7Iubirea

este singurul lucru care poate fi impartit la infinit fara sa se micsoreze

"A iubi inseamna a inceta sa traiesti pentru tine, a face ca toate sentimentele omenesti, teama, speranta, durerea, bucuria, placerea sa nu depinda decat de o singura fiinta; inseamna a te cufunda in infinit, a nu gasi nici o limita simtirii, a-ti inchina viata unei fiinte in asa fel incat sa nu traiesti si sa nu gandesti decat pentru a o face fericita; a turna maretie in injosire, a gasi alinare in lacrimi indurerate, placere in suferinta si suferinta in placere; adica a intruni in sine toate contradictiile." - Balzac

“Eu m-am nascut ca sa iubesc.” – Sofocle

“Dragostea este tot ceea ce avem, este singura modalitate in care ne putem ajuta unul pe celalalt.” – Euripide

“O dragoste apusa e ca un vulcan, niciodata nu poti zice ca a trecut pericolul de a izbucni din nou.” – Octavian Goga

“In definitiv, ce e dragostea decat o taina pe care o ascund indragostitii si o poarta in umbra, de frica luminii? Pasiunile fug de lumina – lumina le omoara. Indata ce taina se da pe fata, dragostea vestejeste, isi pierde fragezimea, vraja, devine ceva obisnuit, de toate zilele.” – Mihail Drumes

“Spuneti-mi despre dansa tot raul din lume, de vreti sa-nnebunesc, ce-i hetera, ca-i monstru, ca-i satan… o iubesc.” – Mihai Eminescu

“Am renuntat la marginitul Eu, nemarginindu-ma-n tineDragostea nu are nevoie de cuvinte, insa cuvintele au intotdeauna nevoi de dragoste.” – Ionut Caragea

“Freamatul dragostei este benefic, dar sa nu fi framantat e si mai rau.” – William Shakespeare

“Dragostea este ceata care se formeaza cu aburii suspinelor.” – William Shakespeare

Perceptia iubirii in poeziile marilor autori

Mihai Eminescu este poetul nostru national si, dupa cum afirma G. Calinescu " opera literara a lui M. Eminescu creste cu toate radaciniile in cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton." Despre iubirea in opera marelui scriitor spunea T. Arghezi: " Dragostea lui Eminescu e mai cu seama senzuala, o dragoste pribeaga, de pasiune. Ea e momentana si totala in momentul ei, si se epuizeaza in intregime pe o singura imprejurare reluata continuu, continuu traita si continuu epuizata in intregime." "Dragostea lui Eminescu nu e amestecata cu visul. Visul lui incepe cand dragostea s-a ispravit. Dragostea poetului n-a durat niciodata, ramane instantanee, dragoste de senzatii iuti. Femeia lui Eminescu nu e niciodata sotie, ramanand exclusiv amanta. Barbatul e un trecator, un calator,…" In poezia sa de dragoste Eminescu a fost influentat de trairile sale sufletesti, de experientele sale. Astfel se remarca mai multe etape in evolutie poeziei de iubire eminesciana, existenta unei curbe de la elan pasionat la infrangere.O vreme, aceea a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a dorit si a crezut cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Poetic, acest lucru s-a exprimat in tonalitati majore, in culori vii si lumini fara pata, intr-o mare abundena vegetala si neincetate sclipiri de ape. In opera publicata, rastimpul de exuberanta tine pana in jurul anului 1876 si insuma Sara pe deal, Floare albastra, Fat-frumos din tei, Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta, etc.Peste varietatea subtila a starilor sufletesti communicate, ceea ce reuneste poeziile, dandu-le un aspect comun, este in primul rand stenicitatea sentimentului, plentitudinea clipei de dragoste, care transfigureaza lumea . Apoi prezenta invariabila a codrului si a apei in ipostaza lac sau izvor este iar caracteristica acstei perioade. Apa joaca acum un dublu rol in imagine: acela coloristic, de lucire fina si tremuratoare in intunericul padurii, ajutand la jocul de valori plastice, si acela sonor, de acompaniament sugestiv al starilor sufletest

Iunie 1882             Din luna lui Iunie 1882.                         A plâns scriind-o.         Îngerul meu blond,Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea         

lui Emin      

Lucian Blaga a fost unul dintre poetii care a facut din tema iubirii o tema principala in poeziile sale. Inca din volumulde debut, Poemele luminii, iubirea s-a aflat, alaturi de natura la loc de frunte in poezia sa, ambele fiind incadrate intr-un climat de exaltare a elementului dinamic din peisajul natural sau cel sufletesc. Iubirea pustieste fiintele indragostitilor, surasul este pagan, parul iubitei are arome tari, ochii sunt lacomi si flamanzi ca de salbaticiune. O asemenea fervoare exuberanta, ritmica dansului dionisiac sunt pentru poet, la acea data, singurele ce-l pot incadra in armonia cosmica

Octavian Goga a gravat in adevaratul "etern uman" , in culorile specificului national, cu o daruire si un talent exceptional, chipul trecator al vremii sale. In urma sa a ramas vie poezia sociala si patriotica, dar si miscatoarele sale cantece de dragoste. Dragostea lui Goga era in primul rand dragoste de tara, dragoste pentru lumea satului si de aceea marea majoritate a poeziilor sale sunt inchinate patriei, canta durerile taranilor, sacrificiile pentru apararea pamantului stramosesc, suferintele celor asupriti. Dar pentru creearea unei monografii a satului ardelenesc, asa cum Goga isi propusese, era nevoie si de Cantecele lui Laie Chiorul, crasmarul din Dealu-Mare, personaj cunoscut in opera lui Goga. Cantecele lui Goga sunt aidoma doinelor noastre populare: de dor si de jale. In Cantecele lui, incarcate cu simtiri si sensuri adanci, sentimentul iubirii capata expresia dorului folcloric. E in ele o nespusa sete de viata, o discreta parere de rau, o bucurie patimasa si o unda de neliniste, o goana dupa naluca acelei iubite, e un "nu-stiu-ce si nu-stiu-cum dureros de dulce", care se cheama dor si care se implineste abia in vraja noptilor, spulberandu-se o data cu zorii:

George Bacovia este complet diferit de perceptia romanticillor. Dragostea nu mai este proiectata ca idealitate, ca forma a perfectiunii, ci este traiata ca un sentiment maladiv, anemic si condamnat fatalmente la esec. O alta deosebire esentiala fata de conceptia romanticilor consta in faptul ca nicodata iubirea nu este prezentata in concordanta cu o natura complice, orcotitoare: “Pe garduri batrane, pe stresini de lemn, / Si frunzele cad ca un sinistru semn / In linistea gradinii adormite. / O palida fata cu gesturi grabite / Asteapta pe noul amor…/ Pe cand discordant si infiorator, / Scartaie toamna din crengi ostenite.”(“In gradina”).

7POEZII

Iubire

Iubind in taina Mihai Eminescu

Iubind în taina am pastrat tacere,Gindind ca astfel o să-ti placa tie,Căci în priviri citeam o vecinicieDe-ucigatoare visuri de placere.

Dar nu mai pot. A dorului tarieCuvinte da duioaselor mistere;

Vreau să mă-nec de dulcea-nvapaiereA celui suflet ce pe al meu stie.

Nu vezi ca gura-mi arsa e de seteSi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-

mi,Copila mea cu lungi si blonde plete?

Cu o suflare racoresti suspinu-mi,C-unzimbet faci gindirea să se-mbete.Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi.

Te duci şi ani de suferinţăN-or să te vază ochii-mi trişti,Înamoraţi de-a ta fiinţă,De cum zâmbeşti, de cum te mişti.

Şi nu e blând ca o povesteAmorul meu cel dureros,Un demon sufletul tău esteCu chip de marmură frumos.

În faţă farmecul paloriiŞi ochi ce scânteie de vii,Sunt umezi înfiorătoriiDe linguşiri, de viclenii.

Când mă atingi, eu mă cutremur,Tresar la pasul tău, când treci,De-al genei tale gingaş tremurAtârnă viaţa mea pe veci.

Te duci şi rău n-o să-mi mai parăDe-acum de ziua cea de ieri,Că nu am fost victimă iarăNeînduratelor dureri

C-auzu-mi n-o să-l mai întuneciCu-a gurii dulci suflări fierbinţi,Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneciCa să mă faci să-mi ies din minţi.

Puteam numiri defăimătoareÎn gândul meu să-ţi iscodesc,Şi te uram cu-nverşunare,Te blestemam, căci te iubesc.

De-acum nici asta nu-mi rămâneŞi n-o să am ce blestema,Ca azi va fi ziua de mâne,Ca mâni toţi anii s-or urma -

O toamnă care întârziePe-un istovit şi trist isvor;Deasupra-i frunzele pustie -A mele visuri care mor.

Viaţa-mi pare-o nebunieSfârşită făr-a fi-nceput,În toată neagra vecinicieO clipă-n braţe te-am ţinut.

De-atunci, pornind a lui aripe,S-a dus pe veci norocul meu -Redă-mi comoara unei clipeCu ani de părere de rău!

Te duci…

Mihai Eminescu

Iubire Lucian Blaga

Iubesti - când ulciorul de-aramăse umple pe rând, de la sine

aproape, de flori si de toamnă,de foc, de-anotimpul din vine.

Iubesti - când suavă icoanace-ti faci în durere prin veac

o tii înrămată ca-n ranastrăvechiului verde copac.

Iubesti - când sub timpuri prin sumbrevâltori, unde nu ajung sorii,

te-avânti să culegi printre umbrebălaiul surâs al comorii.

Iubesti - când simtiri se desteaptăcă-n lume doar inima este,

că-n drumuri la capăt te-asteaptănu moartea, ci altă poveste.

Iubesti - când întreaga făptură,cu schimbul, odihnă, furtună

îti este-n aceeasi măsurăsi lavă pătrunsă de lună.

O clipă

Abia ne-am revăzut o clipăŞi iar ne-a despărţit talazulPândea din umbră nenoroculCând tu-mi încolăceai grumazul.

Dar revederea noastră mutăA fost de-ajuns ca să-nfiripeUn înţeles de-o viaţă-ntreagăÎn fâlfâirea unei clipe.

Mi s-a părut că-n largul mării,În noaptea neagră şi afundă,Văd la lumina unui fulgerO luntre care se cufundă.

Tacerea

Mai tii tu minte noaptea-ntâie,O noapte umeda, albastra …În pacea ei înfiorataVorbea numai tacerea noastra …De-atunci atâtea nopti trecura,Tot nopti cu soapte si cuvinte …Din câte alaturi povestiramNimic nu-mi mai aduc aminte …Dar pâna-n clipa de pe urmaFermecatoare-o sa-mi ramâieSi-o sa-mi vorbeasca totdeaunaTacerea ta din noaptea-ntâie…Octavian Goga

Iubirea…un sentiment ideal care inalta sufletele celor indragostiti si le uneste intr-unul singur. Doar prin iubire simti in acelasi timp bucurie si tristete; vezi in acelasi timp intunericul si lumina; dai totul dar nu pierzi nimic; te simti intr-un univers infinit al placerii.

Material realizat de Neculai Monica-VivianaClasa a IX-a CColegiul National “Gheorghe Rosca Codreanu”BirladProfesor indrumator Iordache AdrianaContact: viviana.neculai@yahoo.com