JOC SECUND Ion Barbu

Joc secund este o poemă definitorie pentru estetica barbiană. Versurile sunt consacrate „adâncului”, cunoașterii poetice care, „apropiind prin metaforă elemente disjuncte, desfășoară structura ideatică a universului sensibil”. Ele reflectă un ideal al esențelor către care năzuise vechea cultură greacă, o lume a sintezei, care a preocupat deopotrivă pe Platon și Pythagora. Poetul are nostalgia spațiilor pure.„Adâncul” este dedus, prin operația imaginării unor forme posibile de existență, din „ceas”, din contingent. Adâncul este al „acestei calme creste”, al lumii determinate spațial și temporal, care privită de la înălțimea conceptului devine calmă, revelabilă în esența ei, o dată „intrată prin oglindă în mântuit azur”. Oglinda este poarta prin care se trece din lumea contingentului în lumea „jocului secund”, a esențelor spirituale, considerate ca existențe. Oglinda/oglindirea are rolul de a structura spațiul spiritual ce apare ca alt univers. Sintagma metaforică „înecarea cirezilor agreste” a fost diferit decodată: ea ar semnifica simțurile, sau turmele răsfrânte în apă, sau mulțimile osândite la existență materială, animalică. În interpretarea lui Șerban Foarță, „cirezile agreste” sunt norii, ivindu-se din aerul Pământului, din apele Pământului pe care îl evocă. Lumea „intrată prin oglindă în mântuit azur” este re-creată, reprezintă un „joc secund mai pur”. Este lumea „adâncului” intuită prin acest limbaj metaforic, aparent încifrat. Problema estetică se conturează deplin în strofa a doua, unde tonul nu mai este impersonal și unde structura lexicală nominală caracteristică primei strofe este înlocuită cu cea verbală. În această strofă, versurile se umanizează, amintind nu numai de idee, ci și de subiectul gânditor, poetul. Acesta face gestul demiurgic de a ridica, de a înălța edificiul ideatic al universului prin „însumarea” de „harfe resfirate”, legând prin metaforă elementele disjuncte ale realității.Termenul metaforic „însumarea” trebuie raportat la imaginile „adâncul” și „joc secund, mai pur” din prima strofă. El este expresia sintetizării, prin actul gândirii, a acelor elemente ale realității disparate în timp. „Nadirul latent” semnifică domeniul cugetării înalte, al desprinderii de „ceas”, al „adâncului calmei creste”, dacă nu chiar gestul creator al însumării. În acest din urmă sens, „nadir latent” ar fi imaginea care definește, prin sinonimie, actul creației poetice, a cărui finalitate este „cântecul”; un cântec „istovit”( menit să încerce valențele expresive latente ale cuvântului) în gestul creator, „ascuns”. Cuvintelor din domeniul muzicii („harfe”, „cântec”) li se asociază imaginea sonoră a „clopotelor verzi”. Comparația finală, „cântec... ascuns cum numai marea”, cu evidentă forță de plasticizare, evocă aceeași trecere la universul perceptibil senzorial și ideatic. Gestul poetului este acela de a se desprinde de tirania senzorialului și de afirmare a universurilor impalpabile. Esența la care tinde expresia poetică barbiană este o reflectare a fenomenului, nu o imitare a lui, este o oglindire secundă. Depășirea senzorialului, înțelegerea conexiunii universale, trezesc sentimentul unei descătușări a gândirii, al unei înălțări și înaintări libere a ei în spațiile pure.Arta barbiană a fost interpretată ca joc, ca libertate absolută a creației și ca gratuitate a ei, dar și ca reflectare a concepției platoniciene, ca aspirație a contopirii extatice cu divinitatea într-o lume purificată, rarefiată, până la reflectarea deplină a spiritului.