Jean-Claude Larchet – Despre Împărtăşirea deasă (Răspuns unui tânăr român)

6
Jean-Claude Larchet Despre împărtăşirea deasă (răspuns unui tânăr român) Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: « Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94). Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţa faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: « Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici. » (Convorbiri, XXIII, 21).

Transcript of Jean-Claude Larchet – Despre Împărtăşirea deasă (Răspuns unui tânăr român)

Page 1: Jean-Claude Larchet – Despre Împărtăşirea deasă (Răspuns unui tânăr român)

Jean-Claude Larchet – Despre împărtăşirea deasă (răspuns unui

tânăr român)

Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile

ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în

des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta

viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere

În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o

practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii –

Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie

al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl

nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a

putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul

Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut

păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: « Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul

Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul

meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55).

Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne

împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile,

daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94).

Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţa faţă de

împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim

vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: « Nu

trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că

suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine

sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de

un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să

fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a

multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre

sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea,

în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că

evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în

ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să

primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită,

plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această

convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici. » (Convorbiri, XXIII, 21).

Page 2: Jean-Claude Larchet – Despre Împărtăşirea deasă (Răspuns unui tânăr român)

Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi

merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la

Sfânta Liturghie: « toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (…) întorc

spatele sfintei împătășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie

dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se , arătând roade de

pocăință și cerând iertare.»

Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la

sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că constata că unii

creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că

este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi

timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de

Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu toţi se împărtăşesc zilnic.

Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI),

Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte

negative, în special în privinţa împărtăşaniei : mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi

veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat

de protejarea Euharistiei de « mulţimea » care a înlocuit în mare parte « poporul lui Dumnezeu ».

Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult

pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie

Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un

« simbol » al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim

Mărturisitorul, ceea ce nu nega « prezenţa reală », dar îi făcea pe credincioşi să realizeze

caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a

împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii,

în sec. al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui

Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte

că Euharistia este însuşi « adevărul », iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este « carnea

lui Dumnezeu », identică cu sângele şi trupul lui Hristos.

În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. In timp ce în unele locuri sau în unele

medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului

Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor

din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.

În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al

XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi

Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul

Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.

Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii

duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de

Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă

împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau

parte la aceasta « pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin

Page 3: Jean-Claude Larchet – Despre Împărtăşirea deasă (Răspuns unui tânăr român)

nici o încercare pe care să nu o biruiască »). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea

aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma « Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără

împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă »). Constatăm

ca în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi

duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă

de reînnoire din acest punct de vedere.

Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să

se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare

pregătire care implică : mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de

împărtăşanie.

Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua

în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală

de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale : copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12

ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse

de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă : de la masa

precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul

credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.

Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest

principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt

şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie

şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod

obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să

subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între

împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se

împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a

propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei.

Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte

preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire

împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica

împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi

protestante).

Obligaţia postului prealabil de lunga durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un

rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-

permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există

riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Mc. 2, 27), regula având

drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie… Exista riscul de a considera

regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce «Fiul Omului

este Domn şi al sâmbetei» (Mt 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea

« iconomiei » părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele

Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi

credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să

reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca

Page 4: Jean-Claude Larchet – Despre Împărtăşirea deasă (Răspuns unui tânăr român)

ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii

sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului

duhovnicesc unde ne despărţim de « omul cel vechi » pentru a ne îmbrăca cu « omul cel nou ».

Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie

legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire,

de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei : trup şi suflet. Postul şi

abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge

se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului

(dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea

acestuia.

Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci

cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de

intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii,

înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia

duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.

Care ar trebui să fie această dispoziţie ? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți

pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat : este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel

care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru

împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un

mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el

spune: « Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor », credincioşii răspund : « Unul Sfânt, unul Domn

Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin ». Acest răspuns ilustrează bine atitudinea

care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie : este vorba de

recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de

avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu

să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care

suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici

de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe

credincioşi in această atitudine, preotul cerând: « Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre

trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea

împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă ».

Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne

îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe

Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi,

bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne

întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi

Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu

pe cei ce sunt sănătoşi (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci

pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt

de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: « curăţirea

sufletului », « iertarea de greşeli», « mântuirea de păcate ». Toate acestea sunt amintite în cele

trei rugăciuni care preced împărtăşirea : « Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi

Page 5: Jean-Claude Larchet – Despre Împărtăşirea deasă (Răspuns unui tânăr român)

cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul [...] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie

împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. »

Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă

din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa

trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm

singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci

nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi

de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care

Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.

O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtăsim cu Trupul şi Sângele

lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne

poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin

libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastra, ci vor fi proporţionale

cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu

gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe

scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod

deplin.

O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu : împărtăşirea trebuie să fie motivată

de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic

fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de

împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: « Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu

dragoste să vă apropiaţi ! »

Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta

este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că

împărtășirea este în fond regula. În mijlocul aceleaşi Liturghii se găsesc cuvintele lui Hristos,

care sunt cât se poate de explicite : «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu»; «Beţi dintru acesta

toţi, acesta este Sângele Meu». Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica

Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea

catolică a « sfântului sacrament » şi nu le păstrează într-un « chivot » ca să poată fi venerate de

credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul

Sfintei Liturghii , aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţi să răspundem invitaţiei

lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii : « Cu frică de

Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! » şi să urmăm de asemenea în această

privinţă exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.

Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. « Nu putem să mai mergem

dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva », spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea

este, cum spune Sfântul Teodor Studitul « taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti ». În

această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai « darurile Duhului, oricât de

bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul », « este vorba de

stăpânirea celui ce a înviat », « îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El ». De

asemenea, această taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin

Page 6: Jean-Claude Larchet – Despre Împărtăşirea deasă (Răspuns unui tânăr român)

împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a

dumnezeirii (Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru.

Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae

Cabasila, ci ne « hristifică » în mod real : « Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu

rămâne întru Mine şi Eu întru el», ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se

răspândesc în toate mădularele noastre, « astfel devenim purtători de Hristos » afirma Sfântul

Chiril al Ierusalimului, « în acest mod, după preafericitul Petru (2 Pt. 1, 4), trebuie să ne facem

părtași dumnezeieștii firi ». Prin această taină, «Dumnezeu se amestecă cu firea noastră

trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa», remarca Sfântul

Grigorie de Nyssa, care mai scrie : « Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (1 Co 5,

6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte

din ale nostre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă. »

Cum să refuzăm acest dar ? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când

ni se oferă ?

Traducere de Andreea-Cătălina ALEXANDRU

Sursa: Blog de Dogmatică Empirică