duce la o concurenţă şi mai acerbă în

obţinerea mult râvnitelor stipendii. În asemenea împrejurări devine şi mai importantă

necesitatea de a furniza propuneri precise şi clare. Ceea ce-i deosebeşte pe

solicitanţii cu calităţi egale (şi aici mă gândesc la calificative foarte bune şi excelente,

aproape obligatorii pentru şansa unei burse) este capacitatea de comunicare a celor

ce urmează (vezi capitolul 2 pentru termenii folosiţi)

• un rezumat concis şi clar al problemei abordate

• o orientare despre modul în care subiectul propus se încadrează în contextul

mai larg al literaturii de specialitate

• o discutare a abordării teoretice adoptate

• un număr de probleme şi ipoteze de cercetare bine determinate

• discutarea metodelor aplicate pentru ca să răspundeţi, să respingeţi sau să

validaţi problemele şi ipotezele de cercetare

• cunoaşterea resurselor relevante de date şi a analizei acestora

• un calendar pentru finalizarea tezei

Este nevoie de multe planificări şi replanificări pentru ca să înghesuiţi toate aceste

informaţii în spaţiul din formular, aşa că apucaţi-vă de aceste operaţiuni cât mai

curând posibil (pentru căile de a ajunge la ideile şi problemele de cercetare vezi

capitolul 3).

Şi nu uitaţi că multe departamente oferă burse parţiale, integrale, scutiri de

taxe sau GTA (Graduate Teaching Assistantship – Asistenţă pentru pregătirea

absolvenţilor – susţinere de seminarii ca asistent sau preparator) ca modalităţi

alternative de susţinere a studiilor dumneavoastră. Mulţi cursanţi postuniversitari

reuşesc să şi predea pe durata pregătirii tezei, dar aici trebuie găsit un echilibru.

Activitatea pedagogică vă ajută, într-adevăr să acumulaţi o experienţă nepreţuită şi

să câştigaţi ceva bani în plus, dar nu trebuie să vă distragă de la scopul propus:

finalizarea studiilor. Realist vorbind, 3 – 4 ore de predare pe săptămână este

maximum, dacă ţinem cont că trebuie să vă pregătiţi lecţiile, să corectaţi lucrările

propriilor cursanţi şi să vă deplasaţi spre şi de la locul de muncă.

Între contribuţia la cunoaştere şi obţinerea

calificativelor

23

Această carte a fost concepută nu numai să vă ajute să luaţi doctoratul în trei ani, ci

şi să vă conducă spre o contribuţie meritorie la dezbaterile existente şi aceasta prin

evidenţierea instrumentelor şi a încrederii în realizarea unui asemenea scop. Teama

de necunoscut, de ezoteric şi de lucruri complexe abia că zădărniceşte procesul.

Dacă priviţi procesul de cercetare dezgolit, relevant pentru lectura care constituie un

academism benefic, vă veţi afla în situaţia de a depăşi toate temerile. Presupun că

oricine citeşte aceste rânduri va fi absolvent sau în pragul absolvirii, va avea un

palmares excelent sau foarte bun (majoritatea universităţilor insistă ca notările să fie

cel puţin foarte bune pentru înscrierea la doctorat şi chiar la masterat; există şi

excepţii, dar în special cei care au absolvit facultatea mai demult, dovedesc notări

diferite dar cu valori echivalente). Distanţa dintre o dizertaţie mai temeinică (Master

în arte; Magister Artium) este mai mică decât cea dintre BA (Bachelor of Arts;

Bacalaureatus Artium – absolvent, licenţiat) şi PhD (Doctor în filosofie, Philosophea

Doctor) dat fiind că masterandul este deja familiarizat cu multe probleme care-l

aşteaptă pe doctorand. Saltul de la BA la PhD este mare dar nu de neatins. Cel mai

evident aspect, unic în cercetarea doctorală este importanţa pe care o acordă

individului. Există puţine elemente învăţate ale gradului universitar cu excepţia

pregătirii pentru cercetare şi candidatului i se cere să aibă un simţ mai dezvoltat al

auto-disciplinei faţă de cel cu care sunt obişnuiţi absolvenţii universitari şi

masteranzii. Binenţeles că auto-disciplina este mai uşor de dobândit dacă subiectul

vă interesează cu adevărat sau dacă vă este clar de ce porniţi pe calea spre un grad

academic superior.

În primul rând, de ce vă înscrieţi pentru cercetare doctorală? Poate doar să avansaţi

în ierarhia carierei, sau să obţineţi o anumită funcţie; sper să fie o combinaţie a celor

două motive, însoţite de dorinţa de a efectua şi o cercetare originală (esenţială

pentru doctorat). Denis Lawton are dreptate când afirmă că numai pentru că te

interesează ceva anume nu înseamnă că trebuie să scrii o teză de doctorat despre

acel ceva. S-ar putea să ai mai mult succes dacă scrii un alt tip de lucrare, una care

nu ridică „obstacolele” pe care trebuie să le depăşească aspirantul. (Lawton, 1999,3).

Până la urmă combinaţia dintre o temă de interes şi capacitatea de a o trata ar trebui

să vă asigure o şansă de succes pe perioada stabilită de studiu. Important e să nu

faceţi doctoratul doar de dragul titlului. Acesta poate fi impresionant – pentru un

anumit timp – dar nu este şi un motiv suficient ca să studiaţi din greu timp de trei ani.

Ca cercetător trebuie să vă propuneţi o contribuţie originală la volumul existent de

cunoştinţe, pentru că dacă nu o puteţi realiza nici nu aveţi cum să scrieţi teza de

doctorat.

24

De ceea ce trebuie să vă feriţi în orice situaţie este adăugarea a încă unei monografii

la muntele de lucrării existente, un scenariu în care aşa cum arată George Steiner:

„adevărata sursă din tomul lui Z este a lui X şi lucrarea lui Y pe aceeaşi temă”

(Steiner, 1991,39). Ceea ce vă puteţi propune, de fapt, este să vă apropiaţi cât mai

mult cu putinţă de ceea ce Steiner numeşte „imediatul” sau, cum interpretez eu

termenul aici, evenimentul asupra căruia doriţi să faceţi lumină. Scopul cercetării nu

trebuie să fie analiza criticii unui eveniment, ci elaborarea unei interpretări a

evenimentului propriu-zis. Aveţi nevoie de materiale terţiare (texte despre texte) şi

secundare (scrierile altora despre eveniment) care să vă poziţioneze şi să vă

orienteze munca, să vă plaseze contribuţia, dar scopul este să o completaţi cu

material primar sau nou, sau cu o nouă interpretare. Există aici o anumită tensiune în

cerinţa de a elabora o lucrare originală într-o perioadă de timp. Aşa cum am sugerat

mai sus, timpul nu este garanţia unei activităţi academice bune pentru că dacă nu

înţelegeţi componentele fundamentale ale întregului demers, indiferent de timpul

acordat cercetării nu va rezulta o cercetare precisă şi utilă.

Locul potrivit de studiu

De la început alegerea departamentului adecvat pentru proiect este crucială.

Dacă într-un departament dat mai sunt doar încă doi aspiranţi, unul care tratează

interpretarea marxistă a romanului Das Schloss4 a lui Franz Kafka şi celălalt analiza

economică a dinamicii ratei de schimb dolar – marca germană nu vă îndreptaţi spre

cel mai potrivit mediu dacă studiaţi, să zicem, rolul fermierilor polonezi în integrarea

europeană. Dincolo de faptul că într-un asemenea departament s-ar putea să nu

găsiţi un expert în studiul Poloniei, sau poate chiar al Europei, vă veţi trezi izolat în

studiile pe care le faceţi şi nu prea aveţi şansa unor reacţii pe care le aşteptaţi şi

posibilitatea să vă prezentaţi progresiv rezultatele muncii în seminarii

postuniversitare. Aşa că dacă doriţi să evitaţi izolarea alegeţi o facultate cu mai mulţi

aspiranţi, una care oferă cadrul şi forma pentru dezbateri. Această alegere se leagă,

evident, de posibilitatea de a obţine sprijin financiar. Nu e o idee rea să vorbiţi cu

câţiva cursanţi admişi deja şi să aflaţi ce facilităţi şi oportunităţi există, şi să le

cunoaşteţi propriile lor experienţe de cercetare. Nu vă feriţi să întrebaţi despre

asigurarea cursurilor, de metode de cercetare specifice de care aţi putea avea nevoie

pentru studii. Interesaţi-vă de procedurile de evaluare pentru procesul de coordonare

şi dacă facultatea are un membru desemnat drept coordonator pentru studiile

4 Castelul, scris în 1922, publicat postum de Max Brod în 1926 (n.tr.)

25

postuniversitare. Aceste mecanisme trebuie privite ca avantaje pentru studiu (e.g.

întâlniri de supervizare, comisie anuală de evaluare, comitete de legătură aspirant –

corp profesoral şi aşa mai departe) şi ca modalităţi de organizare a unui proces

singular în sine. Este imaginea total diferită a idealului originar în cercetarea

doctorală dezvoltată în Germania de Wilhelm von Humboldt şi care se baza pe

Einsamkeit (izolare) şi Freiheit (libertate), nici una dintre ele nefiind virtuţi necesare,

date fiind condiţiile şi rigorile cu care se confruntă doctoranzii moderni (vezi Cowen,

1999,185).

Există, evident, un punct în care prea multe obstacole birocratice sufocă

gândirea creatoare, dar şi prea multe proceduri comasate pot duce la izolare şi chiar

la abandon. Nu lăsaţi ca alegerea facultăţii să se orienteze doar după prezenţa unui

scolast de renume – dacă sunt câţiva la acelaşi departament atunci e bine. Pentru că,

altfel, marile personalităţi universitare sunt extrem de solicitate, au un număr mare

de doctoranzi, programul lor e foarte încărcat (i.e. când aveţi mai multă nevoie de ei

sunt plecaţi în străinătate) şi este greu de stabilit o întrevedere. În cazul în care

aşteptaţi o reacţie la studiile dumneavoastră – parte importantă în dezvoltarea tezei –

s-ar putea să dureze câteva luni. Dacă există profesori competenţi la o anumită

catedră, aceste perioade se reduc, pentru că veţi găsi mereu pe cineva cu care să vă

discutaţi ideile şi care să vă sugereze abordări tematice în concordanţă cu obiectivele

de cercetare ale departamentului. Ţineţi minte pericolele asociate cu coordonatorii,

oricât de celebri ar fi ei. Acestea includ:

• să faceţi munca coordonatorului

• să nu puteţi veni niciodată cu o idee originală (pentru că profesorul a mai

auzit-o, a făcut-o etc.)

• o lipsă generală de încredere în propria judecată şi o încredere exagerată în

cea a coordonatorului, mai ales în cunoaşterea domeniului de către acesta.

Este nevoie, totuşi de cineva care ştie ce înseamnă un doctorat şi care este

interesat măcar pe jumătate de domeniul în care v-aţi ales tema şi este receptiv la

tratarea pe care dumneavoastră o abordaţi. La modul ideal ar trebui să căutaţi o

coordonare combinată (cotutelă), idee discutată mai detaliat în capitolul 5.

Probleme de timp

26

Capacitatea de administrare corectă a propriului timp este de maximă importanţă în

cercetare şi aici este locul în care trebuie să-i acordăm atenţie. Un început lent se

traduce printr-o grabă înebunitoare spre sfârşitul perioadei de studiu. Libertatea pe

care v-o oferă studiile doctorale la zi – adică nu aveţi şi un servici în această perioadă

– poate duce la o proastă administrare a timpului. Încercaţi să nu faceţi nopţi albe şi

să vă treziţi apoi la două după amiaza. Un somn bun noaptea şi un program stabil de

lucru duc la cele mai bune rezultate. Nu uitaţi să acordaţi timp vieţii din afara

cercetării doctorale, pentru că o cufundare totală în studiu fără să mai ieşiţi să luaţi

aer poate provoca multe probleme. În primul rând trebuie să vă rezervaţi timp în

afara studiului direct, ca să vă recreaţi, să asimilaţi şi să reflectaţi asupra a ceea ce

aţi gândit, aţi citit şi aţi scris. În al doilea rând, dacă renunţaţi la pasiuni şi la viaţa

socială ca să câştigaţi câteva ore de lectură în plus, rezultatele s-ar putea să fie

contra-productive. Trebuie să vă găsiţi un „echilibru” interior, o stare care diferă de la

un individ la altul (vezi May, 1999, 62-3). Până la urmă asta vă doriţi şi speraţi să

obţineţi după doctorat, aşa că e bine să începeţi de acum. Motivele risipei de timp

sunt multiple: de exemplu, perfecţionistul care refuză să scrie dar acumulează date

va fi în cele din urmă îngropat sub un morman de informaţii din care poate să extragă

puţin sau nimic. Perfecţionistul nu va profita de schimburile de opinie frecvente cu

propriul coordonator şi riscă „să treacă pe lângă subiect” să divagheze de la zona de

cercetare. Pentru unii perfecţionismul poate fi o virtute, dar în condiţiile unor limitări

stricte în timp ar putea să împiedice, de fapt, obţinerea unor succese. Alte motive ale

întârzierilor includ distragerea de la tema propusă. Este o cauză care poate lua mai

multe forme, inclusiv să trebuiască să aveţi un serviciu din care vă întreţineţi – o grijă

în plus pentru cursanţii angajaţi care fac cercetare pe lângă păstrarea unui loc de

muncă. Odată întrerupt avântul cercetării este foarte greu să găsiţi o cale de

întoarcere. De aceea studiile postuniversitare cer efort şi concentrare constantă pe o

anumită perioadă de timp, şi aspiranţii trebuie să se întrebe dacă sunt hotărâţi să-şi

asume această răspundere înaintea începerii studiilor. Dar există şi o latură

încurajatoare: cercetarea este un proces treptat de acumulare a cunoştinţelor care

aduce cu sine sentimentul de împlinire şi încredere; la rândul lui, acesta face întregul

proces mai plăcut şi se poate concretiza prin tipărirea cercetării sau prin prezentarea

ei publică pe parcurs.

Alegerea subiectului

27

O idee limpede despre ce intenţionaţi să studiaţi (odată lămurită întrebarea de ce) vă

ajută să aveţi un început bun. Începeţi cu alcătuirea unei liste reduse a zonelor de

interes, ţinând cont că ele trebuie să corespundă cu cele ale departamentului ales,

sau să fie înrudite cu ele. Restrângeţi aria subiectelor cât mai curând posibil. Ceea ce

nu înseamnă că „ce” – sau punctul de plecare al cercetării – este static; el se poate

schimba şi redefini în lumina cercetărilor ulterioare, dar este esenţial să vă

concentraţi atenţia într-un stadiu incipient pe o zonă specifică. De exemplu, începeţi

declarând „mă interesează politica externă a Franţei”. Potenţial este o zonă vastă,

care include aspecte de securitate, relaţiile între state şi exprimarea intereselor unui

stat faţă de altele etc. În faza de început vă bazaţi pe experienţe precedente, intuiţii

sau preferinţe şi înclinaţia personală ca să vă concentraţi cercetarea pe o zonă

anume, să zicem relaţiile bilaterale dintre Franţa şi Marea Britanie. Prin concentrarea

interesului începeţi să pătrundeţi treptat în literatura dedicată relaţiilor bilaterale

franco–britanice, parcurgând anumite texte ca să vedeţi ce s-a scris şi, mai ales, ce

nu s-a scris pe acest subiect. Vom reveni la un exemplu asemănător când vom

discuta mecanismele cercetării.

Înainte să începeţi

Există câteva lucruri care fac, de obicei, procesul de cercetare mult mai productiv şi

mai plăcut şi care permit să „porniţi în trombă”. Secţiunea de faţă se opreşte la ceea

ce trebuie să faceţi înainte să vă apucaţi de proiectul de cercetare. Porniţi de la

deprinderea de a evalua posibilităţile de realizare a propriului proiect ca să ajungeţi

la cunoaşterea a ceea ce înseamnă un grad academic sau universitar, în primul rând.

Dacă la începutul studiilor vă rezervaţi un pic de timp să vă familiarizaţi cu ceea ce

vă aşteaptă faceţi, de fapt, economie de timp: uneori „iepurii” din fabulă se aruncă

să-şi scrie dizertaţiile sau tezele fără să ţină cont de reglementările universităţilor, de

formatul sau lungimea tezei, in timp ce „ţestoasele” îi întrec pentru că au acordat

suficient timp studierii terenului de cercetare înainte să se apuce de lucru.

În mod surprinzător mulţi aspiranţi postuniversitari habar n-au din ce se

presupune că ar trebui să constituie dizertaţia sau teza lor dincolo de lungime şi

poate dincolo de fraza de intimidare din manualele universitare (în cazul

doctoranzilor) care cer ca „lucrările să contribuie substanţial la cunoaşterea umană”.

Această formulare este suficientă ca să descurajeze orice candidat. Adevărul este că

în acest punct nu ştiţi ce este gradul academic la care aspiraţi, nu aveţi cum să vă

28

programaţi calea de a ajunge la el. Închipuiţi-vă că vă pregătiţi pentru o alergare dar

nu cunoaşteţi pe ce distanţă. Degeaba sunteţi un bun sprinteur dacă cursa are 16

kilometri lungime. Iată de ce este nevoie să vă familiarizaţi cu ceea ce vi se cere

înainte de a vă apuca de lucru. Puteţi învăţa multe prin simpla parcurgere a unor

lucrări mai vechi ale candidaţilor dinaintea dumneavoastră – de obicei sunt adunate

toate în secţiunea principală a bibliotecii universităţii. Care este numărul mediu de

pagini? Care e raportul (?) dintre materialul empiric, rezultatul cercetării literaturii de

specialitate şi abordarea teoretică în facultatea şi pe tema pe care le-aţi ales?

Familiarizaţi-vă cu structura tezelor şi, ulterior, o să descoperiţi o anumită structură.

Iată un exemplu standard care vă va ajuta să identificaţi componentele specifice ale

cercetării (nu uitaţi totuşi, că acesta este doar un model de cercetare şi nu trebuie

considerat drept fix):

• introducere

• rezumat al literaturii de specialitate

• metodologie

• studiu/(ii) de caz / secţiune empirică

• evaluarea

• concluzii

Acest exemplu este corect pentru multe teze standard din ştiinţele sociale. În

ştiinţele umaniste, totuşi stadiile menţionate mai sus s-ar putea să fie mai puţin

pronunţate. Până la urmă, aveţi un început şi un sfârşit. Trebuie să vă racordaţi teza

la o literatură mai cuprinzătoare (punctul al doilea din enumerarea de mai sus) şi

teza dumneavoastră va demonstra, probabil implicit, o metodologie, un studiu de caz

sau un subiect. Va trebui să vă evaluaţi şi să vă rezumaţi munca. Diferenţa este că în

ştiinţele sociale secţiunile menţionate mai sus s-ar putea să fie definite mult mai clar

între ele. Aici este util un sfat simplu şi anume că trebuie să vă familiarizaţi cu ceea

ce vă aşteaptă. Dacă aveţi o idee cât de vagă despre ce vă propuneţi o să reuşiţi să

risipiţi multe mituri şi nelinişti şi puteţi să vă formaţi o imagine a logicii de cercetare.

Prin descompunerea tezei în capitole mari, ca în exemplul anterior, începeţi să simţiţi

cam ce ar trebui să cuprindă ea.

Capitolele următoare vor aborda mai amănunţit aceste stadii de cercetare şi

vor clarifica relaţia dintre părţile care o alcătuiesc. Odată ce v-aţi familiarizat cu teza

de doctorat în facultatea şi universitatea aleasă, cel mai bun sfat este să analizaţi

formatul şi prezentarea propriei cercetări în această lumină. De obicei biblioteca

universităţii are pliante despre prezentarea tezei, incluzând paginaţia (dimensiunile

marginii), corpul de literă, dimensiunea lui, cum să folosiţi notele de subsol şi

29

bibliografia şi numărul de cuvinte (verificaţi dacă acesta include sau exclude

apendicele, tabelele, diagramele, bibliografia şi notele de subsol). Citiţi pliantul

înainte să începeţi să scrieţi pentru că dacă setaţi teza şi computerul după formatul şi

stilul (dimensiunea frazei, paragraful, paginaţia etc.) potrivit cerinţelor din

regulamentul facultăţii sau universităţii alese puteţi scrie toate textele legate de

lucrare fără să faceţi nici o modificare la asamblarea diferitelor secţiuni ale

proiectului. Stabilirea formatului încă de la început nu înseamnă că primele secţiuni

sau idei pe care le aşterneţi pe hârtie rămân neschimbtate. Din contră, veţi reveni

asupra lor, veţi re-concepe secţiuni şi capitole de mai multe ori înainte ca să le

consideraţi încheiate (vezi capitolul 5 şi îndrumările pentru scrierea tezei).

Aparatul critic şi alte sfaturi

Este o idee bună să constituiţi aparatul critic şi bibliografia chiar de la început şi să vă

hotărâţi asupra sistemului de referinţe pe care doriţi să-l folosiţi (Harvard pentru

ştiinţele umaniste) şi să-l respectaţi pe parcursul întregului text. Trimiterile adecvate

includ notarea exactă a surselor pe număr de pagină, a cărţii, a titlului revistei sau

ziarului, a autorului şi a ceea ce e mai frecvent trecut cu vederea, a editorului, a

locului şi datei publicării sursei din care citaţi (vezi apendicele 2 pentru exemple de

trimiteri). Dacă fotocopiaţi dintr-o carte sau dintr-o revistă, nu uitaţi pagina titlu şi

pagina de drepturi – cea care conţine detalii esenţiale si care urmează paginii titlu.

Când fotocopiaţi un capitol sau un articol dintr-o carte sau o revistă – respectând,

binenţeles, drepturile de autor – începeţi cu sfârşitul acestora şi mergeţi spre început

astfel încât să aveţi paginile puse în ordine şi să evitaţi pierderea a jumătate de oră

ca să ordonaţi textul copiat. Dacă aveţi note exacte şi le listaţi faceţi o economie

importantă de timp (timpul pierdut pentru căutarea unor note sau citate rătăcite ar

putea ajunge pentru scrierea unui nou capitol al lucrării). Notarea corectă şi atentă se

leagă de onestitatea academică şi de evitarea plagiatului (Rosamond, 2001). Acesta

din urmă este considerat delictul cel mai grav în lumea academică şi de aceea i-am

rezervat o secţiune în capitolul 5. Chiar şi aici vreau să reafirm nevoia de a vă obişnui

cu înregistrarea cuprinzătoare a detaliilor bibliografice a tuturor lecturilor, dat fiind că

trimiterile le uitaţi cel mai uşor ceea ce poate deveni o problemă dacă

dumneavoastră sau altcineva descoperă ulterior că un articol aparent fără legătură

este, în fapt, înrudit cu teza dumneavoastră de doctorat.

Indiferent de aparatul critic adoptat, feriţi-vă să amestecaţi procedurile

folosind note de capitole, note de subsol şi principalele trimiteri în text. Puteţi, totuşi

30

să apelaţi la trimiterile şi notele de subsol, acestea din urmă conţinând informaţii

suplimentare diferite de cele referitoare la sursele consultate. Alegerea pe care o

faceţi în aparatul critic s-ar putea să se supună prevederilor departamentului, aşa că

cel mai bine este să verificaţi ca să evitaţi pierderile de timp cu rearanjarea notelor

de subsol şi a notelor de capitol sau invers. Mulţi aspiranţi - chiar şi academişti

experimentaţi – petrec săptămâni în şir la încheierea unui studiu scormonind cu

înfrigurare ca să refacă notele de subsol şi de capitol care au fost abandonate

neterminate într-o izbucnire creatoare sau de activitate intelectuală din anul întâi. Un

alt factor luat în considerare este aparatul critic adoptat de revistele academice în

care speraţi să publicaţi. Sistemul Harvard, adoptat în cartea de faţă, este unul dintre

cele mai răspândite şi mai accesibile pentru că este rapid, eficient şi presupune un

număr mare de note de subsol. Nu uitaţi ca încă din prima zi să faceţi notări exacte

într- o listă bibliografică după cărţile şi articolele citite. De îndată ce găsiţi ceva nou

obişnuiţi-vă să-l adăugaţi imediat la listă. Ţine-ţi minte, de asemenea că, dacă folosiţi

texte străine în analize, să găsiţi reglementările pentru traducere înainte să începeţi

lucrul, deoarece aceasta are efecte asupra lungimii tezei şi asupra timpului acordat

traducerii (în limba lucrării).

Familiarizaţi-vă cu „artileria grea” a cercetării, cu toate resursele de care s-ar

putea să aveţi nevoie la institutul în care efectuaţi cercetarea. De exemplu,

biblioteca: ce vă poate oferi? Are cursuri de informatică? Aveţi acces la computer?

Trebuie să ştiţi să lucraţi la computer, să folosiţi e-mail-ul şi Internetul (căutarea

materialelor on-line prin folosirea bazelor de date şi site-uri specifice cercetării în

ştiinţele sociale şi umaniste se dezvoltă rapid); dacă intenţionaţi să folosiţi analiza

cantitativă vă trebuie un pachet cum ar fi SPSS (Pachetul Statistic pentru Ştiinţele

Sociale – Statistical Package in the Social Sciences).

O greşală pe care o comit adesea postuniversitarii şi academiştii de-a lungul

studiilor vizează salvarea datelor pe floppy disks sau pe hardul calculatorului. În

general veţi scrie ceva de genul a trei sute de pagini sau mai mult pentru teză şi note

aşa că e nevoie de foarte multă atenţie când stocaţi asemenea informaţii. În primul

rând, dacă folosiţi calculatorul la universitate şi acasă asiguraţi-vă că are programe

compatibile de editare. Folosiţi Rich Text Format (RTF) cât mai mult posibil, pentru că

acest format poate fi citit şi înteles de softul majorităţii computerelor. Nimic nu este

mai frustrant decât să lucrezi într-un format anume şi să descoperi că atunci când

ajungi acasă sau la servici computerul nu poate să descifreze şiruri întregi de

hieroglife. În al doilea rând asiguraţi-vă copia de rezervă (backup) a lucrării pe

discuri, prentru ca să aveţi la îndemână un exemplar conform cu manuscrisul chiar

dacă explodează calculatorul sau este furat. Setaţi-vă computerul ca să salveze tot

31

ce lucraţi la interval de câteva minute în cazul în care se întâmplă un accident sau o

pană de curent. Al treilea punct se referă la cele menţionate mai sus despre trimiteri:

înregistraţi şi paginaţi toate notele de subsol şi trimiterile bibliografice pe măsură ce

avansaţi. Dacă vă căpătaţi acest obicei veţi face economie de timp şi vă menajaţi

nervii în fazele finale ale proiectului. În fine, asiguraţi-vă că aveţi un detector

actualizat anti-virus pe computer(e) pentru că un singur virus poate să distrugă ore

îndelungate de muncă la un singur click pe mouse.

Asociaţiile profesionale

La începutul studiilor ar fi bine să vă gândiţi la intrarea într-o asociaţie relevantă

pentru tema tezei, de exemplu PSA (Political Studies Association – Asociaţia de studii

politice) sau BSA (British Sociological Association). Fiecare disciplină are, de obicei, o

asociaţie specifică prin care obţineţi accesul la un număr de surse folositoare. De

exemplu, la înscriere, în general contra unei taxe subvenţionate, puteţi merge la

conferinţe anuale, ateliere şi subgrupe de specialişti care pot fi foarte relevante

pentru tema dumneavoastră. Astfel de asociaţii trimit publicaţii şi reviste, importante

pe timpul studiilor: buletinul informativ (newsletter) conţine precizări despre

evenimentele următoare, iar revista (de specialitate) publică articole esenţiale pentru

aspiranţii care lucrează la limita cercetării. Căutaţi listele de circulaţie e-mail la care

puteţi adera practic şi care furnizează actualizări rapide despre conferinţe, publicaţii

noi şi aşa mai departe. Multe asociaţii oferă, de asemenea, îndrumare în înţelegerea

desfăşurării cercetării în anumite discipline. Aceste tipuri de congregaţii oferă

posibilitatea ideală de a „lucra în reţea” cu oameni de aceeaşi orientare intelectuală,

aspiranţi şi profesori, ceea ce nu trebuie să uitaţi dacă intenţionaţi să rămâneţi în

mediul academic. În plus, căpătaţi mai multă siguranţă atunci când vedeţi şi un chip

asociat cu numele unui autor al cărţii pe care aţi citit-o. Veţi descoperi că şi aceşti

autori sunt şi ei oameni! Unele asociaţii au reţele ale absolvenţilor prin care puteţi

intra în legătură cu cei care lucrează într-un domeniu asemănător sau care se

confruntă cu probleme similare. Este o idee bună să aveţi cărţi de vizită chiar din

primele stadii, pentru că nu numai că veţi căpăta o alură mai profesionistă, dar este

şi mult mai practic decât să vă notaţi adrese de e-mail pe dosul unui şerveţel.

Interacţiunea şi un schimb permanent de informaţii sunt modalităţi utile de prevenire

a izolării, de îmbogăţire a cunoştinţelor şi de dezvoltare a capacităţii de a vă formula

succint propriile păreri. Această temă este reluată mai detaliat în capitolul 5 în care

tratez modul în care puteţi folosi simpozioanele, conferinţele etc. În egală măsură

32

este recomandabil să folosiţi seminariile deschise sau de absolvire din propriul

departament şi din afara acestuia chiar dacă tema nu este legată de a

dumneavoastră pentru ca să urmăriţi modul în care alţii îşi prezintă lucrările, în care

definesc conceptele şi dezvoltă ipotezele. Aceasta va influenţa direct sau indirect

modul în care hotărâţi să vă definiţi propriile concepte şi în care vă dezvoltaţi

propriile ipoteze.

Dacă acest capitol n-a mers suficient de departe în demistificarea concepţiei

larg răspândite că cercetarea doctorală presupune capacitatea intelectuală a unui

Hegel, atunci sper să o facă explicarea termenilor de cercetare şi structurarea paşilor

în cercetare din următoarele capitole.

Rezumat

Acest prim capitol a prezentat scopul cărţii, ce poate fi rezumat prin demistificarea

procesului de cercetare postuniversitară. Aşa cum am arătat, mulţi dintre termenii,

etapele şi problemele întâmpinate în acest proces sunt relevante pentru doctorat şi

alte grade de cercetare postuniversitară. În centrul acestei cărţi se află practic

pregătirea unui doctorat şi, din această cauză, actualul capitol a evidenţiat

următoarele:

• Natura studiilor doctorale şi mai ales tensiunea dintre presiunea timpului,

obţinerea calificativelor şi realizarea unei munci ştiinţifice bune

• Necesitatea motivării hotărârii de a candida la doctorat

• Necesitatea analizei atente, în măsura posibilităţilor impuse de

condiţionările financiare, a locului ales ca loc de studiu

• Necesitatea stabilirii unei formule de lucru pentru obţinerea celor mai bune

rezultate

• Stabilirea cerinţelor pe care trebuie să le îndepliniţi ca să obţineţi gradul

universitar pentru care vă pregătiţi

• Familiarizarea chiar de la început cu sistemul de referinţe al institutului şi

alcătuirea unei bibliografii din prima zi de studiu

• Studierea posibilităţii de admitere într-o asociaţie legată de domeniu care vă

interesează.


33

Burnham, P. (ed) (1997) Surviving the Research Process in Politics,

London/Washington,

Printer.

Graves, N and Varma, V (eds) (1999) Working for a Doctorate. A Guide for the

Humanisties and Social Sciences: London/New York Routlege, especially chapters

1,4 and 10.

Phillips, E. M. And Pugh, D. S. (eds) (1994) How to Get a PhD: A Handbook for

Stundents

and Their Supervisors, Buckingham/Philadelphia: Open University Press.

Adenda: cărţi despre cercetare şi studii doctorale

Există o mulţime de cărţi despre cercetare care analizează numeroşi factori relevanţi

pentru ansamblul proiectului de cercetare. Capitolele următoare din această carte se

concentrează mai mult pe dezvăluirea logicii cercetării, cu un accent pe

demistificarea doctoratului prin descrierea părţilor sale constitutive şi prin lămurirea

relaţiilor dintre ele. Majoritatea manualelor de pe piaţă se ocupă de procesul

cercetării în general. Există un număr de texte bune care urmăresc să trateze o gamă

largă a situaţiilor şi nivelurilor de cercetare, relevante pentru cursanţii doctorali ca şi

pentru membrii obişnuiţi ai mediului academic, autori şi practicieni ai politicilor (de

exemplu, Bell, 1993; Blaxter et al., Blaikie, 2000; Robson, 1995). Deşi aceste cărţi nu

sunt destinate explicit aspiranţilor la masterat sau doctorat mulţi dintre absolvenţii

universitari recurg la ele şi la altele asemănătoare lor. Niciuna dintre cărţile scrise

pentru cercetarea doctorală nu-şi propune să explice termenii şi formulările cheie din

cercetare. Tocmai asta face cartea de faţă prin concentrarea atenţiei în special pe

cercetarea postuniversitară în ştiinţele sociale şi în acele ramuri ale ştiinţelor

umaniste care se apropie de ştiinţele sociale. Aceasta permite o expunere mai

detaliată şi mai profundă a procesului propriu-zis de concentrare. Trecerea în revistă

a literaturii de specialitate care urmează se opreşte asupra celor mai cunoscute

lucrări care se referă explicit la studiile postuniversitare.

O încercare recentă de abordare a unui text anume din această zonă a fost

facută de Peter Burnham în volumul pe care l-a editat Surviving the Research in

Politics (1997). Rezultatul este o culegere din mai mulţi autori ce cuprinde un număr

de teme importante legate de cercetarea doctorală. Unele capitole au o relevanţă

directă cu etape din procesul doctoral (în politică), iar altele se ocupă mai ales cu

34

factorii care influenţează acest proces, de exemplu, condiţia unui angajat cu normă

întreagă care studiază pentru doctorat. Cartea de faţă nu este concepută să explice

părţile constitutive ale cercetării sau să abordeze logica în esenţă a acestui proces,

dar capitolul introductiv foarte util din lucrarea editată de Burnham şi capitolul

despre susţinerea orală alături de câteva capitole despre metodele de cercetare aduc

lămuriri despre câteva componente importante ale titlului de Doctor. Cartea de faţă

urmăreşte să completeze asemenea lucrări prin redarea pas cu pas a procesului

doctoral, de la găsirea unei teme până la depăşirea susţinerii orale.

Working for a Doctorate (Graves and Varma, 1999) este o altă lucrare cu mai

mulţi autori care include subiecte de la „Probleme intelectuale” şi „Problemele

grupelor de gen” până la „Finanţarea Doctoratului”. Dennis Lawton oferă o vedere

generală a modului în care se poate reuşi în studiile postuniversitare, iar Derek May

abordează problema centrală a administrării timpului. Cartea mea adună la un loc

problemele de fond relevante pentru mecanismul propriuzis ale cercetării pentru

doctorat. Ceea ce nu înseamnă că relaţiile de forţă între sexe, formele de prejudecăţi

etc, nu sunt extrem de importante în măsura în care aceste aspecte se plasează în

centrul parametrilor mai largi între care va fi cercetat doctoratul dumneavoastră. Şi

totuşi, spre deosebire de această carte, Working for a Doctorate nu tratează în sensul

cel mai strict obţinerea doctoratului.

Probabil că cea mai cunoscută şi cea mai vândută carte despre cercetarea

doctorală este How to Get a Phd – Cum să obţii doctoratul (Phillips and Pugh, 1994).

Textul ei se adresează atât supraveghetorului şi supravegheatului oferind sfaturi

legate de numeroase aspecte ale procesului doctoral. Ea acoperă în mod necesar o

mare parte din temă dat fiind că lucrarea nu se orientează spre o zonă specifică (cum

ar fi ştiinţele sociale) care rezultă dintr-o abordare largă a proiectului doctoral.

Cartea lui Phillips şi Pugh conţine capitole foarte importante, cum sunt cele despre

aspectele psihologice ale cercetării doctorale şi relaţia dintre coordonator şi aspirant.

Tratarea celor dintâi (izolarea, plictiseala, frustrarea etc.) nu apar în cartea mea prea

mult, deoarece intenţia este să dezvălui mecanismele cercetării şi să explic termenii

şi terminologia asociată acesteia. Mă voi opri la relaţia dintre coordonator şi aspirant,

dar numai din perspectiva celui din urmă. Chiar dacă această carte este destinată în

mod expres cursanţilor, ea poate fi utilă coordonatorilor care-i îndrumă pe aspiranţi în

abordarea doctoratului. Aspiranţilor le spune cum să-şi facă practic doctoratul. Cartea

le dă tuturor elementele constructive ale cercetării postuniversitare prin explicarea

termenilor şi a terminologiilor şi prin evidenţierea logicii interne a cercetării. Ea le

pune la dispoziţie potenţialilor aspiranţi la doctorat o hartă şi o serie de repere prin

35

labirintul procesului de cercetare. În fine, capitolele următoare au fost scrise într-un

limbaj clar şi direct, adresat nemijlocit cursanţilor.

36

2. Şurubăria din interiorul cercetării

Introducere

Acest capitol continuă „demistificarea” procesului de cercetare postuniversitară.

Prima şi cea mai consistentă secţiune descrie instrumentele şi terminologia esenţială

a procesului de cercetare. Cu o cunoaştere limitată sau chiar inexistentă a punctelor

esenţiale de referinţă ale cercetării generale aspiranţii riscă să nu termine decât o

lucrare care este neclară şi inexactă: dacă învăţaţi regulile jocului, procesul se

simplifică, devine transparent şi risipeşte teama provocată de necunoscut. Acest

capitol începe cu o explicare a terminologiei aparent complexe a problemelor

„ontologice” şi „epistemologice” care susţin toate formele de cercetare, înainte să

introducă anumite concepte cheie folosite în ştiinţele sociale şi în cele umaniste care

formează componentele esenţiale ale procesului de cercetare. Apoi introduc

conceptele de metode şi metodologie, loc în care discuţia gravitează în jurul

distincţiei cantitativ – calitativ în cercetare şi înţelesul termenului de „metodologie”.

Aşa cum veţi constata, metodele ocupă un loc central în cercetarea academică. Acest

capitol încearcă să explice scopul cercetării, dar nu-şi propune să fie un substitut al

manualului de metode. În capitolul 3 voi prezenta o selecţie a celor mai obişnuite

metode folosite pentru culegerea datelor empirice dintr-o gamă vastă disponibilă.

Următoarea secţiune aduce în discuţie o parte din gama uimitoare a

metodelor analitice care vă stau la dispoziţie. Pornind de la cele mai abstracte,

acestea includ teoria şi rolul ei, cadrul conceptual, modele, tipuri ideale, tipologii,

paradigme şi concepte. Există, binenţeles, numeroşi alţi asemenea termeni dar ei se

regăsesc într-un continuum de instrumente analitice evidenţiate în acest capitol.

Penultima secţiune acordă atenţie mai intâi conceptelor, celor mai puţin complexe,

37

dar celor mai mult folosite în cercetare, şi abordează apoi modul în care se abuzează

de ele uneori – un obicei pe care va trebui să-l evitaţi. În final există o secţiune

despre disciplinele academice – toate definite pe baza unor evaluări şi idei mult

disputate la rândul lor – şi noţiunea de interdisciplinaritate şi post-disciplinaritate.

Instrumentele şi terminologia cercetării

Dat fiind că principalul meu scop este să demistific procesul de cercetare nu cred că

este loc mai bun din care să încep decât instrumentele şi terminologia folosite în

proiectele şi tezele academice. Ceea ce urmează nu-şi propune să fie o listă completă

a terminologiei de cercetare ci mai curând o introducere a unor componente întâlnite

într-o propunere de cercetare şi a celor mai relevante în abordarea cercetării

postuniversitare.

De ce trebuie să ştim şi să înţelegem termenii şi conceptele standard din

ştiinţa socială? Este suficient un singur exemplu: să ne gândim la un zidar care nu

face deosebirea dintre o mistrie, o nivelă şi o daltă. Acestea sunt sculele de bază ale

meseriei lui şi dacă le foloseşte greşit, încercând să zidească cu dalta cărămizile, de

exemplu, rezultatele vor fi dezastruoase. În cercetare fiecare instrument are un scop

şi dacă e să le folosim corect, trebuie să înţelegem ce înseamnă fiecare, ce pot face

şi cum să le utilizăm. Un punct de plecare bun pentru învăţarea instrumentelor şi a

terminologiei de cercetare este să analizaţi termenii înţeleşi greşit în majoritatea

cazurilor, ontologie şi epistemologie.

Ontologia

Ontologia este imaginea realităţii pe care se bazează o teorie – i.e. „supoziţiile şi

presupunerile ce se formulează despre natura realităţii sociale, ce unităţi o compun,

păreri despre ce există şi ce se aseamănă, şi cum interacţionează între ele. Pe scurt

evaluările ontologice se concentrează asupra a ceea ce credem că ar constitui

realitatea socială” (Blaikie, 2000,8). Ţinând cont de toate acestea nu e greu să

înţelegem cum anumite tradiţii scolastice încorporate în anumite contexte culturale

fundamental diferite pot avea perspective divergente asupra lumii şi evaluări diferite

ce susţin fiecare abordare în parte a investigaţiei sociale. Poziţia ontologică a unui

individ reprezintă „răspunsul la întrebarea: care este natura realităţii sociale şi

38

politice ce urmează să fie investigată?” (Hay, 2002, 3). O evaluare care este greu,

dacă nu chiar imposibil de respins empiric (ibid., 4). Exemple ale poziţiilor antologice

sunt cele conţinute în abordările cunoscute drept „obiectivism” şi „constructivism”. În

general vorbind, prima este „o poziţie ontologică care presupune că fenomenele

sociale şi înţelesul lor au o existenţă care este independentă de actorii sociali”. Cea

de-a doua, pe de altă parte, este o poziţie ontologică alternativă care „presupune că

fenomenele sociale şi înţelesul lor sunt însoţite continuu de actorii sociali. Aceasta

implică faptul că fenomenele şi categoriile sociale nu numai că sunt produse prin

interacţiune socială dar şi sunt într-o stare constantă de revizuire (Bryman, 2001, 16-

18). Din aceste două exemple rezultă clar modul în care poziţia ontologică a fiecăruia

va afecta propria modalitate de desfăşurare a cercetării.

Dacă ontologia se ocupă de ceea ce ştim epistemologia caută să afle cum de

ştim ceea ce ştim.

Epistemologia

Epistemologia, una dintre ramurile de bază ale filosofiei, se ocupă cu teoria

cunoaşterii, în special cu metodele, validarea şi „posibilele căi de acumulare de

cunoştinţe despre realitatea socială, orice s-ar înţelege prin aceasta. Pe scurt. Cum

poate fi cunoscut ceea ce se presupune că există” (ibid.). Derivată din cuvintele

greceşti episteme (cunoaştere) şi logos (raţiune), epistemologia se concentrează

asupra procesului de acumulare a cunoaştinţelor şi se ocupă cu dezvoltarea unor

modele sau teorii noi care sunt mai bune decât modelele şi teoriile concurente.

Cunoaşterea, modurile ei de descoperire, nu sunt statice, ci într-o permanentă

mişcare. Când ne gândim la teorii, la concepte în general, este nevoie să reflectăm la

premisele pe care acestea se bazează şi la sursa din care izvorăsc. De exemplu, ele

îşi au originea în America sau în Europa (Răspunsul va avea un impact global asupra

rezultatului cercetării şi al caracterului ei generalizator, cunoscut altfel şi ca

valabilitate externă sau legi universale)? Pot teoriile care-şi au originea în

democraţiile occidentale să explice adecvat fenomenele tranziţiei din statele est-

europene prin istoria de 60 de ani a autoritarismului? Două poziţii epistemologice

contrastante sunt cele conţinute de două abordări cunoscute ca „pozitivism” şi

„interpretivism”. În termeni generali, prima este „o poziţie epistemologică, care

susţine aplicarea metodelor din ştiinţele naturale la studiul realităţii sociale şi dincolo

de acesta. Cea de-a doua, pe de altă parte, poate fi privită ca acea poziţie

epistemologică, care porneşte de la nevoia unei strategii bazată pe recunoaşterea

39

diferenţelor dintre oameni şi obiectele ştiinţelor naturale şi care, în consecinţă,

presupune ca cercetătorul din ştiinţele sociale să cuprindă înţelesul subiectiv al

acţiunii sociale” (Bryman, 2001, 12-13, vezi capitolul 1 a lui Bryman pentru

discutarea aprofundată a problemelor ontologice şi epistemologice). Este evident că,

prin alegerea uneia dintre poziţiile epistemologice se ajunge la folosirea acelei

metodologii particulare, diferită de cealaltă. Este la fel de simplu să vedem cum

poate să ducă poziţia ontologică sau epistemologică a cercetătorului la viziuni diferite

asupra aceloraşi fenomene sociale.

Viziuni ontologice şi epistemologice diferite

Premisele care stau la baza teoriilor sunt atât ontologice, cât şi epistemologice.

Celebra alegorie a lui Platon din peşteră este izbitor de instructivă pentru înţelegerea

originilor ontologiei şi epistemologiei, pentru că ne arată cum pot exista percepţii

diferite a ceea ce constituie realitatea. Prizonierii dintr-o peşteră sunt astfel puşi în

lanţuri încât să nu poată privi decât în faţa lor, la un perete pe care se proiectează

umbrele obiectelor purtate de oamenii din spatele lor când trec prin dreptul focului.

Prizonierii atribuie nume şi caracteristici acestor obiecte care reprezintă realitatea

pentru ei. Platon îşi imaginează apoi o scenă în care unul dintre prizonieri părăseşte

peştera întunecată şi vede nu numai că proiecţiile de pe perete erau umbre, ci şi că

obiectele însele sunt efigii ale realităţii. În text, Socrate, care discută cu Glaucon,

spune:

Să presupunem că cineva îi spune [prizonierului eliberat din peşteră] că

tot ceea ce a văzut el nu are nici o substanţă şi acum este mai aproape

de realitate şi vede cu mai multă acurateţe, dată fiind realitatea mai

cuprinzătoare a lucrurilor din faţa ochilor lui – care-ţi închipui că ar fi

reacţia lui? Şi ce crezi că ar spune dacă i s-ar arăta oricare dintre

obiectele proiectate şi ar trebui să răspundă la întrebarea ce era acel

obiect? Nu crezi că ar fi bulversat şi ar crede că există mai multă

realitate în ceea ce a văzut mai înainte decât în ceea ce i se arată acum?

(Platon, 1994, 241-2)

Acest pasaj ilustrează cum unii oameni ajung să gândească într-un fel anume,

constrânşi de anumite norme culturale şi sociale şi de anumiţi parametri, cum ar fi

cei stabiliţi de disciplinele academice. Orice premise construite pe experienţa

40

oamenilor cavernelor se vor deosebi în mod cert de cele care li se prezintă bărbaţilor

şi femeilor care trăiesc în afara peşterii. Tocmai din acest motiv, trebuie să luăm act

şi să înţelegem viziunile diferite asupra lumii şi diferitele căi existente pentru

acumularea de cunoştinţe. În fine, ordinea în care discut cei doi termeni este şi ea

importantă, pentru că „ontologia precede în mod logic epistemologia, care, la fel de

logic, precede metodologia” (i.e. cum căutăm să acumulăm cunoştinţele existente,

vezi mai jos o explicaţie a metodologiei, Hay, 2002, 5).

În perioada în care sunteţi cursant postuniversitar îl veţi întâlni fără îndoială

pe veşnicul animator de serviciu al conferinţelor, care ţine neapărat să le ceară

vorbitorilor la seminarii şi conferinţe să-şi prezinte punctele de vedere ontologice sau

epistemologice, poate cu speranţa să ascundă faptul că aceştia nu ştiu prea multe

despre adevăratul subiect prezentat. Ca să vă feriţi de asemenea situaţii şi, mult mai

important, ca să apreciaţi importanţa profundă a temeliilor abordărilor în cercetare

este nevoie să vă familiarizaţi cu terminologia prin care înţelegem procesul cercetării.

Familiarizarea cu termenii academici face parte din cercetare: cu cât îi dobândiţi mai

repede, cu atât cresc şansele de succes şi de apreciere – şi cu atât mai puţin persistă

riscul să fiţi luat prin surprprindere de vreun mercenar al conferinţelor. Restul

capitolului vă va purta printre conceptele centrale ale studiilor postuniversitare şi ale

cercetării în general.

Concepte cheie în cercetare

Metode

La originile tuturor cercetărilor se află ceea ce vechii greci numeau metode. Pe de o

parte, termenul înseamnă „cărarea spre cunoaştere” şi pe de alta, „reflectarea

asupra căutării pentru acumularea de cunoştinţe”. Multe dintre obiectivele centrale

ale cercetării îşi află rădăcinile adânci în lucrările vechilor filosofi greci. Uitaţi-vă, de

exemplu, la felul în care Socrate, Platon şi Aristotel au folosit sisteme de clasificare

sau tipologii de stadii, tipuri de reguli etc., ca să capete sens fenomenele sociale din

jurul lor.

Eu adopt definiţia mult mai modernă a lui Norman Blaikie (2000) pentru

metode şi metodologii, două cuvinte adesea confundate, folosite unul în locul

41

celuilalt şi, în general, prost înţelese (vezi şi Blaxter et al., 1997, 59). Primul termen

este mai uşor de priceput decât cel de-al doilea. Metodele de cercetare, în mod

firesc, pot fi privite drept „tehnici şi proceduri folosite pentru adunarea şi analizarea

datelor” (Blaikie, 2000, 8). Metoda / metodele alese pentru un proiect de cercetare

sunt inevitabil legate de interogaţiile decercetare şi sursele de date colectate. De

exemplu, dacă vreau să înţeleg cum a fost elaborată o politică anume în Comisia

Europeană, ar trebui să mă gândesc la o cale de obţinere a informaţiilor care răspund

acestei teme. O metodă ar fi să vorbesc cu cei care aplică politica sau, poate, şi mai

bine, cu cei care lucrează pentru factorii de decizie în Comisie. În interviuri

(structurate, semi-structurate sau nestructurate – vezi capitolul 4) cu oamenii-cheie

va trebui să îmi formulez întrebările în aşa fel încât să aduc lămuriri despre procesul

decizional care mă interesează. Dacă am noroc, interviurile s-ar putea să mă conducă

spre documente specifice sau spre alţi parteneri de dialog. Astfel, întrebarea mea

iniţială mă trimite la:

tehnica interviului

transcrierea interviului

(posibil) documente cheie ca sursă de material pentru analiză

Metodele de cercetare iau toate formele şi dimensiunile, plecând de la

interviurile fundamentale şi până la diagnoza statistică, analiza discursului şi

cerceatrea arhivistică a documentelor istorice şi până la observaţia participativă (vezi

capitolul 4 pentru o scurtă privire de ansamblu a celor mai răspândite tipuri de

metode). Alegerea metodelor este influenţată de aprecieri ontologice şi

epistemologice, şi, bineînţeles, de întrebările pe care le puneţi şi de tipul proiectului

pe care îl desfăşuraţi, de ex. cercetarea atitudinilor individuale sau schimbrea

instituţională. Oricum, metodele în sine trebuie privite independent de evaluările

ontologice sau epistemologice, iar alegerea celei pe care o veţi folosi trebuie să fie

ghidată de intrebările de cercetare. În mintea multor cercetători anumite metode se

leagă inevitabil de anumite evaluări ontologice şi epistemologice: de exemplu,

încercaţi să îl întrebaţi pe adeptul entuziast al variantei raţionale ce crede despre

analiza discursului. Aici este important de observat că cercetătorul este cel care

adoptă o anumită metodă într-un anumit mod şi astfel rezultă asocierea la un anumit

set de evaluări ontologice. Nu metoda este cea care abordează scolastica cu un bagaj

pre-existent, ci tocmai cercetătorul. Cu toate acestea, în interiorul comunităţii

academice, unele metode sunt considerate ca aparţinând „adevăratei ştiinţe sociale”,

în timp ce altele nu. Amintiţi-vă că munca academică nu este doar rezultatul unei

metode specifice ci este rezultatul modului în care întrebuinţaţi, colecţionaţi, adunaţi

şi analizaţi datele pe care metodele v-au ajutat să le descoperiţi. Munca

42

dumneavoastră ar trebui să fie judecată după felul în care se leagă logic părţile ei

constitutive şi nu după metodele folosite.

Un doctorat fără metode, indiferent de cât de liber ar fi ele definite, este o

contradicţie permanentă. În cercetare, metodele au două funcţii principale:

îi oferă cercetătorului o cale de culegere a informaţiilor sau de pătrundere

într-o problemă anume;

permit altui cercetător să pornească pe urmele predecesorului său,

îmbunătăţind metodele acestuia.

Prima funcţie este esenţială pentru concentrarea şi delimitarea liniei de

investigaţie când este analizată o temă anume. A doua funcţie este esenţială pentru

validarea cercetării. Valoarea centrală a metodelor în cercetarea postuniversitară

este generată de frecvenţa cu care apare la susţinerea orală întrebarea „de ce aţi

ales această metodă şi nu pe cealaltă” (vezi capitolul 5).

Metodele pot fi folosite atât în cercetarea cantitativă, preocupată mai ales

de cantitate, cât şi în cercetarea calitativă, care interpretează experienţele

subiective, de exemplu, perspectivele indivizilor. Deşi aceste abordări de cercetare

sunt diferite, logica inferenţelor care stau la baza ambelor tipuri de investigare ar

putea fi aceeaşi şi ar putea să şteargă distincţia clară care se face între ele

(Landman, 2000, 19; Silverman, 2000, 11). Atât cercetarea calitativă, cât şi

cercetarea cantitativă pot fi înţelese la fel de bine ca termeni generici sub care sunt

categorisite o gamă largă de „paradigme, analiză a datelor şi metodele de analizare a

acestora” (Punch, 2000a, 139).


În sens larg, cercetarea cantitativă se caracterizează prin trei faze de bază:

găsirea variabilelor pentru concepte, operaţionalizarea lor pentru studiu şi

măsurarea lor. Acest tip de abordare a cercetării tinde, în general, „să

abstractizeze în situaţii particulare, să caute descrierea generală sau să probeze

ipotezele cauzale; el caută măsurători şi analize uşor de verificat de către alţi

cercetători” (King et al., 1994, 3). (Bineînţeles că nu toate cuantificările satisfac

afirmaţia lui King, tocmai folosirea metodelor cantitative fiind supusă analizei).

Dublarea metodelor este văzută de susţinătorii analizelor cantitative ca fiind foarte

importantă, din cauză că toată activitatea este astfel supusă verificabilităţii, ceea

ce conferă un aer de legitimitate, reproductibilitate, seriozitate şi obiectivitate.

Seriozitatea statistică este urmărită prin selectarea aleatorie a unor cazuri eşantion

43

(cu cât mai multe, cu atât mai bine) din care pot fi extrase rezultate generalizabile.

Iată de ce studiile ce folosesc metode cantitative sunt mult mai des folosite cu

implicarea unui număr de cazuri sau subiecţi, independenţi de context sau, ca să

folosim o altă formulare, acestea sunt studii în care cercetătorul nu interacţionează

direct cu subiectul analizei. Un exemplu de caz ar putea fi analiza bazată pe mai

multe ţări cu sistemul asistenţei sociale de stat. Aceste statistici pot fi coroborate din

surse diverse , fără să fie nevoie să vizitaţi ţările implicate. În acest tip de cercetare,

cercetătorul se presupune că este desprins de subiectul studiului său (Neuman, 2000,

16). Evident, nimeni nu poate fi total detaşat de orice tip de cercetare – sau să obţină

o anliză liberă de valoare – tocmai pentru că cercetătorii sunt suma cunoştinţelor

acumulate, care se bazează pe anumite evaluări ale lumii.

Cercetarea cantitativă, cunoscută peiorativ ca „ronţăiala de numere”,

foloseşte tehnici aplicabile mai mult datelor numerice. Cercetătorii dezvoltă variabile

sau concepte măsurabile şi le transformă în tehnici specifice de culegere a datelor.

Aceste tehnici produc informaţii numererice exacte care pot fi considerate drept o

reprezentare empirică a unor concepte (abstracte) (Neuman, 2000, 157-8). Tehnicile

cantitative includ identificarea formulelor generale şi relaţiile dintre variabile,

testarea ipotezelor şi a teoriilor şi elaborarea unor prognoze pe baza acestor

rezultate (Ragin, 1994, 6). Unele pachete şi modele statistice presupun un nivel

destul de ridicat de cunoştinţe matematice, în timp ce altele, de ex. SPSS (Statistical

Package in the Social Sciences), vă efectuează o mare parte din calcule. Dar

cercetătorul trebuie să fie în stare să interpreteze statisticile elaborate de program.

Când se recurge la statistici, trebuie avută în vedere marja de eroare şi potenţialul

partizanat în interpretarea informaţiilor. Cele mai răspândite tipuri de metode

asociate cu cercatarea cantitativă sunt ancheta sociologică, analizele datelor culese

anterior sau statisticile oficiale şi observaţia „structurală” (Silverman, 2000, 3; acestă

metodă e discutată în capitolul 4). „Adepţii metodei cantitative ar putea să caute

corelaţii între variabile, dar, de obicei, au reţineri în a trece de la declaraţii de

corelare la declaraţii cauzale” (ibid., 4), dat fiind că întreaga complexitate a vieţii

sociale face dificilă siguranţa deplină că o anumită variabilă este singura cauză a unui

anumit fenomen. Chiar dacă este esenţial să înţelegem temeinic rolul deţinut de

statistică în propria noastră viaţă şi în marea parte a scolasticii, fie că o folosim sau

nu în studiile noastre, trebuie să fim pe deplin conştienţi că anumite faţete ale

acţiunilor umane, mai ales fenomenele comportamentale, sunt greu de captat sau

„măsurat” cantitativ. Mulţi critici ai cercetării cantitative s-au grăbit să condamne

tocmai acest lucru, sugerând că „există zone ale realităţii sociale pe care nu le pot

măsura statisticile” (Silverman, 2000, 8); un exemplu potrivit aici ar fi conceptul de

44

încredere (vezi Grix, 2001, 200), pentru care ar fi mult mai potrivită combinaţia dintre

cercetarea calitativă şi cea cantitativă ca să înţelegem contextele în care se

formează aceste atitudini şi opinii.

În Marea Britanie, comunitatea extinsă a cercetătorilor pare să ducă lipsă de

oameni care stăpânesc temeinic metodele cantitative, fapt reflectat şi de accentul

pus pe ESCR, cel mai mare finanţator al cercetării independente din Regat, asupra

tipului de pregătire pentru postuniversitari. Un curs de pregătire în metodele de

cercetare ar trebui să demonstreze că asigură pregătirea adecvată în metodele

cantitative ca să obţină „notaţia superlativă” a ESCR, în timp ce postuniversitarul în

faşă la ştiinţele sociale trebuie să facă dovada aptitudinilor pentru cercetarea

cantitativă ca să obţină mult râvnita bursă postuniversitară.

Cercetararea calitativă

Cercetarea calitativă este privită de mulţi ca opusul aproape total al cercetării

cantitative. Ea presupune de obicei investigarea profundă a cunoaşterii, de exemplu

prin observarea participativă (ca în munca de teren a antropologului) prin folosirea

tehnicii interviului, cercetarea arhivelor sau analiza altor documente sau prin studiul

etnografic (Rapin, 1994, 91). Aceste metode nu se bazează pe măsurători numerice,

dar le pot implica. Cercetarea calitativă caută, în general, să adune informaţii din

studii cum ar fi un eveniment anume, o decizie, o instituţie, o problemă, o lege (King

et al., 1994, 4) cu scopul de a discerne structuri, tendinţe şi relaţii între variabilele

cheie. Acest tip de cercetare implică interpretarea datelor prin care cercetătorul

analizează cazurile, de obicei puţine la număr, în contextul lor social şi cultural pe o

anumită perioadă de timp, şi dezvoltă teorii fundamentale care accentuează

urmărirea procesului şi succesiunea evenimentelor în cadre specifice (vezi Holloway,

1997, 80-7). Ca atare, în contrast cu cercetarea cantitativă, cercetătorul nu se mai

detaşează de obiectul de studiu, ci interacţionează efectiv cu el. Criticii acestui tip de

cercetare observă, însă, că studiile sunt la scară redusă şi nu pot fi generalizate

dincolo de cazul studiat.

Cercetarea calitativă a permis studiul complemetar pe teme cum ar fi natura

dictaturilor, prin intervievarea persoanelor care au trăit în asemenea regimuri şi prin

descoperirea „texturii” relaţiilor dintre stat şi cetăţenii săi. Este puţin probabil ca

asemenea descoperiri „bogate” să fie reproduse doar de datele statistice. Scopul

noului cercetător este să cântărească şi să aleagă cea mai bună combinaţie de

metode posibile ca să aducă maximum de lămuriri în tema aleasă.

45

Studiile etnografice sunt în general calitative prin natura lor, pentru că acest

tip de investigaţii presupune, de obicei, ca cercetătorul să se afunde în cultura unei

societăţi sau a unui grup cu scopul de a găsi formule de forţă între anumiţi membri ai

comunităţii prin studierea simbolurilor de formare a identităţii ş.a.m.d. Un asemenea

studiu atrage după sine o perioadă lungă de timp de convieţuire efectivă în şi printre

membrii grupului aflat sub observare şi ataşamentul afectiv sau chiar apartenenţa la

comunitatea respectivă. Un studiu etnografic complet nu este totdeauna foarte

practic, date fiind limitările în timp pe care le presupune doctoratul modern.

Cercetarea în ştiinţele sociale este plină, însă, de studii aprofundate de caz, care

apelează la numeroase metode de cercetare etnografice de-a lungul cărora

cercetătorii petrec până la o treime din durata cercetării pe teren. Un alt tip de

investigaţie calitativă este denumit uneori „descriere amănunţită” (Geertz, 1973).

Aici fenomenele sociale sunt urmărite în detaliu până la origini, prin reconstituirea

unor evenimente specifice şi folosirea unor surse variate, dintre care unele pot fi

verificate prin altele – sau triangulate – ca să ajungă la o „descriere” plauzibilă a

subiectului ales pentru studiu. (Noţiunea de trianguale în cercetare va fi realuată în

capitolul 4, când vom discuta despre combinarea datelor cu metodele de cercetare,

atât în metoda cantitativă, cât şi în cea calitativă).

Dihotomia cantitativ-calitativ: o antiteză falsă

Există un număr mare de teme în cercetarea socială, care gravitează în jurul

dihotomiei cantitativ-calitativ. Figura 2 nu subliniază şi nici nu se raliază acestei

dihotomii, ci arată doar cum ambele tipuri de cercetare sunt percepute de obicei în

cercurile academice.

Cantitativ Calitativ

abordează de obicei teme

macro

foloseşte strategia cercetării

deductive

se spune că îşi are originile în

tradiţia pozitivistă

se spune că testează teoria

şi este prognozabilă

tinde să analizeze teme micro

foloseşte strategia cercetării

inductive

se spune că îşi are originile în

tradiţia interpretativă

se spune că generează

teorie

46

caută să identifice formule şi

relaţionări generale

caută să interpreteze eveni-

mentele cu semnificaţia lor

istorică şi culturală

Fig.2 Dihotomia cantitativ – calitativ

Figura 2 stabileşte în linii mari modul în care ambele abordări ale cercetării se

asociază cu anumite investigaţii din mediul academic. Nu există un motiv anume

pentru ca metoda cantitativă să nu fie folosită într-un studiu de caz aprofundat într-

un anumit oraş, de exemplu, apelând la analiza statistică a variabilelor care depind

de oamenii care vor participa, cel mai probabil, la alegeri, depind de statutul lor

socio-economic şi de obiceiul de a citi ziarele. În egală măsură, metodele frecvent

asociate cu cercetarea calitativă sunt adesea folosite în analizele comparative ale

diferitelor cazuri, de exemplu prin recurgerea la tehnica interviului, pentru ca să

vorbim cu elitele politice din mai multe ţări. Aşa cum au subliniat Baxter et al.

interviurile asociate, de obicei, cu cercetarea calitativă pot fi „structurate şi analizate

într-o manieră cantitativă”, iar retrospectivele, susţinute în mod normal cu cercetarea

cantitativă, „pot face loc întrebărilor cu răspuns deschis şi pot duce la studiul

aprofundat al unor cazuri individuale” sau, altfel spus, la abordarea calitativă (1997,

610). Aşa cum vom vedea în capitolul 4, metodele pot fi combinate, şi în multe cazuri

chiar este necesară îmbinarea lor. Scopul tabelului 2 este doar să evidenţieze unii

termeni diferiţi asociaţi cu diviziunea mai largă a metodelor. În realitate, această

divizare este artificială într-o oarecare măsură şi cea mai bună cercetare le combină,

de obicei, pe cele două (King et al., 1994, 5). Cheia pentru tinerii cercetători este să

nu se cantoneze într-o tabără sau alta, o tentaţie asupra căreia voi reveni în

abordarea limitelor disciplinelor. Hammerstey, cu care mulţi din lumea academică nu

sunt pe deplin de acord, sintetizează cu eleganţă toate acestea, când afirmă că

„procesul cercetării în ştiinţe este acelaşi, indiferent de metoda folosită şi retragerea

în paradigme bagatelizează irevocabil dezbaterea şi împiedică progresul” (1992, 182,

citat în Silverman, 2000, 11). Ceea ce e advărat până la un punct. Trebuie să

spunem, totuşi, că membrii corpului academic cu viziuni ontologice sau

epistemologice diferite ar putea să aibă probleme cu „un proces universal de

investigaţie” şi s-ar putea în primul rând să nu considere „progresul” posibil în

ştiinţele sociale.

Vă sfătuiesc să vă alegeţi metodele în funcţie de întrebările pe care vreţi să le

puneţi. Oricare ar fi metoda folosită în studii, să nu uitaţi că „metodele trebuie să

rezulte din întrebări” (Punch, 2000a, 5), şi nu invers. O metodă cu întrebări stângace

47

poate provoca întârzieri în cercetare şi poate submina întregul proiect în ultimă

instanţă. Există două motive cheie pentru care trebuie să acordaţi timp alegerii

metodei potrivite lucrării dumneavoastră. Primul este dacă întrebările pe are vreţi să

le formulaţi ar trebui să ghideze într-o oarecare măsură alegerea metodelor. Acesta

este un pas logic în cercetare, care vă orientează spre o anumită metodă de obţinere

a informaţiilor. Va trebui să vă decideţi după parcurgerea literaturii de specialitate

(vezi mai jos) care este metoda cea mai potrivită pentru proiectul dumneavoastră şi

de ce alte metode folosite de specialiştii pe care i-aţi consultat nu sunt mai adecvate.

În al doilea rând, aşa cum explică Punch, dacă începeţi cu întrebările de cercetare

evitaţi ceea ce numeşte el „metodolatria”, o combinaţie între metodă şi idolatrie, ca

să descrie „preocuparea pentru selectarea şi apărarea metodelor şi excluderea

substanţei reale a relatării ce trebuie făcute” (ibid., 21). Să nu uitaţi că metodele sunt

doar instrumente cu care cercetătorii obţin informaţii – asta numai în cazul în care

teza dumneavoastră nu analizează însăşi natura metodelor.

Atât paradigma cantitativă, cât şi cea calitativă, precum şi metodele asociate

lor au ca scop să producă inferenţe, adică „să folosească factorii cunoscuţi pentru a

afla câte ceva despre factori pe care nu îi cunoaştem” (King et al., 1994, 119).

Oricare ar fi metoda, cercetătorul are nevoie să se ferească de folosirea lor

neadecvată. Până la urmă, orice metodă de cercetare poate fi manipulată (ceea ce

duce la înşelăciune) ca să producă rezultate diferite de cele pe care le-ar fi obţinut

cercetătorul cu datele reale pe care le-a cules. Nu degeaba Disraeli a declarat cândva

„există minciuna, minciuna blestemată şi statistica”. În egală măsură, detaliile

imprecise despre partenerii de interviu şi despre tehnicile de intervievare şi despre

relevanţa lor pentru studiu constituie o scolastică greşită. Manipularea informaţiei

derivate din interviuri, mai ales din cele neînregistrate, sau din orice altă formă de

culegere a datelor este necinstită şi înşelătoare, ceea ce nu împiedică apariţia ei.

Nici o metodă luată separat nu este mai bună decât alta, dar unele metode sunt mai

relevante decât altele pentru proiectul dumneavoastră. Aşa cum voi sugera în

capitolul următor, una dintre căile de a evita concluziile false pe baza datelor

empirice este să aveţi mai multe metode de investigare.

Metodologie

Dificultatea în a înţelege ce înseamnă „metodologia” nu a fost înlăturată prin fatul că

este folosită alternativ cu „metodele de cercetare” şi termenul este adesea

considerat greşit că se apropie prin înţeles de „epistemologie”, „abordări” şi chiar

48

„paradigmă”. Epistemologia trebuie privită ca un termen filosofic superior concentrat

asupra naturii, a originii şi a limitelor cunoaşterii umane, precum şi a însuşi

procesului de acumulare a cunoştinţelor. Pe de altă parte, metodologia proiectului

este concentrată pe discutarea modului în care un anumit element de cercetare

trebuie abordat şi poate fi înţeles ca un studiu critic al metodelor de cercetare şi al

folosirii lor. Acest termen se referă la alegerea strategiei de cercetare adoptate de

un anumit cercetător – în opoziţie cu alte strategii alternative de cercetare. Secţiunea

de metodologie a unui masterat sau doctorat este, mai ales în ştiinţa politică,

înlocuită adesea cu o secţiune despre „ontologie şi epistemologie” ajunsă să însemne

„partea dificilă” pentru cursanţi, prin care trebuie să treacă înainte de a li se permite

să se desfăşoare „în propriul domeniu” şi să le placă ceea ce fac. Metodologia

aspirantului este dictată de anumite premise ontologice şi epistemologice şi constă în

întrebările şi ipotezele formulate pentru cercetare, în abordarea conceptuală a

subiectului, în metodele folosite în studiu – şi justificarea lor – şi, în consecinţă, în

sursele de date. Toate aceste componente sunt strâns legate între ele într-o ordine

logică. De asemenea, aceasta este partea care necesită cel mai mult timp în care

cursanţii încearcă să-şi înscrie cercetarea în canoanele lucrărilor existente pe aceeaşi

temă, inspirându-se din parcurgerea literaturii existente pe teme largi şi dezvoltând o

perspectivă „novatoare” asupra evenimentelor.

Teoria

Se pare că există o bifurcaţie în ştiinţele sociale între cei care susţin şi cei care nu

susţin necesitatea teoriei, a mecanismului, a conceptelor sau orice altă formă de

abstracţie în abordarea cercetării. Evident, gradul de complexitate al oricărui

instrument explorator depinde, de obicei, de disciplina şi obiectul de studiu. Ca

întotdeauna, există un echilibru ce trebuie găsit între relatarea unui caz izolat fără o

înţelegere mai profundă a procesului de fond al cauzei şi efectului şi copleşirea

cititorului prin paralizarea conţinutului cu consideraţii teoretice elaborate. Discursul

academic şi folosirea termenului „teorie” în jargonul popular au sporit confuzia în

legătură cu adevărata valoare a teoriei.

Ca multe alte cuvinte vânturate de colo-colo, cuvântul TEORIE

ameninţă să îşi piardă înţelesul. Dat fiind că referirile la el sunt atât de

diverse – incluzând orice, de la ipoteza minoră de lucru, prin

speculaţiile cuprinzătoare vagi şi neordonate, până la sistemele

49

axiomatice de gândire – folosirea acestui cuvânt adesea mai mult

ascunde decât creează înţelegerea. (Merton, 1967, 39)

Primul lucru de care trebuie să ţineţi cont este să nu folosiţi teoria doar de dragul ei.

Una dintre greşelile comune ale tezelor de doctorat este lipsa conexiunii între

secţiunea teoretică, al cărei scop este să facă lumină în partea empirică, şi

cercetarea efectivă întreprinsă; drept rezultat ambele secţiuni ar putea de fapt să

existe în sine, fiecare separat. Scopul părţii teoretice a unui doctorat sau proiect este

tocmai să dea sentimentul de ordine în secţiunea empirică, în aşa fel încât cele două

părţi să fie necesarmente legate. Altfel distrugeţi obiectul abstractizării, care este

tocmai să simplifice, şi nu să complice înţelegerea mai aprofundată a fenomenelor

sociale complexe. Ceea ce nu înseamnă să vă orientaţi obligatoriu doar spre tezele

pur teoretice care trebuie divizate într-un mod oarecum diferit. Studenţii sunt supuşi

unor presiuni să folosească „teoria” pentru că arată bine, sună sofisticat şi indică

faptul că puteţi aborda materia grea. Totuşi, o secţiune teoretică „ferecată”, care nu

este integrată sau conectată la secţiunea empirică se poate termina prin

recomandarea unei revizuiri substanţiale a tezei la susţinerea orală sau, şi mai rău,

printr-un eşec total.

Există o anumită ierarhie a mijloacelor explicative care vă stau la dispoziţie

pentru cercetare şi nu sunt toate îngrozitor de complicate. Închipuiţi-vă o scară în

care punctul de pornire este instrumentul explicativ cel mai abstract (teoria), iar

finalul este cel mai direct (conceptul). La mijloc se plasează un număr mare de

mecanisme abstracte complexe, care contribuie la procesul cercetării. Lista de mai

jos prezintă câteva dintre cele mai importante instrumente explicative aflate la

dispoziţia cercetătorilor:

cadrul sau schema teoretică sau conceptuală

modelul / tipul ideal / tipologia / paradigma

conceptul

Nu există o acceptare unanimă a rolului teoriei în cercetare. Dar majoritatea

oamenilor de ştiinţă care încearcă să explice fenomenele sociale complexe – în

opoziţie cu descrierea lor în detaliu – sunt de acord că este nevoie de o formă-cadru

care să ajute în alegerea şi ierarhizarea conceptelor la un nivel abstract. Astfel, prin

conectarea abstractă a conceptelor teoretice la observare, acestea capătă un înţeles

empiric. De aceea, dovezile tangibile trebuie să fie palpabile, măsurabile şi

observabile în măsura în care teoria în ştiinţa socială încearcă să pună în legătură

variabilele observabile cu alte observabile, cu excepţia celor bazate pe ontologia

„realistă”, care încearcă să conecteze neobservabilele cu alte neobservabile.

50

Simplificarea realităţii este necesară dacă dorim să ajungem la un gen de vedere

globală şi să cântărim anumite variabile şi efectele lor asupra altora. Gerry Stoker

rezumă foarte frumos acest concept, prin sugerarea faptului că teoria:

Ne ajută să distingem pădurea de copaci. Teoriile bune selecteză

anumiţi factori ca fiind cei mai importanţi sau mai relevanţi dacă

există interes pentru găsirea explicaţiei unui eveniment. Fără un

asemenea proces de cernere nu poate avea loc o observare eficientă.

Observatorul se va îngropa sub un munte de detalii şi nu va fi în stare

să cântărească influenţa anumitor factori în explicarea unui

eveniment. Teoriile sunt valoroase tocmai pentru că ele structurează

toate observaţiile. (Stoker, 1995, 16-7)

Structurarea observaţiilor este vitală dacă vă aflaţi sub presiunea timpului şi cea

financiară. Aspiranţii nu-şi pot permite decât foarte rar luxul de a aduna pur şi simplu

informaţii cu speranţa că vor decoperi formule specifice ale relaţiilor dintre

fenomene. Este mult mai posibil ca ideile aspiranţilor să fi fost formulate de teorii şi

cercetări precedente, discuţii cu seniorii şi coordonatorii iar „intuiţia” care ajută într-o

fază de început să identifice întrebările cercetării generale. Simplu spus, „teoriile sunt

nişte năvoade întinse ca să prindem ceea ce numim ”lume”: să o raţionalizăm, să o

aplicăm şi să o dominăm. Ne străduim să-i facem ţesătura tot mai fină” (Popper,

2000, 59). Fără teorie sau, cel puţin, fără o formă a unui sistem de clasificare ar fi

extrem de greu să ştim ce date şi ce fapte să adunăm mai întâi. Chiar şi cercetătorii

care-şi propun să elaboreze teorii pe baza lucrului pe teren trebuie să pornească de

la premise bazate pe un anumit nivel de abstractizare. În cel mai strict sens, teoria

constă „dintr-un sistem de formulări care cuprind un număr de ipoteze sau legi”

(Schnell et al., 1999, 52). În acest caz, legile relaţionează mai mult cu subiectele

ştiinţelor naturale, unde testele sunt reproduse iar şi iar pentru obţinere aceloraşi

rezultate. Există foarte puţine situaţii în care apar asemenea legi în ştiinţele sociale şi

umaniste atât de „încurcate” deoarece studiul oamenilor, al instituţiilor, al mediului şi

al produsului lor creativ este o sarcină foarte complexă, care devine din ce în ce mai

grea din cauza unor factori care constituie fenomenele sociale.

Un alt lucru de notat în legătură cu teoria este că ea îmbracă forme diverse,

pornind de la teoria grandioasă şi ajungând la teoria cu rază medie şi la teoria

aplicată (vezi Blaikie, 2000, 144 pentru o examinare atentă a tipurilor de teorie; şi

Marsh et al., 1995. 17). Mai mult, teoriile pot fi deductive sau inductive. Teoriile

deductive „ajung la concluzii prin aplicarea raţionamentului unui număr dat de

51

premise... De exemplu, perspectiva alegerii raţionale în ştiinţa politică presupune că

toţi actorii îşi maximalizează propria utilitate personală sau propriul interes când aleg

alternativele” (Landman, 2000, 15). Teoriile inductive, pe de altă parte, ajung la

concluzii tocmai în mod opus, prin observarea pe teren a faptelor şi includerea lor

ulterioară în teorie. În realitate, majoritatea cercetărilor folosesc atât deducţia, cât şi

inducţia, dat fiind că există o întrepătrundere necesară între idei şi dovezi în fiecare

proces de cercetare (Ragin, 1994, 47).

Ceea ce vreau să spun aici este că nu trebuie să fie elaborată o sinteză a

tipurilor de teorie, ci o evidenţiere a semnificaţiilor lor prin ordonarea şi structurarea

procesului complex al explicării, şi, în cele din urmă, al înţelegerii. Aceasta nu

înseamnă că le sugerăm tuturor aspiranţilor că au nevoie de o teorie. Aşa cum am

văzut mai sus, există mecanisme mai puţin complexe, cu grade diferite de putere de

explicare, care se potrivesc întregii cercetări din ştiinţa socială. Alegerea pe care o

faceţi între exemplele date depinde de natura subiectului. Un lucru care nu trebuie

uitat este că folosirea teoriei nu este cu nimic mai bună decât aplicarea unei serii de

concepte special elaborate pentru studiul dvs.

Amintiţi-vă, de asemenea, că teoriile sunt evident legate de anumite

modalităţi de a privi lumea, aşa că trebuie să fiţi vigilenţi şi să pândiţi fenomenele

sociale de la care ar putea să vă îndepărteze chiar propriile teorii.

Model, tip ideal şi tipologie

Gerry Stoker diferenţiază în mod util între teorie, cadru conceptual şi model. Toate

sunt modalităţi explicative la niveluri diferite de abstractizare. Cadrul conceptual, ca

şi teoria, furnizează „interpretări ale relaţiilor dintre variabile” (Stoker, 1995, 18) dar

nu este tot atât de complex şi are o putere explicativă mai mică. Cu toate acestea, el

furnizează explicaţii şi prognoze pentru observaţiile empirice. Pe o treaptă mai jos

faţă de cadrul conceptual se află modelul, tipul ideal şi tipologia, care sunt

instrumente mai puţin complexe pentru clasificarea şi compararea fenomenelor.

Modelul este reprezentarea a ceva similar tot aşa cum un aeromodel este replica

unui avion adevărat. Pe de altă parte, în ştiinţa socială, mulţi membri ai comunităţii

academice încearcă să reprezinte realitatea printr-o serie de casete grafice şi săgeţi

care descriu şi explică relaţionările semnificative între aspectele specifice ale

modelului; astfel, modelul „permite formularea unor propuneri verificabile empiric

52

despre natura acestor relaţionări” (Frankfort – Nachmios şi Nachmios, 1992, 44). (O

descriere ulterioară a modelului poate fi considerată o concepţie destul de

„pozitivistă” a cercetării. Chiar dacă nu vreau să ader la nici un tip anume de

cercetare, găsesc traducerea ideilor prin casete grafice şi săgeţi un mod foarte util de

gândire prin intermediul ideilor.) Mai mult, modelul ca teorie este o abstractizare a

realtăţii şi o modalitate potrivită de vizualizare a relaţiei dintre două concepte. În

capitolul 3 voi da câteva exemple de ipoteze prin folosirea modelelor (ex. casete

grafice şi săgeţi). Casetele grafice şi săgeţile nu înseamnă nimic în sine, cu excepţia

faptului că descriu, în acest caz, efectul unei variabile (să spunem asimilarea

dietetică a unei persoane) sau a alteia (să luăm nivelul condiţiei fizice). Dacă această

relaţie dintre două variabile este scrisă în text, cititorul trebuie să şi-o imagineze în

minte. Totuşi, prin folosirea unui model, cititorul primeşte o imagine abstractă a

relaţiei. Aceasta devine mai importantă când adăugaţi o listă de alţi factori care ar

putea să influenţeze condiţia fizică. De exemplu, locuinţa, educaţia, greutatea etc.

Toate aceste influenţe pot fi ilustrate schematic pentru a ne ajuta în procesul de

gândire. E mult mai posibil să găsiţi alte relaţionări, cauzale sau de alt tip, folosind un

model decât dacă vă propuneţi să stocaţi în minte toate aceste informaţii. Tipul ideal

este, ca şi teoria, un construct care reprezintă o descriere intelectuală a unui

fenomen în forma lui abstractă. El nu trebuie înţeles ca un standard ideal „în sensul

de a fi perfect”; el poate rămâne „ideal în sensul că este un construct intelectual care

s-ar putea să nu existe niciodată în lumea reală” (Peters, 1990, 105). Această

confuzie a fost în mare parte provocată din cauza traducerii din germană (Blaikie,

2000, 165). Atribuit fondatorului sociologiei moderne, Max Weber, în mare parte

influenţat de modelarea economică din vremea lui (Weber, 1949, 89-90: Ringer,

1997, 110-21) tipul ideal este o conceptualizare cum ar fi, de exemplu, clasa

muncitoare, cu care cercetătorul poate să compare realitatea de pe teren (evidenţa

empirică). Tipurile ideale sunt constructe ipotetice formate prin accentuarea

aspectelor comportamentale şi instituţionale observabile empiric. Aceste constructe

izolează „acele variabile aflate în centrul studierii unei probleme, lăsând la o parte

acele aspecte ale realităţii care par neesenţiale pentru analiză” (Engerman, 2000,

258). Un tip ideal nu stabileşte, însă, relaţionări între variabile. Se poate extrage un

tip ideal din partidele de succes post-comuniste. Pentru asta trebuie să vă puneţi

întrebarea „de ce au avut succes unele dintre fostele partidele comuniste în anumite

ţări şi în altele nu?”. Această întrebare iniţială va ghida evaluarea critică a literaturii

de specialitate a cercetătorului (în anumite ţări, ca să fie realist). În loc să citească tot

ce s-a scris vreodată despre partidele post-comuniste, cercetătorul se va concentra

53

asupra analizei factorilor care au dus la succesul şi la eşecul anumitor partide. Astfel,

poate fi conturat tipul ideal al unui partid post-comunist de succes.

Vedeţi că aceasta este doar o unitate de măsură sau un instrument euristic

– de descoperire a unor cunoştinţe noi – pentru analiză, pentru că în cazul unui model

atât de simplu este foarte greu de elaborat în anumite condiţii şi culturi specifice din

punctul de vedere al regiunii, tipuri şi cuprinderi diferite, ale transformărilor

democratice ş.a.m.d. Diferenţele şi asemănările îi vor permite cercetătorului să

capete o înţelegere mai profundă a neajunsurilor contextuale specifice din analiza

succesului sau eşecului unui partid. Dacă cercetătorul descoperă anumite formule ce

evidenţiază succesul sau eşecul în mai multe exemple, tipul ideal ar putea duce la

construirea unei ipoteze preţioase. Chiar Weber a sugerat că acest „concept de tip

ideal va ajuta la dezvoltarea propriei noastre abilităţi de chestionare în cercetare: el

nu este o <<ipoteză>> dar oferă puncte de referinţă pentru construirea unei

ipoteze” (Weber, 1949, 90). De exemplu, un tip ideal poate sugera că în condiţiile A,

B şi C este posibil să cunoaştem experienţa D. Astfel, acest tip de construcţie este de

obicei mai abstractă decât o tipologie (vezi mai jos) şi se referă la caracteristici

specifice pentru instituţii sau indivizi, cum au fost ele identificate de Weber drept

„birocraţia” şi „carisma”.

Curiosul nostru de pe la conferinţe, pe care l-am menţionat mai devreme, este

un construct al tipului ideal. El sau ea fac paradă de anumite caracteristici – de

exemplu, pun mereu întrebări de ontologie şi epistemologie – şi posedă abilitatea de

a ieşi învingători dintr-o dezbatere, chiar dacă nu au produs decât câteva publicaţii.

Aici îmi vine în minte asemănarea cu „luptătorul din sala de sport”, acel individ care

scoate sufletul din sacul de box, dar se prăbuşeşete la pământ numai când aude

gongul la începutul unei runde în ring. În fiecare facultate sau institut din ţară, la

cantină sau în sala mare o să îl auziţi pe acest tip ideal cum îndreaptă lumea. Totuşi,

să nu neglijăm, când folosim acest tip ideal al curiosului de la conferinţe cu trăsăturile

de mai sus, posibilitatea ca el chiar să fi publicat foarte mult pe teme diferite de cele

abordate la conferinţă. Acest tip se deosebeşte de precedentul, şi va trebui să

cercetăm tipul ideal în lumina acestei observaţii empirice, sau să facem o distincţie

simplă între cele două tipuri.

Tipologiile sunt sisteme similare de clasificare în tipuri ideale. Ele sunt formate

dintr-un „sistem de categorii construite ca să se portivească observaţiilor empirice,

astfel încât relaţiile dintre categorii să poată fi descrise” (Frankfort – Nachmias şi

Nachmias, 1992, 40). Aceste mijloace pot fi privite ca nişte limite libere, cu ajutorul

cărora să ne organizăm şi să ne sistematizăm observaţiile. Ca şi tipurile ideale,

tipologiile nu ne oferă explicaţii, ci descriu, mai curând, fenomenele asamblându-le

54

într-un set de categorii. Ceea ce îi ajută pe cercetători este organizarea unei arii largi

de diverse fapte care pot fi structurate în categorii logice, uneori arbitrare, care

facilitează înţelegerea unor chestiuni complexe. Bailey rezumă astfel:

Unul dintre meritele principale ale tipologiei este parcimoniozitatea...

O tipologie bine construită poate face miracole ca să aducă ordinea în

haos. Ea transformă complexitatea copleşitoare a unei îngrămădiri

eclectice a unor cazuri aparent diverse într-un set bine ordonat al unor

tipuri omogene reduse. (1992, 2193, citat în Neuman, 2000, 44)

În politica, comparată tipologia are un rol puţin diferit. Costruită pe schema

primelor clasificări propuse de Aristotel, ea serveşte „să reducă din

complexitatea lumii, prin căutarea acelor calităţi pe care le împărtăşesc mai

multe ţări, dar şi a celor pe care nu le împărtăşesc” (Landman, 2000, 5). În

acest caz, analizele au în general un caracter statistic şi tipologia este privită

ca o etapă pe calea construirii teoriei (Peters, 1998, 95).

Paradigma

Folosirea termenului de „paradigmă” în cercetare trimite direct la Thomas Kuhn, care

descrie paradigma drept o instituţionalizare a activităţii intelectuale care, practic, îi

socializează pe studenţi în interiorul comunităţii ştiinţifice.

Prin alegerea sa [a termenului de paradigmă] intenţionez să sugerez că

unele exemple acceptate ale practicii ştiinţifice efective – exemple care

includ legi, aplicare şi instrumentare la un loc – furnizează modele din

care răsar tradiţii coerente, specifice cercetării ştiinţifice. Studiul

paradigmelor este cel care-l pregăteşte pe aspirant pentru apartenenţa

la un anumit tip de comunitate ştiinţifică în care va activa ulterior. Pentru

că, astfel, el se alătură unor persoane care au învăţat bazele domeniului

lor din aceleşi modele concrete şi practica lui ulterioară arareori va

evoca dezacorduri deschise asupra temelor fundamentale. (1996, 10-11)

55

Ceea ce nu se deosebeşte de ceea ce este denumit, de obicei, „o abordare

academică, consacrată” în care membrii corpului academic folosesc o terminologie

comună, teorii comune bazate pe o paradigmă acceptată de premise şi pe metode şi

procedee validate (vezi Rodamond, 2000, 192). Mai mult, paradigmele sunt adesea

depăşite, înlocuite şi plasate paralel cu alte paradigme care conduc la ceea ce este

numit în mod curent „schimbarea de paradigmă”. În disciplinele academice există

paradigme dominante care sunt adesea supuse controversei. De exemplu, în

macroeconomie, paradigma neoclasică (sau şcoala de gândire) şi viziunea sa asupra

lumii a devenit, de la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, abordarea

dominantă în faţa predecesorului ei, Keynesianismul. Ambele paradigme se bazează

pe anumite premise ontologice şi epistemologice reflectate în importanţa şi

prioritatea pe care o acordă unor factori specifici, deşi există, evident, între

protagonişti o variaţie limitată asupra acestor chestiuni în legătură cu ambele

paradigme. În timp ce economiştii neoclasici susţin virtuţile unei pieţe fără

constrângeri, cu un rol redus al statului, abordarea Keynesiană susţine de obicei un

rol mai activ al statului în stimularea economiei.

Folosirea paradigmelor în cercetarea curentă ar trebui să fie limitată la grupuri

primare cuprinzătoare ale unor abordări în studierea unui anumit domeniu – de

exemplu, în legătură cu prăbuşirea comunismului, literatura de specialitate poate fi

împărţită în paradigmele de cercetare „de la vârf spre bază” sau „de la bază spre

vârf”. Prima se opreşte în special la omogenizarea elitelor puterii, iar cea de-a doua

studiază rolul cetăţenilor în menţinerea şi prăbuşirea unor asemenea regimuri. Ceea

ce vreau să arăt este că persistă nevoia să vă structuraţi şi să vă concentraţi

observaţiile, astfel veţi obţine o relatare interesantă fără să puteţi măcar să distingeţi

modul în care oamenii abordează o anumită temă.

Concepte

Conceptele sunt cărămizile din care se construiesc teoriile, ipotezele, explicaţiile şi

prognozele. Conceptul poate fi privit ca o idee sau noţiune exprimată şi concentrată

într-unul sau mai multe cuvinte. Conceptele reprezintă stadiul cel mai puţin complex

al continuumului de abstractizare. Asta nu înseamnă că un concept nu poate fi

extrem de complex. Conceptul duce cu sine o anumită perspectivă şi anumite

premise încorporate sau căi de a privi fenomene empirice (Neuman, 2000, 14) şi

poate fi considerat un termen acceptat între scolaşti. Acceptarea se referă însă la

56

simpla existenţă a termenului şi nu la înţelesul lui, dat fiind că dezbaterea scolastică

gravitează tocmai în jurul înţelesului său. Conceptul este o abstractizare a

fenomenelor empirice bazate pe anumite premise şi poate fi folosit ca un fel de

stenografiere în explicaţie. De exemplu, conceptul „carte” presupune un sistem de

scriere, oameni care ştiu să citească şi existenţa hârtiei. Fără aceste premise, ideea

de carte nu prea are sens (Neuman, 2000, 44).

În spiritul demonstraţiei să luăm ca exemplu conceptul colectiv „fidelitate

condiţionată” pe care l-am folosit în propria mea cercetare ca să captez relaţia dintre

majoritatea cetăţenilor din RDG (Republica Democrată Germană) şi regimul din

această ţară. Conceptul simplu a fost folosit ca să sugerez că majoritatea cetăţenilor

nu au întreprins nici o acţiune care să ameninţe regimul atâta vreme cât au fost

îndeplinite anumite „condiţii”. Scopul meu era să urmăresc declinul din această

„fidelitate” de-a lungul timpului şi să o motivez ca o modalitate de explicare a

prăbuşirii regimului (Grix, 2000). Acest scurt exemplu dezvăluie efectul pe care poate

să îl provoace chiar şi un singur concept şi câte informaţii pot fi încorporate în el.

Secretul este să fii cât mai exact posibil – i.e. ce înţelegi prin „condiţional”, care sunt

acele condiţii, şi, evident, care sunt contextele social, economic şi politic în care are

loc acţiunea pe care o descrii. Operaţionalizarea conceptelor, adică trecerea în

variabile măsurabile pentru culegerea de date este una dintre cele mai dificile

proceduri în cercetare. Acest proces este explicat mai bine în capitolul următor, prin

referiri la chestionarul de cercetare şi la ipotezele care trebuie să vă ghideze

cercetarea.

Abuzul de concepte

Cercetătorii trebuie să fie atenţi să nu folosească greşit conceptele dependente de

context, dezvoltate la un anumit moment ca să descrie un fenomen specific. Aşa

ceva se poate întâmpla dacă un concept „original” face trimitere la un alt autor, fără

ca acesta să fi revizuit textele originale ca să-şi consolideze drepturile şi, mai

important, fără să ia în considerare modificările apărute în lume de la introducerea

conceptului. Exemplele care urmează vor ilustra această situaţie.

În literatura vastă despre conceptul de „capital social”, de departe cea mai

dominantă paradigmă este „şcoala Putnam” (referire la Robert Putnam, a cărui operă

deschizătoare de drumuri din 1993 a contribuit mult la popularizarea termenului),

care uneşte un grup de savanţi preocupaţi să folosească definiţia lui Putnam a

57

capitalului social, şi, mult mai important, dar în grade diferite, să stimuleze metodele

cercetării cantitative folosite de Putnam ca să „măsoare” conceptul din studiul său

despre democraţia din Italia (vezi Grix, 2001). Această paradigmă de cercetare a

avansat gândirea noastră despre capitalul social şi despre fenomenele sociale

descrise de acesta şi a reuşit să o facă cu sprijinul ontologic şi epistemologic al

lucrării lui Putnam. Această paradigmă include un volum tot mai mare de lucrări în

care termenul de „capital social”, aşa cum a fost el folosit de Putnam, este adesea

„adoptat fără discriminare, adoptat fără simţ critic şi aplicat imprecis” (Woolcock,

1998, 196). Definiţiile, indicatorii, metodele şi metodologiile originale folosite şi

avansate de aceşti autori sunt adesea însuşite, indiferent de schimbările sociale şi

sistemul global care s-ar fi putut înregistra de când şi-a scris Putnam lucrarea şi

indiferent de modificările de nuanţă pe care el însuşi le-a adus în cercetarea lui

ulterioară (Putnam, 1996; 2000). Abundă exemplele în care concepte şi termeni au

fost goliţi de sens sau extrem de greu de explicat din cauza folosirii lor exagerate sau

eronate. Să luăm, de exemplu, conceptul „stakeholder” şi schema lui albert D.

Hirschman „Ieşire, Voce şi Fidelitate” care au suferit până la un punct aceeaşi soartă

(pentru teoria originală vezi Hirschman, 1970; pentru rezumat vezi Grix, 2000, 18-

22). Folosirea termenului „stakeholder” în Marea Britanie, popularizat de Will Hutton

(1996, 1999) şi de Partidul Laburist a ajuns să însemne, printre altele, recunoaşterea

contribuţiei individului la societate. Termenul a fost folosit atât de frecvent şi în

situaţii atât de diferite, încât înţelesul său iniţial este oarecum pierdut în prezent.

Schema lui Albert Hirschman „Ieşire, Voce, Fidelitate”, folosită într-o varietate de

contexte ale capitalului social a fost redusă pur şi simplu la „ieşire” şi „voce” în

numeroasele explicaţii ale prăbuşirii Republicii Democrate Germane. Schema

originală prezentată de Hirschman în 1970 mai este menţionată foarte rar, iar al

treilea element al schemei, fidelitatea, abia dacă mai este discutată (vezi Grix, 2000,

21-22).

Un alt pericol este acela al contopirii conceptelor într-o formulare

atotcuprinzătoare cum este „societatea civilă”, imposibil de imortalizat, dar

percepută ca un termen ce desemnează ceva dezirabil. Conceptul de societate civilă

este interesant pentru că a trăit un fel de renaştere în timpul revoluţiilor paşnice din

1989, care au marcat începutul sfârşitului comunismului. Dar conceptul a fost asociat

în principal cu societăţile capitaliste occidentale şi a fost ulterior extins, nu fără unele

probleme, spre ţările care s-au transformat într-o oarecare formă de democraţie după

anii de dictatură. Mai mult, conceptul poate deveni doar o recomandare dacă ţările

occidentale declară că nu vor ajuta aceste democraţii instabile până când nu vor

avea o societate civilă funcţională, bazată principial pe modelul occidental. Acesta

58

devine problematic mai ales dacă ţinem cont de diferenţele dintre cetăţenii şi ţările

care au fost nevoite să trăiască în condiţii dictatoriale. Cum se pot transfera

conceptele dezvoltate într-un anumit context cultural, politic, economic, social şi

psihologic către un altul?

Nu vreau să sugerez aici că toate conceptele sunt - fiecare luat în parte -

specifice unui context şi, în consecinţă, fără folos în afara regiunii sau ţării pentru

care au fost create. Nici pe departe – faptul că ele depăşesc graniţele este marca

unui concept bun în teorie. Adevărul este, însă, că nu trebuie să neglijaţi pericolul

ignorării originilor unui concept (i.e. contextul în care acesta a evoluat) şi a

schimbărilor petrecute în societate de la introducerea conceptului.

Discipline, discursuri şi interdisciplinaritate

Disciplinele academice sunt bazate pe anumite premise ontologice şi epistemologice,

deşi în interiorul fiecărei discipline există o mare varietate de păreri diferite ale

membrilor corpului academic în legătură cu metodele, teoriile, practicile şi

conceptele cel mai adecvate. Aspiranţii trebuie să realizeze că fiecare disciplină, de

exemplu, sociologia, economia, ştiinţele politice, are metodologiile ei specifice în care

coexistă paradigme concurente formate din terminologii şi teorii comune. Uneori se

pare că discipline diferite vorbesc o limbă diferită sau folosesc un discurs diferit când

descriu acelaşi eveniment. Este important să cunoaşteţi rigorile unei discipline

anume ca să înţelegeţi şi alte tipuri de explicaţii, fie că au formă teoretică sau

ontologică, ele există în afara unui anumit domeniu de interes. Disciplinele se

deosebesc prin accentul pe care-l plasează asupra rolului şi poziţiei teoriei în

cercetare, în condiţiile necesităţii unei teorii şi a unor ipoteze în faza pre-empirică,

adică înaintea începerii cercetării în ştiinţele politice, mai ales în ştiinţele politice

americane. Aceasta este o practică standard în facultăţile americane şi este privită ca

o abordare „ştiinţifică” temeinică şi solidă. Accentuarea exagerată a construirii teoriei

poate să-l facă uneori pe cercetător să piardă din vedere exact ceea ce şi-a propus să

studieze. Ca în toate etapele procesului de cercetare trebuie să vă gândiţi şi să doriţi

să vă îmbunătăţiţi premisele de bază în lumina stadiului precedent sau următor al

cercetării.

Dacă depăşim limitele propriei discipline şi discursul ei, ieşim dintr-un spaţiu

familiar. Este ca şi cum am traversa graniţele naţionale. Să luăm, de exemplu, o

persoană care este fericită că trăieşte în Marea Britanie, unde este familiarizată cu

cadrul de referinţă, termenii, terminologia, semnele, cultura, obiceiurile sociale,

59

limba, tradiţia şi propriul loc în acea societate. Este mult mai uşor pentru acea

persoană să rămână în mediul ei familiar decât să trebuiască să se mute într-un loc

necunoscut şi să înveţe de la început toate cele enumerate mai sus. Acest exemplu

se poate transfera în lumea academică, dacă ne gândim la cineva care rămâne în

limitele stricte ale propriei discipline, o persoană nereceptivă la contribuţia altor

discipline. În acest caz, persoana respectivă îşi refuză şansa de a intra în legătură cu

diverse cadre de referinţă, termeni şi terminologii, tradiţii şi Weltanschauungen

(viziuni asupra lumii). Persoana respectivă va fi debusolată pentru că tocmai acestea

sunt experienţele la care ne întoarcem şi care ne îmbogăţesc propria pregătire

disciplinară. (Între altele, această respingere a „călătoriei” poate fi o problemă în

interiorul disciplinei, să zicem, al ştiinţelor politice, unde coexistă abordările

concurente ale studiului). Ceea ce nu înseamnă că aspiranţii ar trebuie să fie

„interdisciplinar” pro-activi, ci doar că, depăşind limitele disciplinare, ei sunt forţaţi

adesea să-şi reevalueze premisele prestabilite – o practică bună în munca ştiinţifică şi

o pavăză în faţa pericolului cantonării definitive în propria disciplină.

„Interdisciplinaritate” sau „post-disciplinaritate”

Dezbaterea despre interdisciplinaritate este adesea confuză, mai ales din cauză că

termenul însuşi este folosit greşit şi asociat forţat cu trans-disciplinaritatea,

disciplinaritatea încrucişată şi multi-disciplinaritatea. Una dintre perspectivele de

abordare a controversei este să vă imaginaţi un continuum care se întinde de la

multi-disciplinaritate, unde cercetători diferiţi se concentrează pe aceeaşi zonă de

studiu, dar rămân fiecare în limitele stricte ale diferitelor discipline, până la idealul

utopic al post-disciplinarităţii, în care nu mai sunt recunoscute nici un fel de graniţe

disciplinare, trecând prin trans-disciplinaritate, în care învăţăm fiecare domeniul

celuilalt. Ca să parafrazez un binecunoscut gânditor: cel din urmă este un scenariu în

care dimineaţa facem o complexă regresie statistică, după amiaza ne ocupăm de

analiza discursului literar al unui text şi ne încheiem ziua cu o evaluare a modului în

care e folosit termenul „totalitarism” în concentrarea trăsăturilor esenţiale ale

dictaturii naziste! Idealul transdisciplinarităţii şi modul libertin în care e folosit

conceptul de interdisciplinaritate trebuie aplicate, dat fiind faptul că şi aşa este destul

de greu pentru aspiranţi să stăpânească pe deplin instrumentele unei singure

60

discipline în intervalul scurt de timp pe care-l îngăduie studiul la nivel terţiar (vezi

Dogan, 2000, 98). Este preferabil să vorbim de „fertilizarea încrucişată” între

discipline, prin care savanţii învaţă unul de la altul, îşi împărtăşesc metode de

cercetare şi sunt gata să accepte interpretări diferite ale evenimentelor. În acelaşi

timp, aşa cum explică Dogan folosind exemplul propriei lui discipline:

Relaţiile dintre ştiinţele politice şi celelalte ştiinţe sociale sunt în realitate

relaţii dintre sectoarele diferitelor discipline, nu între discipline în

totalitatea lor. Nu există cercetare „interdisciplinară”... Actualul progres

al ştiinţelor sociale poate fi explicat în mare măsură prin hibridizarea

unor segmente ale ştiinţelor. (ibid., 97)

Intenţia acestei secţiuni este să sugereze că dorinţa de a privi dincolo de limitele

disciplinelor, de a învăţa şi de a-ţi corecta propriile puncte de vedere este folositoare

ştiinţei în general. Pentru că tocmai aceste intersectări, întâlnirea şi suprapunerea

disciplinelor permit să se desfăşoare un schimb inter-diciplinar, o dialectică între

discipline. Scopul nu este contopirea disciplinelor într-o masă amorfă de interpretare

şi explicare, ci împărtăşirea cu alte dsicipline a perspectivelor, a celei mai bune

experienţe şi a celor mai bune metode. Există o nevoie redusă de pregătire specifică

într-o gamă de discipline diferite, comparativ cu o minte deschisă în abordarea

cercetării.

Rezumat

Acest capitol s-a oprit asupra stadiului premergător cercetării, prin sublinierea

câtorva dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştiţi înainte de a porni

cercetarea.

Ideea cea mai importantă pe care am încercat să o susţin este că familiarizarea cu

instrumentele şi terminologia cercetării sunt esenţiale dacă vreţi să încheiaţi cu

succes o lucrare de înaltă calitate şi exactitate. De o importanţă la fel de mare este

capacitatea cercetătorului de a alege care metode, teorii şi instrumente conceptuale

îi sunt de folos într-un anumit proiect. Dacă nu cunoaşteţi sau nu înţelegeţi oferta

este puţin probabil că veţi face alegerea cea mai bună. Iată, pe scurt, sfaturile din

acest capitol:

61

reflectaţi şi fiţi atenţi la natura disciplinelor academice şi la gama

premiselor ontologice şi epistemologice care le ghidează din interior;

rezervaţi timp ca să deprindeţi „uneltele meseriei” (vezi glosarul de la

sfârşitul cărţii);

familiarizaţi-vă cu conceptele centrale cu care s-ar putea să vă întâlniţi,

mai ales cu metodele, metodologiile şi teoria (precum şi cu alte

abstracţiuni conceptuale);

reflectaţi la conceptele pe care le folosiţi în cercetare. Analizaţi originile lor

şi măsura în care ele sunt adecvate pentru contextul în care doriţi să le

folosiţi şi să le aplicaţi. Evitaţi cu orice preţ „abuzul de concepte”

evidenţiat mai sus.


Blaikie, N., (2000) Designing Social Research, Cambridge, Polity Press.

Bryman, A., (2001) Social Research Methods, Oxford, Oxford University Press, cap.1

Engerman, S.L. (2000) „Max Weber as Economist and Economic Historian” în: Turner,

S.,

(ed.) The Cambridge Companion to Weber, Cambridge, Cambridge University

Press.

Honderich, T., (ed.) (2001) The Philosophers. Introducing Great Western Thinkers,

Oxford,

Oxford University Press – o introducere excelentă în studiul filosofilor şi în gândirea

lor.

King, G., Keohane, O. and Verba, S., (1994) Designing in Social Inquiry. Scientific

Inference in Qualitative Research, Princeton, Princeton University Press.

Kuhn, T.S., (1996) The Strucuture of Scientific Revolutions, Chicago/London,

University of

Chicago Press.

Marsh D. and Stoker, G., (eds) (1995) Theory and Methods in Political

Science¸Basingstoke, Macmillan.

Neuman, W.L. (2000) Social Research Methods. Qualitative and Quantitative

Approaches, Boston, Allyn & Bacon, 4th edition.

Punch, K.F. (2000) Introduction to Social Research. Qualitative and Quantitative

Approaches, London / Thousand Oaks / New Delhi, Sage.

62

Rapin, C.C. (1994) Constructing Social Research. The Unity and Diversity of Method,

Thousand Oaks, Pine Forge Press.

Silverman, D. (2000) Doing Qualitative Research. A Practical Handbook, London /

Thousand Oaks / New Delhi, Sage.

63

3. ÎNCEPUTUL

Introducere

După ce am prezentat factorii care vă vor ajuta să vă pregătiţi pentru începerea

cercetării şi după o privire de ansamblu asupra instrumentelor şi termenilor

domeniului sunteţi gata să începeţi. Există căi variate de stabilire a unui subiect de

studiu şi capitolul de faţă vă oferă exemple care să vă ajute să vă adunaţi gândurile

iniţiale. Cel mai obişnuit dintre acestea, conspectarea literaturii de specialitate, se

bucură de o atenţie deosebită pentru că toată lumea a auzit de ea, dar nimeni nu ştie

la ce este folosită exact şi toate tezele sau dizertaţiile angajează frecvent un corp din

lucrările scolastice existente. Prin analizarea atentă a literaturii de specialitate şi

printr-o privire foarte apropiată asupra părţilor ei componente se poate identifica, cu

claritate, scopul ei central în cercetare.

Strâns împletit cu parcurgerea litereaturii tematice este procesul elaborării

interogaţiilor de cercetare şi a ipotezelor. Deşi aceşti termeni sunt mult mai cunoscuţi

în ştiinţa socială, principiul de susţinere este acelaşi pentru multe subiecte din

ştiinţele umaniste. Aşa cum am văzut deja, formularea unor interogaţii de cercetare

mai riguroase este menită să dea studiului dumneavoastră o anumită ordine şi să vă

ajute să vă concentraţi tema până la dimensiunile acceptabile pentru o muncă de trei

ani. Această programare în timp este dură, dar poate fi utilă în disciplinarea

gândurilor. Acest capitol trece în revistă în detaliu termenii şi terminologia asociată

cu construirea ipotezelor. Revin, asta nu înseamnă că susţin un tip specific de

cercetare sau epistemologie, ci că doresc să vă ajut să înţelegeţi ce înseamnă

termeni precum « variabilă independentă ».

Secţiunea finală a acestui capitol introduce unităţile şi nivelurile de analiză

folosite în cercetare şi diversele tipuri de cercetare pe care le puteţi adopta (e.g.

studii de caz, studii comparative etc.). Încă o dată, aceştia sunt termeni specifici

aplicaţi activităţilor de fiecare zi fără să fie etichetate ca atare. Dacă, de exemplu, un

aspirant îşi propune o teză despre un anumit autor, aceasta va constitui un studiu de

caz aprofundat cu condiţia să permită sintetizarea unor concluzii mai generale.

Unităţile şi nivelurile de cercetare sunt doar termenii tehnici în locul lui « cine » sau

« ce » - şi la ce nivel efectuăm studiul (în termeni generali, individuali, în grup sau

instituţional). Această deosebire este importantă atunci când cercetătorul începe să

64

combine analizele indivizilor şi instituţiilor, pentru că, aşa cum vom arăta mai jos,

descoperirile dintr-o anumită unitate sau de la un anumit nivel de analiză nu pot fi

extrapolate direct la o altă unitate sau la un alt nivel de analiză. Oricare ar fi

alegerea, ea va avea un efect profund asupra metodelor pe care le veţi folosi în

culegerea de date. După ce aţi parcurs literatura de specialitate, v-aţi stabilit

chestionarele de cercetare şi v-aţi hotărât asupra unităţii, tipului şi nivelului de

analiză veţi fi în situaţia de a vă gândi la lucrul pe teren, subiect tratat în capitolul 4.

In ansamblu, acest capitol ar trebui să se îndrepte spre dezvăluirea unei logici

inerente a procesului de cercetare, stabilind modul în care anumite stadii ale

cercetării sunt conectate şi felul în care cercetătorii trebuie să reflecte în studiile lor

această interconexiune.

La drum

Alegerea subiectului de studiu este dominată, de obicei, de anumite criterii, inclusiv

de expertiza institutului gazdă, propriul interes individual şi gradul de realizare a

proiectului, adică necesitatea ca acesta să fie realist şi posibil de înfăptuit în perioada

de timp dată. Aici accentul cade pe interesul propriu pentru o anumită temă, pentru

că dumneavoastră. vă veţi ocupa de acesta zi de zi timp de trei ani. Prima fază în

care va trebui să vă rezumaţi mai strict la temă apare, probabil, în momentul

formulării în scris a propunerii pentru teza de doctorat adresată unei instituţii de

finanţare sau sponsorizare. Exerciţiul în sine este util pentru arta rafinării şi a definirii

exacte a ceea ce intenţionaţi să faceţi. El vă oferă, de asemenea, o orientare sumară

pentru studiu (pentru alcătuirea studiului aprofundat şi construcţia propunerilor de

cercetare, vezi Punch, 2000b). Nu uitaţi, totuşi, că propunerile iniţiale rareori se

aseamănă cât de cât cu produsul finit, deoarece cercetarea este o mişcare

permanentă a ideilor, conceptelor şi a datelor. Iată zece puncte care ar trebui incluse

într-o propunere de cercetare bună şi clară :

1. Contextul şi motivaţia proiectului (i.e. stabiliţi cadrul şi spuneţi-i cititorului

despre ce este vorba, prezentând totul pe fundalul temei, cu precizarea

scopurilor dvs.).

2. O scurtă prezentare a literaturii tematice (indicaţi modul în care munca

dumneavoastră se înscrie în dezbaterile scolastice actuale).

65

3. Abordarea metodologică pe care o veţi adopta (aici trebuie să daţi conceptele

teoretice folosite) şi modul în care unghiul de tratare a evenimentelor se

potriveşte cu acela al cercetătorilor discutaţi la punctul 2.

4. Interogaţiile de cercetare şi ipotezele (ce doriţi exact să aflaţi sau cărei

întrebări speraţi să-i găsească răspuns propria întrebare? Interogaţiile de

cercetare ar trebui să indice nivelul şi unităţile de analiză utilizate, precum şi

gradul de generalizare al concluziilor căutate. Pentru mai multe informaţii pe

această temă, vezi în continuare secţiunea despre studiul de caz).

5. Metodele de investigare (cu alte cuvinte cum sau cu ce mijloace veţi aduna şi

veţi analiza datele? Asiguraţi-vă că demonstraţi felul în care metoda

respectivă clarifică întrebările formulate).

6. Sursele ce urmează să fie folosite (pe ce fel de surse vă bazaţi?).

7. Semnificaţia şi utilitatea cercetării (i.e. de ce este cercetarea dumneavoastră

o idee atât de minunată?).

8. Orice dificultate logistică sau de alt gen – prevedeţi modul de depăşire a ei.

9. Pregătirea specifică de cercetare, necesară pentru abordarea proiectului.

10. Planificarea cercetării.

Prin stabilirea în detaliu a punctelor de mai sus sunteţi pe calea cea bună spre

doctorat. Cu toate acestea, rareori propunerile iniţiale de cercetare sunt suficient de

« pertinente » pentru o cercetare adevărată. Este bine, totuşi, ca şi în această fază,

să fiţi cât mai precis posibil, pentru că întrebările prea vagi nu vă vor ajuta să

navigaţi prin multitudinea de informaţii care vă aşteaptă. Deşi nu există reguli fixe şi

rapoarte despre cum se scrie o asemenea prezentare ca să ajungeţi la o variantă

precisă, strict definită şi la obiect, există patru tehnici foarte generale care ajută la

sintetizarea şi concentrarea ideii iniţiale într-un proiect realizabil. Reafirm aici că

sfatul de a alege cât mai curând posibil tema porneşte dintr-un sentiment pragmatic

şi nu din preferinţe ideologice sau epistemologice.

1. Modul cel mai răspândit de începere a unei cercetări ample este consultarea

literaturii tematice (numită uneori cercetarea literaturii), care vă permite să

« percepeţi lucrările de excelenţă » despre tema generală şi a celor înrudite

cu ea. Totodată, puteţi evalua cât este de realizabil proiectul propriu şi puteţi

să vă concentraţi obiectivul (vezi consultarea literaturii tematice de mai jos

pentru sursele tipice pe care le puteţi folosi).

2. Puteţi porni la drum prin stabilirea interogaţiilor de cercetare şi a ipotezelor

(pentru uşurinţa lucrului, rămâneţi la trei sau patru), proces care prin el însuşi

66

vă duce la domeniul de studiu şi la metodele corecte de efectuare a cercetării,

inclusiv la tipul şi la nivelul necesar de analiză, de exemplu sistematic,

instituţional sau centrat pe principalul jucător. Nu uitaţi că interogaţiile de

cercetare trebuie să « conţină mijloacele de evaluare a realizării lor » (Blaxter

et al., 1997, 35). Dacă interogaţiile de cercetare nu duc aici, atunci mai mult

ca sigur ele sunt prea generale şi trebuie reformulate.

3. Prin sintetizarea conceptelor cheie pe care le folosiţi în proiectul dvs. Sunteţi

forţaţi să faceţi comparaţii şi să încadraţi în context. Astfel, veţi consulta

literatura relevantă, ca să « plasaţi » şi să comparaţi propriile concepte cu

cele folosite în dezbateri academice mai cuprinzătoare.

4. O altă modalitate de a porni la drum este să încercaţi o schiţare a propunerilor

de cercetare sau o conturare a lor pe baza celor propuse mai sus şi să vă

puneţi întrebări cum ar fi « Cum ar putea să arate proiectul final ? » şi « cum

va fi organizată teza în formula ei definitvă? ».

Evident, puteţi combina şi armoniza fiecare dintre tehnicile înşirate mai

sus. Cred că asta se întâmplă în majoritatea cazurilor.

Examinarea literaturii tematice, interogaţii de

cercetare şi ipoteze

Să ne oprim mai mult asupra examinării literaturii tematice, metoda cea mai

cunoscută şi cel mai puţin folosită în începerea unui proiect. Parcurgerea

literaturii secundare pe o anumită temă este comună tuturor tezelor, fie în

ştiinţele sociale sau în cele umaniste. Primul lucru de remarcat este că

examinarea literaturii tematice nu este un stadiu compartimentat al

cercetării. Din contră, trebie să examinaţi constant această literatură, până în

ziua în care depuneţi teza de doctorat, moment în care vă doriţi cel mai puţin

să aflaţi despre publicarea unui nou studiu relevant pe subiect. Examinarea

serveşte mai multor scopuri şi se face în mai multe stadii. Eu consider că este

vorba de un continuum, care începe cu primii paşi în literatura academică şi

se încheie, în perioada imediat anterioară predării propriei lucrări, cu

67

« verificarea » sau « privirea de control » a literaturii tematice. Aceste două

extreme reprezintă motive distincte pentru examinarea literaturii tematice.

Pe măsura parcurgerii acestui continuum de la examinarea literaturii

tematice până la stadiul de răsfoire de control se modifică scopul examinării

neîntrerupte. Mai jos discutăm aceste stadii în mare. In afară de pornirea într-

un proiect de cercetare, alte motive pentru examinarea litearaturii tematice

inclid asistenţa pentru :

Concentrarea şi clarificarea propriei probleme de cercetare (Kumar,

1999, 26).

Expunerea şi capacitatea de a demonstra gradul de familiarizare cu

abordări, teorii, metode şi surse folosite în sfera temei proprii (aceasta

este o precondiţie a tezei şi o temă cheie asupra cărora se vor orienta

examinatorii la susţinerea orală).

Evidenţierea dezbaterilor principale a termenilor şi conceptelor folosite

în domeniul temei proprii.

Apropierea de suma cunoştinţelor acumulate şi înţelegerea unui

domeniu dat, a unei chestiuni sau teme specifice, cunoscută şi drept

« inventica » cercetării.

Îndrumarea pentru identificarea « golurilor » din această literatură,

ceea ce justifică contribuţia propriului studiu la cercetare şi susţinerea

proprie în domeniul alegerii abordarii şi a metodelor.

Înscrierea proiectului propriu într-un context cuprinzător al

cunoştinţelor de bază existente.

Dobândirea expertizei în domeniul ales, ca parte a propriei dezvoltări

academice.

În examinarea literaturii tematice trebuie, mai presus de orice, să vă referiţi

şi să vă raportaţi la textele fundamentale din domeniul ales şi despre

subiectul direct şi zonele apropiate. Inainte de a avea capacitatea să o faceţi

trebuie să ştiţi unde să căutaţi litereatura tematică. Există un număr vast de

asemenea locuri, inclusiv sursele academice obişnuite, cum sunt cataloagele

de bibliotecă şi indicele, CD-urile şi DVD-urile, dizertaţiile şi tezele, teme de

context, reviste universitare (în variantă tipărită sau electronică) şi centre

68

speciale de documentare. Atât de multe surse sunt accesibile în prezent şi

totul este într-o schimbare atât de rapidă, îcât este recomandabil să cereţi

sfatul unui bibliotecar specialist, a cărui profesiune este tocmai să-i orienteze

pe cititori prin labirintul surselor bibliografice complexe. Nu uitaţi ca la

sursele electronice să notaţi adresa de web şi data la care aţi descărcat

informaţiile. O mare parte din materialul de pe web nu poate fi folosit în

scopuri academice decât dacă este legat de reviste, dicţionare, instituţii sau

enciclopedii recunoscute (ex. Britanica). In plus, există literatura secundară

relevantă din monografiile scolastice (adică studii detaliate consacrate unui

singur subiect) sau cărţile cu mai mulţi autori.

Din momentul în care ştiţi de ce examinaţi literatura tematică şi unde o

puteţi localiza, vine vremea să vă întrebaţi «cum ». Examinarea literaturii

tematice poate fi rezumată în trei stadii generale : « prospecţia » iniţială,

stadiul « ipotezelor şi interogaţiilor de cercetare » şi stadiul reviziei critice.

Intre toate aceste stadii trebuie să vă găsiţi timp să citiţi articole şi cărţi

întregi ca aspiranţi în orice condiţii de presiune (cauzată de timp sau de

motive financiare), evident, încercând soluţiile cele mai rapide. Un tip

suplimentar de examinare a literaturii tematice este aşa-numita « citire de

suprafaţă », la care puteţi recurge doar când v-aţi familiarizat cu tema şi

stăpâniţi premisele fundamentale, argumentele şi dezbaterile pe care le

presupun.

Prospecţia iniţială (stadiul 1)

Chiar la începutul începutului unui proiect, cel mai bun lucru este să faceţi o

trecere în revistă iniţială a literaturii academice, călăuziţi de « preferinţele »

pe care le aveţi deja sau de însuşi interesul pentru o anumită temă. În acest

stadiu « intuiţiile » vor fi repede confirmate sau corectate, ceea ce vă va

ajuta să acumulaţi treptat cunoştinţe despre subiect, şi, mai important, dacă

procedaţi corect, vă oferă o viziune amplă asupra a ceea ce s-a scris deja. Nu

are rost să stabiliţi o anumită durată pentru acest stadiu, deoarece fiecare

are un ritm diferit şi un acces diferit la materiale. Ajunge să spunem că ar fi

bine să conveniţi cu coordonatorul o anumită durată pentru parcurgerea

69

acestui stadiu. La modul ideal, şase până la opt săptămâni de căutări şi

lecturi neîntrerupte v-ar fi de ajuns ca să obţineţi o viziune de ansamblu a

scrierilor relevante din propriul domeniu. Nu-i o idee rea să consultaţi un

membru al corpului academic care lucrează în domeniu şi care să vă dea

câteva repere despre scrierile respective. După consultarea cu coordonatorul

puteţi solicita prin e-mail sfatul unei persoane pe care nu o cunoaşteţi

personal, pentru că există oameni dispuşi să îi ajute pe doctoranzi, mai ales

care le citează din abundenţă propriile lucrări. Adresele de e-mail şi alte

coordonate se găsesc de obicei în repertoir-ul asociaţiei de studii specifice –

de ex. Political Science Association / British International Studies Association

Directory are detaliile de contact ale celor din domeniul ştiinţelor politice şi

relaţiilor internaţionale din Marea Britanie (acelaşi principiu se aplică

majorităţii disciplinelor : localizaţi asociaţia care vă interesează, gândiţi-vă

chiar să deveniţi membru – de obicei, există avantaje – sau vizitaţi website-ul

asociaţiei). Sau, dacă ştiţi activitatea academică a cuiva, este uşor să-i găsiţi

adresa de e-mail pe site-ul universităţii. Incercaţi să le determinaţi pe aceste

personaje să vă îndrume spre texte sau articole esenţiale, inclusiv din

propriile lucrări, pe care le puteţi consulta. Care sunt, în termeni generali,

dezbaterile cheie şi abordările subiectului din domeniul dvs.? Odată localizate

textele principale, fotocopiate sau obţinute, vă puteţi apuca să le citiţi. Chiar

şi la acest stadiu preliminar ar trebui să încercaţi să vă organizaţi literatura

tematică în funcţie de diferitele abordări, de metodele folosite şi de

concluziile generale. După ce aţi parcurs literatura pe care aţi adunat-o

sunteţi gata să treceţi la următorul stadiu de examinare şi cercetare :

construirea ipotezelor şi formularea interogaţiilor de cercetare.

A doua examinare a literaturii tematice, interogaţii de cercetare şi

ipoteze (stadiul 2)

Inainte să vă angajaţi într-o investigaţie cuprinzătoare a tot ceea ce s-a scris

vreodată pe tema aleasă, trebuie să găsiţi o cale de concentrare a studiului.

Pentru asta, cel mai bun mod este să parcurgeţi un proces de dezvoltare a

unor « intuiţii » sau idei pentru temele de cercetare şi/sau ipotezele care vă

ghidează munca.

70

Nu există un drum consacrat de ajungere la tema sau ipotezele de

cercetare, iar majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că aveţi, categoric,

nevoie de aşa ceva ca să porniţi în procesul de cercetare (Pennings et al.,

1999, 6). Propriul dumneavoastră interes, propriile idei, cercetări anterioare şi

experinţe v-au condus către un anumit domeniu academic, asupra căruia să

vă concentraţi. Examinarea iniţială a literaturii tematice v-a ajutat să alegeţi

o temă mai largă de studiu din acel domeniu. Acum sunteţi gata să formulaţi

o propunere despre zona selectată pentru pentru studiu. Deşi aceasta poate

să se încadreze într-o zonă « pozitivistă » de studiu, pe care am abordat-o

mai devreme, intenţia este să vă ajut să vă concentraţi atenţia de la început.

Insist să fiţi conştienţi că urmarea acestei căi nu înseamnă că trebuie să vă

restrângeţi preocuparea de ansamblu pentru că vă puteţi adapta şi consolida

temele şi propunerile ulterior în procesul de cercetare.

Mai ales în ştiinţele sociale este considerat tot mai necesar ca temele

de cercetare sau ipotezele să se relaţioneze şi să relateze fenomenele « lumii

reale » (King et al., 1994, 15). Atât în ştiinţele sociale, cât şi în cele umaniste,

tema de cercetare trebuie să dovedească felul în care ea contribuie la

literatura ştiinţifică existentă. De aceea, dacă luăm ca exemplu politica

externă a Germaniei drept zonă de interes, putem plasa tema de cercetare în

cadrul acestui domeniu vast : vor fi importante relaţiile germano-polone

pentru integrarea în Uniunea Europeană ? Trebuie să folosiţi o întrebare care

să vă orienteze munca sau aveţi nevoie de un instrument mai abstract,

ipoteze? Nu insistaţi să folosiţi o ipoteză atunci când este suficientă o

interogaţie specifică de cercetare. Ambele instrumente vă vor ajuta în

procesul de cercetare, ghidându-vă lecturile într-o examinare cuprinzătoare a

literaturii tematice şi ajutându-vă să alegeţi metodele şi sursele specifice. La

acest stadiu, este foarte important să hotărâţi cum veţi formula problema de

cercetare, dat fiind că aceasta este « precum temelia unei construcţii. Tipul şi

planul construcţiei depind de temelie » (Kumar, 1999, 35).

Ipoteza diferă de interogaţia de cercetare prin aceea că, de obicei,

este mai strâns legată de teorie şi va afirma pe bază de argumente

întrebarea de cercetare în sine, care va fi ulterior « testată » în munca de

teren. Alegerea folosirii uneia sau alteia în studiu e dominată de tipul de

71

studiu pe care vreţi să-l întreprindeţi; de exemplu, o interogaţie de cercetare

simplă este suficientă pentru un studiu descriptiv. Interogaţia de cercetare de

mai sus poate fi formulată într-o ipoteză dacă este adecvată şi dacă doriţi mai

curând să explicaţi decât să descrieţi. In literatura despre integrarea

europeană veţi fi citit de mai multe ori despre « motorul franco-german » ca

forţă de apropiere a ţărilor Europei, i.e. relaţiile bilaterale fructuoase şi

apropiate dintre doi foşti adversari, Germania şi Franţa. Astfel, într-un stadiu

incipient, puteţi răspunde cu argumente ipotezei potrivit căreia bunele relaţii

transfrontaliere polono-germane vor avea un impact pozitiv asupra integrării

europene (aşa cum s-a întâmplat cu prietenia franco-germană). Ipoteza

stabileşte o relaţie între două sau mai multe concepte şi sugerează că unul

are efect asupra celuilalt. Verma şi Beard sintetizează ipoteza şi rolul ei în

cercetare astfel :

O propunere tentativă supusă verificării prin investigare

ulterioară. Ea poate fi privită şi ca un ghid al cercetătorului, pentru

că descrie şi înfăţişază metoda care trebuie urmată în studierea

unei probleme. În multe cazuri, ipotezele sunt premoniţii ale

cercetătorului, provocate de existenţa relaţiei dintre variabile.

(1981, 184, citat de Bell, 1993, 18)

Conceptele din ipoteză trebuie să fie măsurate într-un fel « pentru ca

ipoteza să poată fi testată sistematic » (Bryman, 1995, 6). Transformarea

conceptelor în măsuri, operaţiune denumită frecvent « operaţionalizare » a

conceptelor în cercetare, obligă cercetătorul să dezvolte variabile adecvate

pentru ipoteze (Bouma şi Atkinson, 1995, 53) dat fiind că, în primul rând, nu

există o cale prestabilită care să ducă la interogaţia de cercatare sau la

ipoteză. Trebuie să fiţi conştienţi că o asemenea măsură « poate fi foarte bine

o reprezentare imperfectă a conceptului cu care este asociată de la început,

deoarece orice concept poate fi măsurat într-o varietate de moduri, fiecare

dintre acestea având propriile limitări » (Bryman, 1995, 7). Există pericolul

ca, prin construirea ipotezelor, pe de o parte să obţineţi direcţionare,

specificitate şi claritate (Kumar, 1999, 64), dar, pe de altă parte, acestea să

72

vă deturneze atenţia de la alte « faţete ale datelor pe care le-aţi cules,

potenţial interesante » (Brymar şi cramer, 1994, 4).

Revenind la exemplul ipotezei de mai sus, o putem formula după cum

urmează (deşi, în general, cercetătorii nu obişnuiesc să folosească diagrame

pentru o relaţie simplă cu două variabile – Neuman, 2000, 56):

+

Acestă ipoteză simplificată stabileşte o relaţie pozitivă, indicată de

semnul plus între conceptele de « relaţii transfrontaliere germano-polone » şi

« integrarea europeană ». În acest exemplu, dreptunghiul marcat « relaţii

transfrontaliere germano-polone » este uneori interpretat ca o variabilă

independentă (marcată cu X în modelele formale). Ea mai este cunoscută şi

ca o « variabilă cauzală, o variabilă explicativă, o variabilă exogenă sau ca

explicandum5 » (Landman, 2000, 17) sau drept lucrul care « cauzează »

altceva – în exemplul nostru, integrarea europeană. Cea de-a doua, marcată

uneori cu Y în modelele formale este denumită variabila dependentă.

Poate fi întâlnită sub numele de « variabile rezultante, variabile endogene sau

explanandum » (ibid., 16), sau, pur şi simplu, lucrul cauzat de variabila

independentă. Este important să aveţi în vedere că fiecare variabilă

dependentă poate fi şi variabilă independentă şi viceversa : cercetătorul este

acela care hotăreşte pe ce să pună accentul. Propunerea dumneavoastră nu

trebuie formulată ca aceea de mai sus, dar aşa cum am sugerat, schemele şi

diagramele ce folosesc dreptunghiuri şi săgeţi ne ajută să vizualizăm relaţiile

pe care le căutăm şi le explorăm. Ca îndrumător de cercetare, ipoteza de mai

sus este prea generală, dar ceea ce reuşeşte să facă este să îngusteze şi mai

5 O afirmaţie care trebuie explicată (n.tr.).

73

Relaţii transfrontalieregermano-polone

(X)

Integrarea europeană(Y)

mult câmpul de lectură şi să ridice un număr de întrebări care vor influenţa

modul în care veţi progresa cu propria lucrare: de exemplu, ce fel de relaţii

transfrontaliere germano-polone ? pe ce perioadă ? ce înţelegeţi prin

integrare ? s.a.m.d. Veţi găsi răspunsuri la aceste întrebări reducându-vă la

textele relevante pe care le-aţi folosit la prospecţia iniţială.

O examinare exploratorie mai aprofundată a literaturii tematice

poate să rezulte în detalierea următoarelor dezbateri sau discuţii de

cercetare :

Lucrări care tratează relaţiile oficiale germano-polone la nivel

interguvernamental (bilateral)

Lucrări care discută relaţiile dintre regiunile de graniţă (ex., într-una

dintre aţa-numitele euroregiuni, de-a lungul graniţei germano-polone)

Relaţii neoficiale (ex. traficul transfrontalier de persoane, bunuri şi idei)

Varietatea abordărilor disciplinare pentru acest subiect, începând cu

relaţiile internaţionale şi ştiinţa politică până la studiile zonale şi

geografice.

Prin această detaliere a literaturii despre subiectul nostru şi temele

apropiate se pot distinge trei zone mari de cercetare, după primele trei

puncte ale listei de mai sus. Următoarea sarcină este să vă concentraţi şi mai

mult asupra zonei pe care vreţi să o studiaţi prin consolidarea ipotezei în

lumina examinării literaturii tematice. Perioada de studiu trebuie să fie

raţională şi puteţi să alegeţi, de exemplu, un tip specific de relaţii şi o

perioadă de 5 ani, ceea ce duce la următoarea ipoteză :

+

74

Relaţii transfrontalieregermano-polone

(X)

Integrarea europeană(Y)

Perioada de studiu este 1996-2001 şi ipoteza de lucru – adică o

supoziţie provizorie, care să vă orienteze investigaţia ce va fi sintetizată în

lumina lecturilor şi cercetării ulterioare – este că o cooperare transfrontalieră

neoficială contribuie la integrarea europeană.

Revizuirea critică aprofundată a literaturii tematice (stadiul 3)

După revizuirea ipotezei, sunteţi gata să efectuaţi o examinare aprofundată a

literaturii tematice, care vă va permite :

Să vă familiarizaţi şi mai mult cu scrierile referitoare la subiectul ales

Să vă formaţi o viziune asupra dezbaterilor cheie şi a chestiunilor

majore privind relaţiile transfrontaliere germano-polone

Să vă confirmaţi ipoteza iniţială sau impresia că X are un impact pozitiv

asupra lui Y

Să aflaţi cum au analizat cercetătorii mai experimantaţi subiectul şi ce

teorii, metode şi surse au folosit

Să vă concentraţi şi să vă direcţionaţi obiectul investigaţiei spre un

anume tip de relaţii neoficiale şi

Să vă confirmaţi că nu există deja o literatură tematică vastă care

argumenteză aceeaşi ipoteză.

Aşa cum am menţionat şi mai înainte, trebuie să priviţi examinarea

literaturii tematice ca pe un proces în desfăşurare, un proces reflexiv, ca

întregul proces de cercetare în sine. Prin aceasta vreau să spun că părţile

constitutive care alcătuiesc examinarea literaturii şi întregul doctorat sunt

revizuite constant de-a lungul întregii perioade de studiu. Trebuie să analizaţi

în parte fiecare stadiu al procesului de cercetare în lumina stadiului

precedent şi a celui următor şi a modului în care unul influenţează sau

75

relaţionează cu celălalt. Examinarea critică a literaturii tematice descrisă mai

sus este crucială mai ales la începutul cercetării, pentru că stabileşte

parametrii propriului proiect.

Doctoranzii trebuie să-şi stabilească abordarea în relaţie cu alţi

cercetători din domeniu şi trebuie să justifice de ce abordarea selectată se

potriveşte cel mai bine sarcinii asumate. O cale mai bună de realizare a

acestei cerinţe şi de structurare a primului capitol este să porniţi de la

examinarea textelor în funcţie de « diferitele abordări, interpretări, şcoli de

gândire sau zone tematice » (Blaxter et al., 1997, 112). O asemenea

abordare prezintă multe avantaje. Nu numai că plasează argumentul în

lumina lucrărilor altor cercetători, dar îi arată cititorului că sunteţi la curent

cu întreaga arie a textelor din propriul domeniu. Lectura critică a lucrărilor

care tratează subiectul pe care vi l-aţi ales are şi avantajul că evidenţiază

punctele lor forte şi punctele lor slabe şi vă permite să vă « plasaţi » în mod

diferit faţă de restul, să oferiţi o justificare în plus pentru abordarea pe care

aţi ales-o şi să-i înfăţişaţi cititorului propria înţelegere a evenimentelor.

Este bine să evitaţi dezvoltarea unei « bibliografii adnotate, superficial

deghizate » (Hart, 2000, 1) în locul unei examinări adecvate şi critice a

literaturii tematice. Scopul este să vă conectaţi la textele existente şi să le

folosiţi pentru dezvoltarea propriei abordări, a propriilor argumente prin

analiza critică şi prin identificarea ideilor pe care le găsiţi sau nu utile. Este

bine să căutaţi să « remarcaţi orice controverse în literatura tematică, să le

explicaţi originile şi evoluţia, să detaliaţi argumentele prezentate de ambele

părţi şi să le rezumaţi statutul actual » (Van Evera, 1997, 101). Nu este

suficient să-i prezentaţi cititorului o recenzie uriaşă a unei cărţi prin simpla

redactare sub formă de sinopsis a conţinutului fiecărei cărţi care v-a căzut în

mână. O abordare structurală după cele descrise mai sus poate pune ordine

în abundenţa de texte accesibile despre tema aleasă (vezi Hart, 2000, 10) şi

care se pot întinde pe o arie largă de discipline şi discursuri ce includ diferite

tipuri de text, de la monografiile academice şi relatările jurnalistice până la

materiale elaborate « oficial » despre firme, asociaţii, formaţiuni politice şi

presa scrisă.

76

După ce aţi parcurs literatura tematică cu ipoteza revizuită în minte cu

scopul de a vă ordona şi mai mult lecturile, vă puteţi întoarce la masa de

lucru, ca să vă redefiniţi propunerea. Până în acest moment veţi fi cunoscut

abordările cheie din domeniile sau zonele respective de studiu. Este şi

punctul în care ar trebui să reflectaţi la corectitudinea abordărilor potrivite

interogaţiilor şi proiectelor dumneavoastră şi n-ar trebui să vă sfiiţi să

dezvoltaţi abordări diferite sau o combinaţie de abordări diferite, pornind de

la variabile diferite care să verifice ipotezele pe care le-aţi formulat. Aici

importanţa existenţei unei ipoteze devine evidentă, deoarece, ca să puteţi

alege cea mai adecvată abordare sau cadru teoretic de organizare a datelor

trebuie să vă fie foarte clare întrebările CE şi DE CE. In exemplul meu am ales

relaţiile germano-polone şi integrarea europeană (CE) şi am redus studiul la

fluxul neoficial transfrontalier ca variabilă independentă, adică acel element

care cauzează sau contribuie la integrarea europeană din ipoteză. Iată de ce

trebuie să decid tipurile exacte de relaţii transfrontaliere ca să studiez şi să

găsesc o modalitate de măsurare a impactului asupra integrării regiunii. Am

nevoie, totodată, să explic ce înţeleg prin integrare, care poate fi în acest caz

« sentimentul comunităţii » (Deutsch, 1957) în şi împrejurul regiunii de

frontieră, ceea ce duce la o mai mare cooperare economică, politică şi socială

între două societăţi. In fond, eu trebuie să stabilesc dacă o amplificare a

relaţiilor transfrontaliere neoficiale a fost însoţită de o schimbare cognitivă în

cooperarea şi înţelegerea dintre populaţiile celor două state. Altfel spus,

vreau să analizez dacă sporirea cooperării transfrontaliere a avut un impact

asupra modului de percepere a indivizilor a « celorlalţi » şi dacă aceasta a

contribuit la depăşirea moştenirii istorice care stă în calea cooperării. Dacă

am stabilit acest lucru, pot să sugerez că există o corelaţie între

« dezvoltarea relaţiilor neoficiale germano-polone » şi integrarea europeană

(i.e. X are impact asupra Y). Aşa cum puteţi vedea, odată ce începeţi să

detaliaţi interogaţia sau ipoteza, acest procedeu are un mare număr de

implicaţii asupra modului în care încercaţi să-i răspundeţi, să o validaţi sau să

o respingeţi (pentru o discuţie aprofundată despre respingerea sau

« falsificarea » ipotezei vezi Popper, 2000, 27-48 şi Bell, 1993, 70). Următorul

stadiu de cercetare este inseparabil de interogaţia sau ipoteza pe care o

77

avansaţi: ce nivel şi ce unitate de analiză urmează să folosiţi ? Şi ce tip de

abordare şi ce metodă de cercetare empirică veţi alege ?

Niveluri şi unităţi de analiză în cercetare

Cum vă pregătiţi să răspundeţi unei interogaţii de cercetare sau unei

ipoteze ? Aveţi nevoie de o strategie de cercetare, de un termen-umbrelă

care acoperă următoarele :

Modul în care abordaţi subiectul de cercetare, de exemplu, inductiv

sau deductiv

Interogaţiile de cercetare sau ipotezele

Nivelul şi unităţile de analiză

Tipul de studiu

Ca o consecinţă a factorilor precedenţi, sursele de date ce urmează a

fi adunate şi cu care să răspundeţi, să validaţi sau să respingeţi

propriile supoziţii.

Strategia de cercetare este considerată adesea cadrul analizei, ceea ce

va da structură investigaţiei şi vă va face să vă gândiţi la metodele de

colectare a datelor şi la surse. Strâns legaţi de metode şi surse sunt

indicatorii – sau variabilele – pe care trebuie să-i selectaţi ca să ajungeţi la

propriile întrebări. Inchistaţii ştiinţelor sociale – adică aceia adânc înrădăcinaţi

în filosofia pozitivistă a poziţiilor din ştiinţa socială – insistă, de obicei, că

asemenea variabile sunt măsurabile, tangibile sau cel puţin observabile şi,

deci, cercetătorul le poate înregistra adecvat. Este important, totuşi, să nu

uităm rolul potenţial al acelor factori care nu se pot măsura cu uşurinţă: de

exemplu, efectul tradiţiei, conceptul de încredere, influenţa contextului social

asupra comportamentului actorilor etc. În acest punct, trebuie să luaţi serios

în considerare modul în care au operaţionalizat conceptele alţi cercetători şi

cum au « măsurat » lucrurile din domeniul dumneavoastră. Aşa cum sugerez

78

mai jos, este preferabil să dispuneţi de o varietate de indicatori « de bază »

(cuantificabili) şi circumstanţiali (mai greu cuantifiabili) care :

Să vă ofere cea mai bună şansă de a obţine informaţiile dorite

Să împiedice un atac total al metodologiei de către examinatori la

susţinerea orală (numai dacă vreţi să organizaţi o apărare mai clară a

metodologiei şi a modului în care ea duce spre o alegere a variabilelor

specifice pentru operaţionalizare).

Nivelul analizei asupra căruia vă concentraţi se leagă adesea de unităţile

de analiză pe care le alegeţi. Unităţile pot cuprinde indivizi, grupuri,

organizaţii, categorii sociale şi instituţii (Neuman, 2000, 134) şi în funcţie de

alegerea exactă vor fi influenţate metodele şi sursele folosite în propriul

studiu. Ceea ce nu trebuie să uitaţi în legătură cu unităţile de analiză este că

fiecare are « atribute unice » ; de aceea, este înşelătoare trecerea de la o

unitate la alta. « Generalizările bazate pe indivizi ca unităţi de analiză şi

generalizările bazate pe grupuri pot fi complet diferite » (Frankfort-Nachmias

and Nachmias, 1992, 53).

Este posibilă combinarea unităţilor de analiză, dar trebuie să le deosebiţi

între ele în timpul studiului şi să nu scăpaţi din vedere relaţia cu nivelul la

care operaţi. Astfel, veţi evita o asociere greşită între unităţi, adică veţi evita

să explicaţi ceva la un nivel individual ajungând la concluzii bazate pe

descoperiri legate de date cumulate, cu alte cuvinte, plasate la un alt nivel de

analiză. În manualele despre metodele de cercetare o astfel de situaţie e

denumită « erezie ecologică » deşi nu prea are de-a face cu îmbrăţişarea

copacilor şi conservarea mediului (Neuman, 2000, 136). Adoptarea unor

niveluri diferite de analiză în acelaşi studiu de caz poate oferi, totuşi, o

expunere mai bogată a unui anumit eveniment prin folosirea mai multor

« lupe prin care este vizat fenomenul » (Robins, 1995, 69) şi care se bazează

pe premise diferite. In consecinţă, « nivelul de analiză determină ce dovadă

este considerată admisibilă şi, de aici, ghidează procesul lucrului pe teren şi

79

subliniază modul în care sunt interpretate datele de ultimă instanţă » (ibid.,

69). În ştiinţa socială există două niveluri comune de analiză :

Micro-nivelul, individual sau centrat pe actor sau pe individ

Macro-nivelul, centrat pe sistem sau pe structură.

Un studiu aplicat asupra motivelor pentru care alegătorii votează pentru

un anumit partid politic se poate orienta spre alegătorii înşişi, întrebându-i

prin chestionare sau interviuri directe de ce au votat partidul x,y sau z. Dacă

doriţi să includeţi o analiză a modului în care anumite partide îşi atrag

votanţii, analiza trebuie să se îndrepte spre un nivel organizaţional. Nu există

nici o problemă să includeţi analize la toate nivelurile în studiul propriu, numit

uneori şi « analiză multi-nivel » (Pennings et al., 1999, 9) atâta vreme cât

demarcaţi cu claritate nivelul la care operaţi pe parcursul întregii lucrări.

In mare parte, în ştiinţa socială se pare că există o schismă între savanţii

care consideră că « orice politică poate fi explicată prin concentrarea asupra

micro-proceselor » şi cei care « cred că toate politicile pot fi explicate la nivel

macro » (Landman, 2000, 17). Controversa privind orientarea spre structură

sau agenţie în cercetare atinge o contradicţie ontologică mult mai

cuprinzătoare şi greu de rezolvat a ştiinţelor sociale care a devenit cunoscută

pur şi simplu drept problema structurii şi a agenţiei (vezi Hay, 1995). De

exemplu, dacă doriţi să explicaţi comportamentul unui număr relativ redus de

indivizi, veţi avea rezultate mult mai bune dacă discutaţi direct cu ei sau dacă

le trimiteţi nişte chestionare detaliate. Dacă, pe de altă parte, încercaţi să

explicaţi rolul unei anumite instituţii în dominarea sau influenţarea

comportamentului individual, vă veţi confrunta cu o sarcină mai dificilă. Nu

numai că va fi necesară cercetarea asupra instituţiei în sine, ci va trebui să

investigaţi adânc în dezbaterea structură-agenţie. Simplu şi concis, această

dilemă gravitează în jurul întrebării dacă este contextul social cel care

acţionează asupra indivizilor, care ghidează şi determină acţiunile lor sau

dacă nu cumva indivizii (sau actorii) înşişi sunt cei care formează şi

modelează contextul şi instituţiile din jurul lor. Ca întotdeauna, există câte

80

ceva din fiecare. Cu toate acestea, s-a instaurat în ştiinţa politică obiceiul de

a se stabili o poziţie în această dilemă, mai ales după ce a devenit tot mai

frecventă întrebarea « unde te plasezi în dezbaterea despre structură-

agenţie ? ». Ceea ce face extrem de dificilă sarcina de a evalua, de exemplu,

impactul instituţiilor asupra comportamentului actorilor sau asupra

participării acestora la dezvoltarea şi la evoluţia instituţiilor. Dacă, totuşi,

încercaţi să explicaţi fenomene sociale, trebuie să vă străduiţi măcar să

stabiliţi direcţia cauzabilităţii din studiul propriu.

Stabilirea nivelurilor şi a unităţilor de analiză

Revenind la ipoteza noastră despre relaţiile transfrontaliere germano-polone

neoficiale şi impactul lor asupra integrării europene, următorul lucru care

trebuie făcut este să hotărâţi nivelul şi unitatea de analiză. La un nivel

simplu, puteţi lua valoarea anumitor tranzacţii între cele două state ca un

indicator al interacţiunii, ca să vedeţi în perioada de 5 ani dacă aceasta a dus

la o instituţionalizare mai profundă a relaţiilor neoficiale. Si aici puteţi face un

pas mai departe şi să avansaţi ideea că instituţionalizarea relaţiilor ar putea

să ajute reintegrarea Poloniei în UE, prin alinierea ei la structurile existente în

ţările membre. Pentru un asemenea studiu, este nevoie să înţelegeţi atât

volumul schimburilor dintre ţări, cât şi impactul lor asupra opiniilor şi

atitudinilor unei naţiuni faţă de cealaltă. Iată de ce o unitate de analiză poate

să constituie tranzacţiile economice şi o alta se poate compune din opiniile şi

atitudinile populaţiei. Prima operează la nivel macro, cea de-a doua la nivel

micro. In acest caz, unităţile de analiză ne-au îndreptat spre tipuri de metode

şi surse care trebuie să meargă în aceeaşi direcţie ca să valideze sau să

respingă o ipoteză.

Este evident că schimburile transfrontaliere, ca indicator, se apropie de

cercetarea cantitativă, iar opiniile sau atitudinile aparţin mai mult abordării

calitative (în cazul celor din urmă, enunţul este valabil dacă analizaţi un

anumit grup ţintă şi nu întreprindeţi un studiu pe scară largă a populaţiei). In

aceste condiţii, subiectul dat are nevoie de o combinare a metodelor

cantitative şi calitative.

81

Numai statisiticile singure e posibil să nu ne spună totul despre

atitudinile membrilor a două laturi opuse din orice regiune de graniţă faţă de

vecinii lor şi doar interviurile nu sunt suficient de convingătoare pentru

stabilirea nivelului schimburilor transfrontaliere pe o perioadă de 5 ani. Iată

de ce o combinaţie între surse şi metode (cum ar fi chestionarele, analizele

documentare, articolele de ziare, documentarea statistică de la instituţiile

economice, interviurile la nivelul elitelor şi transcrierile lor) sunt necesare ca

să ajungeţi la problemele complexe enunţate mai sus. Ţinând cont de

acestea, vă aflaţi în poziţia de a reveni la ipoteza de lucru, de a o sintetiza, ca

să ajungă mai sofisticată ca înainte, să continuaţi lecturile şi munca de teren,

adică înaintea culegerii datelor empirice (sau « realitatea ») cu care vă veţi

confrunta ipoteza. In acest stadiu, ipoteza centrală presupune că schimburile

transnaţionale sub forma reţelelor culturale, a tranzacţiior sociale, a

schimburilor de informaţii, de persoane, de idei ş.a.m.d. generează o rezervă

sănătoasă de încredere reciprocă, care are la rândul ei un efect pozitiv

asupra integrării Poloniei în Uniunea Europeană.

Toţi aceşti termeni, toate aceste concepte au nevoie să fie îmbrăcate

într-un doctorat adevărat, dar intenţia acestui exemplu este să ilustreze

faptul că ipoteza sintetizată este « harta » pentru lucrul pe teren. Intr-o

situaţie reală de cercetare trebuie să fiţi mereu conştient de întrebările ample

şi de forţele de cauzalitate, de exemplu: care este relaţia dintre modul oficial

şi cel neoficial al relaţiilor transfrontaliere ? Este cea dintâi o condiţie pentru

cea de-a doua ? Prin indicarea relaţionării dintre alte variabile, acest caz

particular capătă putere de exemplificare şi generalizare, deci poate fi folosit

şi în alte împrejurări. Înainte să porniţi la lucrul pe teren sau la culegerea de

date empirice aveţi nevoie, totuşi, de evaluarea tipului de studiu şi de

unităţile şi nivelurile de analiză asupra cărora urmează să vă concentraţi.

Tipurile de studiu

82

O mare varietate de tipuri de studiu îi stau cercetătorului la dispoziţie şi

alegerea, încă o dată, se leagă direct de ceea ce doriţi să ştiţi, ceea ce

credeţi că e posibil să ştiţi şi ceea ce există pentru a fi cunoscut (ex. poziţia

ontologică pe care vă plasaţi). Cu mult înainte de a porni la lucrul pe teren va

trebui să vă hotărâţi asupra tipului de studiu pe care doriţi să-l întreprindeţi.

Tipurile cele mai răspândite sunt studiul de caz şi studiul comparativ. Studiile

de caz sunt de departe cea mai cunoscută formă de studiu la nivel doctoral şi

sunt necesarmente incluse în analizele de comparare a cazurilor din ţări

diverse. In termeni generali vorbind, există trei tipuri de studiu de caz (Yin,

1994,1) :

Descriptiv

Explorator

Explicativ

Primul se aplică în general unei teze cu un subiect mai mult istoric.

Scopul lui nu este să explice influenţa sau impactul anumitor factori din

evenimentul asupra căruia se concentrează, ci să furnizeze o relatare

detaliată despre o problemă, o persoană sau un proces. Un studiu de caz

explorator, pe de altă parte, este efectuat cu intenţia de a verifica ipoteza

iniţială de lucru, să prospecteze disponibilitatea şi accesul la date relevante,

evaluând variabilele relevante pentru un studiu şi stabilind compatibilitatea

cazului cu o cercetare ulterioară mai cuprinzătoare. Un studiu de caz mini-

explorator pare o idee bună pentru doctoranzi, pentru că trebuie să fii sigur

că formulezi interogaţiile adecvate, că ai ales studiul de caz corect şi este

posibil să dispui de datele care să răspundă la întrebările pe care le-ai pus

înainte să te angajezi la o lungă perioadă de lucru pe teren. Studiul de caz

explicativ este, probabil, cel mai răspândit în ştiinţele sociale prin care

cercetătorii caută să facă generalizări, extrapolând rezultatele unui singur

studiu de caz la alte cazuri (vezi mai jos).

Yin, autorul cel mai citat pe acest subiect, defineşte studiul de caz drept

o « investigaţie empirică care cercetează un fenomen contemporan în

contextul vieţii reale, mai ales când limitele dintre fenomen şi context nu sunt

clar definite (ibid. 13). Accentul pe context este crucial, aşa cum raţiunea de

83

a fi a rectificărilor într-un caz anume poate identifica, descoperi şi detalia

factori contextuali specifici în care sunt încorporate evenimentul, persoana

sau politica pe care o analizaţi. Odată ce aţi stabilit că abordarea studiului de

caz este cea mai bună cale de înaintare, trebuie să vă întrebaţi dacă un

singur studiu de caz (aprofundat) este potrivit sau mai degrabă e nevoie de o

serie de studii de caz, denumite simplu drept « studiu de caz multiplu ».

Studiile singulare aprofundate reprezintă formatul pe care îl adoptă tot mai

multe teze de doctorat, ceea ce e bine, cu condiţia ca aspiranţii să

dovedească că îşi dau seama de existenţa unor problematici teoretice şi

metodologice mai cuprinzătoare. Un singur studiu de caz înseamnă o

abordare foarte specifică a fenomenelor « prin analiza foarte atentă a unui

caz individual » (Kumar, 1999, 99). Subiectul unui asemenea caz poate fi

oricare, de la un anumit orăşel, la un grup sau un partid politic, o regiune sau

o comunitate, un proces specific, o decizie sau o politică ş.a.m.d. Studiile de

caz nu sunt legate de nici o metodă de cercetare anume şi nu constituie

« metode » în sine, ci trebuie să arate pur şi simplu ca o strategie

organizaţională în interiorul căreia datele sunt organizate în aşa fel încât « să

păstreze caracterul unitar al obiectului social aflat în studiu » (Goode şi Hatt,

1952, citat în Punch, 2000a, 150).

Ca să aveţi un sprijin atunci când hotărâţi dacă studiul de caz vă este cel

mai util priviţi cu atenţie modul în care cercetătorii experimentaţi din acelaşi

domeniu şi-au pornit analizele, amintindu-vă în acelaşi timp că scopul este să

realizaţi ceva original şi deosebit. Adesea, aspiranţii îşi încep studiile cu mai

multe studii de caz decât reuşesc să încheie. Nu uitaţi, dacă nu întreprindeţi

un studiu comparativ e mai bine să vă ocupaţi serios de un singur caz, decât

să oscilaţi între 5 sau 6 fără să fiţi în stare să căutaţi suficient de profund ca

să descoperiţi ceva valoros. In comunitatea ştiinţelor sociale studiul unui

singur caz a fost privit oarecum de sus, mai ales din cauza lipsei de

generalizare, deşi această obiecţie nu mai e formulată cu aceeaşi tărie ca

altădată. Punch oferă motive pozitive care susţin valoarea cazurilor

singulare :

84

În primul rând, putem învăţa din studierea unui caz anume, în

sine... cazul aflat în studiu poate fi neobişnuit, unic sau neînţeles

încă, astfel încât construirea unei înţelegeri profunde poate fi

valoroasă... În al doilea rând, numai studiul aprofundat a cazului

particular poate furniza înţelegerea aspectelor importante ale

unei noi zone de cercetare persistent problematice.

Descoperirea trăsăturilor importante, dezvoltarea înţelegerii lor

şi conceptualizarea lor pentru studierea ulterioară se realizează

cel mai bine printr-o strategie a studiului de caz. (2000a, 155-6)

Un studiu de caz aprofundat al unei zone mai puţin cercetate poate fi

încorporat şi comparat cu textele şi studiile existente ca să capete

înţelesul util din interiorul unei teme specifice sau ca să stabilească

structuri similare între teme amplu cercetate şi studiul ales. Studiile

aprofundate pot, totodată, să contribuie la promovarea unor teorii

specifice (Ragin, 1994,46), mai ales dacă particularităţile locale sau

regionale se dovedesc a avea relevanţă sau sunt asemănătoare cu

cauze sau efecte inerente în incidenţa evenimentelor, dincolo de

limitele teritoriale ale studiului de caz iniţial. Cercetătorii trebuie să

fie, totuşi, atenţi să nu se „piardă definitiv în detaliile studiului de

caz” (Blaxter et al.,1997,66), dar să se asigure, în schimb, că studiul

lor se încadrează şi are legătură cu un corp mai cuprinzător de

cercetare academică.

Nu mai e nevoie să amintesc că acest tip al studiului de caz pe

care-l alegeţi va aveaun mare impact asupra metodelor pe care le

folosiţi şi asupra datelor pe care le culegeţi. Dacă, de exemplu,

studiaţi în profunzime cazul unui anumit oraş analizând rolul

participării civice în promovarea democraţiei locale, veţi putea - de-

a lungul anilor - să discutaţi cu majoritatea liderilor cetăţenilor care

au influenţă, cu consilieri locali şi cu alţi demnitari ai oraşului. Ca să

suplimentaţi interviurile la nivelul elitei, puteţi analiza articolele

relevante despre politicile participative din presa locală şi puteţi

aduna statistici ilustrative pentru comunitatea respectivă (e.g. câţi

oameni îşi exercită dreptul de vot? Câţi oameni iau parte la

85

activităţile extra-parlamentare şi cât de des?). Aici veţi constata că

pare destul de uşor să adunaţi datele necesare ca să acoperiţi o

asemenea temă într-un singur oraş sau într-o singură regiune. Ca să

adăugaţi şi mai multă valoare unui asemenea studiu, deşi nu este

întotdeauna necesar, n-ar fi rău să procedaţi exact la fel şi cu un alt

oraş care ar putea să aibă o poveste asemănătoare. (Să zicem că

ambele oraşe au fost cândva porturi active), dar care, spre deosebire

de primul, a înflorit din punct de vedere economic. Căutând în trusa

cu instrumentele discutate în capitolul anerior vă puteţi apuca să

evaluaţi de ce oraşul A o duce mai bine decât oraşul B şi ce impact

au, de exemplu, nivelurile de participare civică asupra ratelor de

creştere economică. Încercaţi să repetaţi exemplul de mai sus în alte

zece situaţii şi o să daţi de necazuri, în primul rând de ordin

intelectual, pentru că fiecare context local social, economic şi politic

se deosebeşte atât de mult de celălalt încât o asemenea comparaţie

este greu de susţinut, şi în al doilea rând, de ordin financiar, dat fiind

că un asemenea exercţiu presupune resurse considerabile. Practic

este imposibil să intervievaţi 500 de persoane şi pe de-asupra să mai

adunaţi şi informaţii suplimentare. Timpul necesar pentru stabilirea şi

desfăşurarea, ca să nu mai vorbim de analizarea unui număr atât de

mare de interviuri va depăşi cu mult limitele calendaristice ale

cercetării doctorale.

Studiile comparative

Majoritatea manualelor de cercetare comparativă pun accentul pe

faptul că oamenii compară lucrurile pe baza experienţei cotidiene, pe

măsură ce deosebesc anumite dimensiuni („mare”, „mai mare”) şi

tipuri („diferit”, „asemănător”). Este foarte greu, dacă nu chiar

imposibil, să desfăşuraţi o formă de cercetare calitativă fără să

recurgeţi la un fel de comparaţie, din cauză că majoritatea

raţionamentelor noastre sunt confruntate cu experienţe şi cunoştinţe

86

precedente pe care le luăm cu noi într-o situaţie de cercetare. În timp

ce are loc constant această comparaţie intuitivă „ studiile

comparative” pot fi privite ca un tip specific al studiului, mai ales în

interiorul ştiinţei politice. Raţiunea din spatele studiilor politice poate

fi înţeleasă după cum urmează (pe baza exemplelor din Landman,

2000, 4-10):

Să genereze înţelegerea contextuală a altor ţări, a sistemelor lor

de guvernare şi aşa mai departe. Prin comparaţie, cercetătorul

îşi plasează propria ţară sau propriul sistem într-un context mai

larg, pe măsură ce stabilirea unor asemănări sau deosebiri între

ţări produce informaţii şi o cunoaştere suplimentare.

Să facă o legatură între asemănările şi diferenţele descoperite şi

Să introducă noţiunea de clasificare, menţionată în capitolul 2,

prin

care cercetătorul încearcă să ajungă la o tipologie a ţărilor, a

sistemelor electorale, a naţiunilor de bunăstare ş.a.m.d.

Dacă le unim pe ultimele două vedem că temeiurile studiilor

comparative sunt :

* verificarea ipotezelor

* prognoza

Prima constă în dezvoltarea unie ipoteze care să fie verificată prin

comparaţia încrucişată, ceea ce unii consideră a fi o precondiţie a

punctului de plecare în orice studiu comparativ (Pennings et al.,

1999, 6). Cea de-a doua este o sarcină mai greu de îndeplinit –

cercetătorul încearcă „să stabilească rezultatele politice viitoare”

(Landman, 2000, 10) pe baza generalizărilor derivate din compararea

mai multor ţări.

Studiile comparative presupun mai mult de un singur caz prin

definiţie, fie că e vorba de acelaşi subiect studiat de-a lungul

timpului, fie că e vorba de un număr separat de subiecte. Comparaţia

87

se poate efectua prin analiza fiecărui caz în parte, de exemplu,

folosind studiile aprofundate pentru compararea băuturilor preferate

ale francezilor faţă de britanici sau pentru compararea sistemelor de

protecţie socială din cele două ţări (lucrul pe teren în primul caz este

mult mai interesant decât în al doilea). Comparaţiile între naţiuni

presupun ca cercetătorul să măsoare anumite variabile în mai multe

ţări. Indicatorii cum ar fi PIB (Produsul Intern Brut) sau statisticile

referitoare la naşteri, decese, vârste, etc. sunt transformate în

variabile şi analizate cu metode statistice. Daca aveţi o comparaţie

între naţiuni trebuie să vă gândiţi serios la problemele de limbă, dat

fiind că, în fond, veţi interpreta interpretările altora. Simpla bazare pe

câteva traduceri englezeşti nu este deloc ideală ca sursă pentru

doctorat. Nivelul de competenţă în cunoaştera limbii scrise şi vorbite

necesară pentru doctorat depinde foarte mult de tipul de studiu pe

care-l abordaţi şi de metodele pe care le aplicaţi.

Pe scurt, după cum scriu Pennings, et al. comparaţia poate fi

privită ca:

Una dintre cele mai importante pietre de temelie în dezvoltarea

cunoaşterii despre societate şi politică şi o cale de pătrundere

în

ceea ce se întâmplă, în modul de evoluţie a lucrurilor şi, mai

totdeuana, calea de formulare a descoperirilor care explică de

ce un anume caz se prezintă într-un anume fel, şi ce importanţă

are el pentru noi toţi. Pe scurt, comparaţiile sunt parte

integrantă a

felului în care trăim experienţa realităţii şi, cel mai important, a

modului în care îi evaluăm impactul asupra vieţii noastre şi a

celorlalţi (1999,3).

Aşa cum am sugerat în ultimul capitol, tipologiile sunt folosite adesea

în cercetarea comparativă ca un instrument de comparare a

cazurilor. Tipologiile sunt derivate adesea la prima vedere din

compararea unei varietăţi de cazuri, evidenţiindu-le principalele

88

caracteristici şi ierarhizându-le. Tocmai această înregistrare a lor

poate fi folosită ca un fel de mecanism cu care studiem şi alte cazuri.

Fără să o eticheteze ca atare, majoritatea membrilor corpului

academic categorizează, clasifică şi sortează informaţiile adunate ca

să le compare şi, în ultimă instanţă, ca să le facă inteligibile.

Rezumat

Acest capitol s-a ocupat de stadiul „de început” al cercetării, poate

una din cele mai dificile pentru cercetătorul debutant. Scopul

principal a fost să prezint logica inerentă a procesului de cercetare,

dar şi să infăţişez natura sa reflexivă. Pe scurt:

* cercetarea nu este un proces linear ce se dezvoltă în stadii

diferenţiate de la un capăt la altul; mai curând se poate spune că

cercetătorul trebuie să dezvolte raţionamentele de-a lungul

întregului proces.

* Componentele esenţiale ale doctoratului sunt legate, totuşi, într-

un mod logic.

* Parcurgerea literaturii tematice este un proces permanent care

poate fi împărţit (în mod artificial) în trei stadii: „stadiul

prospectiv”,

„stadiul ipotezei sau al interogaţiei de cercetare” şi „stadiul

revizuirii

critice”.

* Este recomandabil să folosiţi interogaţiile de cercetare sau

ipotezele

drept îndrumar în lecturi şi cercetare, dar să nu pierdeţi niciodată

din

vedere acei factori de la care ele ar putea să vă indice direcţia.

89

* Indiferent dacă studiaţi trei cazuri într-un singur oraş sau trei

oraşe

într-o singură ţară, sau dacă faceţi o comparaţie între o ţară şi

alta

trebuie să vă gândiţi la trei lucruri: cum se leagă tipul

dumneavoastră de studiu de nivelul şi unitatea de analiză aleasă

şi

gradul de generalizare a concluziilor la care ajungeţi. Aici trebuie

să

vă apăraţi şi să vă justificaţi părerile.

* Foarte important este să vă asiguraţi că aceste tipuri, niveluri şi

unităţi

sunt cele corecte şi lămuresc interogaţiile de cercetare cărora

doriţi

să le răspundeţi sau ipotezele pe care vreţi să le validaţi sau să le

respingeţi.


Blaxter, L., Hughues,C and Tight,M.(1997) How to Research,

Buckingham,

Open University Press

Bouma,G.D. and Atkinson, G.B.J.,(1995) A Handbook of Social

Research,

A Comprehensive and Practical Guide for Students, New York,

Oxford

University Press

Hart, C. (2000) Doing a Literature Review, London, Sage

Hay, C. (1995)”Structure and Agency”,, in:”Marsh, D., and Stoker, D.,

(eds) Theory and Methods in Political Science, Macmillan,

deocamdată cea mai bună şi cea mai accesibilă introducere în

dezbateri.

Kumar, R.(1999) Research Methodology. A Step-By-Step Guide for

90

Beginners. London/Thousand Oaks, New Delhi, Sage

Landman, T. (2000) Issues and Methods in Comparative Politics. An

Introduction. London, New York, Routledge

Pennings, P., Keman, H. and Kleinnijenhuis, J. (1999) Doing Research

in

Political Science. An Introduction to Comparative Methods and

Statistics, London/ Thousand Oaks/New Delhi, Sage

Punch, K,F. (2000) Introduction to Social Research Quantitative and

Qualitative Approaches, London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage

Yin, R.K. (1994) Case Study Research: Design and Methods,

London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage, 2nd edition.

91

4 Metode, lucrul pe teren, stadiile

cercetării

Introducere

În capitolul 3 am discutat despre o serie de factori pe care trebuie să

îi aibă în vedere cercetătorii înainte să se hotărască ce metode vor

folosi în studiile lor. Capitolul de faţă vă va ajută în acest proces prin

evidenţierea unor metode cheie de culegere empirică a datelor şi prin

sugerarea modului în care aceste metode se pot combina într-un

anumit plan de cercetare. Am evitat în mod deliberat să discut

întreaga gamă de metode pentru culegerea şi analizarea datelor,

inclusiv, de exemplu, analizele statistice, dat fiind că acestea sunt

foarte specializate şi înaintea adoptării lor trebuie consultat un text în

profunzime (pentru exemplificare vezi Pennings et al., 1999). Scopul

aici este o introducere rapidă în metodele comune mai multor tipuri

de studii postuniversitare şi anume diferitele proceduri din tehnica

interviului, chestionarele, observarea participativă şi neparticipativă

şi anumite tipuri de analiză documentară. Această secţiune este

completată de discutarea îmbinării metodelor şi de noţiunea de

triunghiulaţie în cercetare, pe care aspiranţii trebuie să le ia în

consideraţie. Tot aici vreau să atrag atenţia asupra pericolului de a

folosi prea multe metode în defavoarea profunzimii.

Secţiunea imediat următoare vă oferă câteva sfaturi în

pregătirea lucrului pe teren. Ca şi în secţiunea „Înainte de început”

din capitolul 1, există şi aici un număr de lucruri la care trebuie să vă

gândiţi şi pe care trebuie să le planificaţi în avans. Un factor cheie

este accesul la materiale, oameni, organizaţii şi instituţii. Nu are rost

să porniţi pe teren fără o listă clară cu persoanele pe care le veţi

92

întâlni şi cu locaţiile în care trebuie să mergeţi, altfel o să pierdeţi

jumătate din timp căutându-le la faţa locului.

Secţiunea finală recapitulează toţi paşii din procesul doctoral

discutaţi până aici şi include o vedere de ansamblu sistematizată

care să vă ajute să înţelegeţi cum se conectează părţile cercetării.

Prin demonstrarea inter-relaţionării stadiilor cercetării este mai uşor

de înţeles de ce cercetătorul trebuie să aibă permanent o atitudine

reflexivă. În plus, un tabel cu stadiile cercetării, conceput special ca

să reprezinte cei trei ani de studii doctorale este inclus aici tocmai ca

să prezinte aproximativ care ar trebui să fie scopul pe care urmează

să-l atingeţi în anumite stadii de-a lungul celor 36 de luni de studiu.

Dacă doriţi să vă alcătuiţi în timpul studiilor un portofoliu de calificări

care să vă ajute la o angajare ulterioară trebuie să profitaţi la

maximum de majoritatea ocaziilor care pot să apară în diferite etape

ale doctoratului.

Metode: diferite tipuri de investigare

Această secţiune evidenţiază câteva dintre cele mai răspândite

metode de cercetare folosite în adunarea şi analizarea datelor

empirice de pe teren şi comentează principalele lor caracteristici.

Urmează apoi o scurtă introducere despre chestionare, deoarece

acestea sunt frecvent folosite împreună cu interviurile şi, în unele

cazuri, rezultatele lor sunt asemănătoare. Nu voi prezenta o listă

exhaustivă a multiplelor metode existente şi pentru informaţii mult

mai exacte despre fiecare metodă este recomandabil să consultaţi un

manual consacrat numai metodelor de cercetare. Lista ce urmează

nu a fost alcătuită în ordinea preferinţelor, a complexităţii sau a

utilităţii. Trebuie să vă gândiţi atent prin prisma temei de cercetare

înainte de a alege o metodă cu care să abordaţi această temă.

93

Descrierea pe scurt a metodelor în cartea de faţă este menită doar să

vă ajute în acest proces.

Chiar dacă aspiranţii din ştiinţele umaniste nu vor folosi termenii

din această lucrare ei vor aplica direct sau indirect mule dintre

metodele evidenţiate în continuare. Nu mai e posibil să-i iei un

interviu lui Goethe ca să-i pui întrebări despre cum vede el anumite

chestiuni, dar e posibil să discuţi cu un speiclaist în opera lui Goethe

şi să obţii pe această cale anumite informaţii. În orice caz, cele ce

urmează nu ţin de o anumită disciplină şi sunt relevante pentru

cercetătorii care intenţionează să folosească una dintre metodele

prezentate.

Tehnica interviului

Interviul este o metodă foarte răspândită în tezele de doctorat, mai

ales

interviul de elită (cu personalităţi de mare prestigiu, n.tr.) şi de aceea

îi voi acorda ceva mai mult spaţiu. Patru mari tipuri de interviu pot fi

folosite: structurat, semistructurat, nestructurat şi interviul de grup

(sau focus group, cum mai este denumit uneori). Datele obţinute în

urma unui interviu pot fi adunate cantitativ (cu excepţia interviurilor

nestructurate) sau calitativ. Înainte de prezentarea metodei

interviului trebuie să menţionez câteva chestiuni generale:

1. Este recomandabil să nu folosiţi interviul ca unică metodă în

studiul dumneavoastră şi să-l aplicaţi în combinaţie cu alte

metode de investigare. Abordarea aceluiaşi fenomen din unghiuri

diferite vă asigură o tratare mai echilibrată a obiectului de studiu

şi-l va face, probabil, mult mai clar.

2. Sunteţi sigur că interviul vă este metoda cea mai potrivită? Sunteţi

persoana potrivită care să conducă un interviu? Dacă simpla idee

de a vă întâlni cu persoane absolut necunoscute (şi foarte

94

importante) vă umple de teamă şi vă cuprinde o transpiraţie rece

numai la acest gând, atunci, probabil, că nu este cea mai potrivită

metodă, ceea ce, însă va avea implicaţii asupra temei de teză şi a

interogaţiilor de cercetare.

3. Cea mai mare problemă cu care se confruntă aspiranţii la interviu

este accesul la persoane, companii sau instituţii. La asta trebuie

să vă gândiţi cât mai din timp posibil după începerea studiilor.

Corespondenţa spre şi de la eventualii interlocutori poate fi de

lungă durată şi trebuie să includeţi aceste întârzieri în propria

planificare.

4. Stabiliţi cu exactitate cât timp vă acordă interlocutorul ca să vă

puteţi organiza în consecinţă.

5. Programaţi-vă o rezervă de timp ca să ajungeţi la ora fixată pentru

că nu vă doriţi să ţineţi lumea să vă aştepte – de obicei aveţi de-a

aface cu oameni ocupaţi şi nici nu e bine să ajungeţi plini de

transpiraţie şi cu sufletul la gură. Asiguraţi-vă că v-aţi făcut tema

şi ştiţi exact locul de desfăşurare a interviului (Grant 2000, 7).

6. Verificaţi să aveţi accesoriile adecvate (inclusiv ceva mai mult

decât un pix) şi familiarizaţi-vă cu echipamentul de înregistrare,

dat fiind că nici dumneavoastră şi nici interlocutorul nu aveţi timp

de pierdut în cazul în care atunci învăţaţi să mânuiţi un

reportofon. Dacă înregistraţi interviul pentru care aţi solicitat şi aţi

primit acceptul, cel mai bun instrument este un recorder cu mini

disc cu o calitate perfectă a sunetului. Pentru un sunet acceptabil

este suficient şi un dictafon. Dacă este sau nu bine să înregistraţi

interviurile este o decizie pe care trebuie să o analizaţi temeinic.

Interlocutorii sunt mai deschişi şi mai la obiect când nu sunt

înregistraţi, dar în acest caz citarea sursei şi consemnarea

discuţiei este mult mai dificilă.

7. Ascultaţi şi analizaţi înregistrarea, sau consultaţi-vă notele cât mai

curând posibil după interviu ca să păstraţi imaginea cât mai

proaspătă a discuţiei şi să aveţi posibilitatea să clarificaţi

eventualele omisiuni din notiţe „cât mai aveţi încă interviul clar în

minte”(ibid.,2000,14).

95

Interviul structurat

Aşa cum sugerează şi numele, interviul structurat este cel mai

riguros şi cel mai flexibil prin modul în care este organizat. Întrebările

prestabilite sunt adresate interlocutorului într-o anumită ordine şi

răspunsurile sunt consemnate (fie prin înregistrare electronică fie

prin note de mână). Acelaşi proces se repetă de-a lungul mai multor

interviuri şi rezultatele sau datele pot fi comparate între ele,

clasificate după întrebările comune şi coordonate statistic . De obicei

interviurile sunt conduse chiar de către cercetător într-o discuţie

directă cu interlocutorul. Este posibil ca interviul structurat să se

desfăşoare prin intermediul poştei electronice sau prin telefon

(Kumar, 1999, 19). În asemenea situaţii interlocutorii primesc

aceleaşi întrebări şi nu prea rămâne loc de digresiuni de la temă sau

de la planul interviului. Întrebările sunt „închise”, i.e. interlocutorul

dispune doar de un număr fix de răspunsuri şi datele rezultate din

acestea pot fi sintetizate şi procesate uşor (Bryman, 2001, 107-8).

Această tehnică este foarte apropiată de practica chestionarelor în

care răspunsurile la întrebările prestabilite sunt scrise în secţiuni

speciale şi nu mai sunt rostite. Scopul principal al interviurilor

structurate este atingerea unui grad înalt de standardizare şi

uniformitate din care rezultă uşurinţa comparării prin formatul

răspunsurilor. Neajunsul este că această tehnică este inflexibilă şi nu

se poate adapta neprevăzutului. Între avantaje se numără faptul că e

nevoie de un număr mai limitat de calităţi pentru persoana care

conduce interviul decât în cazul variantei nestructurate şi chiar al

celor semi-structurate, pentru că în prima variantă dispuneţi de o

„hartă” care vă ghidează, o listă destul de riguroasă a întrebărilor

prestabilite. Tocmai un asemenea document asigură uniformitatea

relativă a întrebărilor şi a răspunsurilor. De partea dezavantajelor

96

există pericolul ratării unor informaţii inportante din cauza naturii

rigide a acestui tip de interviu.

Interviul semi-structurat şi nestructurat

Următoarea treaptă peste interviul structurat este cea a interviului

semi-structurat sau aprofundat prin care dumneavoastră,

cercetătorul urmăriţi un număr de întrebări (nu trebuie să depăşiţi

zece, ca să le puteţi manevra comfortabil) pe care vreţi să le adresaţi

interlocutorului, dar care nu trebuie să urmeze nici o ordine specifică

predeterminată. Avantajul acestei metode care, se pare, este cea mai

răspândită în tehnica interviului este că ea permite un anumit grad

de flexibilitate şi urmărirea unor direcţii de investigare neaşteptate în

timpul interviului propriuzis. Rezultatele şi noutăţile unui asemenea

interviu mai pot fi comparate, puse în antiteză şi chiar transformate

în date statistice. Interviul nestructurat, pe de altă parte, îi permite

cercetătorului să-şi alcătuiască o listă eterogenă de concepte şi teme

de interes independente pe care le transformă în întrebări pe

parcursul interviului. O altă versiune, relativ răspândită, este cea a

interviului nestructurat – „istorie orală” – în care interlocutorului i se

pun întrebări de ordin general pentru ca acesta să se simtă încurajat

să-şi prezinte propria biografie şi să rememoreze aspecte din viaţa

personală sau a contemporanilor săi (Blaikie, 2000,234). Această

tehnică poate fi foarte utilă chiar la începutul unui proiect, dat fiind

că discuţiile nestructurate pot deschide căi noi de investigare,

inclusiv discuţii neoficiale la care nu v-aţi gândit iniţial. Răspunsurile

şi datele rezultate din asemenea convorbiri nu sunt comparabile

deoarece conţinutul fiecărui interviu este diferit.

Interviul de grup - focus group

97

Interviurile de grup presupun, de obicei, ca cercetătorul să se

adreseze prin întrebările sale unui anumit grup de oameni, de

exemplu dintr-o grupă de vârstă (tineri) cu o origine socio-economică

proprie (clasa muncitoare) sau cu o origine entică proprie. Acest tip

de interviuri poate fi la rândul lui structurat, semi-structurat sau

nestructurat şi consemnat prein aceleaşi mijloace ca şi interviurile

directe, adică fie cantitativ, fie calitativ. Rolul ce-i revine

cercetătorului este oarecum diferit prin aceea că în această formulă

acţionaţi şi ca „moderator sau intermediar şi mai puţin ca un

conducător al interviului” (Punch,2000,177). Ideea este să provocaţi

un dialog între membrii grupului organizat de subiectele pe care le-

aţi avansat şi nu să conduceţi un interviu direct, faţă-n faţă cu

interlocutorul.

Practica interviului prezintă numeroase avantaje, mai ales dacă

ştiţi care sunt capcanele încrederii exagerate doar în datele rezultate

pe această cale. Înterviurile pot furniza informaţii care nu sunt

tipărite sau înregistrate în nici o altă parte, iar interlocutorii vă pot

ajuta să interpretaţi documente complexe, hotărâri sau politici.

Interviurile, mai ales cele de la nivelul elitei, pot să vă deschidă calea

spre noi contacte. De obicei asta se numeşte „tehnica bulgărelui de

zăpadă” (Grant,2000,3) prin care întrebaţi interlocutorul dacă nu

poate să vă indice persoane utile, ceea ce vă permite să luaţi

legătura cu oameni importanţi folosind ca bază de pornire numele şi

recomandarea interlocutorului iniţial. Aşa nu mai trebuie să porniţi

mereu de la zero.

Chestionarul sau tehnica sondajului

Chestionarele sunt extrem de utile când sunt folosite în combinaţie

cu alte metode, mai ales cu una sau mai multe din tehnicile

interviului. Simplu spus, chestionarul este o listă de întrebări

adresate anumitor persoane care vă răspund, dacă aveţi noroc. Este

98

vital ca întrebările să fie clare, fără ambiguităţi şi uşor de înţeles

(Kumar, 1999,110). Dacă unul dintre subiecţi înţelege puţin greşit

întrebarea, foarte probabil răspunsul va fi lipsit de valoare, şi asta în

cazul în care persoana respectivă se mai deranjază să răspundă.

Dacă mai mulţi subiecţi înţeleg, fiecare în felul său întrebarea, va fi

dificil să comparaţi răspunsurile . Nu uitaţi că, spre deosebire de

interviul direct faţă-n faţă cu interlocutorul, în cazul chestionarului nu

sunteţi prezent fizic ca să daţi explicaţii suplimentare subiecţilor şi

aceştia nu se ghidează decât după solicitările aflate sub ochii lor.

Ceea ce ar putea să devină un avantaj pentru că nu vor apărea

„efectele” prezenţei celui care conduce interviul asupra răspunsului,

adică nu va interveni efectul trăsăturilor personale ale unui om

anume, fie ele socio-economice, de educaţie, gen, etc. Ele nu vor

influenţa răspunsurile subiectului (Bryman,2001,130). Încercaţi să

evitaţi întrebările cu răspuns inclus sau cele care nu-i oferă

interlocutorului decât opţiunea unui singur răspuns. Întrebările pe

chestiuni sensibile trebuie să fie precedate de o scurtă prezentare

care „să explice relevanţa întrebării pentru studiul intreprins” (ibid) şi

să-i ofere subiectului contextul întrebării. Întrebările trebuie să se

urmeze una pe cealaltă într-o ordine logică (evitaţi dublarea

întrebărilor şi aranjaţi-le în ordinea corectă) şi prezentaţi-le cât mai

agreabil. Acest gen de metodă presupune o evaluare atentă şi devine

cea mai eficientă după ce v-aţi format o idee clară, exactă a ceea ce

doriţi să studiaţi. Dacă chiar vă opriţi la această metodă trebuie să

consultaţi un manual specializat, să frecventaţi un curs de profil, de

preferinţă ambele.

O modalitate utliă de combinare a chestionarelor cu interviurile

este să aveţi pregătită o listă de chestionar şi o întrebare care îi cere

repondentului, eventual, să participe la un interviu direct. Astfel aveţi

acces şi veţi putea să combinaţi datele cantitative cu cele calitative.

Rata participării la chestionare diferă foarte mult de la un caz la altul.

Scopul evident al acestui tip de demers este să producă cât mai

multe răspunsuri. Dar apare o problemă metodologică generală, dat

fiind că e foarte posibil ca acei subiecţi care nu dau curs

99

chestionarului să se deosebească sau să aibă păreri diferite de cei

care răspund. Atâta timp cât aveţi în vedere acest dezechilibru

potenţial puteţi folosi metode şi date ca să puteţi corecta acest

neajuns.

Tehnica observării

Există două forme fundamentale ale observării: participativă şi

neparticipativă. De prima m-am ocupat în capitolul 2 prin referirile la

studiile etnografice. Ea reprezintă tehnica principală cu ajutoruil

căreia etnografii şi antopologii îşi culeg informaţiile. Ei se integrează

în cultura, obiceiurile, normele şi practicile oamenilor pe care-i

studiază. Unul dintre scopurile acestei integrări în grupul studiat este

înţelegerea modului în care se organizează viaţa de zi cu zi

(Punch,2000,184), prin identificarea anumitor formule de

comportament: gesturi, folosirea limbajului, simboluri şi tradiţii.

Mulţi cercetători obişnuiesc să folosească forme ale observării

directe dar nu cu atâta intensitate cum am arătat mai sus. Prin

notarea şi clarificarea a ceea ce observaţi înregistraţi instantanee ale

unor fenomene empirice. De exemplu, luaţi parte la o formă de

acţiune politică directă cum ar fi o mişcare socială sau o

demonstraţie. În explicarea modalităţii în care a ajuns un asemenea

eveniment să se desfăşoare trebuie să vă referiţi la alte lucrări care

analizează în primul rând factorii determinanţi pentru participare, dat

fiind că simpla dumneavoastră prezenţă la eveniment nu va aduce un

plus de înţelegere a lui. Repet, atâta timp cât sunteţi conştineţi de

capcanele extrapolării unor incidente unice şi atâta timp cât legaţi

rezultatele obţinute de cadrul mai larg al literaturii tematice,

observarea directă a unor evenimente în desfăşurare se poate dovedi

de nepreţuit. Cu toate acestea, în cazul unor revoluţii trepidante şi al

unor lovituri politice este greu de crezut că veţi fi la momentul

potrivit în locul potrivit. Serios vorbind, obţinerea dreptului de a

100

observa oameni, grupuri, etc, poate fi dificilă şi chiar dacă primiţi

acest drept trebuie să vă asiguraţi că prezenţa dumneavoastră nu

afectează negativ acţiunile celor din „spaţiul lor firesc”. Unii

cercetători îşi structurează cercetarea tot aşa cum organizează

întrebările pentru un interviu. Ei identifică ceea ce urmăresc şi

stabilesc modul de consemnare a rezultatelor. Acestea pot fi folosite

pentru analiza cantitativă în acelaşi mod în care sunt analizate datele

furnizate de interviurile structurate.

Observarea neparticipativă presupune, de obicei, un rol pasiv al

cercetătorului, care nu influenţează deloc evenimentele, dar

urmăreşte interacţiunea care, se presupune, rămâne neafectată de

prezenţa cercetătorului. De exemplu, un cercetător poate să observe

interacţiunea dintre copil şi mamă sau dintre membrii unui grup de

copii care se joacă, notându-şi sau înregistrând pe videocameră

scena respectivă (pentur tehnica, consemnărilor pe teren vezi

Neuman,2000, 363-6). Inregistrarea video oferă posibilitatea

vizionării repetate a datelor „originalului” şi analizarea modurilor de

interacţiune (Blaikie,2000,233-4).

În literatura domeniului există o deosebire între observarea

structurată şi cea nestructurată care se concentrează sau pe

opţiunea plecării pe teren cu anumite categorii, concepte şi clasificări

în minte sau pe abandonarea acestei abordări. Observarea

nestructurată se caracterizează printr-un mod de lucru din care se

dezvoltă sistemele şi formulele de clasificare. Ca şi în cazul altor

componente ale cercetării puteţi combina, în mod evident,

alternativele începând cu categorii mai generale pe care le adoptaţi

în lumina observării nestructurate. Această distincţie şi posibila

combinaţie nu se deosebeşte cu mult de teoria inductivă şi de cea

deductivă din capitolul 3. Discuţia se referă la măsura în care

cercetătorul interacţionează cu datele empirice aplicând sau

modificând idei preconcepute, noţiuni, aşteptări şi premise. Nu există

decât o linie subţire de demarcaţie între folosirea instrumentelor

conceptuale ca mijloace orientative şi încrederea exagerată în

acestea, ceea ce duce la o viziune limitată, ca un tunel, dincolo de

101

care nu mai sunt tratate sau observate fenomenele exterioare

instrumentelor conceptuale folosite.

Analiza documentară

Elementele documentare se găsesc sub toate formele şi dimensiunile

de la documentele oficiale sau private până la scrisorile şi notările

personale. Într-o anumită măsură toate acestea se combină cu texte

şi documente specifice. Nivelul la care se produce această combinare

se poate extinde de la o analiză totală şi tehnică a discursului până la

simpla lectură a textelor în vederea obţinerii unor informaţii despre

punctele de vedere sau politica unei persoane sau a unei organizaţii.

Acest gen de analiză vă va îndruma spre surse foarte specifce, în

cazul de faţă, documente sau texte scrise. Trebuie să analizaţi cu

atenţie originea şi autorul unor asemenea documente sau texte,

scopul pentru care au fost scrise iniţial şi auditoriul căruia îi erau

adresate. În plus, trebuie să faceţi deosebirea dintre sursele

documentare primare şi cele secundare, cele dintâi fiind considerate

ca provenind dintr-o cerecetare efectivă, iar cele din urmă fiind

interpretări ale evenimentelor de către alţi autori (Bell, 1993, 68). De

exemplu, dacă vă consemnaţi şi vă transcrieţi interviurile ele pot fi

considerate surse primare. Dacă un alt cercetător foloseşte aceste

transcrieri pentru propria cercetare, el va recurge la surse secundare.

Practic ideea nu e prea bună, dat fiind că cel de-al doilea cercetător

nu a fost prezent la interviul original şi analizează, în fapt,

consemnarea unei conversaţii. Originalul l-aţi captat (în scris sau pe

bandă magnetică) şi l-aţi interpretat dumneavoastră în primul rând.

Tehnica arhivistică

102

Arhivele se deosebesc foarte mult între ele în ceea ce priveşte sursa

materialelor. Cu toate acestea există câteva puncte generale despre

folosirea metodei respective. În primul rând, ca şi în cazul interviului,

trebuie să vă asiguraţi accesul încă de la primele etape ale procesului

de cercetare: de exemplu, în Germania există o listă de aşteptare de

aproximativ un an pentru consultarea arhivei fostei poliţii politice

(„Stasi”). Acest fapt are conotaţii evidente pentru doctorandul care,

într-un moment de început, s-a gândit şi s-a hotărât care sunt exact

dosarele pe care intenţionează să le folosească. Următorul pas este

contactarea administraţiei arhivei respective şi stabilirea datei în care

este posibil accesul la documente. Nu e o idee rea să faceţi mai întâi

o vizită prospectivă prin care să verificaţi conţinutul arhivei

(parcurgând indexul dosarelor) limitând şi selectând astfel materialul

pe care doriţi să-l solicitaţi. Ghidurile, cataloagele, sistemele de

căutare şi regulile de fotocopiere diferă uriaş de la o arhivă la alta

(vezi Vickers, 1997,174).

Sursele arhivistice ar trebui să fie secundare prin definiţie, dat

fiind că ele au fost notate şi înregistrate de altcineva. Cu toate

acestea dezgroparea unor asemenea surse şi folosirea lor în

premieră într-un proiect de cercetare face greu de susţinut distincţia

dintre sursele primare şi cele secundare. Scopul principal al folosirii

acestui tip de metodă este să readucem la viaţă documentele

„moarte” ca să clasificăm evenimente, personalităţi sau politici

specifice prin prezentarea lor în faţa unui public cititor mai larg. Ca şi

în cazul tuturor celorlalte date colectate trebuie să aveţi grijă să nu

inventariaţi doar documente şi dosare care vă susţin ipotezele,

pentru că acestea din urmă pot fi pur şi simplu respinse şi nu

justificate de o confruntare mai largă.

În final, câteva cuvinte despre arhivistul care vă este repartizat.

Rolul său nu trebuie subestimat şi este o chestiune de noroc sau

ghinion dacă persoana repartizată este suficient de interesată de

proiectul dumneavoastră. Norocul poate fi şi el ajutat de o atitudine

politicoasă şi profesională a arhivarului – şi în relaţia cu el

punctualitatea şi recunoaşterea ajutorului acordat sunt esenţiale. Se

103

pare că există o legătură între interesul pe care-l manifestă arhivarul

faţă de un anumit proiect şi tipul, calitatea şi cantiatea datelor pe

care le pune la dispoziţie. În condiţii normale ar trebui să primiţi cea

mai mare parte a documentelor standard listate în catalog. Dacă daţi,

totuşi, peste un om riguros, s-ar putea să aveţi norocul să descoperiţi

că există mai multe dosare relevante pentru tema proprie care nu au

fost înscrise la secţiunile pe care le-aţi tot scotocit în sus şi în jos.

Documente

Toate documentele au fost scrise cu un anumit scop, pe baza unor

premise specifice şi sunt prezentate într-un mod sau într-un stil

anume. Manifestul unui partid politic sau documentele curente de

diseminare ilustrează această aserţiune. Sindicatul priveşte frecvent

evenimentele dintr-un anumit unghi, aşa cum face la rândul lui un

centru de analize sau o asociaţie legată de ideologia politică.

Cercetătorul trebuie să cunoască bine originile, scopul şi publicul

iniţial al oricărui document înainte să-l cerceteze. În acest fel puteţi

analiza documentele în contextul în care au fost scrise. Această

metodă de analizare a datelor este legată de hermeneutică, o

abordare care caută să analizeze textul din perspectiva celui care l-a

pus pe hârtie, accentuând, în acelaşi timp contextul social şi istoric în

care a fost elaborat (Bryman, 2001,382-3). De exemplu, un document

intern transmis de la un anumit nivel guvernamental la altul într-o

dictatură poate clarifica căile prin care centrul menţine puterea şi

modul în care informaţiile se întorc în sistemul de control. Pe de altă

parte acest document poate să spună mai mult despre individul care-

l trimite decât întreg sistemul în ansamblu. Alte documente ar putea

fi redactate într-un stil care să-i nemulţumească pe superiori, când,

de fapt, ceea ce relatează ele a fost o distorsionare a adevărului, aşa

cum era cazul mecanismelor oficiale de „raportare” (i.e. poliţia

secretă) în multe foste ţări comuniste. Cea mai bună protecţie în faţa

104

acestor mărturii dezechilibrate este să folosiţi alte metode sau surse

care să completeze documentele pe care le-aţi adunat.

Documentele date publicităţii care formulează clar scopurile şi

obiectivele unui partid, ale unei organizaţii sau asociaţii pot fi folosite

ca repere foarte bune, comparabile cu ceea ce reprezintă realitatea

măsurabilă de pe teren. O asociaţie locativă, de exemplu, poate să

afirme că are ca scop central investiţiile în locuinţele sociale ca să le

dea rezidenţilor locali posibilitatea să participe la activităţile

comunităţii în legătură directă cu locul şi felul în care trăieşte fiecare

om în parte. S-ar putea să analizaţi asemenea documente şi poate

chiar să vorbiţi cu câţiva membri importanţi din asociaţie ca să

alcătuiţi o listă succintă de scopuri propuse. În acest moment

dispuneţi de o sursă pe baza căreia puteţi elabora un chestionar sau

întrebările pentru un interviu pe care să le comparaţi cu realitatea din

teren. Dacă scopurile şi obiectivele asociaţiei pot fi măsurate statistic

– de exmplu rata criminalităţii, atacurile ş.a.m.d. – această

măsurătoare poate completa tehnicile de culegere a datelor

prezentate mai sus.

Analiza discursului

O formă mai elaborată a analizei documentelor este analiza

discursului. Această tehnică împrumutată tot mai mult de ştiinţele

sociale din lingvistică studiază schimbările şi meandrele din folosirea

libajului de-a lungul timpului sau într-o aplicaţie anume, adesea sub

forma unei micro-analize, de exemplu, locurile în care cercetătorul

identifică verbe active sau pasive, ş.a.m.d. Cercetătorii din ştiinţele

sociale au descoperit această tehnică şi o folosesc ca să ajungă la

concepte înşelătoare şi greu de definit cum ar fi identitatea. De

exemplu, constructiviştii sociali din domeniul relaţiilor internaţionale,

bazându-se pe munca întreprinsă în sociologie, recurg la analiza

105

discursului ca să înţeleagă modul in care interacţionează şi se

influenţează reciproc identităţile, ideile şi instituţiile.

Presa scrisă

Presa scrisă, mai ales articolele şi relatările din ziare, sunt o sursă

agreată în cercetarea doctorală. Ele pot fi o completare utilă a

interviurilor şi statisticilor. Dacă efectuaţi un studiu istoric relatările

din ziare vă fac să „simţiţi” modul în care presa scrisă a văzut şi a

apreciat evenimentele, sau pot înfăţişa opiniile mai largi pe care le

reprezentau la vremea respectivă. Un studiu mai actualizat poate să

vă indice şi să vă informeze despre sentimente generalizate din ţara

pe care o studiaţi, spre exemplu atitudinea britanicilor faţă de

Uniunea Monetară Europeană (EMU-European Monetary Union).

Trebuie să fiţi pe deplin conştienţi că peisajul media este foarte

cuprinzător şi reprezintă o gamă întinsă de diverse interese. Iată de

ce o analiză a ziarului Daily Mail în legătură cu tema EMU s-ar putea

să nu furnizeze o imagine integrală a atitudinii reale a oamenilor faţă

de Europa. De aceea e bine să încercaţi, pe cât posibil, să evitaţi

dezechilibrele evidente prin apelarea la două sau trei ziare cu

preferinţe politice diferite. Pentru cercetătorul care lucrează într-o

ţară străină este deosebit de important să fie pe deplin informat şi să

cunoască presa scrisă ca să poată face o alegere a surselor din ziare

pe care să o şi justifice în cele din urmă.

Presa scrisă poate fi o sursă utilă în cercetarea academică şi

majoritatea organizaţiilor şi a partidelor politice comunică şi prin

mesaje scrise. Dacă întreprindeţi o analiză de conţinut şi vă

interesează câtă atenţie acordă presa scrisă unuii eveniment anume,

s-ar putea să căutaţi să faceţi o analiză cantitativă a relatărilor dintr-

un anumit ziar pe o durată determinată. Ca alternativă, abordarea

calitativă ar putea să însemne să aflaţi cine compilează relatările sau

articolele, care este publicul ţintă şi în ce condiţii au fost ele scrise,

106

deoarece un buletin informativ al „dizidenţei” chineze va fi scris într-

un stil total diferit de, să zicem, The Times. Ceea ce este interesant în

analiza ziarelor, de exemplu, este că se pot descoperi anumite

formule sau sublinieri în relatările pe anumite teme sau chiar o

modificare a subiectelor şi temelor într-o anumită perioadă de timp.

O asemenea analiză poate fi aplicată fie în strategia cantitativă, fie în

cea calitativă. Odată cu introducerea CD-Rom-urilor cercetarea

retrospectivă a devenit mult mai accesibilă. În prezent puteţi să

tastaţi cuvinte cheie, să zicem „a treia cale” şi aveţi la dispoziţie

toate articolele pe această temă din ultimul an, dacă nu şi mai mult şi

puteţi să le inventariaţi, să le descărcaţi şi să începeţi analiza. Este o

modalitate excelentă ca să obţineţi o viziune de ansamblu, chiar de la

începutul studiului.

Triunghiularea: combinarea metodelor şi a

datelor

Acum ne-am făcut o idee despre câteva dintre metodele cele mai

răspândite de cercetare folosite în activitatea postuniversitară. Mai

întotdeauna este cel mai bine să folosiţi mai mult decât o singură

metodă de cercetare ca să vă sporiţi şansele de a obţine informaţii

mai bune şi mai credibile şi ca să reduceţi pericolul formulării unor

concluzii dezechilibrate. Uneori folosirea mai multor metode de

cercetare este denumită şi triunghiulaţie. Termenul este derivat din

ştiinţa navigării, din strategia militară şi din tehnica de supraveghere

care, potrivit lui Blaikie (2000, 236-7) poate fi înşelător şi a dus la

107

părerea larg răspândită că triunghiulaţia înseamnă abordarea unui

obiect de studiu din unghiuri diferite folosind metode diferite. El

subliniază că triunghiulaţia este, de fapt, foarte dificilă, mai ales din

cauza conotaţiilor ontologice şi epistemologice ale strategiilor de

cercetare folosite, care constau în combinaţii de metode. Aici

subliniez din nou că metodele în sine ar trebui privite doar ca nişte

instrumente de culegerea datelor. Nu este deloc obligatoriu să le

considerăm „înrădăcinate în angajamente ontologice şi

epistemologice”(Bryman,2001,445) deşi membrii corpului academic

şi ai disciplinelor impun în mod forţat noţiunea că anumite metode

sunt legate inevitabil de anumite viziuni asupra lumii. Cu alte cuvinte,

atâta timp cât vă daţi seama de cum aplicaţi o anumită metodă şi

cum relaţionează ea cu modurile în care folosiţi alte metode, ar

trebui să nu existe nici o problemă.

Metode şi date în triunghiulare

Când vorbim de triunghiulare în cercetare important este să facem

deosebirea între numeroşi factori care pot fi triunghiulaţi. Metoda

triunghiulării este un proces în care cercetătorul foloseşte două sau

mai multe metode de cercetare ca să investigheze acelaşi fenomen.

Operaţiunea se poate efectua secvenţial, adică într-o succesiune de

metode, sau simultan. În majoritatea studiilor nu este posibil să

foloseşti de-o dată mai mult de o metodă, aşa că se impune

succesiunea stadiilor. Tocmai între aceste stadii şi diversele metode

folosite se pot efectua confruntări şi echilibrări de date. De exemplu,

puteţi efectua interviuri calitative aprofundate pe care să le

continuaţi cu chestionare folosite în analiza statistică (vezi

Neuman,2000,125).

108

Pe de altă parte triughiularea datelor este un proces pe

parcursul căruia cercetătorul foloseşte surse multiple de date, un

porces asemănător cu analizele comparative în care acelaşi obiect de

studiu este analizat recurgând la un număr de măsuri şi variabile

diferite (Peters,1998,97). Un exemplu de verificare încrucişată a

datelor adunate prin aplicarea unor metode diferite este compararea

transcrierii unui interviu cu documentul publicat sau cu statisticile

derivate dintr-o anchetă locală care sunt confruntate cu alte surse

statistice naţionale pentru acurateţe (vezi Robins,1995,72). Dacă

lăsăm la o parte înţelesul cuvântului „triunghiulaţie” şi ne

concentrăm asupra a ceea ce a ajuns el să însemne pentru ştiinţa

socială, cea mai bună rezumare a lui ar fi: procesul care se ocupă cu

observarea unui obiect de studiu din unghiuri diferite. Principalul

beneficiu pentru cercetător şi pentru scolastică, în general, este că

rezultatul sau concluziile sunt „foarte probabil mult mai

convingătoare şi mai exacte ... dacă se bazează pe surse de

informare diferite” (Yin,1994,92). Aşa că cel mai bun sfat pentru

aspiranţi este să încerce să verifice rezultatele derivate dintr-un tip

de metodă cu cele obţinute dintr-altul atâta timp cât faptul aflat sub

investigaţie rămâne acelaşi şi sporeşte astfel valabilitatea studiului.

Cu toate acestea trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în capcana

folosirii superficiale a diferitelor metode, trecând de la una la alta

numai pentru că una singură nu vă aduce rezultatele la care aţi

sperat (vezi Silverman,2000,99).

Lucrul pe teren

Capitolele precedente au evidenţiat elementele pe care nu trebuie să

le uitaţi înainte de a dezvolta planul lucrului pe teren, iar secţiunea

precedentă v-a oferit o perspectivă succintă a câtorva dintre

metodele cele mai răspândite pentru culegerea de date. Secţiunea de

faţă vă sugerează ce să luaţi în consideraţie atunci când alcătuiţi

109

planul lucrului pe teren înainte să porniţi efectiv la colectarea datelor.

Un plan al lucrului pe teren atent întocmit vă va permite să treceţi la

adunarea datelor fără să irosiţi timp şi energie şi să eliminaţi pericolul

acumulării unei cantităţi imense de informaţii neprocesabile. Înaintea

elaborării unui plan al lucrului pe teren trebuie să fiţi lămurit asupra

următoarelor:

* tema exactă

* abordarea metodologică folosită

* interogaţiile de cercetare sau ipotezele din proiect şi nivelul de

analiză şi metodele prin care vor fi culese datele.

În acest stadiu trebuie să vă hotărâţi unde veţi lucra pe teren şi să

stabiliţi persoanele şi instituţiile relevante care urmează să fie

contactate. Această prospecţie preliminară ar trebui să includă şi:

* cazare pe durata lucrului pe teren, care de obicei se desfăşoară

departe de locul de rezidenţă

* lista contactelor şi a instituţiilor unde urmează să faceţi cercetări

* lista cu diversele surse de date – şi locaţia lor

* numele, adresa şi detaliile complete (telefon, fax, e-mail) şi

afiliaţia

celor pe care-i veţi intervieva.

Lucrul pe teren presupune o pregătire prealabilă îndelungată, mai

ales dacă întâlniţi personalităţi deosebite care au un program

încărcat. În acest stadiu e util să elaboraţi o schiţă a capitolelor

pentru teza de doctorat în ansamblu: evident, ea este provizorie.

Chiar şi aşa e nevoie să vă gândiţi ce direcţie vor lua studiile

dumneavoastră, iar schiţa vă dă o „hartă” pe perioada lucrului pe

teren care să vă amintească exact de ce vă aflaţi la locul respectiv.

Acest proces mental vă ajută să vă imaginaţi, şi astfel să puteţi

reacţiona la ceea ce s-ar putea întâmpla pentru că mai totdeauna pe

110

teren se ivesc lucruri neaşteptate care afectează de cele mai multe

ori planul iniţial de acţiune. Este o tehnică folosită în sport, de

exemplu, în alergări, unde succesul presupune o concentrare

psihilogică, dar şi un anumit grad de pregătire fizică. Ceea ce separă

grâul de neghină între atleţi la fel de bine pregătiţi în ziua cursei este

capacitatea fiecăruia să se gândească la victorie sau la îmbunătăţirea

perfomanţei. Ei văd cu ochii minţii un număr de scenarii despre ce se

va întâmpla în timpul alergării şi se pregătesc pentru aceasta.

Relevanţa lucrului pe teren este evidentă: dacă vă duceţi la

arhiva X şi sursa pe care vă bazaţi se dovedeşte insuficientă la faţa

locului aveţi nevoie de un plan alternativ. Din acest motiv culegerea

de date (în cazul în care nu desfăşuraţi un studiu etnografic în care

accentul cade pe o prezenţă îndelungată pe teren) se desfăşoară cel

mai bine în mai multe stadii. Ceea ce permite un anumit studiu de

fezabilitate iniţial ca să vedeţi dacă este posibil accesul la materialul

care vă interesează sau dacă acest material există, în fapt. O a doua

deplasare în teren, mult mai bogată, ar trebui să reprezinte recolta

împovărătoare a culegerii de date, urmând ca ultima deplasare să

facă şi ultimele conexiuni de ansamblu sau să fie consacrată unei

ultime runde de interviuri. Unul din cele mai importante lucruri aici

este că aspiranţii devin mult mai implicaţi în mediul din imediata

vecinătate în timpul unor deplasări lungi pe teren, uită scopul original

din cauza participării afective şi pierd şi senzaţia de distanţă faţă de

obiectul de studiu, reflectată şi de eşecul care-l însoţeşte. Rezultatul

unor reprize îndelungate de lucru pe teren poate fi o supradoză de

date, rătăcirea direcţiei de studiu şi întârzierile inevitabile în predarea

tezei. Avantajele unor deplasări febrile sunt numeroase. Din vizitele

iniţiale la arhive, din interviuri sau din observarea participativă puteţi

să vă re-evaluaţi şi să vă re-orientaţi destul de repede propria

abordare pentru pregătirea unei a doua şi chair a unei a treia

deplasări. Evident, asta depinde de banii disponibili şi s-ar putea să

fie imposibilă mai mult de o deplasare în teren, mai ales dacă

cercetarea se desfăşoară în străinătate. În asemenea cazuri

pregătirea trebuie să fie şi mai temeinică, pentru reducerea

111

pericolului unui acces limitat la material sau a descoperirii că

materialul este inadecvat cercetării dumneavoastră.

Clasificarea datelor

Odată culese datele începe procesul de analiză. Aceasta depinde în

mod firesc de tipul datelor de care dispuneţi. Chiar şi aşa, oricare ar fi

datele, aveţi nevoie în mod obligatoriu de un sistem în baza căruia să

le categorisiţi, să compartimentaţi şi să stocaţi datele pentru un

acces cât mai rapid. O schiţă a proiectului de cercetare, despărţit pe

capitole provizorii va fi extrem de util atunci când veţi sorta şi veţi

analiza vrafuri de documente, transcrieri de interviuri şi alte surse

adunate în timpul lucrului pe teren. Pur şi simplu, aşezaţi toate

informaţiile relevante, să zicem, pentru capitolul 1 într-o cutie sau

într-un dosar. După ce aţi marcat toate cutiile sau dosarele cu

numerele orientative ale capitolelor puteţi să începeţi să lucraţi la

fiecare capitol pe rând fără să mai fie nevoie să răscoliţi prin

documente şi transcrieri. Din nefericire o asemenea împărţire

ordonată a surselor nu este posibilă în cazul transcrierilor sau al

notelor de interviu în care aţi pus mai multe întrebări legate de

secţiuni separate ale tezei. Aici secretul e să parcurgeţi notele sau

transcrierile cu creioane de diferite culori în mână. Pentru fiecare

capitol marcaţi cu altă culoare pasajele, citatele şi paragrafele care

se referă la tema acestuia. O altă metodă de organizare este

folosirea unui caiet indexat tematic pe acelaşi principiu al codului de

culoare. Alte metode mai moderne de sortare şi clasificare a datelor

includ folosirea unor soft-uri specializate care vă ajută în procesul de

organizare şi codificare a datelor.

O parte crucială din secretul succesului în completarea unei

lucrări de mare cuprindere sunt structura şi ordinea. Chiar dacă nu

trebuie să uitaţi interogaţiile de cercetare şi ipotezele în timp ce

analizaţi datele, trebuie să rămâneţi deschis, adaptabil, altfel s-ar

112

putea să rataţi ocazia de a descoperi structuri noi sau diferite,

informaţii neinventariate în calculele de birou. Trebuie să reveniţi

asupra interogaţilor de cercetare în lumina analizei materialului

acumulat.

Stadiile procesului de cercetare

Secţiunea finală a acestui capitol are două scopuri importante: primul

este să recapituleze diversele etape ale cercetării pe care le-am

abordat până aici prin vizualizarea lor într-un tabel schematic. Ţelul

este să înţelegeţi cum relaţionează diverse stadii ale cercetării pe

care le-am prezentat şi să vă ofer o vedere de ansamblu a procesului

prin care se poate ajunge la capătul culegerii de date. Al doilea scop

este discutarea modului în care procesul de cercetare poate fi

împărţit în etape. Chiar dacă cineva poate să argumenteze că

aceasta ar fi o abordare artificială, dată fiind natura reflexivă a

cercetării, o să descoperiţi că este esenţial să aveţi nişte jaloane care

să vă ajute de-a lungul celor trei ani de studiu. Jalonaele şi etapele

sunt concepute ca să confere ordine într-un proces care, altfel, ar fi

greu de privit ca un întreg. Modelul procesului de cercetare oferit aici

este doar un mod (dintre multe) de a proceda: ideea de bază este că

fiecare are nevoie de un model sau de un plan al procesului de

cercetare, oricât de artificial ar suna această constatare.

Demersul de până acum

Figura 3 urmăreşte să vă dea o privire panoramică a tuturor zonelor

de cercetare discutate în acest capitol şi în cele precedente. El

prezintă, de asemenea interconexiunile diverselor stadii. Săgeţile

indică direcţia de înaintare de la careul 1 la careul 2

1.Pregătir

ea cercetării de

bază

2. Instrumentele şi

terminologia

cercetării

113

3. Parcurgerea literaturii tematice,

premise

4.Interogaţiile de cercetare şi, sau

ipotezele

5. Reluarea studierii literaturii tematice

6. Sintetizarea şi redefinirea

interogaţiilor de cercetare

7. Reviziurea critică a literaturii tematice

8. Pregătirea lucrului pe teren; alegerea

metodelor

9. Lucrul pe teren, faza 1

10. Analiza şi clasificarea datelor

11. Revizuirea cadrului conceptual

12. Lucrul pe teren, faza 2

Figura 3: etapele lucrului pe teren

Acordarea unei perioade de timp pentru planificarea primelor două

etape este esenţială pentru ca să puteţi parcurge stadiile următoare

cu maximum de eficienţă. Careurile 1 şi 2 reprezintă ceea ce am

descris în capitolele 1 şi 2, adică modul în care să vă familiarizaţi cu

natura cercetării doctorale, mecanismele procesului şi instrumentele

necesare pentru efectuarea ei. Din momentul în care ştiţi ce vorbiţi şi

nu mai e nevoie să vă opriţi la fiecare cinci minute ca să căutaţi

semnificaţia cuvântului „ontologic” puteţi parcurge diverse stadii ale

studierii literaturii despre sau apropiate de tema proprie (careul 4).

114

Aşa cum am văzut, prima întâlnire cu literatura tematică ar

trebui să vă confirme ideea iniţială sau să vă dea informaţii

(generale) despre zonele şi temele specifice pe care doriţi să le

exploraţi. Revenind asupra literaturii tematice după ce au fost

sintetizate şi redefinite interogaţiile de cercetare sau ipotezele

(careul 6) puteţi începe structurarea şi concentrarea mult mai clară a

lecturilor ulterioare. Este o operaţiune esenţială pentru că numărul şi

volumul cărţilor, articolelor, al textelor şi al textelor despre texte

devin pur şi simplu copleşitoare. În acest stadiu sunteţi pregătit

pentru revizuirea critică a literaturii tematice (careul7) după care ar

trebui să vă fie foarte clare aria tematică, interogaţiile şi abordarea

metodologică. Ar trebui în acest punct să vă gândiţi cum veţi

răspunde la întrebările pe care le-aţi dezvoltat. Ceea ce înseamnă să

vă decideţi asupra tipului, unităţii şi nivelului analizei. Pasul următor

este să alegeţi ce metodă/metode veţi folosi şi ce date veţi culege

pentru studiul dumneavoastră. Urmează o pregătire foarte temeinică

pentru lucrul pe teren (careul 8) în timpul căruia veţi colecta datele

necesare ce pot răspunde interogaţiilor de cercetare sau care vor

valida sau vă vor infirma ipotezele (careul 9). Careurile 10 până la 12

reprezintă activitatea depusă în stadiul final al cercetării, numit

uneori şi stadiul post-empiric. Este evident că ipotezele originale şi

abordările teoretice trebuie revizuite în timpul analizării şi clasificării

datelor, deoarece acestea vă vor ghida într-o mare măsură în primul

rând în alegerea datelor. Careul 12 reprezintă posibilitatea finală de

adăugare sau de umplere a unor goluri din cercetarea empirică a

proiectului, ceea ce nu înseamnă că lucrurile sunt atât de dramatice

cum par, pentru că în acest punct înseamnă doar să puneţi mâna pe

un anumit document, discurs sau interviu de utlimă oră.

Scopul figurii 3 este să prezinte grafic paşii discutaţi în capitolele

precedente mai detaliat. Procedând astfel începeţi să vedeţi cum se

condiţionează unele pe altele şi cum se unesc într-o anumită logică.

Este important să asimilaţi „elementele esenţaile ale legii” de

cercetare (Punch,200,7) înaintea demarării unui proiect amplu.

Diagrama evidenţiază modul în care revenirea la literatura tematică,

115

intergoaţiile de cercetare, ipotezele, alegerea metodelor folosite în

cercetare sunt legate fundamental între ele. Toate aceste

componente constituie „procesul” cercetării care trebuie privit ca o

„serie de acitivtăţi conexe ce evoluează de la început până spre

sfârşit” (Bouma and Atkinson,1995,9). Cu toate acestea, aşa cum am

văzut, procesul nu însemană că studierea literaturii tematice, de

exemplu, este încheiată într-o etapă iniţială şi nu mai reveniţi la ea în

stadiile ulterioare ale procesului.

Stadiile cercetarii doctorale

Chair dacă ideea etapelor în cercetare poate fi artificială întrucâtva,

prin faptul că nu urmează întodeauna aceeaşi succesiune în fiecare

ocazie, există anumite elemente ale procesului de cercetare care

sunt comune tuturor proiectelor. Etapele impun o anumită disciplină

într-o acţiune complexă şi cărţile despre cercetare oferă modele de

diverse feluri. Figura 4 este concepută tocmai ca să prezinte o vedere

de ansamblu a procesului doctoral. Pentru reflectarea acestui proces

tabelul este împăţit în trei etape mari reprezentând cei trei ani de

doctorat, subdivizate în câteva stadii mai mici. Echilibrul volumului de

muncă din interiorul celor trei etape mari depinde frecvent de

diciplină şi de temă, dar şi de punctele forte şi punctele slabe ale

individului precum şi de poziţia financiară a fiecăruia. Modelul este

destinat aspirantului la cursurile de zi care-şi propune să ia doctoratul

în trei ani. Aspiranţii fără frecvenţă pot să numeroteze cele trei etape

anii 1-2, 3-4 şi, respectiv, 5-6. Intenţia tabelului nu este să repete

informaţiile de mai sus, ci mai curând să dea o dimensiune

temporală ideii de etrape în cercetare şi să adauge o coloană a

„acţiunilor” care să includă informaţii suplimentare despre alte

activităţi doctorale efectuate sau recomandabile pentru aspriranţi.

Primul şi cel mai important lucru de observat este că acest

model al procesului de cercetare doctorală constituie o supra-

116

simplificare a unei iniţiative atît de complexe. (Până la urmă, este o

sinteză bazată pe propria mea cercetare, observare şi experienţă).

Aşa cum am arătat, cartea de faţă nu abordează tema importantă – şi

tabelul nici măcar nu o menţionează – a aspectelor psihologice din

cercetare care pot să afecteze capacitatea de organizare, stucturare

şi ierarhizare a muncii pe care o efectuaţi. În al doilea rând, etapele

de cecetare nu sunt împărţite şi separate ca în acest exemplu

artificial, ci constituie un proces de reflectare pe întreaga durată a

studiului. Trebuie să reveniţi în mod constant la interogaţiile de

cercetare sau la ipotezele iniţiale pe măsură ce analizaţi datele sau

conspectaţi literatura tematică, ceea ce vă ajută să deosebiţi pădurea

de copaci – altfel ajungeţi să citiţi tot ce s-a scris pe un anumit

subiect – şi nu scăpaţi din vedere ceea ce încercaţi să demonstraţi.

Coloana „acţiunii” sugerează activităţi pe care le puteţi însoţi pe

cît posibil cu logica proiectului de cercetare.

Succesiunea

stadiilor

de cercetare

Acţiunea

117

Stadiul 1

1.Formulaţi tema de cercetare; concepeţi premisa sau propunerea prospectivă

2.Redefiniţi şi concentraţi subiectul şi propunerea

3.Alegeţi variabilele sau mijloacele de „testare” a întrebărilor

4.Redactaţi clar interogaţiile de cercetare sau ipotezele cheie

5.Plasaţi-vă cercetarea în raport cu alţii: începeţi să scrieţi primul capitol, urmând etapele 1-4

6.Alegeţi metodele de investigare

7.Elaboraţi schiţa capitolelor tezei 8.Pregătirea elementelor lucrului pe teren

Învăţaţi instrumentele şi termenii cercetării; conspectarea literaturii tematice

A doua lectură a literaturii tematice. În plus căutaţi sprijin prin schimb de idei cu seniori/prieteni/coordonator şi prin participarea la conferinţe şi conectare la Internet.

Clarificaţi-vă abordarea metodologică. Familiarizaţi-vă cu dezbateri/şcoli de gândire/metode folosite şi abordări ale temelor alese; înscrieţi-vă pentru finanţare externă şi lucrul pe teren.Localizaţi datele, contactaţi arhive, instituţii, perosane

Stadiul 2

8.Pregătiţi elementele lucrului pe teren

9.Schiţa planului lucrului pe teren

10.Lucrul pe teren

Localizaţi sursele de date, contactaţi arhivele, instituţiile şi persoanele

Scrieţi comunicări pentru conferinţe, eventual, publicaţi, căutaţi reacţii externe la tema propusă

Culegerea datelor, interviuri, arhivă, chestionare, etc

Stadiul 3

11.Analiza datelor

12.Evaluaţi datele

13.Redefiniţi

întrebările centrale

ale cercetării sau

ipotezele în lumina

analizei datelor

empirice

Clasificaţi datele pregătitepentru analiză; analizaţi datele

Publicaţi, dacă e posibil, rezultatele preliminare; analiza şi interpretarea datelor; puneţi în legătură dovezile cu interogaţiile de cercetare formulate, trageţi concluziile

118

Figura 4: Stadiile posibile ale procesului doctoral

De exemplu, niciuna dintre evaluările şi analizele menţionate mai sus

nu se produce într-un vacuum, cu aspirantul povârnit peste un vraf

de cărţi: în schimb este nevoie de deschidere, de schimb de idei nu

numai cu coordonatorul ci şi cu seniorii şi cu prietenii. Prezentarea

propriilor idei în faţa colegilor la seminarii şi conferinţe este o parte

esenţială a vieţii academice alături de experienţa acumulată din

predare ca postuniversitar şi de publicare a propriilor lucrări; toate

laolaltă vă ajută să vă rafinaţi şi să vă redefinţi propriile idei. Una din

metodele de îmbunătăţire a programului de cercetare este să îi

spuneţi unui ne-specialist (propria mamă, să zicem) în cuvinte simple

ce studiaţi, sau ce analizaţi exact. Dacă puteţi rezuma dinamic tema

şi interogaţiile de cercetare în câteva fraze după ce aţi făcut o trecere

în revistă critică şi aprofundată a literaturii tematice sunteţi gata să

vă adunaţi dovezile pentru doctorat.

Stadiul I

La capătul primului stadiu (anul 1) ar trebui să aveţi susţinerea

supoziţiilor iniţiale sau a ipotezelor însoţită de o conspectare detaliată

a literaturii tematice, să vă stabiliţi deja asupra unei abordări pe care

o veţi adopta, incluzând metodele şi sursele ce vor fi folosite. În plus,

ar trebui să fiţi pregătiţi pentru prezentarea cererii de sponsorizare la

organsimele de finanţare exterioară pentru cheluielile pe care le

impune lucrul pe teren. Aprobarea acestei cereri este un proces care

ia mult timp de pregătire, aşteptaţi răspunsul şi efectuarea plăţilor.

Tocmai de aceea trebuie să începeţi să vă gândiţi la această cerere

cât mai din vreme posibil. În egală măsură este momentul potrivit să

revizuiţi ce aţi făcut până în momentul respectiv şi să puneţi totul pe

hârtie pentru că, deşi etapa finală sugerează un concept de

„redactare” este vorba de un proces continuu care nu trebuie lăsat

până la sfârşit. Există pericolul să fiţi un alergător care se antrenează

tot timpul dar care refuză să intre în competiţie şi nu vă veţi atinge

119

niciodată scopul dacă amânaţi procesul scrierii efective. Şi, la fel ca

alergătorul care trebuie să execute numeroase şedinţe de

antrenament, de la cursele pe distanţe lungi, până la sprinturi scurte

şi rapide în pregătirea marii întreceri, şi ziua competiţiei finale pentru

aspirant presupune regimuri diferite de pregătire. De aceea e nevoie

să scrieţi comunicări pentru conferinţe, note, articole şi să faceţi

ciorne repetate ale tezei ca să vă pregătiţi pentru elaborarea unui

text mai lung. Procesul elaborării mentale include reacţia

permanentă a coordonatorilor, a seniorilor şi a prietenilor la lucrările

scrise pe durata fiecărei etape a procesului de cercetare, ca să

puteţi evita „să ieşiţi de pe orbită”, lucru de care trebuie să vă feriţi

atunci când programaţi ieşiri prelungite pe teren, departe de

facultate.

Stadiul II

Aceasta ar fi perioada în care să vă gândiţi la atacarea doctoratului.

Este o operaţiune care depinde, evident, de reglementările propriei

instituţii, deşi muţi doctoranzi se înscriu de obicei pentru masterat,

dacă nu îl au deja, şi au parcurs procesul substanţial de pregătire

pentru cercetare. Tot acum a venit vremea să vă gândiţi la

prezentarea unor comunicări la conferinţe ca să primiţi reacţii

externe din partea comunităţii academice mai largi înainte să treceţi

la lucrul pe teren. Procesul reacţiilor – feed back, vă va ajuta să

alcătuiţi planul muncii de teren, sau aşa numita „hartă” care vă va

aminti întrebările, unde trebuie să mergeţi ca să vă găsiţi datele şi ce

date anume să căutaţi. Partea cea mai mare a culegerii de date se

face la modul ideal în al doilea an, eliberând astfel anul trei consacrat

analizei datelor şi scrierii tezei. Dacă vă clasificaţi datele cu claritate

şi, pe cât posibil, în conformitate cu capitolele tezei, sarcina analizării

lor şi a „îmbunătăţirii” lor şi a „îmbinării„ cu abordarea (teoretică) va

fi mult mai uşoară. După analiza iniţială a datelor empirice este

posibil să publicaţi o comunicare folosind conspectele literaturii

120

tematice (şi inventariind „lipsurile” descoperite) precum şi adăugând

datele empirice acumulate. Nu ar fi înţelept să elaboraţi câte o

lucrare foarte voluminoasă pentru toate descoperirile importante din

teză deoarece asta va face lucrarea de doctorat să fie mai puţin

atractivă pentru editori şi pentru posibilii cumpărători.

Stadiul III

Această etapă este dominată de starea de reflectare şi meditare

menţionată anterior, pentru că volumul de date acumulate trebuie

analizat şi interpretat având în vedere atât interogaţiile centrale ale

cercetării, cât şi noile întrebări şi căi de investigare care se pot

deschide. Iarăşi, este o idee bună să încercaţi să scrieţi în timpul

perioadei de analiză. Dacă vă cade din mână teza de doctorat şi se

sprânjesc pe podea, să zicem, opt capitole independente şi dacă le

adunaţi la întâmplare fără să respectaţi numerotarea lor şi dacă

descoperiţi că se pot citi la fel de bine ca înainte atunci categoric

ceva este greşit în logica şi în structura lucrării. Nu e o idee rea ca în

primele stadii ale ciornei aceasta să fie îndosariată – nu uitaţi că este

vorba de o simplă ciornă – şi citită de la prima până la utlima pagină

ca să verificaţi dacă părţile constitutive se armonizează cursiv una cu

cealaltă. E interesant de văzut cum capitole sau secţiuni coerente

aparent bine articulate se ciocnesc brusc, se confruntă unul cu altul

odată puse cap la cap şi citite împreună. Textul îndosariat uşurează

sarcina corectării unor schimbări bruşte de stil sau conţinut,

asigurându-vă că un fir conducător parcurge întreaga lucrare. Dacă

sunteţi foarte atenţi la trimiterile şi detaliile bibliografice redactarea

tezei în ansamblu, capitol cu capitol, poate fi o experienţă agreabilă.

Scopul general este să aveţi o singură „voce”, care să străbată

întreaga lucrare, dat fiind că stilul scriiturii se schimbă pe măsură ce

aţi progresat şi aţi învăţat cum să rezumaţi succint argumentele.

121

Rezumat

Printre noţiunile abordate în capitolul 4 s-au aflat: prezentarea unor

metode răspândite de cercetare în studiile doctorale pentru obţinerea

de date empirice (în mod deliberat nu am inclus pachetele tehnice

statistice pentru că ele presupun mult mai mult decât o vedere de

ansamblu rapidă şi trebuie să consultaţi manualele adecvate),

noţiunea de triunghiulaţie, pregătirea lucrului pe teren şi etapele

procesului doctoral. Punctele cheie pot fi rezumate astfel:

* metodele trebuie alese în funcţie de capacitatea lor de a

răspunde

întrebărilor formulate (amintiţi-vă corespondenţa între interogaţie

şi

metodă)

* cele mai multe dintre metodele discutate pe scurt mai sus pot fi

folosite în strategii de cercetare cantitative şi calitative.

* încercaţi să nu folosiţi doar o singură metodă de culegere a

datelor;

combinaţi metodele şi datele ca să adăugaţi validitate proiectului

dumenavoastră (proces numit adesea „triunghiularea” metodelor

sau

a datelor).

* pregătiţi temeinic lucrul pe teren cu mult înainte de a începe

efectiv.

Contactaţi persoane, organizaţii, insituţii şi fixaţi întâlniri şi vizite la

arhive.

* analizaţi logica diferitelor componente care alcătuiesc procesul

doctoral şi modul în care acestea relaţionează între ele.

* gândiţi-vă la procesul doctoral ca la o succesiune de etape.

Împărţirea acestui proces poate da ordine şi transparenţă

122

cercetării dumneavoastră şi vă permite, în acelaşi timp, să vă

stabiliţi

anumite obiective în diversele momente din timpul studiilor.


Bell, J,(1993), Doing Your Research Project. A Guide to First-Time

Research in Education and Social Science, Buckingham, Open

University Press

Bryman, A.(2001) Social Research Methods, Oxford, Oxford University

Press

Grant, W.,(200) „Elite Interviewing: a Practical Guide”, Institute for

German Studies Discussion Paper, No.11

Kumar, R.,(1999) Research Methodology. A Step-by-step Guide for

Beginners, London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage

Neuman, W.L.,(2000) Social ResearchMethods. Qualitative and

Quantitative Approaches Boston, Allyn / Bacon, 4th edition

Peters,G.B.,(1998) Comparative Politics. Theory and Methods.

Basingstoke, Macmillan

Punch, K.F.,(2000a) Introduction to Social Research. Quantitative and

Qualitative Approaches, London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage

Silvernan, D.,(2000) Doing Qualitative Research. A Practical

Handbook,

London/Thousand Oaks/New delhi, Sage

123

5 Coordonarea, dizertaţia şi alte chestiuni importante

Introducere

Acest capitol tratează o bună parte dintre cei mai importanţi factori ai

studiilor doctorale:

* ghidul relaţiilor aspirant – coordonator şi modul de a obţine

maximum de rezultate din acestea

* expunerea detaliată a dizertaţiei

* sfaturi pentru scrierea şi publicarea tezei

* abordarea eticii şi a plagiatului în cercetare

* sfaturi pentru folosirea pregătirii postuniversitare

* o discuţie despre utilitatea doctoratului.

Mai întâi vom arunca o privire asupra naturii relaţiei aspirant –

coordonator, dat fiind că aceasta este una din cele mai importante

componente ale oricărui proiect de succes în cercetarea

postuniversitară. Deşi practicile sunt foarte variate, acest capitol

prezintă caracteristicile de bază pe care aspirantul trebuie să le aibă

în vedere înainte şi pe parcursul procesului de îndrumare. Accentul

cade aici pe rolul proactiv pe care trebuie să-l deţineţi ca să fiţi sigur

că veţi obţine cât mai mult din această relaţie.

124

Dizertaţia, poate unicul eveniment major din viaţa academică

postuniversitară, este un stadiu despre care s-a publicat puţin. Felul

în care se ea se desfăşoară diferă enorm de la o universitate la alta,

dar, revin, unele trăsături fundamentale pot fi evidenţiate ca să vă

puteţi pregăti din timp. S-ar putea ca acesta să fie momentul cel mai

important al activităţii academice care vă poate influenţa puternic

programul cursul preocupărilor ulterioare. Misterul care înconjoară

acest eveniment se adaugă temerilor candidaţilor şi adânceşte

considerabil taina generală care învăluie procesul doctoral. După

câteva sfaturi pentru scrierea unei lucrări de cercetare ample, care,

contrar părerii larg răspândite, nu se face în frenezia activităţilor

ultimelor luni dinaintea predării, secţiunea următoare vă oferă şi

câteva sugestii despre publicare. Aici atenţia se concentrează asupra

revistelor academice şi asupra tezei, odată acceptată. A devenit tot

mai important pentru cei care vor să urmeze o carieră academică să-

şi ia doctoratul şi să publice.

Secţiunea următoare precizează căile prin care puteţi profita la

maximum de pregătire, de seminarii, colocvii şi conferinţe. În

cuprinsul ei explic diferenţele dintre aceste trei tipuri de prestaţie

publică şi evidenţiez câştigurile pe care ele le reprezintă în

cercetarea dumneavoastră. În acest capitol am inclus o secţiune

despre etică şi plagiat în cercetare, subiecte care au căpătat o

relevanţă dramatică după explozia informaţională. Toţi cercetătorii

trebuie să fie conştienţi de felul în care cercetarea lor afectează

subiecţii acesteia şi trebuie să evalueze originile surselor lor şi felul în

care citează şi-şi răspândesc descoperirile.

Secţiunea finală se ocupă cu utilitatea doctoratului, discutat în

relaţie cu calităţile necesare pentru obţinerea acestuia. Aceste

calităţi dobândite necesare angajării sunt amplificate de procesul de

cercetare şi sunt căutate adesea de posibilii angajatori.

125

Coordonatori şi coordonare

Relaţia doctorand – coordonator este, probabil, componenta crucială

a procesului de cercetare postuniversitară: în mod categoric ea este

comparabilă cu stăpânirea instrumentelor şi a terminologiei. Dar este

şi domeniul în care e cel mai greu să dai sfaturi bune şi temeinice,

deoarece aspiranţii şi profesorii sunt oameni cu personalitate şi se

deosebesc foarte mult prin opinii, atitudini, preferinţe, aspiraţii şi felul

în care execută diverse acţiuni. De exemplu, un anumit candidat

simte nevoia unei reacţii permanente în timp ce coordonatorul

desemnat preferă abordarea unui „contact liber”, adică doreşte să

aibă întâlniri mai rare dat fiind că acordă mai multă importanţă

independenţei doctorandului (vezi Phillips and Pugh, 1994,10). Există

aici pericolul neconcordanţei şi al unor aşteptări care provoacă

probleme mai curând sau mai târziu. În egală măsură coordonatorul

desemnat poate avea o viziune diferită despre lume, ceea ce

generează dezbateri interesante, dar vă şi poate duce spre tratarea

unor subiecte mai apropiate preferineţelor coordonatorului decât ale

candidatului.

Calităţile de coordonator ţin atât de natura profesională cât şi de

cea personală a fiecăruia. Coordonatorul bun nu numai că trebuie să

ştie să stimuleze clădirea cercetării, inclusiv prin cunoaşterea

mecanismelor procesului discutat în această carte, dar trebuie să

dispună de anumite calităţi de inter-relaţionare personală ca să poată

da sfaturi şi să fie un ascultător receptiv al unor chestiuni care

depăşesc tema tezei de doctorat. Evident că în funcţie şi de situaţia

financiară puteţi avea, de obicei, o influenţă iniţială în alegerea

coordonatorului. Dacă sunteţi candidat cu taxă şi doriţi să fiţi

îndrumat de profesorul X s-ar putea să reuşiţi cu condiţia ca tema să

se încadreze în domeniul de specialitate al profesorului respectiv, şi

cu condiţia ca acesta să accepte să vă ia ca doctorand şi să nu aibă

deja prea mulţi candidaţi (limita obişnuită este de aproximativ şase

126

cursanţi la zi pe fiecare coordonator). Verificaţi documentaţia

universităţii şi căutaţi site-ul facultăţii pentru informaţii despre

fiecare profesor în parte. Dacă solicitaţi finanţare postuniversitară

externă este posibil ca facultatea prin care vă înscrieţi să vă

repartizeze la coordonatorul cel mai potrivit deoarece asocierea

dintre subiectul candidatului cu posibilul coordonator este unul din

criteriile de evaluare a solicitărilor. Nu uitaţi că, aşa cum am arătat în

capitolul 1, nu este absolut deloc esenţial şi nici măcar de dorit să

aveţi coordonator o autoritate de prim rang exact pe subiectul pe

care l-aţi ales. Este totuşi crucial ca îndrumătorul să fie familiarizat cu

nivelul şi volumul de muncă pe care le presupun masteratul şi

doctoratul. Trebuie să înţelegeţi elementele fundamentale ale

procesului de cercetare, discutat în capitolul precedent, chiar înainte

de a demara cercetarea. Dacă îndrumătorul nu se asigură că

dispuneţi de cunoştinţele şi calităţile necesare pentru efectuarea

cercetării, făceţi-o dumenavoastră personal. Calităţile cu care vă

prezentaţi şi experienţa academică a coordonatorului sunt factori

cheie care afectează dinamica de ansamblu a relaţiei doctorand-

coordonator (Brown and Atkins, 1993,118).

Un lucru bun în această relaţie este că ambele părţi au investit

interesul lor în succesul proiectului. Dumneavoastră ca aspirant, de

obicei vă doriţi să terminaţi doctoratul în limitele perioadei de

finanţare, sau, dacă vă plătiţi singur studiile, cât mai curând posibil.

Succesul sau eşecul coordonatorului în îndrumarea aspiranţilor către

îndeplinirea demersului lor într-o perioadă raţională sunt folosite, în

parte şi ca măsură a propriei competenţe a îndrumătorului de către

superiorii pe care-i are la rândul lui. Deşi coordonatorii şi coordonarea

sunt eterogene există câteva puncte cuprinzătoare de care trebuie să

ţineţi seama şi care ajută în relaţia doctorand-profesor, permiţându-

vă să trageţi maximum de foloase din ea.

127

Etape ale procesului de coordonare

Procesul poate fi structurat pe etape mari ce se intersectează. De

obicei, se începe cu întâlniri prospective intense urmate de

experienţa de zi cu zi a coordonării de-a lungul perioadei lucrului pe

teren şi abia la final puteţi să vă aşteptaţi la atingerea punctului în

care aţi devenit, practic, autonom şi nu mai aveţi nevoie decât de

schimburi de păreri mai rare cu coordonatorul lucrării. Ceea ce

urmează sistematizează elementele pe care e bine să vi le amintiţi în

etapele relevante ale procesului de coordonare.

Perioada iniţială

Primul lucru pe care trebuie să-l ţineţi minte este că persoana care vă

coordonează munca nu este o divinitate venită din înaltul cerului. Nu

aveţi de ce şi nici nu trebuie să vă aşteptaţi ca să vă facă temele, să

descopere lipsurile din literatura tematică sau să vină cu proiecte

interesante de cercetare în locul dumenavoastră. Ceea ce poate să

facă, într-adevăr coordonatorul este să vă ajute să ajungeţi

dumneavoastră înşivă la toate aceste demersuri. Ca să obţineţi

maximum de sprijin din partea coordonatorului şi din întâlnirile de

coordonare trebuie să aveţi un rol proactiv, să stabiliţi încă de la

început o formulă de lucru care să includă cadenţa întâlnirilor şi

formatul acestora. Dacă este cazul, puteţi discuta tipul de îndrumare

sau de reacţie care vi se pare cel mai util. Să nu vă fie teamă să vă

interesaţi în legătură cu disponibilitatea şi accesibilitatea

coordonatorului, mai ales în perioada anului de învăţământ când

dumneavoastră înşivă trebuie să vă aflaţi la catedră. Atunci când e

posibil daţi-i coordonatorului să citrească schiţe de capitole, idei

pentru teme generale de cercetare sau părţi din corpul lucrării finale

înainte de întâlnirea propiuzisă. Întocmiţi o listă a temelor şi

subiectelor pe care doriţi să le discutaţi în cadrul coordonării şi daţi-o

coordonatorului împreună cu lucrările pentru ca întreaga coordonare

128

să aibă o structură, să nu fie doar o conversaţie cam de o oră despre

lucruri interesante.

Perioada principală

Todeauna să aveţi în vedere sfaturile coordonatorului, fie că vă place

sau nu, pentru că nimic nu e mai neplăcut pentru el decât să stea ore

întregi, cufundat într-u text pe care face adnotări pentu ca să

descopere ulterior că nici cea mai mică remarcă nu a fost luată în

consdieraţie, respinsă sau însuşită. Să nu faceţi greşala să aşteptaţi

şi să vă cramponaţi de o lucrare până când devine „perfectă” sau

„finisată” înainte să o prezentaţi coordonatorului pentru că asta este

reţeta să nu mai terminaţi teza la timp. Pe de altă parte, trebuie să

evitaţi predarea unor lcurări neglijente, a căror scriere nici nu a fost

corectată pentru că îl puneţi pe coordonator să piardă ore în şir ca să

străbată hăţişul greşelilor gramaticale şi de dactilografiere fără să se

poată concentra asupra conţinutului. Prezentaţi-vă lucrările colegilor

şi superiorilor în prealabil şi discutaţi activ cu ei orice problemă.

Ţineţi minte, coordonatorul există nu ca să vă rescrie teza (fie şi

numai pentru că aceasta ar fi ilogic şi necinstit). Dacă nu sunteţi

vorbitor nativ (de engleză, n.tr.) încercaţi să vă adresaţi cuiva care să

verifice limbajul folosit înaintea predării lucrării. Dacă îi daţi

coordonatorului un text bine scris este mult mai posibil ca

acesta/aceasta să reacţioneze atent şi într-o formulare clară. Există

diferite feluri de coordonatori, de la cei care vă fac comentarii

detaliate, minuţioase până la cei cu mare deschidere care privesc

imaginea de ansmablu şi verifică dacă lucrarea dumenavoastră

conţine idei bune şi se încadrează în literatura tematică relevantă. În

cazul unei lucrări ideale coordonatorul/coordonatorii ar putea deţine

ambele funcţii în conformitate cu cerinţele lucrării prezentate.

Ca să vă asiguraţi de o relaţie bună, îndepliniţi-vă atribuţiile ce

vă revin din acordul aspirant-profesor, prin respectarea programărilor

stabilite împreună, prin venirea la timp la întrevederile de

coordonare: nu-l asaltaţi pe coordonator la fiecare întâlnire

129

întâmplătoare (Lawton,1999,9). Coordonatorii sunt, până la urmă,

membri ocupaţi ai corpului academic, aflaţi sub preiunea imensă de

a-şi publica propriile lucrări, de a preda, şi, într-o măsură tot mai

mare, de a administra instituţii universitare în calitate de conducători

pe termen dat. Iată de ce aceştia, priviţi din propria lor perspectivă,

au la dispoziţie tot mai puţin timp pentru cercetare. Dacă vă pregătiţi

pentru întâlnirile de coordonare aşa cum am sugerat mai sus uşuraţi

experienţa coordonării şi prelungiţi discuţiile despre propria

activitate, lăsând de-o parte greşelile gramaticale sau teme

colaterale tezei proprii. Pentru încheiere, consemnaţi coordonarea,

notaţi temele discutate, comentariile coordonatorului şi activităţile ce

trebuie îndeplinite până la următoarele întrevederi. Unele facultăţi au

chiar formulare alcătuite în acest scop. Împreună cu coordonatorul la

finalul întâlnirii treceţi în revistă punctele discutate ca să rămâneţi

amândoi cu o imagine clară a ceea ce aţi discutat.

Perioada lucrului pe teren

Aceasta poate fi perioada în care vă întâlniţi cel mai puţin cu

coordonatorul. Dar este destul de uşor să rămâneţi în legătură prin

intermediul e-mail-ului şi al telefonului. Atunci când sunteţi departe

de propria universitate pe o perioadă mai lungă, veţi fi repartizat la o

instituţie adecvată şi e posibil chiar să vi se aloce un nou coordonator

temporar pentru proiectul pe care-l aveţi. Un plan bine întocmit

pentru lucrul pe teren, elaborat şi corectat din timp de către

coordonatorul principal va funcţiona ca o „hartă” de orientare după

care vă măsuraţi progresul. Planul trebuie să includă etapele pe

parcursul cărora trebuie să-l contactaţi sau să-i trimiteţi

coordonatorului părţi ale cercetării ca să evitaţi îndepărtarea de

drumul propus. Dacă este posibil, vă recomand să continuaţi să-i

trimiteţi coordonatorului fragemnte scrise ale lucrării şi în această

perioadă pentru că astfel evitaţi izolarea şi-l informaţi permanent de

progresele pe care le faceţi.

130

Perioada finală

Înaintea etapei finale a doctoratului este evident că ar trebui să ştiţi

mai mult despre conţinutul empiric al tezei decât coordonatorul.

Totuşi acesta cunoaşte temeinic ce înseamnă un doctorat, în special

calitatea şi volumul de date de care aveţi nevoie ca să puteţi susţine

teza cu speranţe îndreptăţite de succes. Tehnic vorbind, aveţi ultimul

cuvânt în privinţa a ceea ce este inclus în teză şi a datei de predare,

dar ar fi ciudat să o faceţi fără sfatul explicit al coordonatorului, asta

numai în cazul în care nu aveţi nici un pic de încredere în puterea sa

de judecată. Dacă, din păcate, aşa stau lucrurile cereţi părerea

altcuiva. În cazul în care aţi interacţionat susţinut cu alţi colegi şi cu

seniorii şi v-aţi prezentat ideile în conferinţe şi simpozioane aţi putea

să vă daţi seama dacă coordonatorul dumenavoastră a avut sau nu

dreptate prin toate observaţiile sale. Poate să apară şi situaţia

inversă: coordonatorul vrea să vă prezentaţi lucrarea deşi personal

simţiţi că ea nu este gata încă. Este un scenariu care va deveni tot

mai obişnuit în viitor: în primul rând pentru că facultăţile insistă ca

aspiranţii să-şi încheie studiile într-o perioadă de timp dată şi, în al

doilea rând, pentru că mulţi aspiranţi îşi tratează teza ca pe o pictură

căreia îi tot adaugă câte o tuşă.

Frecvenţa întâlnirilor cu coordonatorul în timpul scrierii tezei

variază de la om la om. Dacă aţi menţinut un porces continuu de

redactare, ceea ce ar fi trebuit să faceţi, de fapt, atunci coordonatorul

va fi citit şi recitit numeroase ciorne ale capitolelor, lăsându-vă doar

să le asamblaţi într-un proiect coerent de teză. Dacă, pe de altă

parte, v-aţi rezervat pentru perioada redactării finale, atunci chiar că

aveţi nevoie de o îndrumare considerabilă în această fază.

Pregătirea pentru coordonare şi coordonările combinate

131

Este un fapt general acceptat că există o lipsă profundă a unui sistem

de pregătire a posibililor coordonatori. Ca să ajungă în această

funcţie un membru al corpului academic trebuie să petreacă o

perioadă de timp în calitatea de co-îndrumător pe lângă un coleg mai

experimentat. Mai recent s-au făcut propuneri pentru introducerea

unui program de pregătire a coordonatorilor căruia i se vor opune,

foarte probabil, membrii mai conservatori ai comunităţii academice.

ESRC din Marea Britanie s-a aflat în primele rânduri ale susţinătorilor

acestei idei şi le-a cerut institutelor (de învăţământ superior, n.tr.)

să „instaureze un sistem oficial de urmărire a prestaţiei

coordonatorilor în vederea formării şi a dezvoltării condiţiilor de

pregătire a coordonatorilor şi pentru asigurarea respectării unor

condiţii de lucru ale acestora” (ESRC,2001,11). Faptul că nu există un

sistem oficial de pregătire a coordonatorilor face ca stilul acestora să

fie considerabil diferit. Iată de ce este esenţial să încercaţi o

structurare a sesiunilor de coordonare, aşa cum am sugerat mai

înainte.

Coordonările combinate devin tot mai răspândite în majoritatea

facultăţilor britanice şi nu în ultimul rând şi pentru că ele sunt

recomandate de organismele de finanţare. Acest tip de coordonare

are avatajele şi dezavantajele lui, deşi eu cred că primele le depăşesc

pe cele din urmă. Avantajele sunt evidente: două minţi academice se

concentrează asupra aceleiaşi lucrări, există şansa dublă de

depistare a unei greşeli sau de adaugare a unor informaţii utile şi se

dublează numărul contactelor şi al relaţiilor pe care le aduce fiecare

coordonator. Dar pentru ca totul să funcţioneze eficient unul dintre

coordonatori trebuie desemnat ca responsabil principal, fiecare

trebuie să primească însărcinări specifice, de exemplu coordonatorul

1 se poate ocupa de metodologie, coordonatorul 2 ar putea avea

răspunderea ansamblului şi a conţinutului empiric al tezei. Indiferent

de diviziunea muncii între coordonatori este esenţial să-i fie clar

fiecăruia, inclusiv aspirantului, cine ce face înainte să vă începeţi

studiul. Este, de asemenea, esenţial să vă întîlniţi cu ambii

132

coordonatori la începutul primei perioade şi să stabiliţi un modus

operandi pe toată durata cercetării.

Între dezavantaje se află faptul că o coordonare combinată vă

poate pune în faţa unor recomandări sau păreri ontologice

concurenţiale sau contradictorii şi a unei lipse de continuitate. E

posibil să apară probleme în cazul în care coordonatorii nu

împărtăşesc aceleaşi viziuni intelectuale sau în cazul în care cursul de

informaţii pe triunghiul coordonator 1 – aspirant – coordonator 2 este

obturat sau insuficient. Ca să evite aceste probleme cei trei

componenţi trebuie să se informeze reciproc despre tot ce este scris

deja, sugerat sau cercetat ca parte a proiectului.

Dizertaţia

Prea puţin s-a scris despre o temă cu o asemenea importanţă pentru

numeroşii aspiranţi emoţionaţi. Numită şi viva (în original, n.tr.)

dizertaţia este forma abreviată de la viva voce, care înseamnă „viu

grai”, sau în limbajul modern, o discuţie chiar agreabilă – dacă nu o

dezbatere aprinsă. Pentru doctorand este numele dat examenului

oral care marchează promovarea de la aspirant la scolastul consacrat

– asta în cazul în care treceţi cu succes de această probă. Acest final

e învăluit în mister pentru că (a) nu există o modalitate fixă de

desfăşurare, (b) pentru că practica diferă de la o facultate la alta şi

(c) pentru că există prea puţine informaţii publicate pe această temă.

Secţiunea de faţă a cărţii va prezenta câteva trăsături ale examinării

orale în Marea Britanie ca să vă faceţi o idee despre ce vă aşteaptă.

Mai întâi să abordăm dizertaţia în sine înainte să detaliez modul

în care se desfăşoară practic această probă.

* Scopul dizertaţiei este să le dea examinatorilor perilejul să

hotărască

dacă teza dumneavoastră a ajuns sau nu la nivelul cerut de

doctorat

133

şi să se asigure că lucrarea primită în formă scrisă vă aparţine cu

adevărat.

* Dizertaţia în Marea Britanie pare mai puţin impresionantă decît în

Suedia, Germania, Statele Unite şi în multe alte ţări unde

candidatul trebuie să-şi apere teza în faţa unui „oponent”, a unui

comitet numeros sau a publicului (uneori chiar în faţa tuturor

acestora laolaltă).

Raţiunea susţinerii orale în Marea Britanie este, de fapt, verificarea

cunoştinţelor şi a înţelegerii de către candidaţi a materialului pe care

l-au prezentat în formă scrisă. Unii privesc dizertaţia ca pe apărarea

unei lucrări scrise. În măsura în care acordaţi timp ca să justificaţi

anumite abordări sau metode din studiul dumenavoastră cred că

termenul „apărare” presupune o imagine a candidatului sub asediu,

accepţiune care nu consider că e utilă pentru înţelegerea dizertaţiei.

Nu există nici un motiv să nu vă bucuraţi de dizertaţie, dat fiind că

aceasta ar putea fi unica ocazie când doi oameni, în cazul de faţă doi

experţi din afara familiei şi a prietenilor, se vor implica sau ar trebui

să o facă cu entuziasm în munca dumenavoastră pe o perioadă mai

lungă de timp. Ca să avansaţi cât de cât şi să vă asiguraţi că o să vă

placă desfăşurarea susţinerii orale învăţaţi termenii cheie şi

terminologia asociată cu procesul de cercetare. Dacă stăpâniţi pe

deplin termenii, conceptele şi rolul lor în cercetare prezentate şi în

această carte este puţin probabil că veţi fi dezorientat de o întrebare

tehnică. Este un lucru important penru că, aşa cum voi arăta mai jos,

mulţi examinatori se concentrează pe concepte, metode,

metodologii, abordări şi pe cadrul teoretic al lucrării tocmai pentru că

le e dificil dacă nu chiar imposibil să ştie mai mult decât

dumneavoastră despre datele empirice prezentate în lucrare.

* Părerile diferă în legătură cu volumul cunoştinţelor pe care

trebuie să le aibă candidatul despre subiectele şi temele periferice

ale tezei. Dacă aţi procedat la o conspectare atentă a literaturii

tematice şi v-aţi ancorat lucrarea în dezbateri cuprinzătoare, puţin

porbabil să înfruntaţi dificultăţi majore. În cazul în care

134

examinatorii se îndepărtează de subiectul dizertaţiei prin întrebări

despre o temă favorită şi familiară lor faceţi în aşa fel încât să vă

referiţi la obiectivele propriei dumneavoastră teze. E o idee bună

să ţineţi minte temele cheie pe care dumneavoastră doriţi să le

discutaţi în timpul dizertaţiei.

* Momentul exact în care vă depuneţi teza trebuie stabilit împreună

cu coordonatorul lucrării. Înainte de predare, însă, trebuie să

treceţi în revistă cu mare atenţie întregul corp al lucrării şi să vă

asiguraţi că argumentaţia este coerentă şi consitentă pe tot

parcursul ei; asiguraţi-vă că analizaţi efectiv tot ce afirmaţi că veţi

aborda în introducere; să fiţi convinşi că secţiunea metodologică

este temeinică şi că aţi discutat atent abordarea, cazurile

menţionate, ş.a.m.d. De asemenea, nu uitaţi că va trebui aproape

sigur să motivaţi alegerea metodelor de cercetare şi abordarea

metodologică.

* Intraţi la susţinere cu o atitudine pozitivă. În toate examinările

premergătoare altcineva a formulat întrebările, dar de data

aceasta dumneavoastră sunteţi cel care a ales domeniul.

* În pregătirea examenului trebuie să citiţi cu atenţie întreaga

lucrare. În funcţie de genul de om care sunteţi puteţi sau să vă

faceţi notiţe detaliate sau, ceea ce e poate mai util, să alcătuiţi o

listă cu afirmaţiile principale ale tezei. Este nevoie să parcurgeţi

acest punctaj chiar în timpul examinării: care este contribuţia

tezei la scolastică în general? De ce aţi adus un anumit studiu de

caz? De ce aţi ales tocmai această abordare opusă uneia mai

ortodoxă? Cum aţi trata tema în mod diferit dacă ar fi să o luaţi de

la început? Ultima întrebare este ilustrativă pentru panta

educaţională abruptă pe care candidatul o parcurge în timpul

studiilor – ar trebui să fiţi mai înţelept decât la început şi nu în

ultimul rând mai agil în detectarea posibilelor obstacole şi căi

închise de cercetare. Mai presus de orice anticipaţi şi vizualizaţi

dizertaţia. Priviţi cu ochii minţii tipurile de întrebări şi pregătiţi-vă

răspunsurile. Fiţi cinstiţi cu dumenavoastră înşivă, identificaţi

135

punctele slabe ale tezei şi încercaţi să vă gândiţi la întrebările

incisive cărora va trebui să le faceţi faţă.

* Dacă timpul vă permite aţi putea să „simulaţi”dizertaţia cu

profesorii din propria facultate care au experienţă de examinatori

interni sau invitaţi (Phillips and Pugh,1994,140). Încercaţi cu

insistenţă ca profesorul coordonator să revadă întregul text

înainte de depunerea tezei, dat fiind că nu veţi mai fi în stare să

sesizaţi greşelile de tipar după ce aţi recitit textul de mai multe

ori. Acordaţi majoritatea timpului de pregătire răspunsurilor la

întrebările despre argumentele cheie (mai ales cele teoretice) nu

la detaliile faptice pentru că este greu să le anticipaţi pe cele la

care veţi fi chestionat – examinatorii vă vor trimite oricum la un

anumit număr de pagină în întrebările de caz. Modul în care veţi

face recapitularea pentru examen diferă frecvent de la un individ

la altul. Unii se hotărăsc să scrie note ample şi să le sublimeze

treptat prin memorarea unor argmente cheie. Alţii ştiu

argumentele cheie, abordarea teoretică şi raţiunea pentru care au

ales un anumit studiu de caz pentru că la asta s-au gândit ani de

zile. Oricare ar fi metoda aleasă, trebuie să vă cunoaşteţi teza pe

dinafară.

* La dizertaţie să vă luaţi în sala de susţinere un exemplar din teză

şi două pixuri. Unii folosesc ştraifuri de hârtie colorată, post-it ca

să marcheze anumite secţiuni importante. Sfatul meu este să nu

apelaţi la teză dacă nu vi se cere să clarificaţi ceva anume. Nu

trebuie să vă luaţi în examen notele folosite la revizuirea lucrării.

Actorii implicaţi şi esenţa dizertaţiei

136

Cine va examina la dizertaţie?

Comisia de examinare este formată, de obicei, dintr-un examinator

intern şi unul extern şi, eventual, un preşedinte (care nu trebuie să

fie expert în domeniu, dar trebuie să fie familiarizat cu reglementările

universitare pentru dizertaţii). Uneori coordonatorului i se permite să

asiste la examen (numai dacă doriţi), dar nu are dreptul să intervină

în nici un fel. Puteţi cere, la fel de bine, ca el să nu asiste.

Să începem cu preşedintele comisiei. Este persoana care

deschide examenul prin prezentarea examinatorului intern şi începe

discuţia cu o întrebare generalistă de genul „cu ce contribuie teza

dumneavoastră la literatura academică despre relaţiile germano-

polone”? Ar fi trebuit şi chiar ar fi fost necesar să pregătiţi întrebarea

despre „contribuţia academică” încă de acasă. În general nu este

bine să simulaţi întrebările, evitaţi mai ales să debitaţi răspunsul la o

anumită întrebare prin ceva pregătit în prealabil ca răspuns la o altă

întrebare. Dacă nu există un conducător al comisiei, atunci

examinatorul intern va fi, foarte probabil, cel care va face

prezentările de deschidere a examenului.

Examinatorul extern este ales, de obicei, pentru că este o

somitate în domeniu şi nu este implicat în nici un fel în elaborarea

tezei, nici măcar prin citirea ciornelor de capitole sau prin

comentarea ideilor centrale.

Examinatorul intern este foarte posibil să provină de la propria

facultate, departament sau şcoală fără să vă fie superior direct, dar

care lucrează într-un domeniu apropiat celui în care are loc dizertaţia.

Misiunea sa este, în termeni generali vorbind, să examineze teza, dar

şi să-l susţină pe candidat. Dar nu este întotdeauna aşa; s-au întâlnit

şi situaţii în care unul dintre examinatori încerca să-l impresioneze pe

celălalt. Într-un asemenea scenariu, concetraţi-vă pur şi simplu pe

explicarea tezei.

S-ar putea să fiţi informat cine este examinatorul extern şi cred

că sunt utile câteva cuvinte de avertizare. Nu porniţi de la ideea că

numele sonore din domeniul dumneavoastră ar fi persoanele cele

137

mai nimerite să vă verifice teza. În primul rând s-ar putea ca

„legendele vii” să nu aibă timp; în al doilea rând, s-ar putea să aibă o

anumită abordare a temei dumneavoastră şi să nu agreeze modul de

tratare „inovatoare”; în al treilea rând, veţi fi apreciat după

rezultatele dizertaţiei şi nu după poziţia sau prestigiul examinatorului

extern. Este mult mai bine să promovaţi susţinerea orală decât să

pierdeţi examenul în faţa unui profesor extern celebru. Cele două

avantaje ale examinatorului de elită sunt că eli ar putea fi util în

abordarea editorilor în perspectiva publicării tezei şi pot arbitra

cererile de angajare univeristară. În fine, nu exageraţi citând un

anumit profesor – sau cum sugerează Phillips şi Pugh – nu citaţi un

autor dacă aţi aflat că urmează să fie examinatorul extern. Nici nu

trebuie să vă asiguraţi că figurează abuziv în bibliografie (Phillips and

Pugh,1994,138); sunt de acord cu Peter Burnham că e puţin probabil

ca examinatorii externi să fie impresionaţi de o asemenea tactică,

mai ales dacă lucrările citate nu sunt absolut cruciale în dezbaterile

cheie ale tezei (veyi Burnham,1997,194). Pe de altă parte trebuie

neapărat să consultaţi lucrările publicate ale examinatorului extern

ca să cunoaşteţi argumentele pe care acesta sau aceasta le-a

elaborat ca să anticipaţi şi să evitaţi confruntări necugetate care ar

putea degenera în transformarea lucrărilor respective în tema

centrală a examinării.

Care este procedura de desfăşurare a unei dizertaţii?

Odată ce aţi depus lucrarea la universitate este răspunderea acesteia

să o timită atât examinatorului extern cât şi celui intern. Aveţi de

aşteptat cam două-trei luni înainte ca să fie programată dizertaţia.

Fiecare examinator scrie câte un referat despre teză în conformitate

cu cerinţele universităţii şi apoi le schimbă între ei şi-şi spun părerea

în ziua dizertaţiei. Examinatorii buni, discută apoi formatul dizertaţiei

şi modul de repartizare a întrebărilor, conferind astfel o structură

unitară procesului în sine. Pe parcursul dizertaţiei propriuzise, care

durează între o oră şi jumătate şi maximum trei ore, examinatorul

138

extern conduce examenul. Cuvântul final , dacă aţi trecut, dacă aţi

eşuat sau trebuie să revedeţi lucrarea îl are examinatorul extern şi

nu cel intern sau preşedintele.

Ce urmăresc examinatorii în timpul dizertaţiei?

Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să verificaţi regulamentul

universităţii, deoarece acesta poate să difere de sfaturile oferite aici.

Teza dumneavoastră trebuie să aibă un anumit volum, de obicei între

70.000 şi 80.000 de cuvinte fără notele de subsol şi bibliografie şi

examinatorii pot „răsturna” lucrarea, adică pot cere să o revedeţi şi

să o prezentaţi din nou, dacă ea depăşeşte excesiv limitele stabilite

de universitate. Teza trebuie să se conformeze anumitor convenţii de

prezentare, format, sistem de referinţă, stipulate şi acestea în

reglementările universitare, disponibile, de obicei, în biblioteca

principală.

Un factor mult mai serios pe care-l vor cerceta examinatorii este

racordarea lucrării la literatura relevantă din domeniul ales. Dacă aţi

efectuat o conspectare temeinică a acesteia nu există nici o

problemă, cu condiţia să fi ales lucrările cele mai relevante. O altă

întrebare s-ar putea referi la zona sau perioada pe care aţi ales-o în

studiul dumenavoastră. Dacă ne întoarcem la exemplul germano-

polon, s-ar putea ca unul dintre examinatori să argumenteze că ar fi

fost mai nimerită analizarea unei perioade mai îndelungate. Sau să

susţină că ar fi trebuit inclusă o altă ţară în studiu ca să-i dea o

relevanţă mai cuprinzătoare. Acesta este motivul pentru care trebuie

să reviziuţi în minte acest tip de întrebări când vă pregătiţi pentru

dizertaţie.

O zonă specială de atenţie este metodologia. Multe dintre

dezbaterile menţionate mai sus sunt deosebit de relevante aici, de

exemplu cele referitoare la cercetarea calitativă şi cantitativă,

problema obiectivităţii surselor, noţiunea de triunghiulare, relevanţa

abordării (teoretice) pentru secţiunea empirică a lucrării şi stăpânirea

premiselor ontologice şi epistemologice ale abordării adoptate. Aşa

139

cum am sugerat mai sus, examinatorii tind să meargă direct la

această secţiune pentru că este crucială pentru înţelegerea tezei şi a

iniţierii dumneavoastră în materie. Examinatorii cunosc, de obicei,

mai puţin decît autorul lucrării datele empirice, altfel teza

dumneavoastră nu va fi considerată suficient de originală. Trebuie să

găsiţi un echilibru între capacitatea de a justifica elementele propriei

metodologii şi cea de a vă apăra. Această ultimă ipostază poate să vă

blocheze sau să vă jignească. Aşteptaţi-vă la aprecieri abrupte de

genul „am mari rezerve în legătură cu limitările pe care le-aţi operat

asupra datelor empirice”. Revin, ca şi în procesul de cercetare, nu vă

lăsaţi impresionaţi, gândiţi-vă la ceea ce vi se spune înainte să daţi

un răspuns. Reveniţi cu atenţie la motivarea alegerii metodelor şi

surselor şi la motivele pentru care consideraţi că datele nu sunt

limitate. Dacă veniţi cu lecţia învîţată şi cunoaşteţi argumentele ce ar

putea fi folosite împotriva aplicării, să zicem, a metodei unui singur

studiu de caz veţi fi în stare să discutaţi rezervele examinatorului.

Aveţi nevoie de o argumentaţie solidă a cercetării originale din

teza dumenavoastră, deoarece aceasta este o altă zonă asupra

căreia este foarte probabil să se concentreze examniatorii, atâta timp

cât acesta este cel mai cuprinzător element dintre cerinţele pentru

obţinerea doctoratului. Reglementările propriei universităţi fac referiri

la condiţia ca orice teză „să aducă o contribuţie substanţială în

domeniul cunoaşterii, ceea ce, altfel spus, însemană să fi întreprins o

cercetare originală pe o temă dată şi să o fi încadrat temeinic în

„cunoştinţele existente” dintr-un anumit domeniu (i.e. date sau

interpretări noi ale unei premise consacrate. Vez Silverman,200,

capitolul 4, pentru explorare completă a originalităţii în cercetare).

Este nevoie, totodată, să fi prezentat o argumentaţie structurată şi

logică în care să fie integrat acest nou material. Dacă aţi reuşit să

îndepliniţi cele de mai sus este posibil ca examinatorii să recomande

publicarea unor extrase sau a întregii lucrări.

Aş dori să precizez câteva lucruri referitoare la întrebarea din

timpul dizertaţiei:

140

* nu vă retrageţi în apărare, ci încercaţi să vă gândiţi la întrebările

care vi se pun, indiferent de modul în care sunt formulate.

Examinatorii sunt mult mai impreisonaţi de cineva care poate să

accepte critici sau sugestii generale decât de persoane care se

consideră atît de impecabile încât abordarea lor este mai presus

de orice judecată. Aveţi nevoie de o apreciere echilibrată a ceea

ce puteţi şi nu puteţi să acceptaţi în timpul dizertaţiei. Evident, la

întrebările referitoare la originalitatea tezei şi la contribuţia ei

penru cunoaştere în general nu trebuie să cedaţi prea mult, dat

fiind că aceste două componente sunt ersenţiale pentru obţinerea

efectivă a doctoratului. Cedând în zone în care aţi fi putut să

faceţi ceva diferit şi chiar mai bine decât aţi făcut-o este o

mişcare sigură cu condiţia să fiţi sigur că teza dumneavoastră, aşa

cum se prezintă, este suficient de bună ca să poată fi admisă.

* Ascultaţi foarte atent întrebările examinatorilor, cereţi să vi se

repete

întrebarea dacă n-aţi înţeles-o pe deplin. Stăpâniţi foarte bine

definiţiile conceptelor folosite în lucrare şi fiţi pregătiţi să le

dezbateţi.

* Mai presus de orice, evitaţi să cădeţi într-un monolog prelung care

nu are nimic sau aproape nimic de-a face cu întrebarea iniţială ce

v-a fost adresată.

Cum se poate încheia dizertaţia

În principiu există şase moduri în care se poate încheia examinarea

orală: cu trei dintre ele vă puteţi împăca; celelate trei e bine să le

evitaţi.

1. Teza este acceptată de la bun început fără corective sau

modificări. Aşa ceva se întâmplă extrem de rar şi depinde de mai

multe condiţii: în primul şi cel mai evident rând intervine calitatea

tezei; în al doilea rând este vorba de examinatori. Ei ar putea

141

trece peste câteva greşeli tipografice ca să încheie mai repede

sau pur şi simplu pentru că au găsit teza minunată.

2. Teza este acceptată, dar vi se solicită câteva modificări minore.

Aceste corecturi ţin adesea de modul de paginare sau presupun

eliminarea unor inexactităţi cum ar fi date, nume, note de subsol

sau trimiteri bibliografice. De obicei toate pot fi rezolvate în numai

câteva săptămâni. Teza corectată este revăzută doar de

examinatorul intern.

3. Teza este acceptată cu condiţia unor modificări majore. În

asemenea situaţie teza va fi prezentată din nou într-o perioadă de

timp convenită, după revederea textului în conformitate cu

sugestiile examinatorilor. Este o practică în creştere din cauză că

aspiranţii trăiesc sub o presiune enormă provocată de condiţia de

a termina doctoratul în trei ani. Dacă se întâmplă să ajungeţi în

această situaţie asiguraţi-vă că primiţi detalii foarte precise

despre modificările cerute, ca să aveţi un „ghid” după care să

lucraţi. Atât examinatorul extern cât şi cel intern trebuie să

verifice dacă aţi efetuat corecturile necesare pentru obţinerea

doctoratului.

4. Teza este amânată. Ceea ce înseamnă că trebuie să o revizuiţi

temeinic ţinând cont de criticile examinatorilor şi să o prezentaţi

din nou, de obicei la un an de la dizertaţie. Va trebui să susţineţi o

nouă dizertaţie ca să-i convingeţi pe examinatori.

5. Teza este considerată drept insuficientă pentru obţinerea

doctoratului sau vi se oferă doar titlul de master în locul celui de

doctor. Iată o situaţie care trebuie evitată! Diferenţa dintre

masterat şi doctorat se regăseşte în cercetarea originală din teză

şi în efectul şi gradul de integrare în literatura scolastică

existentă. Verificaţi regulamentul universităţii proprii pentru

definirea exactă a diferenţelor dintre cele două titluri.

6. Teza este respinsă. Este o situaţie foarte rar întâlnită şi există

proceduri prin care aspiranţii pot recurge la apel împotriva acestei

hotărâri sau a oricărei alte evaluări.

142

După dizertaţie vi se cere să părăsiţi sala de examinare zece-

douăzeci de minute, timp în care examinatorii hotărăsc rezultatul în

condiţiile în care nu v-au şi informat chiar de la sfărşitul dizertaţiei

(dacă nu au făcut-o şi nu vă spun nimic nu trebuie să consideraţi

acesta un semn negativ). Ei schiţează referatul comun prin care se

opresc la una din cele şase posibilităţi enumerate mai sus. De îndată

ce aţi trecut cu succes susţinerea orală, după corecturi, dacă există,

este o practică răspândită să folosiţi imediat titlul de „doctor”, deşi

oficial ar trebui să aşteptaţi până la confirmarea titlului într-un

ceremonial aparte. În marea majoritate a cazurilor, la scurt timp după

dizertaţie se obişnuieşte să ieţiţi la o masă sau la un pahar cu

examinatorii.

Procesul redactării tezei de doctorat

Următoarea secţiune îşi propune să fie un ghid rapid în redactarea

tezei. La sfârşitul capitolului am inclus o selecţie din literatura

tematică existenă care tratează mult mai amănunţit teme cum ar fi

stilul, limbajul, punctuaţia. Aici am conturat câteva dintre aspectele

cele mai pertinente ale strategiei redactării lucrării.

Există mai multe feluri de „scriitură”. Între cele mai importante

sunt:

* scrierea notelor

* schiţarea capitolelor

* scrierea unor comunicări pentru conferinţe, simpozioane şi

seminarii

* redactarea finală a tezei

* aşa-numitul studiu de „rezumat”

Scrierea şi rescrierea ciornei

143

Scrierea mai multor ciorne ale lucrării este o parte esenţială a construirii tezei

finale. De-a lungul întregului proces de cercetare stilul şi abilitatea de a vă

exprima în scris trebuie să se dezvolte şi să se îmbunătăţească, astfel încât,

până în al treilea an ciorna primului capitol, scrisă cânva în primul trimestru

să fie de nerecunosct chiar pentru dumneavoastră, autorul ei. Ca să

progresaţi trebuie să scrieţi mereu. Cea mai bună cale posibilă de dezvoltare

rapidă a exprimării în scris şi a redactării tezei este să vă aşterneţi pe hârtie

ideile şi să prezentaţi capitolul/fragmentul seniorilor şi

coordonatorului/coordonatorilor. Procesul creării tezei se împlineşte prin

interacţiunea ideilor şi nu prin simpla cantonare în propria activitate până

când lucrarea este „perfectă”. Cu cât recepţionaţi mai multe reacţii şi critici

constructive cu atât progresaţi mai repede. Înainte de a supune atenţiei

coordonatorului fragmente din cercetare verificaţi-le cu atenţie, redactaţi

textul şi, dacă e posibili, daţi-l să-l citească o persoană mai experimentată

sau unui prieten. Aceştia nu trebuie să fie neapărat cunoscători în profunzime

ai temei dumneavoastră, ci mai curând oameni care pot să vă ajute în

verificarea modului de exprimare, a clarităţii şi coerenţei lui. Strategia „scrie-

citeşte-rescrie-citeşte-dă-i unui prieten să citească” vă va da sigurnaţa că

lucrarea dumneavostră ajunge la coordonator într-o formulare clară, uşor de

citit, ceea ce îi va permite acestuia să acorde maximum de atenţie

conţinutului şi să nu fie nevoit să se concentreze asupra unor exprimări

sărăcăcioase, a unor greşeli gramaticale sau de ortografie.

Natura refelxivă a cercetării, în special a procesului de redactare este

sintetizat de Blaxter et al., când sugerează:

Prezentarea în scris a cercetării trebuie să înceapă din prima fază a

acesteia şi ar trebui să devină o activitate continuă şi regulată. Pentru cel

din afara lumii scolastice sau un „civil” scrierea academică pare ciudată,

dificilă, inaccesibilă şi neinteresantă. Pentru ca lucrurile să stea şi mai rău,

puţini dintre cei cărora le ceri sfatul vor recunoaşte că nu au nimic util de

spus, aşa că o abordare neselctivă a căutării unor păreri din partea unui

lector luat la întâmplare va aduce o ploaie de îndrumări îndoilenice, bine

intenţionate, ce s-ar putea încheia cu o furtună de critici pozitive total

144

distructive. Ţineţi minte, că pentru cei mai mulţi oameni noţiunea unei

scrieri elevate înseamnă un articol de 500 de cuvinte într-un ziar de

dimensiuni mari sau într-o revistă cum e The Economist, sau într-un

manual didactic. Pentru scrierea academică nu există ghiduri sau modele

adecvate.

Comunicări

Scrierea unor comunicări pentru conferinţe sau colocvii reprezintă o sarcină

complet diferită pentru că subiectul este limitat, de obicei, şi mult mai scurt

decât un capitol din teza de doctorat. În timp ce acesta din urmă trebuie să

aibă legătură cu precedentul şi următorul capitol, comunicarea pentru o

conferinţa sau un seminar este independentă. Este recomandabil, însă, ca ea

să poată fi „reciclată” în aşa fel încât să permită încorporarea ei în teza finală

într-o măsură cât mai mare.

Sarcina de a scrie o astfel de comunicare este o practică foarte bună

pentru cercetătorul neexperimentat deoarece obligă la construirea unui

argument „compact” cu cuvinte mai puţine decât în cazul capitolelor dintr-o

teză. Puteţi folosi asemenea experienţe ca să vă revedeţi munca cu scopul

de a elimina repetiţiile - nu şi pe cele necesare – perfecţionând definirea

conceptelor pe care le folosiţi şi consolidând argumentaţia. Principalul scop

este să vă asiguraţi că orientaţi orice lucrare destinată prezentării într-o

conferinţă sau seminar spre tema sau abordarea pe care aţi ales-o.

Strategii de redactare

Strategia de redactare pe care o adoptaţi poate fi generată de preferinţele

personale sau de experienţele precedente. Aşa cum nu există o singură

formă de examinare orală, tot aşa nu există o strategie unică de succes

pentru teza de doctorat. Puteţi să faceţi două lucruri foarte importante:

145

* nu concepeţi faza de rezumare ca pe o etapă separată de procesul de

cercetare în general

* nu faceţi greşala să vă ataşaţi de propria muncă – oricât de intensă şi

grea –

pe o perioadă prea lungă.

Primul lucru demn de remarcat este că scrisul devine un proces continuu care

începe în primul minut în care v-aţi înscris la doctorat. Şi mai bine este să

începeţi chiar mai devreme! Pentru masterat sau doctorat trebuie să

elaboraţi o propunere de cercetare. Aceasta marchează începutul elaborării

unei teze de absolvire.

Parcurgerea literaturii tematice este o modalitate foarte bună pentru

începerea redactării lucrării finale. Nu există punct de plecare mai bun,

pentru că trebuie să citiţi multe texte înainte să vă apucaţi de treabă şi aveţi

nevoie să integraţi abordarea proprie în cunoaşterea existentă sau să găsiţi o

cale nouă. Ţinând cont de sfaturile din capitolul 3 – să nu alcătuiţi doar o

bibliografie adnotată cu impresii de lectură – ar trebui să începeţi cât mai

curând posibil să vă consemnaţi argumentele, dezbaterile şi textele

relevante. Conspectarea literaturii tematice va deveni, în cele din urmă, o

secţiune importantă a tezei dumneavoastră. Dacă vă puteţi construi

conspectele pe categorii cuprinzătoare şi adecvate veţi fi în măsură să

adăugaţi noi lucrări şi opinii pe măsură ce le întâlniţi, fără să trebuiască să

rescrieţi întregul conspect.

Nu-i uitaţi niciodată pe ascultătorii sau cititorii lucrărilor dumenavoastră.

Sigur că da, scrieţi pentru coordonator, dar dincolo de asta trebuie să vă

imaginaţi că există un cititor care nu e expert absolut; pentru un asemenea

destinatar folosirea frecventă a unor termeni şi concepte fără explicarea lor

este pur şi simplu o practică greşită. Alegeţi fraze, propoziţii, paragrafe şi un

stil clar, concis opus prozei complexe cu multe propoziţii subordonate şi nu vă

feriţi de repetiţiile din text. Trebuie să ajungeţi la un echilibru între repetiţia

plictisitoare care nu aduce nimic nou argumentaţiei şi, spre exeplu,

observaţiile recurente care pun faptele în context şi leagă munca empirică de

cadrul conceptual. Nu uitaţi, ideea este să-i ajutaţi pe oameni să urmărească

146

o argumentaţie bine întemeiată, exprimată clar, nu să-i ameţiţi şi să-i

contrariaţi printr-un jargon ezoteric. Acesta din urmă nu este decât o

demostraţie banală practicată de unii autori ca să mascheze faptul că nu prea

au multe lucruri valoroase de spus.

Să ţineţi minte totdeauna că teza este o lucrare scolastică specializată.

În ea nu prea există loc pentru dezinvoltură şi cascadorii intelectuale: lumea

vă va judeca personalitatea cu alte măsuri decât uşurinţa stilului de autor în

forma literară cea mai specializată. Propuneţi-vă să stăpâniţi idiomul

academic. Ca să simţiţi varietatea de stiluri pe care le folosesc aspiranţii în

dizertaţii şi teze uitaţi-vă în biblioteca principală universitară la lucrările finale

ale altora.

Unii aspiranţi găsesc că le e greu să se acomodeze cu bogăţia de

material empiric pe care-l adună în timpul muncii de teren. Trebuie să

încercaţi să controlaţi materialul empiric pe măsură ce progresaţi, altfel vă

veţi „îneca” în el pur şi simplu. Dacă chiar vă pomeniţi în faţa unor vrafuri de

pagini şi nu ştiţi de unde să începeţi una dintre strategii este să scrieţi patru-

cinci capitole într-un stil telegrafic, fiecare nu mai lung de zece pagini, să

zicem, făcând o listă a principalelor argumente prezentate şi a surselor pe

care le-aţi folosit. Astfel puteţi reveni iar şi iar asupra secţiunilor sau

capitolelor respective anternând şi meterialul empiric adunat. Nu uitaţi, orice

date folosiţi asigura-ţi-vă că trimiterile sunt puse în ordine din prima zi de

lucru (vezi capitolul2 pentru mai multe precizări despre referinţe/trimiteri),

pentru că referinţele inexacte pot duce la întârzieri serioase şi la acuzaţii de

plagiat (vezi mai jos).

Structura

Când scrieţi o lucrare de cercetare mai lungă acordaţi o atenţie specială

structurii ei. Dacă puneţi în faţa examinatorilor o lucrare lungă, împăştiată şi

147

ilogică veţi da greş, chair dacă prin conţinut ea aduce dezvăluiri empirice

minunate. Dacă datele empirice nu au o legătură evidentă şi precisă cu

interogaţiile de cercetare sau cu ipotezele de lucru va fi greu să aflaţi care

este, de fapt, contribuţia personală la cercetare. Cea mai bună metodă de

dezvoltare a unei structuri robuste în teza şi în argumentaţia proprie este să

faceţi un plan al tezei, să stabiliţi titlurile capitolelor şi subcapitolelor. Acestea

se vor modifica, fără îndoială, sau îşi vor schimba locul pe măsură ce trece

timpul, dar, cert este că trebuie să concepeţi şi să urmăriţi o traiectorie a

procesului de redactare (vezi Delamont et al., 1999, 119-20, pentru o

exemplificare mai bună). Este biune să includeţi datele calendaristice până la

care vreţi să terminaţi anumite secţiuni, titlurile acestora şi lungimea fiecărui

text, o operaţiune necesară, date fiind restricţiile de dimensiuni ale unei teze

moderne de doctorat (de obicei cam 80.000 de cuvinte).

Este bine să începeţi fiecare capitol cu un scurt rezumat al

argumentelor pe care le conţine. Acesta vă forţează să reduceţi la maximum

motivaţia şi să vă daţi seama dacă expunerea este logică. Veţi descoperi,

probabil, că în versiunea finală aceste rezumate vor fi scrise ultimele, dar

pentru început ele slujesc ca o modalitate de structurare a tezei (vezi van

Evera, 1997,107). Asiguraţi-vă că dispuneţi de suficiente repere în interiorul

capitolelor, dar mai ales la sfârşitul acestora, care să indice „direcţia în care

se îndreaptă argumentaţia sau discursul dumneavoastră”(Fairbairn and

Winch,2000,77). Este util să-i indicaţi cititorului legătura evidentă dintre un

capitol şi altul.

Un mod simplu dar extrem de eficient în structurarea scrierii este

alocarea câte unui dosar pentru fiecare capitol. În el adunaţi materialul

relevant pentru capitolul respectiv. După ce l-aţi analizat şi aţi marcat

pasajele şi secţiunile specifice vă puteţi apuca să transferaţi informaţiile din

dosare în secţiunile şi subsecţiunile planului de teză. În această etapă ideea

este să translaţi informaţiile pur şi simplu şi nu trebuie să vă apucaţi să scrieţi

o proză frumoasă. Există anumite avantaje psihologice când o să descoperiţi

că scade cantitatea de material empiric adunat pentru fiecare capitol. De

îndată ce aţi adăugat toate informaţiile relevante pentru o anumită secţiune

sau pentru un capitol anume puteţi să porniţi în procesul atât de plăcut

„scrie-citeşte-redactează-reciteşte-re-redactează”. De fiecare dată când

148

parcurgeţi acest ciclu obţineţi un produs ceva mai bun. După mai multe

amendamente, ca răspuns la cerinţele profesorilor desemnaţi şi, în cele din

urmă, ale propunerilor coordonatorului / coordonatorilor secţiunea sau

capitolul respectiv poate fi pus de-o parte.

Publicarea: documente de lucru, jurnale şi cărţi

Ca în majoritatea secţiunilor din acest capitol, cele ce urmează vă oferă doar

nişte repere într-un proces care are variaţiuni ample între limitele

disciplinare. Intenţia mea este să mă concentrez asupra unor chestiuni

cuprinzătoare şi fundamentale care se sunt relevante de obicei pentru

majoritatea zonelor acoperite de subiectele din ştiinţele sociale.

Documente de lucru şi jurnale

Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să verificaţi dacă facultatea sau

centrul universitar are o serie de buletine informative pentru că acestea oferă

un loc ideal pentru publicările de debut. Buletinele informative pot avea o

mare răspândire în lumea universitară şi pot declanşa reacţii ample din

partea unor prieteni, a superiorilor şi a membrilor corpului academic. Este şi

locul în care găsiţi colecţii electronice care pot fi descărcate de pe website-ul

facultăţii. Buletinul informativ poate fi considerat un prim pas pe calea

publicării unui articol de revistă: după ce aţi primit reacţii şi aţi rafinat şi

definitivat termenii şi conceptele lucrării veţi realiza un articol cu mult mai

bun decât lucrarea de la care aţi pornit.

Solicitaţi sfatul coordonatorului de lucrare sau al altor membri ai corpului

profesoral din facultate ca să aflaţi spre care revistă să vă îndreptaţi cu

lucrarea revizuită şi actualizată. În cazul revistelor generaliste trece destul de

mult timp între depunerea unui articol şi apariţia lui, uneori poate fi vorba de

149

ani întregi – categoric o perspectivă de nedorit pentu un doctorand. O idee

mult mai bună este să căutaţi o revistă specializată – neapărat de cel mai

înalt prestigiu – din propria zonă de studiu, deorece este mult mai probabil că

aceasta va publica materialul unui doctorand care are legătură directă cu o

anumită specializare. Este răspândit şi perfect acceptabil demersul să vă

publicaţi rezultatele cercetării într-un articol scris împreună cu alţi colegi mai

experimentaţi. De fapt, este mai bine să fii al doilea autor al unui articol bun

dintr-o revistă de înaltă ţinuă decât unicul autor al unui articol modest într-o

publicaţie la fel de modestă.

Oriunde v-aţi trimite materialul, mai întâi „cercetaţi terenul” şi

familiarizaţi-vă cu stilul publicaţiei respective, cu punctele sale de interes,

structura şi conţinutul său consultând ediţiile precedente (vezi Lunt and

Davidson,2000, pentru abordarea aprofundată a publicării în reviste).

În ierarhia evaluării academice un articol într-o revistă de referinţă

contează mai mult decât un capitol dintr-o carte cu mai mulţi autori. Cu toate

acestea numai un tânăr cercetător cu foarte multă încredere în sine ar refuza

să participe la o asemenea lucrare; majoritatea ar accepta în mod firesc

şansa de a se face cunoscut mai bine în domeniul ales. Cărţile cu mai mulţi

autori îşi au adesea originile în conferinţe şi şansa de a fi invitat să participaţi

va creşte dacă-i lăsaţi potenţialului editor impresia de entuziasm, eficienţă şi

punctualitate. N-ar fi rău să vă asiguraţi sprijinul coordonatorului şi al unor

colegi binevoitori mai experimentaţi care să susţină includerea în volumul

colectiv a contribuţiei dumneavoastră. Unii doctoranzi mai întreprinzători au

compilat împreună propriile lor volume (vezi „Cărţi”, în continuare).

În general editorii de reviste şi cărţi cu un colectiv de autori caută lucrări

clar structurate şi bine argumentate. Dacă aţi reuşit să identificaţi o „nişă”

neacoperită în literatura temei proprii aceasta poate fi tema ideală în jurul

căreia să vă construiţi articolul. Puteţi să vă inspiraţi şi să folosiţi conspectele

din literatura tematică pe care le-aţi întocmit ca o dovadă a modului în care

au argumentat alţii tema şi nu ca o manevră de evidenţiere a unor abordări

precedente eronate. Coordonatorul ar trebui să vă poată îndruma asupra

conţinutului şi structurii articolului pe care aţi dori să-l propuneţi spre

publicare.

150

Cărţi

În perspectiva angajării în lumea academică este incredibil de util să vă

publicaţi teza de doctorat. Perioada petrecută gândind, cercetând şi

redactând teza de doctorat este perioada cea mai lungă, cea mai puţin

tulburată de cercetare pură de care vă veţi bucura vreodată. Iată de ce ar fi

păcat să nu publicaţi rezultatele ei într-o formă sau alta. Examinatorul extern

de la susţinerea orală este, în multe cazuri cel care vă poate sfătui în legătură

cu posibilităţile de publicare, evident, cu condiţia să fi fost mulţumit/ă de

lucrarea de doctorat pe care aţi susţinut-o. În ziua de azi a devenit tot mai

greu să fie publicate monografiile specializate de doctorat pentru că editorii

se feresc de ele şi caută manuscrise gen manuale care pot să aibă o vânzare

mai bună. Cu toate acestea merită să depuneţi eforturi ca să puteţi publica o

carte bazată pe lucrarea de doctorat.

Cea mai bună strategie ar fi să publicaţi unul sau două articole din

manuscris înainte de tipărirea în volum. Dacă ar fi să publicaţi mai multe

capitole începeţi să vă reduceţi şansele să mai găsiţi pe cineva care ar vrea

să producă şi, cu atât mai puţin, să cumpere cartea. Lucrările academice şi

monografiile sunt scoase de edituri specializate sau în secţiuni de profil ale

editurilor generaliste. Aceste lucrări sunt publicate adesea în serii deschise

editorial de unul, doi sau trei scolaşti iluştri de cele mai multe ori,

recomandaţi de un consiliu sau o comisie editorială formată cam din

doisprezece savanţi de mare autoritate. Şansele de a fi acceptat de către

editor cresc enorm dacă sunteţi confirmat/ă de o serie de editori sau membri

ai consiliului editorial. Aici poate să vă ajute coordonatorul – dacă aveţi

norocul ca el/ea să fie una dintre persoanele importante; dacă nu, poate că

ştie cel puţin pe unul sau mai mulţi membri ai consiliului. Cercetaţi aceste

legături posibile. Asiguraţi-vă că veţi afla când va vizita editorul facultatea la

care aţi obţinut doctoratul; când aveţi planul cărţii (vezi mai jos) aranjaţi o

întâlnire cu acesta.

151

Mergeţi să-i cunoaşteţi pe editori şi colecţiile din domeniul

dumenavoastră. Căutaţi în străinătate – multe, poate chiar majoritatea

cărţilor în limba engleză nu sunt publicate de editori britanici. Statele Unite

sunt gazda celei mai mari comunităţi academice din lume, se laudă cu sute

de editori academici, inclusiv cu zeci de tipografii universitare. Amintiţi-vă că

lucrările scolastice în limba engleză sunt publicate în toate ţările din nord-

vestul Europei ca şi în toate ţările anglofone, cum este şi firesc. Trebuie să

urmăriţi să vă familiarizaţi cu toţi producătorii de carte din domeniul

dumneavoastră – să examinaţi primele pagini („preliminarele”) ale cărţilor din

secţiunea care vă interesează a bibliotecii facultăţii, consultaţi cataloagele

editurilor, navigaţi pe net, notaţi-vă totdeauna numele şi adersa editorului

oricărei cărţi pe care o citaţi sau o găsiţi în alte bibliografii. Cele trei cărţi de

referinţă preţioase pentru orice autor aspirant la lumea academică sunt

Nomenclatorul Asociaţiei Tipografiilor Universitare Americane (AAUP –

Association of American University Presses Directory) publicată de către

Chicago University Press, Piaţa Literară – The Literary Market Place(pentru

editorii nord-americani) şi Piaţa Literară Internaţională– International Literary

Market Place (pentru restul lumii), ambele scoase de Bowker. Nomenclatorul

AAUP este ridicol de ieftin: orice bibliotecă academică trebuie să aibă o ediţie

recentă; cărţile publicate de Bowker sunt uriaşe şi la fel este şi preţul lor.

In majoritatea timpului producătorii de carte îşi bazează primele şi cele

mai importante decizii (respingem cartea acum sau îi dăm o sansă) pe

planurile editoriale (numite şi proiecţii, propuneri sau sinopsisuri). Ei nu

primesc cu bucurie şi nu obişnuiesc să citească teze nesolicitate. Majoritatea

editorilor academici declară că nu vor să publice teze sau volume compilate.

Cu toate acestea listele editorilor academici continuă să prezinte cărţi cu mai

mulţi autori şi cărţi bazate în mare măsură pe teze de doctorat. Autorii sau

compilatorii acestor volume au creat o breşă plasând în faţa editorului un

rezumat academic bun, detaliat, adaptat profilului editurii. Orice editor din

mediul academic o să vă spună, dacă vă deranjaţi să-l întrebaţi, ce aşteaptă

de la rezumatul unei cărţi. Aflaţi din catalog sau din pagina de web, sau de la

reprezentant, în dialog direct sau prin e-mail care sunt aceste preferinţe şi

urmaţi-le.

152

În general vorbind, manuscrisul de doctorat e conceput în alt scop decât

o carte şi s-ar putea să conţină în mod justificat multiple repetiţii, reafirmarea

constantă a ipotezei centrale, totul în interiorul unei structuri destinate tezei

doctorale. De obicei editorii vor ca secţiunea asupra căreia aţi asudat din

greu, capitolul teoretic, să fie redus, simplificat şi făcut mai plăcut pentru

lectură. Pentru o abordare mai cuprinzătoare a altor lucrări publicate ei caută

menţiuni şi paragrafe nu citate ca parte a extinderii modului de tratare.

Majoritatea editorilor au o anumită propunere de format de carte care poate

fi accesat pe web de obicei şi în care vă puteţi încadra ideile. Obţineţi un

formular de ofertă şi studiaţi întrebările avansate de editor. Fiţi gata să

demonstraţi câteva lucruri, inclusiv motivele pentru care cartea

dumenavoastră este atâ de mare, care este piaţa pentru ea (i.e. oamenii care

o vor citi cel mai probabi) şi cum se deosebeşte ea de alte cărţi pe aceeaşi

temă aflate deja în librării.

Etică şi plagiat în cercetare

Etica

Etica influenţează toate formele de cercetare socială. Cercetătorul are un set

de principii morale care-l ghidează în alegerea comportamentului faţă de

teme ca anonimitatea, confidenţialitatea, legalitatea, profesionalismul şi

dreptul la viaţa privată când are de-a face cu oamenii pe care-i studiază

(Blaxter et al.,1997,148). În calitate de cercetător aveţi obligaţia să-i

respectaţi pe cei care-i studiaţi şi trebuie, în primul rînd, să le cereţi

permisiunea explicită să o faceţi şi să prezentaţi foarte clar modul în care

intenţionaţi să culegeţi, să analizaţi şi să disemniaţi datele pe care le veţi

obţine în urma discuţiilor şi a observării lor.

Există câteva organizaţii profesionale care au avansat coduri etice

explicite pentru cercetători (pentru adresele de web vezi Bryman,2001,476).

Acestea pot fi un punct de plecare util pentru noii cercetători, pentru că tema

153

eticii nu este clar definită atâta timp cât comportamentul etic al unuia nu

este acelaşi cu al altuia. Deşi s-ar putea să consideraţi că etica nu are un rol

prea mare în cercetarea dumneavoastră, chiar trebuie să vă gândiţi la câteva

lucruri, mai ales dacă intenţionaţi să lucraţi cu metode calitative, pentru că:

În măsura în care cercetarea socială pătrunde mai mult sau mai puţin în

vieţile oamenilor cercetarea calitativă chiar se bagă în existenţa celor

studiaţi. O parte a cercetării calitative se ocupă de temele cele mai

sensibile, mai intime şi mai ascunse din viaţa oamenilor şi problemele de

etică însoţesc în mod inevitabil culegerea unor astfel de informaţii

(Punch,2000a,281).

Punch rezumă principalele zone în care se pot ivi probleme etice în cercetare

după cum urmează:

* jignire

* consimţământ

* minciună

* confidenţialitate

Nu trebuie să ignoraţi posibilitatea că propria cercetare pe care o

întreprindeţi ar putea chiar să le facă rău celor care iau parte la ea. Este o

componentă greu de evaluat penru că impactul poate fi psihologic mai ales

dacă le cereţi subiecţilor să vorbească despre un incident traumatic din

trecutul lor.

O altă problemă cheie este lipsa unui consimţământ pe baza informării

subiecţilor. Această chestiune a fost adusă în atenţia publicului destul de

recent când un reporter de ştiri a folosit proceduri sub acoperire ca să se

infiltreze într-un anumit grup social, mai exact o bandă de suporteri de fotbal

recunoscuţi ca foarte violenţi. Folosirea videocamerei ascunse şi lipsa

consimţământului participanţilor – indiferent cât de neplăcuţi ar fi ei – pune o

problemă etică. Există şi cazuri în care e de dorit să participaţi efectiv la

observarea directă fără ca grupul studiat să ştie cine sunteţi, cu ce vă

ocupaţi, pentru că asemenea informaţii ar putea să influenţeze modul de

154

comportament al membrilor grupului „în mediul lor natural” – deşi este puţin

probabil. Linia de demarcaţie între ceea ce este şi ceea ce nu este acceptabil

poate fi trasată cu mare greutate.

Aceleaşi remarci sunt valabile şi în cazul unor anumite forme de

înşelăciune din cercetare. Prin „minciună” sau „înşelare” descriem situaţia în

care cercetătorii dau cu bună ştiinţă subiecţilor informaţii care stimulează un

anumit tip de răspuns.

Un caz celebru pe această temă l-a reprezentat studiul dubios din punct

de vedere etic efectuat de Stanley Milgram în 1963 pe parcursul căruia

participanţii au fost lăsaţi să creadă că adminsitrau şocuri electrice unor

subiecţi experimentali care răspundeau greşit la întrebări (vezi

Bryman,2001,477, pentru rezumatul cazului). Alte studii folosesc un grad

(acceptabil?) de înşelăciune, de exemplu, prin costumarea cercetătorului într-

o ţinută oficială ca să provoace şi să poată înregistra o anumită reacţie din

partea oamenilor. În asemenea situaţii ar fi în mod evident contraproductiv

să-i explicaţi fiecărei persoane în parte cu care vă întâlniţi la ce se referă

cercetarea pe care o întreprindeţi (vezi ibid.,484).

Respectarea dreptului la initimitate şi confidenţialitate constituie şi el o

problemă etică. Dacă luaţi cuiva un interviu şi promiteţi să nu publicaţi detalii

de ordin personal trebuie să respectaţi cu stricteţe un asemenea angajament.

În primul rând pentru că altfel induceţi în eroare persoana respectivă, fapt

condamnabil în sine, şi, în al doilea rând pătaţi reputaţia actului de cercetare

în general. Aceste aspecte sunt cu atât mai importante în cazul unui interviu

cu o persoană la care vor apela şi alţi cercetători după dumneavoastră. Odată

minţit, puţin probabil ca individul respectiv să mai acorde un interviu şi altui

cercetător.

În fine, modul în care întreprindeţi cercetarea, vă culegeţi datele, le

analizaţi şi le faceţi cunoscute are efect asupra aspectelor etice. Trebuie să

respingeţi folosirea unor tehnici îmbâcsite de cercetare prin interpretarea

greşită a datelor, prin elaborarea concluziilor pe baza unor date insufuciente

şi prin prezentarea unor rezultate eronate. Cel puţin aceasta din urmă este

un motiv puternic ca să vă excludeţi de la orice candidatură pentru un post

academic pe toată durata activă a vieţii.

155

Plagiatul

Plagiatul este un termen binecunoscut, dar extrem de greu de definit în

practică. Înţelesul său iniţal a fost de „răpire” chiar dacă în prezent a ajuns să

desemneze actul furtului în sine sau al prezentării ca fiind proprii idei sau

lucrări aparţinând altcuiva.

Asiguraţi-vă să obţineţi din timp liniile directoare referitoare la plagiat

ale propriei instituţii. Ben Rosamon(2001,1-4), într-una din rarele lucrări care

fac lumină în acest subiect subliniază, pe bună dreptate deosebirile în

definirea acestui termen şi ce constituie mai exact actul plagiatului. El merge

mai departe şi identifică patru moduri în care este înţeles plagiatul:

1. Plagiatul reflectă un lucru de mântuială şi eşecul în îndeplinirea unor

standarde bine stabilite din viaţa academică.

2. Plagiatul este privit ca o încălcare a practicilor nescrise care permit

progresul vieţii academice, adică o desfiinţare a încrederii dintre aspirant

şi profesor şi între aspiranţii înşişi.

3. O abordare mai exactă înseamnă să considerăm actul plagierii o

nerespectare gravă a codurilor şi standardelor etice.

4. Ultima perspectivă din care trebuie privit plagiatul este cea a termenilor

legali de încălcare a drepturilor de autor, adică o formă de fraudă. Aici

intră violarea proprietăţii intelectuale a autorului asupra propriei sale

opere. Similară este şi noţiunea „furtului” de idei ce aparţin altora şi

transmiterea lor ca şi cum ele v-ar aparţine, act care echivalează cu

culegerea unor fructe pe care nu le-aţi cultivat.

Explozia activităţilor generate de web a sporit posibilitatea plagierii atât de

mult încât este foarte greu de apreciat. Apariţia unor adrese de internet

specializate în publicarea eseurilor academice care pot fi cumpărate cu o

simplă carte de credit a mărit considerabil şansele înşelăciunii în timp ce s-au

diminuat enorm posibilităţile descoperirii unor falsuri revoltătoare. Faptul că

studenţii şi aspiranţii îşi pregătesc în mod frecvent asemenea eseuri pe

156

computer şi le înaintează prin canalele electronice a sporit şi mai mult

posibilitatea plagierii.

Nu uitaţi să citaţi exact site-ul şi data în cazul în care folosiţi materiale de

pe web. Pe măsură ce se extinde utilizarea Internet-ului creşte tot mai mult în

complexitate întrebării „ce constituie plagiat?” pentru că organisme

importante cum este Institutul Massachusetts de Tehnologie (Massachusetts

Institute of Technology – MIT) au început să ofere toate pachetele de cursuri

gratuit prin Internet (Guardian,2001).

Aşa cum arăta Rosamond pe bună dreptate, tentaţia de a înşela creşte

odată cu apropierea termenului limită de predare a lucrării şi cu epuizarea

fondurilor. Învăţaţi să vă administraţi timpul chiar de la început şi evitaţi să

includeţi în teză ceva de care nu puteţi da socoteală cu fruntea sus. Ca să vă

apăraţi în faţa acuzaţiilor de plagiat trebuie să vă familiarizaţi cu convenţiile

pentru trimiteri şi referinţe în disciplina dumneavoastră şi să vă obişnuiţi să

conspectaţi cărţile, articolele şi revistele în detaliu atunci când vă extrageţi

inforomaţiile necesare pentru studiu. Există o nevoie crescândă de protecţie

împotriva acuzaţiilor de plagiat, mai ales în lumina proprietăţii stricte asupra

datelor, a drepturilor de autor şi a legilor privind drepturile de proprietate

intelectuală.

Pregătirea şi difuzarea

Pregătirea în cercetarea postuniversitară

În condiţiile în care creşte importanţa perioadei aflată la dispoziţia

aspiranţilor pentru obţinerea doctoratului şi a regulamentelor stabilite de cele

mai importante organisme de finanţare pregătirea în cercetarea

postuniversitară ocupă din ce în ce mai mult un loc central în studiile

doctorale. Sfaturile din cartea de faţă se referă la modul în care acest proces

poate fi chiar agreabil şi la căile prin care puteţi obţine maximum din această

pregătire (obligatorie) şi de ce ar trebui să o priviţi ca pe un avantaj şi nu ca

157

pe o povară suplimentară pe care v-aţi înhămat să o duceţi în drumul de

completare a doctoratului.

În general vorbind, există trei abordări distincte adoptate de studenţii

postuniversitari pentre studiul metodelor şi al metodologiei. Prima este

abordarea „pentru orice eventualitate”, prin care studentul încearcă să obţină

o înţelegere completă şi cuprinzătoare a tuturor procedurilor metodologice

din domeniul ştiinţei sociale. Asemenea cale de acţiune face din aspirant un

om bun la toate şi stăpân pe nimic. Evident că nu e rău să fiţi la curent cu

dezbaterile şi abordările din alte domenii decît cel propriu, dar trebuie mai

întâi să le stăpâniţi pe cele mai relevante din propria arie de interes.

A doua este abordarea „exact la timp” în studierea metodelor şi a

metodologiei, o cale de acţiune care-l ajută pe aspirant să încerce să capete

anumite deprinderi atunci şi acolo unde are nevoie de ele. Rezultatul este că

anumite stadii ale procesului de cercetare nu pot fi parcurse fără dobândirea

cunoştinţelor necesare. La prima vedere această abordare pare raţională, dar

în condiţiile stringente de timp din cercetarea postuniversitară orice calcul

greşit se răzbună cu toată forţa, de exemplu, un capitol statistic va influenţa

direct timpul disponibil pentru completarea tezei.

Cea din urmă abordare, recomandată în cele ce urmează, este

abordarea „doar pentru tine”. După ce aţi învăţat lucrurile fundamentale ale

cercetării în măsura în care nu mai sunteţi constrânşi să vă luptaţi să

pătrundeţi termenii şi terminologia cursurilor despre metodele de cercetare

vă puteţi orienta mintea şi energia spre conţinutul propriuzis al temei

dumneavoastră. Şi ca să obţineţi maximum dintr-o asemenea procedură

abordarea „doar penru tine” propune:

Pe cât posibil concentraţi toate lucrările şi evaluările spre ceea ce aveţi de

făcut în propria teză. O mare parte din apatia asociată cursurilor despre

metodele de cercetare poate fi detectată în faptul că studenţii nu văd

rostul

efectuării unui anumit exerciţiu. Dacă puteţi să stabiliţi o legătură între

lucrare şi propria cercetare există şansa să o trataţi cu o participare

deplină.

158

Consultaţi-l permanent pe titularul cursului pentru ca să aveţi un canal

suplimentar de reacţii la cei care vă citesc secţiunea despre metode şi

metodologie şi discutaţi după aceea comentariile cu coordonatorul tezei.

Participaţi la metodele pe care nu le folosiţi în teză. Încercaţi să le

înţelegeţi conotaţiile filosofice. De exemplu, dacă nu vă place absolut

deloc cercetarea cantitativă şi nu inteţionaţi să o folosiţi, căutaţi să aflaţi

de ce este considerată utilă. Acelaşi principiu se aplică şi cercetării

calitative. Adevărul este că cel mai bun cecetător este acela care dispune

de o înţelegere a logicii, a raţiunii, a filosofiei şi a utilităţii ambelor tipuri

de cercetare fie că sunt asociate disciplinei X sau disciplinei Y. În acelaşi

timp veţi fi în poziţia avantajoasă de a vă justifica alegerea metodelor din

propria lucrare.

Seminarii, conferinţe, simpozioane

Întrunirile academice, cum sunt simpozioanele şi conferinţele vă oferă şansa

ideală să aplicaţi unele din temele cheie tratate până acum. Cel mai bun sfat

este să folosiţi seminariile, conferinţele şi simpozioanele într-un mod

constructiv pentru înaintarea, susţinerea şi promovarea activităţii

dumneavoastră şi pentru intrarea în relaţie cu toţi ceilalţi cercetători din

acelaşi domeniu. Trebuie să menţineţi un echilibru între eternul participant la

toate conferinţele, care cunoaşte şi se întreţine cu toată lumea dar nu este

cunoscut prin lucrările lui şi persoanele care nu participă niciodată pentru că

sunt foarte ocupate cu munca lor.

Dacă vă umple de teamă propunerea unei comunicări, dacă vă cuprinde

o transpiraţie rece şi vă face un pachet de nervi numai gandul la ea există

două soluţii: (a) optaţi pentru o carieră diferită de cea academică sau (b)vă

antrenaţi cât puteţi de mult prin prezentarea cât mai multor lucrări.

Exersarea este cheia succesului pentru că prin exersarea artei de susţinere în

public a lucrărilor treptat acest demers o să înceapă să vă facă chiar plăcere.

Trebuie să vă asiguraţi totdeauna un contact vizual modic cu auditoriul (nimic

nu poate fi mai rău decât să priviţi pe deasupra tuturor capetelor timp de

159

jumătate de oră) şi să aveţi grijă să nu înghesuiţi prea multe într-o perioadă

de timp prea scurtă, să vă tipăriţi textul într-un format cu un caracter de

literă suficient de mare ca să-l puteţi citi cu uşurinţă.

Seminarii

Prezentarea unei comunicări sau simpla participare la oricare dintre

manifestările sugerate aici poate fi foarte benefică pentru activitatea

ştiinţifică proprie. Ele diferă unele de altele ele ca scop şi în felul în care ar

putea fi utile studiilor personale. Seminarul are mai multe forme. Seminarul

deschis la care este invitat să vorbească un expert din exterior va fi util

novicelui pentru că poate urmări modul în care nu membru consacrat al

corpului academic îşi prezintă argumentele. E bine să ascultaţi cu atenţie

expunerea – idiferent care este subiectul – modul în care vorbitorul îşi

formulează întrebările şi le răspunde (sau nu) şi metodele prin care ajunge la

asemenea răspunsuri. Să nu vă surprindă dacă mulţi dintre seniorii corpului

academic nu fac deosebirea dintre metode şi metodologie. Trebuie să

rezistaţi, însă, tentaţiei de a deveni un scrib de conferinţă şi să vă ocupaţi de

esenţa prezentării: cum au fost definite conceptele principale? A existat o

legătură între abordarea teoretică iniţială şi prezentarea efectivă de date?

Urmărirea discursului unui cercetător experimentat care-şi prezintă o

comunicare despre cercetarea în curs este, poate, unul dintre cele mai utile

exerciţii pentru noii aspriranţi. Priviţi şi ascultaţi cu mare atenţie modul în

care au fost folosite, definite şi puse în acţiune conceptele şi gândiţi-vă la

câteva teme cheie abordate în această carte: există o concordanţă clară

întrebare-metodă? Se armonizează întrebarea cu metoda? Există un

argument logic structurat în prezentare? Sunt folosiţi termenii şi conceptele

în mod adecvat ( O să fiţi uimiţi câţi oameni folosesc tipurile ideale, tipologii

şi paradigme interşanjabile, presupunând pur şi simplu că toate înseamnă

acelaşi lucru). Intenţia este să nu vă faceţi extrem de nepopular prin

sesizarea unor termeni folosiţi greşit ci să observaţi cum alţii care au avansat

160

mai mult decât dumneavoastră în procesul de cercetare îşi pregătesc şi îşi

prezintă varianta rezumată a subiectului lor.

La seminarul la care prezentaţi comunicarea şi la care vi se va acorda

atenţie situaţia este cu totul alta. Treceţii acum de la rolul pasiv, mult mai

comfortabil de comentator sau critic, la cel de furnizor şi prezentator.

Lucrurile stau acum exact pe dos şi seniorii şi organizatorii or să caute fisuri

în argumentarea sau folosirea improprie a termenilor şi conceptelor. Amintiţi-

vă să nu încercaţi să înghesuiţi totul într-o singură contribuţie la un seminar

pentru că rezultatul va fi o goană nebună spre final a unui vorbitor din ce în

ce mai emoţionat confruntat cu posibilitatea de a renunţa la secţiunea cea

mai semnificativă a comunicării sale din cauza depăşirii timpului acordat.

O idee bună în cazul primei lucrări prezentate într-un seminar este pur şi

simplu să vă schiţaţi subiectul. Ceea ce prezintă mai multe avantaje faţă de o

comunicare obişnuită: (a) aveţi o lucrare relativ bine definită înainte să

începeţi şi (b) nu faceţi decât să vă propuneţi să daţi curs celor din

prezentare, rămâneţi deschis în faţa sugestiilor şi a modului în care vă puteţi

îmbunătăţi lucrarea. Dacă revenim la exemplul standard al structurii unui

masterat sau doctorat pe care l-am propus în capitlul 1, el ar trebui să arate

cam aşa:

* introducere

* rezumatul literaturii tematice

* metodologie (ontologie/epistemologie)

* studiul/studiile de caz/secţiunea empirică

Puteţi să urmaţi fiecare stadiu al tezei de doctorat şi să sugeraţi ceea ce veţi

face, inclusiv prin accentuarea câtorva „premise” posibile sau puteţi să vă

concentraţi asupra unui singur aspect, să zicem, secţiunea metodologică. La

rândul ei aceasta poate fi împărţită în abordare, temele de cercetare sau

ipotezele şi posibilele niveluri şi unităţi de analiză şi menţionarea studiului de

caz sau al locului de cercetare. În plus, puteţi contura câteva tipuri de metode

pe care doriţi să le folosiţi – aspiranţii cu ceva experienţă şi membrii corpului

profesoral vor fi cunoscut direct o varietate de metode şi sfaturile lor sunt

extrem de valoroase. Indiferent de ceea ce alegeţi pentru prezentare,

161

asiguraţi-vă că aţi notat toate comentariile, fie ele corecte, incorecte sau

neinteresante ca să le recitiţi în împrejurări mai favorabile analizei după

seminar. Oricare ar fi tema pe care o prezentaţi să fiţi bine pregătit. Aflaţi

care este exact timpul acordat, verificaţi sala în care veţi vorbi şi interesaţi-

vă cine ar putea fi în public deoarece aceste infromaţii pot afecta conţinutul

sau desfăşurarea propriei prestaţii.

Conferinţe şi colocvii

Conferinţele şi colocviile se deosebesc prin felul în care sunt conduse,

motivele pentru care sunt organizate şi prin utilitatea lor pentru studenţi.

Conferinţele sunt mai mari şi la ele participă întotdeauna un număr mare de

delegaţi. Ele pornesc de la o simplă conferinţă de o singură zi, cu maximum

zece vorbitori şi pot ajunge la dimensiunile unor evenimente uriaşe cu opt

sau mai multe sesiuni paralele ce se desfăşoară în acelaşi timp. Acestea din

urmă sunt, de obicei, prilejuri de socializare, de cunoaştere şi de

interacţionare cu cei din domeniul propriu. Prezentarea unei lucrări la o

conferinţă diferă de cea pregătită pentru un seminar prin aceea că nu vă vor

mai întâmpina chipurile prietenoase de la propria facultate ci veţi da piept cu

o încăpere plină de necunoscuţi care pot proveni din numeroase alte

discipline. În cazul în care aşa stau lucrurile fiţi sigur că veţi primi întrebări

îmbrăcate în termeni neobişnuiţi sau specifici unei anumite discipline. Dacă

ţineţi cont că există asemenea diferenţe veţi fi pregătit şi veţi suporta mai

uşor şocul. Foarte probabil oprganizatorii conferinţei nu solicită o schiţă a

proiectului dumneavoastră. Majoritatea conferinţelor sunt organizate în mod

liber în jurul unei teme abordate în detaliu pe grupuri de lucru, aşa că propria

lucrare trebuie să se înscrie pe agenda unuia dintre acestea. Dacă nu aţi

activat într-un mediu de cercetare înainte să vă înscrieţi pentru un studiu

postuniversitar este puţin probabil că veţi prezenta o lucrare mai devreme de

finalizarea masteratului sau de încheierea primului an de doctorat.

Excepţie de la cele de mai sus face, evident, numărul tot mai mare de

„reţele ale absolvenţilor” care apar sub auspiciile celor mai importante

162

asociaţii profesionale academice. Sfatul meu este să căutaţi şi să intraţi în

asemenea reţele din propriul domeniu sau dintr-un domeniu inrudit de îndată

ce începeţi studiile. Efectele de interacţiune din aceste organizaţii vă ajută să

luptaţi împotriva sentimentului de izolare pe care-l resimt mulţi doctoranzi.

Reţelele menţionate funcţionează ca o interfaţă „matură” a organizaţiei şi

facilitează trecerea de la aspirant la faza ulterioară de profesionist academic.

Colocviul este o formă mai apropiată decât conferinţa, organizat timp de

o zi în jurul unei teme relativ limitate. El poate lua numeroase forme - ca şi în

cazul conferinţelor. Aranjamentul cel mai frecvent agreat pare a fi o suită de

lucrări scurte (limtate de obicei la 15-20 de minute), urmată de o perioadă de

timp generoasă rezervată discuţiilor. La încheiere se organizează un fel de

şedinţă plenară sau masă rotundă la care sunt adunate şi sintetizate multe

dintre temele principale abordate cel mai frecvent.

Produsul final al unui colocviu, uneori chiar şi al unei conferinţe sau

atelier poate fi o carte sau ediţia specială a unei reviste. Veţi beneficia prin

participarea la o asemenea publicaţie, dar oficial trebuie să aşteptaţi să fiţi

invitat. Dezvoltaţi-vă şansele la maximum printr-o apariţie coerentă, sobră şi

credibilă pe toată durata întâlnirii. Dacă există un grup organizat în jurul unei

teme sau al unui subiect apropiat de al dumneavoastră interesaţi-vă cum vă

puteţi alătura lui dat fiind că acest grup poate fi un forum ideal în care să vă

prezentaţi ideile incipiente în faţa unor oameni interesaţi direct de subiectul

dumneavoastră.

Utilitatea doctoratului

Secţiunea finală rezumă utilitatea titlului postuniversitar modern bazat pe

cercetare. Ea conturează factorii esenţiali pe care trebuie să-i folosiţi în

cercetarea postuniversitară şi pe cei pe care trebuie să-i învăţaţi sau să-i

dezvoltaţi în acest proces. Ei sunt constituiţi dintr-un număr de abilităţi

163

generale şi multe altele transferabile în relaţie cu obţinerea unui loc de

muncă sau pe care nici nu vi le-aţi imaginat la început. Au apus demult zilele

în care imaginea adevăratului cercetător aspirant era aceea a unui om

insingurat, cu posibilităţi limitate de comunicare, ca să nu mai vorbim de vreo

deprindere practică.

Respectarea programărilor

Dacă puteţi respecta termenele stabilite de alţii, mai ales în condiţiile

presiunii psihologice ale doctoratului, şi vă puteţi încheia munca în timpul

celor trei ani le dovediţi angajatorilor că deţineţi calităţile necesare

respectării programărilor şi că aveţi capacitatea adminsitrării şi a structurării

unei cantităţi uriaşe de informaţii pe care o puteţi concentra într-un text

inteligibil şi coerent. Toate aceste calităţi sunt deosebit de atractive pentru

posibilii angajatori pentru că va trebui să luaţi decizii adesea dificile şi rapide

în condiţii de timp extrem de tensionate.

Calităţi de comunicare

Capacitatea de comunicare se manifestă în diverse forme: exprimarea în scris

poate fi dezvoltată pe parcursul studiilor mai ales dacă vă apucaţi să scrieţi în

vederea publicării sau pentru comunicări în conferinţe sau referate din timpul

lucrului pe teren. Toate aceste activităţi solicită şi consolidează diferite tipuri

de formulare în scris. În toate lucrările scrise urmăriţi claritatea mai mult

decât complexitatea. Exprimarea orală se dezvoltă şi ea pe măsură ce vă

obişnuiţi să interacţionaţi cu alţi aspiranţi şi cu membrii corpului academic.

Promovarea muncii dumneavoastră atât pe cale orală cât şi în scris se va

dezvolta şi se va îmbunătăţi pe măsură ce vă familiarizaţi cu tipul de discurs

164

al propriei discipline şi cu termenii generici ai procedurilor şi metodelor de

cercetare.

Capacitatea lucrului în echipă şi a relaţionării

Ca să evitaţi izolarea şi să acumulaţi o experienţă valoroasă în lucrul alături

de alţii, folosiţi orice ocazie ca să vă implicaţi în organizarea conferinţelor sau

a simpozioanelor din facultatea sau institutul dumneavoastră. Munca în

echipă poate promova capacitatea de a vedea lucrurile din perspectiva altora

– ceea ce nu e o idee rea pentru cercetători – învăţând compromisul şi

cunoscând beneficiul reciproc al unirii resurselor comune. Relaţionarea de

grup este o altă calitate utilă şi mult mai greu de învăţat. Există mai multe

variante pentru acest mod de lucru: sunt oameni care se pot asocia natural

ca să stabileaască relaţii, care au o mulţime de cunoştinţe, dar care nu-şi

părăsesc propriul stil de lucru doar ca să intre într-o reţea. Aceştia nu

obişnuiesc să-şi trădeze principiile fundamentale numai ca să primească o

carte de vizită de la profesorul Bloggs. De cealaltă parte se află cei care par

să iasă în lume numai ca să intre într-o reţea de asociere. Existenţa acestora

se consumă în mediul conferinţelor, al seminariilor şi al evenimentelor

generate de asocierile pe domeniu. Nu sunt prea mulţi cei care ştiu exact

asemenea personaje, dar acestea cunosc pe toată lumea. Ar trebui să

încercaţi să intraţi în relaţii de asociere cu cei care reprezintă un adevărat

interes intelectual pentru dumneavoastră. Este fragil echilibrul dintre auto-

promovarea pozitivă şi popularizarea ideilor proprii, pe de-o parte şi

exteriorizarea egoistă doar de dragul cultivării propriei cariere prin orice

mijloace, pe de altă parte.

Cunoştinţele de IT

La incheierea studiilor veţi fi, foarte probabil, suficient de avansat în folosirea

modului de editare a textelor, a Internet-ului, email-ului şi a sistemului

165

bibliografic de bibliotecă. În plus veţi fi învăţat paginaţia Excel sau un pachet

cum este SPSS.

Toate aceste cunoştinţe vă vor fi utile (a) când începeţi să vă căutaţi un nou

loc de muncă, în special printre cele anunţate pe web şi (b) în obţinerea unui

post mai bun.

La catedră

Este recomandabil să acumulaţi experienţă pedagogică în timpul studiilor

postuniversitare dat fiind că aceasta este adesea o condiţie pentru un post

academic. Ea vă poate fi utilă şi în alte ocazii: în primul rând este o cale

potrivită să verificaţi dacă vi se potriveşte viaţa academică, în al doilea rând

experienţa comparării unor cantităţi vaste de informaţii în variante

asimilabile vă va fi utilă în propria cercetare şi în redactarea lucrării de

doctorat, în al treilea rând, dacă totul merge bine poate fi un stimulent pentru

încrederea în sine şi s-ar putea transforma într-un eveniment placut. În fine,

capacitatea de comunicare se va dezvolta ca rezultat al practicii pedagogice

al cărei scop este, în utlimă instanţă, transmiterea clară şi economică a unor

informaţii compelxe.

Pe ansamblu, cercetarea postuniversitară vă poate oferi un număr de

deprinderi, experienţe şi cunoştinţe care vă vor fi utile tot restul vieţii,

indiferent de profesiunea pe care alegeţi să o urmaţi.

Rezumat

Capitolul final a trecut în revistă cele mai importante aspecte ale cercetării

doctorale mai ales coordonarea, dizertaţia şi probeleme etice. Ca să

rezumăm punctele cheie:

* Nu uitaţi să deţineţi un rol activ în relaţia aspirant – profesor

* Obţineţi tot ce-i mai bun de la coordonatori pregătind şi prezentându-le

lucrări

166

scrise înainte de întâlnirile directe

* Găsiţi şi alţi oameni cu care puteţi discuta activitatea dumenavoastră şi

care

vă pot oferi reacţii la lucrările scrise.

* Pregătiţi-vă pentru susţinerea orală învăţând instrumentele şi terminologia

propriei cercetări.

* Fiţi pregătit pentru o examinare intensă a abordării metodologice, a

folosirii

cercetării cantitative şi calitative a surselor pe care vă bazaţi şi a gradului

de

generalizare a rezultatelor muncii dumneavoastră.

* Asiguraţi-vă că în teză există o îmbinare corectă întrebare-metodă şi o

coerenţă logică între secţiunile respective, mai ales între cea teoretică şi

cea

empirică.

* Ascultaţi cu atenţie întrebările examinatorilor şi fiţi gata să acceptaţi

criticile

generale

* Reflectaţi la etica propriei cercetări şi fiţi foarte atenţi să menţionaţi toate

sursele secundare şi să le citaţi adecvat

* Folosiţi activ pregătirea pentru cercetare în propriul avantaj şi alfaţi de ce

aleg cercetătorii anumite metode.

* Participaţi la conferinţe, seminarii şi colocvii şi folosiţi-le ca să învăţaţi de

la

alţii să observaţi şi să vă prezentaţi propriile idei

* Folosiţi perioada de studii postuniversitare ca să vă alcătuiţi un bagaj de

calităţi dobândite, necesare la o nouă angajare.

Lectură suplimentară

Blaxter, L., Hughes,C.and Tight,M.(1997) How to Research, Buckingham,

Open

University Press, chapers 6 and 8.

167

Bryman, A.(2001) Social Research Methods, Oxfor, Oxford University Press,

chapter 24.

Burnham,P.(1997) „Surviving the Viva” in: Burnham,P.(ed) Surviving the

Research

Process in Politics, London/Washington, Pinter.

Delamont, S., Atkinson, P. And Parry, O., (1999) Supervising the PhD. A guide

to

Success, Buckingham/Philadelphia, SRHE and Open University Press,

chapter 8.

Fairbairn,G.J. and Winch,C.(2000) Reading, Writing and Reasoning. A Guide

for

Students, Buckingham, Philadelphia, Open University Press, 2nd Edition,

sections 1.3 – 2.3.

Graves, N. (1999) ‚Problems of Supervision’, in: Graves,N., and Varma,V.(eds)

Working for a Doctorate: A Guide for Humanities and Social Sciences,

London/New York, Routledge.

Hartley, J., ‘Writing the Thesis’, in: Graves and Varma (eds) Working for a

Doctorate: A Guide for Humanities and Social Sciences, London/New York,

Routledge.

Lunt, N. and Davidson, C. (2000) ‘Journey to the Centre of the (Academic)

Universe: 20 Steps on Getting Published in Journals’ in: Politics, 20 (1): 43-

50.

Phillips,E.M. and Pugh,D.S. (eds.) (1994) How to Get a PhD. A Handbook for

Students and Their Supervisors, Buckingham/Philadelphia, Open University

Press, chapter 8.

Rosamond, B. (2001) ‘Plagiarism, Academic Norms amd the Governance of

the

Profession’, unpublished manuscript.

Silverman, D. (2000) Doing Qualitative Research. A Practical Handbook,

London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage, chapters 4 and 22.

Van Evera, S. (1997) Guide to Methods for Students of Political Science,

Ithaca

NY/London, Cornell University Press, chapter 4.

168

Apendice 1:

Glosarul termenilor de cercetare

Glosarul de termeni care urmează include cuvintele marcate cu literă

îngroşată din întreg textul principal. În unele cazuri am consultat dicţionarele

etimologice ca să dau un înţeles mai consistent şi originea cuvintelor, dat

fiind că urmărirea multor termeni înspre origini este o cale potrivită de

pătrundere dincolo de înveşmântarea complexă care le învăluie. Majoritatea

cuvintelor de mai jos fie sunt explicate în textul principal, fie semnificaţia lor

este evidentă în contextul în care au fost folosite. Cea mai bună idee este să

căutaţi cuvântul sau termenul atât în glosar cât şi în textul propriuzis ca să-l

înţelegeţi mai bine.

Abordare

Abordarea descrie metoda folosită sau etapele parcurse în stabilirea unei

sarcini sau a unei probleme, cu referire în special la acele căi de acces sau

surse care urmează să fie folosite. Abordările sunt, ca şi metodologiile,

modalităţi specifice de producere sau accesare a cunoştinţelor şi, ca atare,

depind foarte mult de perspectiva asupra lumii pe care o au cei care le

folosesc, mai tehnic spus, aceştia sunt informaţi prin premisele paradigmatice

169

pe care se bazează. De exemplu, o abordare neoliberală a relaţiilor

internaţionale va fi susţinută de evaluări onotologice şi epistemologice

care nu sunt împărtăşite în mod necesar de alte abordări ale aceluiaşi subiect

de investigaţie din acelaşi domeniu.

Cadrul conceptual

Este un instrument analitic care furnizează un limbaj larg şi o formă de

referinţă în care poate fi examinată realitatea. Cadrele conceptuale merg mai

departe decât modelele şi tipurile ideale oferind interpretări ale relaţiilor

dintre evenimente şi variabile.

Cauzal/cauzalitate

Cauzarea se referă la procesul prin care un eveniment cauzează sau produce

un alt eveniment (denumită adesea „cauză şi efect”). O relaţie cauzală între

două variabile sau lucruri, de exemplu, fumatul şi bolile grave, este mult mai

clară şi mult mai puţin speculativă decât corelarea dintre două variabile sau

lucruri. O mare parte din cercetarea cantitativă şi unele cercetări

calitative încearcă să identifice relaţionările cauzale între variabilele folosite

în studiu.

Cercetarea calitativă

Calitativ este derivat din „calitate” un termen conceput de Platon ca să

însemne ”de ce fel”. Cercetarea calitativă se caracterizează prin metode care

încearcă să examineze „trăsăturile, caracteristicile şi calităţile inerente ale

obiectelor politice sub investigare” (Landman, 2000, 227). Metodele folosite

în acest tip de cercetare tind să fie mai mult de natură interpretativă.


Termenul este derivat din „cantitate” şi ţine de numere. Cercetarea

cantitativă foloseşte metode care pot produce date cuantificabile (numărate,

măsurate, cântărite, enumerate şi astfel manipulate şi comparate

matematic). Acest tip de cercetare urmăreşte identificarea formulelor

generale şi a relaţiilor dintre variabile, probând teoriile şi elaborând

prognoze (Ragin,1994,132-6).

170

Cercetarea deductivă

Este cercetarea care porneşte de la aserţiuni clare sau de la cunoştinţe

prealabile pentru înţelegerea unei anumite probleme sau pentru găsirea

rezolvării unei probleme. Mai presus de orice, este un termen dat cercetarii

orientate spre teorie în opoziţie cu cercetarea care caută să extragă teoriile

din dovezile empirice (vezi cercetarea inductivă). Termenul „ipotetico-

deductiv” este rezervat pentru acea cercetare care relaţionează sau face uz

de metoda avansării ipotezelor şi de testarea acceptabilităţii sau falsităţii lor

prin verificarea consecinţelor logice în conformitate cu datele empirice (vezi

Encyclopedia Britannica on-line).

Colectarea de date

Colectarea de date este procesul prin care sunt produse şi adunate date

empirice dintr-un număr de surse diferite. Există multe metode deosebite

pentru colectarea datelor, atât cantitative cât şi calitative şi o gamă largă

de surse de date care pot fi culese.

Concept

Înţelesul originar al termenului latin conceptus a fost acela de „colectare,

adunare sau procreare”. Echivalentul din perioada modernă conţine aceste

sentimente. Conceptul reprezintă noţiunea generală sau ideea exprimată prin

cuvinte sau printr-un simbol. Conceptele, ca şi teoriile, pornesc de la nivelul

cel mai simplu şi ajung pană la grade complexe, de la foarte specific la

abstractul extrem şi sunt considerate componentele constitutive ale teoriei

(Blaikie,2000,129). Atunci când conceptele sunt operaţionalizate într-o

asemenea manieră încât ele pot fi „măsurate” ca să capete anumite valori

numerice ele sunt denumite variabile (Rudestam and Newton, 1992,19).

Cooperarea transfrontalieră este un concept care concentrează o mare

varietate de interacţiuni între comunităţile de graniţă. Într-un proiect acest

concept ar trebui să fie descompus, clarificat şi limitat ca să devină inteligibil

pentru cititor şi operaţionabil în cercetare.

Corelarea

171

Corelarea este un termen folosit pentru desemnarea oricărei asocieri

semnificative (sau covariaţiune) între două sau mai multe variabile. Foarte

important este că această corelare nu însemană şi nici nu implică o

cauzalitate (Landman,2000,224, sublinierea mea).

Descrierea amănunţită

O redare detaliată a experienţelor din teren care contextualizează şi explică

formulele relaţiilor sociale şi culturale obţinute în timpul obervaţiilor pe teren.

Descrierea amănunţită construieşte o imagine clară a indivizilor şi grupurilor

în contextul culturii şi al ambianţei în care trăiesc. (vezi Holloway,1997,154).

Dizertaţie

În Marea Britanie se obişnuieşte ca termenul „dizertaţie” să fie folosit pentru

o lucrare de dimensiuni relativ mari ce depăşeşte lungimea şi cuprinderea

unui eseu. Aspiranţii care studiază pentru obţinerea masteratului elaborează

de obicei o dizertaţie, deosebită de teză (vezi mai jos). Pentru ca să fie

confuzia şi mai mare, termenul dizertaţie este folosit în alte ţări, cum este

Germania, cu referire la teza doctorală.

Empiric

De la latinescul empiricus, însemnând experienţă, empiric a ajuns să fie

înţeles ca opusul teoreticului, adică ceea ce este derivat, ghidat sau bazat pe

observare, experiment sau experienţă mai mult decât pe idei sau teorii.

Multe poziţionări filosofice şi abordări au fost construite în jurul empirismului

a cărui credinţă esenţială este că întreaga cunoaştere este derivată din

experienţa simţurilor, opusă învăţării prin gândirea raţională. Termenul este

folosit în general în expresii cum ar fi: dovezi empirice, date empirice, studiul

sau cercetarea empirică (opusă celei teoretice) şi cunoaşterea empirică.

Epistemologie

Derivat din cuvintele greceşti episteme(cunoaştere) şi logos (raţiune)

epistemologia este teoria cunoaşterii. Consideraţiile epistemologice depind

de convingerile despre natură şi cunoaştere. De asemenea, prezumţiile

172

despre formele de cunoaştere, accesul la cunoaştere şi modalităţile de

dobândire şi acumulare a cunoaşterii sunt probleme epistemologice

(Holloway,1997,54). Toate cele de mai sus au un impact asupra procesului de

cercetare şi, foarte important, asupra colectării de date şi a analizei.

Epistemologia se referă la „strategiile prin care o anumită teorie acumulează

cunoaştere şi se asigură că propria interpretare a fenomenelor este

superioară teoriilor rivale” (Rosamond,2000,7,199).

Evaluare

Evaluarea datelor reprezintă unul dintre ultimele stadii ale cercetării prin

care cercetătorul determină semnificaţia, valoarea şi utilitatea descoperirilor

sale prin analiza atentă şi sistematică. În acest stadiu, datele sunt de obicei

codificate sau categorisite ca să ajute la desfăşurarea procesului de evaluare.

Hermeneutică

Hermeneutica face parte din interpretare şi poate fi înţeleasă ca o formă de

analiză a datelor care caută să privească un text din perspectiva persoanei

care l-a redactat, accentuând în acelaşi timp contextul social şi istoric în

interiorul căruia s-a produs.

Inferenţa

Atît cercetarea cantitativă cât şi cea calitativă folosesc inferenţa. Actul

inferenţei implică trecerea de la o propunere sau afirmaţie considerate

adevărate la o alta al cărui adevăr se presupune că decurge din al celei

precedente. Inferenţa poate aparţine metodei deductive sau inductive şi este

folosită mai ales în legătură cu calculele statistice cu care cercetătorul

încearcă să extrapoleze de la date eşantion la generalizări (vezi Encyclopedia

Britannica on-line).

Instrumentele euristice

Euristic este un adjectiv care înseamnă „ implicarea sau slujirea ca mijloc de

descoperire sau de învăţare”, în special prin metodele încercării-şi-greşelii.

Instrumentele cercetării euristice sunt mijloace conceptuale care ajută

173

cercetătorul să obţină informaţii specifice. Un exemplu poate fi tipul ideal al

lui Weber.

Ipoteza

Ipoteza este o propunere sau un set de propuneri sau presupuneri avansate

în vederea testării empirice; o propunere verificabilă despre relaţia dintre

două sau mai multe evenimente sau concepte. În mod tradiţional ipotezele

se leagă de metoda deductivă de cercetare prin care sunt derivate propuneri

din teorie ce furnizează întrebările „de ce” in cercetarea socială

(Blaikie,2000,163). Ipoteza constă dintr-o vairabilă independentă şi dintr-

una dependentă şi conţine o propunere cauzală.

Interogaţiile de cercetare

Interogaţiile de cercetare sunt menite să ghideze cercetarea. Prin stabilirea

interogaţiilor de cercetare, cercetătorul începe să-şi concentreze domeniul de

investigare ceea ce este esenţial pentru volumul de informaţii disponibile. O

interogaţie generală de cercetare ar trebui să aibă un răspuns posibil, de

exemplu, „influenţează performanţele studenţilor la examene faptul că ei

trebuie să-şi găsească un servici în timpul trimestrului ca să se poată

întreţine?” Următorul stadiu este dezvoltarea unor interogaţii de cercetare

mai specifice şi, dacă este cazul, a unor ipoteze. Primele vor concentra şi mai

mult zona de studiu în timp ce cele din urmă vă vor da o evaluare (cauzală)

care să vă ghideze studiile, de exemplu, „Studenţii la zi de la facultatea de

economie care au servici în timpul trimestrului se prezintă mai slab decât

studenţii aceleiaşi facultăţi care nu au servici”, i.e. serviciul în timpul

trimestrului este cauza unor rezultate slabe.

Liber de valori

Este un termen care se referă la noţiunea de neutralitate a cercetătorului faţă

de valori în timpul investigării lumii sociale, un ideal care a ajuns să fie privit

ca imposibil de atins în cercetarea ştiinţelor sociale dat fiind că toţi

investigatorii pornesc de la perspective particulare. Chiar şi aşa, ca scolast

oricine trebuie să clarifice la modul absolut alegerea abordărilor teoretice,

174

variabilele alese în studiu şi structura cercetării şi orice limitare a

inferenţelor de lucru (vezi Landman,2000,51).

Lucrul pe teren

Activitatea de colectare a datelor: termen înrudit cu partea empirică a

cercetării în care datele sunt adunate la faţa locului. De obicei presupune

petrecerea unei perioade susţinute de timp în zona de studiu, în arhive sau la

interviuri. În timpul lucrului pe teren sunt colectate datele cu ajutorul cărora

sunt observate anumite relaţii dintre anumite variabile selectate, sau pot fi

găsite noi relaţii şi variabile.

Macro

Macro înseamnă „mare” sau „larg” în greceşte şi, în ştiinţele sociale ţine de

nivelul de analiză care se concentrează asupra ţărilor, sistemelor, structurilor,

instituţiilor sau organismelor în opoziţie cu actorii individuali.

Metode

Inţelesul originar din greacă al metodei este”căutarea cunoaşterii”. Într-un

fel, şi acum tot asta înseamnă în cercetarea de azi, prin aceea că metodele

pe care le foloseşte cercetătorul înr-un studiu, tehnica şi procedurile de

colectare şi analizare a datelor sunt instrumente cu care pornim în căutarea

cunoaşterii. Există o gamă largă de metode, începând cu analiza discursului,

extragerea datelor din arhive, interviurile, observarea directă, compararea

datelor, analiza documentară până la anchete, chestionare sau statistici.

Anumite metode pot fi folosite fie în cercetarea cantitativă fie în cea

calitativă. Deşi există o divizare artificială şi generală între cele aceste tipuri

de abordări cea mai bună cercetare socială este întreprinsă adeseori folosind

combinaţia celor două. Metodele aplicate într-un proiect sunt informate

adesea de metodologia aleasă şi de întrebările formulate şi mai puţin invers.

Metodologie

Metodologia este a ramură a ştiinţei care se ocupă cu metodele şi tehnicile

cercetării ştiinţifice; în mod deosebit cu investigarea potenţialului şi a

limitărilor unor proceduri sau tehnici particulare. Termenul ţine de ştiinţa şi

175

de studiul metodelor şi al premiselor despre modul în care se produce

cunoaşterea. O anumită abordare metodologică este susţinută de obicei şi

reflectă premise ontologice şi epistemologice specifice. Aceste premise

determină frecvent alegerea abordării şi a metodelor selectate într-un studiu

dat prin accentuarea căilor particulare de cunoaştere şi descoperire a lumii.

Micro

Înţelesul originalului grecesc este „mic” şi în cercetarea socială ’micro’ tinde

să se refere la un nivel de analiză care include studiul indivizilor, opus

instituţiilor sau organizaţiilor.

Model

Modelele sunt replici ale realităţii. Maşinuţele de jucărie sunt modele la scară

redusă ale maşinilor reale; în ştiinţele sociale cercetătorii încearcă să

construiască o simplificare a realităţii prin întocmirea unor modele care indică

legăturile dintre componentele specifice. Modelele pot fi descrise succint

drept „reprezentări sau imagini simplificate, stilizate ale realităţii. Ele

identifică componentele importante ale unui sistem dar nu afirmă relaţiile

dintre variabile pe bază de argumente” (Stoker,1995,17-18).

Ontologie

Ontologia este o ramură a metafizicii care se ocupă cu natura existenţei. Ea

poate fi înţeleasă ca imaginea fundamentală a realităţii sociale pe care se

bazează teoria. Ontologia se leagă de modul în care individul vede lumea.

Poziţia lui ontologică reprezintă răspunsul propriu la întrebarea: „care este

natura realităţii sociale şi politice ce urmează a fi investigate?”(Hay,2002,3) o

premisă care este dacă nu imposibil cel puţin dificil de respins empiric

(ibid.,4). Ontologia dumneavoastră este legată de căile de căutare şi de

adunare acunoştinţelor, sau de epistemologia proprie, legată la rândul ei de

metodologie. Aşa se face că cea din urmă îşi are rădăcinile în poziţia

dumneavoastră ontologică. Oamenii cavernelor din exemplul lui Platon au o

viziune diferită asupra realităţii sociale faţă de oamenii aflaţi în afara peşterii

(vezi capitolul 2 pentru întreg exemplul).

176

Operaţionalizare

Operaţionalizarea unui concept înseamnă, pur şi simplu, să-l transformaţi

într-o variabilă care poate fi măsurată în timpul lucrului pe teren sau în

timpul culegerii informaţiilor. Prima fază constă în dezvoltarea sau găsirea

unui concept adecvat care poate fi transformat într-o variabilă. Apoi este

nevoie să traduceţi aceste noţiuni abstracte în ceva care poate înregistra sau

„măsura” datele. In studiile despre democraţii, de exemplu, conceptul de

angajare politică poate fi folosit pentru stimulerea fiorului civic dintr-o

anumită regiune. Avem nevoie de o variabilă adecvată pentru concept, de

pildă, nivelurile de participare la vot sau numărul membrilor partidelor sau

asociaţiilor politice. Astfel am „operaţionalizat” conceptul de angajare poltică

aflat în studiu.

Paradigmă

La origini însemnând „formulă” sau „model”, paradigma a ajuns să

desemneze în sens larg „o abordare academica stabilită” într-o disciplină

specifică în cadrul căreia membrii corpului academic folosesc o terminologie

comună, teorii comune bazate pe prezumţiile peradigmatice şi metode şi

practici acceptate (vezi Rosamond,2000,192). Pradigmele, care acţionează ca

şi cadre de organizare pentru cercetători, sunt adesea depăşite sau înlocuite

de altele, ceea ce duce la ceea ce se cheamă „schimbarea de paradigmă”

adică abordarea precedentă a majorităţii este substituită de o abordare nouă

folosind o terminologie, teorii, metode şi practici diferite.

Parcimonie

O explicaţie parcimonioasă este aceea care „foloseşte cel mai mic fond de

dovezi ca să explice cea mai mare cantitate de variaţiune”

(Landman,2000,227).

Problema structurii şi a influenţei

177

Această dezbatere gravitează în jurul controversei dacă tocmai contextul

social în care acţionează indivizii le ghidează şi le determină acţiunile sau

„actorii” înşişi formează şi modelează contextul şi instiuţiile sociale din jurul

lor. A devenit o obişnuinţă in ştiinţele politice ca, odată stabilită o poziţie pe

acestă temă, să fie accentută structura în faţa influenţei, sau câte ceva din

amândouă.

Strategia de cercetare

Strategia de cercetare este maniera în care abordaţi tema de cercetare, de

exemplu, inductivă sau deductivă. Această alegere va influenţa modul în care

formulaţi interogaţiile de cercetare şi ipotezele, nivelul şi unităţile de

analiză selectate şi tipul de studiu şi sursele de date ce urmează a fi

colectate.

Studiu de caz

Studiile de caz sunt o cale foarte răspândită de structurare a proiectelor.

Studiul de caz reprezintă restrângerea sau îngustarea atenţiei asupra unuia

sau mai multor oraşe, indivizi, organizaţii, etc., care sunt studiate în detaliu

minuţios. De obicei în interiorul abordării studiului de caz sunt folosite o

varietate de metode cantitative şi calitative cu scopul de a da relevanţă

obiectului de studiu. Studiile de caz sunt exemple ale unui anumit tip de

abordare. Ele reprezintă strategii specifice de cercetare, implicând

investigarea empirică a unui fenomen contemporan particular în cadrul

contextului vieţii de zi cu zi prin folosirea unor surse multiple de dovezi.

Surse

Sursele sunt cruciale pentru procesul de cercetare. Ele reprezintă dovezile cu

care testaţi teoriile, propunerile, presentimentele, ş.a.m.d. Fără dovezile

empirice sub forma, să zicem, a documentelor, statisticilor, a transcrierii

interviurilor etc., ipotezele, în ştiinţele sociale ar rămâne netestate, un

stadiu nesatisfăcător al lucrurilor, numai dacă scopul cercetării a fost să

contribuie la dezbaterile teoretice. Nu există un consens transdisciplinar

asupra utilităţii unor anumite surse faţă de altele, aşa cum este cazul

metodelor, metodologiilor, abordărilor şi teoriilor. Cu toate acestea cele

178

din urmă au un impact mai mare asupra surselor selectate şi folosite de

cercetător.

Teoria

Există diferite tipuri de teorie care cuprinde tipul grandios, mediu până la

teoria aprofundată. (Diferenţa dintre teorii rezidă în gradul lor de

abstractizare şi în scopul lor: teoria grandioasă este foarte abstractă şi

prezintă o schemă conceptuală „menită să reprezinte trăsăturile importante

ale societăţii totale” (Blaikie,2000,144). Teoriile de cuprindere medie,

probabil cele mai folosite în cercetare, sunt limitate la un domeniu specific,

de exemplu, procesul de muncă (Bryman,2001,6). Pentru definirea teoriei

aprofundate vezi explicaţia din glosar). Teoria este o presupunere despre

modul în care se prezintă lucrurile. Teoriile sunt noţiuni abstracte care susţin

relaţii specifice între concepte. In cercetare, teoriile sunt legate de

explicare, opuse descrierii. Ideile abstracte şi propunerile conţinute în teorie

sunt testate, în general de lucrul pe teren prin colectarea de date. O teorie

bună este generalizabilă şi poate fi folosită în diferite contexte originale.

După cum spune Karl Popper, teoriile sunt „năvoade cu care să prindem

„lumea”: să raţionalizăm, să explicăm şi să o dominăm. Şi încercăm să facem

ochiurile năvoduilui cât mai fine posibil”(Popper,2000,59).

Teorie fundamentată

Teoria fundamentată, o expresie inventată de B.G. Glaser şi A.L. Strauss prin

1960, se referă la o strategie de cercetare care nu porneşte de la ipoteză, ci

mai curând caută relaţiile dintre concepte după ce au fost colectate datele.

Acest tip de cercetare presupune interpretarea datelor în contextele lor

sociale şi culturale (vezi Holloway,80-87).

Teza

Teza reprezintă o lucrare de mare cuprindere necesară obţinerii doctoratului

sau masteratului. În cazul doctoratului este vorba de o lucrare de aproximativ

80.000 de cuvinte în timp ce masteratul necesită o lucrare între 20.000 şi

60.000 de cuvinte.

179

Tipologie

Primii filosofi greci, Socrate, Platon şi Aristotel au folosit cu toţii o formă sau

alta de categorisire. Azi tipologia, ca şi taxonomia, poate fi privită ca un

sistem de clasificare cu care cercetătorul îşi ordonează datele. Aceste

mijloace pot fi privite ca nişte cadre flexibile în care sunt arajate şi

sistematizate observaţiile. Ca şi tipurile ideale, tipologiile şi taxonomiile nu

ne pun la dispoziţie explicaţii ci mai curând descriu şi simplifică fenomenele

empirice prin încadrarea lor într-un set de categorii.

Tipul ideal

Tipul ideal este un construct – descrierea unui fenomen în forma lui abstractă

care poate ajuta la compararea şi clasificarea fenomenelor specifice.

(Holloway, 1997,90). Intrigantul nostru de pe la conferinţe, prezentat în

capitolul 2, este noţiunea abstractă a unei persoane care expune anumite

caracteristici; putem compara realitatea cu această noţiune abstractă. Cu

toate acestea, exemplul dat cu acest ştie-tot care vorbeşte mult şi publică

puţin nu tratează adecvat tipul de intrigant al conferinţelor care maschează

lipsa de cunoştinţe prin accentuarea continuă a domeniilor onotlogic şi

epistemologic. De aici apare necesitatea de adaptare a tipului ideal prin

categorisirea cazului din urmă.

Triunghiularea

Termenul a ajuns să fie asociat cu practica sintetizării mai multor surse de

date care sunt confruntate una cu cealaltă ca să fie redusă posibilitatea unui

dezechilibru în metodele sau sursele folosite. Este o practă obişnuită să

încercaţi să măsuraţi o anumită variabilă folosind diverse metode separate,

de exemplu, combinând analiza statistică şi metodele calitative pentru

obţinerea unor perspective mai profunde pe teren. Există o diferenţă între

metodele de triunghiulare şi triunghiularea datelor rezultate din diverse

surse.

Validarea

Foarte asemănătoare ca înţeles cu „verificarea”, vezi verificabilitatea

datelor.

180

În cercetare, scolaştii încearcă să obţină „validitate internă” şi „validitatea

externă” a cercetării lor. Prima se referă la măsura în care cercetătorii pot

demonstra că deţin dovezi pentru afirmaţiile şi descrierile pe care le fac; a

doua se referă la gradul de generalizare a unui studiu, adică la relevanţa

afirmaţiilor din studiul respectiv dincolo şi maipresus de studiul de caz folosit

(vezi Holloway, 1997,159-62).

Variabila dependentă

Lucrul care este cauzat sau afectat de variabila independentă. In exemplul

din textul capitolului 3, variabila dependentă a însemnat integrarea

europeană profundă, facilitată de variabila independentă a cooperării trans-

frontaliere. Variabila dependentă este cunoscută şi ca variabila rezultantă,

variabila endogenă sau explanandum (Landman, 2000,224-5).

Variabile

Variabilele sunt concepte care variază în cantitate sau gen. Cercetătorii

operaţionalizează conceptele transformându-le în variabile care pot fi

„măsurate” şi folosite în culegerea informaţiilor.

Variabila independentă

Vezi variabila dependentă. Prezentată drept „X” în modelele formale,

variabila independentă este cunoscută şi ca variabila cauzală, variabila

explicativă, variabila exogenă sau explicandum (Landman,2000,226).

Verificabilitatea datelor

Verbul a verifica înseamnă literal „a dovedi că este adevărat” sau „a testa

corectitudinea, acurateţea sau realitatea”. În cercetare se vorbeşte despre

verificabilitatea descoperirilor sau a datelor, adică acea capacitate de

verificarea datelor pe care le-a adunat un cercetător urmînd aceleaşi metode

de colectare a datelor şi tehnicile de analizare a lor.

Viva (voce)

Viva voce, literal „viu grai” este o examinare orală. Pentru candidaţii la

doctorat şi unii masteranzi ea marchează culmea eforturilor lor şi este un

181

proces care se desfăşoară în spatele uşilor închise între candidat,

examinatorii interni şi externi şi eventual un preşedinte. Dacă ea se încheie

cu succes, această examinare poate fi considerată drept obţinerea de către

candidat a gradului de Doctor. Titlul respectiv poate fi folosit oficial numai

după absolvire.

Apendice 2:

Exemple ale unor sisteme de referinţe

Metoda „Harvard”

182

Acesta s-ar putea să fie cel mai răspândit sistem folosit în reviste pentru că

este un mod accesibil şi eficient de trimitere la sursele folosite. Regula

standard este următoarea:

În text citaţi numele autorului, anul publicării şi, dacă vă referiţi la un

pasaj anume, sau citat, numărul paginii. Toate acestea se includ între

paranteze în corpul textului: (Cooke, 2000, 43). În bibliografie sau în lista

de trimiteri daţi detaliile bibliografice complete ale textului, adică,

numele autorului şi iniţiala, anul publicării, tilul cărţii sau al articolului,

locul publicării ( de obicei un oraş) şi editorul.

De exemplu:

Cooke, P. (2000) Speaking the Taboo: A Study of the Works of Wolfgang

Hilbig, Amsterdam/Atlanta, Rodopi.

Notă pentru purişti: ca să fim cât mai exacţi, sistemul Harvard este doar un

exemplu din sistemul Nume-Dată; termenul specific a fost acum total

deplasat, aşa cum s-a întâmplat cu nume ca Hoover, sau aspirator.

Metoda de trimiteri „Umanistă” sau „numerică”.

Metoda umanistă de trimiteri implică citarea referinţelor şi marcarea lor în

text cu un număr. Detaliile bibliografice compelete ale lucrării apar în textul

notei de subsol sau la notele de la finalul secţiunii sau al capitolului. Aceleaşi

informaţii trebuie înscrise ca în exemplul de mai sus.

Oricare sistem alegeţi, păstraţi-l de-a lungul întregului text (vezi Fairbairn and

Winch, 116-25 pentru discutarea în ansamblu a sistemului de trimiteri).

183

Jonathan Grix de La Ivan

Documents

Transcript of Jonathan Grix de La Ivan