Despre iubirea

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare

poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea

acesteia, este iubirea aproapelui: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău,

cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este

marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe

aproapele tău ca pe tine însuţi”1 El a zis că în aceste două porunci se

cuprind toată Legea şi toţi proorocii2. Acesta fiind adevărul, nimeni nu

poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întâi pe aproapele

său. Acest lucru îl spune şi Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dacă zice cineva

că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru

că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe

Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?”3

Porunca Domnului de a-i iubi pe vrăjmaşii noştri îşi are temelia în

dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele nostru este orice om

din lume4, şi nu avem dreptul să urâm pe nimeni, căci toţi sunt zidiţi de

Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire ca şi noi.

Nici o poruncă nu a înălţat şi a slăvit aşa de mult învăţătura

Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmaşi. Cu adevărat

această poruncă desăvârşeşte toate poruncile Legii vechi, căci nici un

dătător de lege mai înainte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut

a se înălţa cu înţelegerea până la atâta desăvârşire, de a învăţa şi a legiui

cu hotărâre iubirea de vrăjmaşi. Numai această poruncă dacă s-ar sârgui

oamenii să o păzească, ar face raiul pe pământ, ar aduce mare linişte,

pace şi fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, când aceasta lipseşte dintre

oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările şi toate

tulburările se fac pe pământ.

Grea şi cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dar nu

este cu neputinţă. Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca

Dumnezeu. El nu ne rânduieşte niciodată porunci mai presus de puterea

1 Matei 22, 37-392 Matei 22, 403 I Ioan 4, 204 Luca 10, 36-37

noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adâncul neputinţei firii

omeneşti, şi cele ce ne sunt necesare spre mântuire. De aceea, pentru a

ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă

până la slaba noastră pricepere şi zice: „Precum voiţi a vă face vouă

oamenii, şi voi faceţi asemenea lor”5.

Sfântul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului6.

Tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea şi inima omului;

dar mai greu decât toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi inima. Astfel,

Sfântul Ioan Evanghelistul zice: „Cel ce urăşte pe fratele său, întru

întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui”7).

Şi dacă „Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămâne în iubire rămâne în

Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”8, numai atunci vom şti că

suntem în Dumnezeu şi că dragostea Lui petrece în noi, când vom vedea

că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru şi de

sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în inima noastră

întristare şi amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din aceasta

cunoaştem sigur că nu suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece în

noi! Căutând folosul şi binele aproapelui, permanent ne vom bucura de

sporirea şi fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Şi aşa,

dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămâne pururea între noi.

După cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni să nu caute ale sale, ci

fiecare pe ale aproapelui”9.

Dacă nouă ni se pare greu de împlinit porunca iubirii de vrăjmaşi

este semn că nu avem în inima noastră dragostea de Dumnezeu şi de

aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei,

al slavei deşarte, iar roadele Duhului Sfânt, care sunt dragostea, pacea,

bucuria, îndelunga răbdare, şi toate celelalte pe care le arată Sfântul

Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.

Domnul zice: „De iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumită veţi

avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine

celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi

lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi,

ce plată aveţi? Doar şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să

primească înapoi. Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi

5 Luca 6, 316 Romani 13, 127 I Ioan 2, 118 I Ioan 4, 169 I Corinteni 10, 24

2

împrumut, nimic nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi

fiii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi”10.

Dacă fac bine cuiva şi aştept ca şi el să-mi facă mie la fel, atunci

ce plată mai aştept de la Dumnezeu? Astfel, fapta mea bună nu priveşte

răsplătirea mea în veacul viitor, ci este un schimb vremelnic cu scopul de

a câştiga în veacul de acum. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am

dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine

aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de

la Dumnezeu în veacul viitor, privind nu spre plata cea vremelnică de la

acela căruia i-am făcut bine, ci spre bunătăţile cele veşnice din veacul

viitor.

Atunci, după cuvântul Domnului, „plata voastră multă este în

ceruri”11. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de

la el nimic în veacul de acum, ne facem fiii lui Dumnezeu Celui Preaînalt.

Vom fi asemenea lui Dumnezeu, după măsura Darului Său, Care este bun

spre cei nemulţumitori şi răi, răsare soarele Său şi peste cei buni şi peste

cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă au existat oameni care s-

au ridicat cu fapta la această desăvârşită dragoste a iubirii de vrăjmaşi,

după modelul Mântuitorului.

Proorocul şi împăratul David cu o mie de ani înainte de venirea

Domnului s-a sârguit a împlini cu fapta aceasta sfântă şi dumnezeiască

poruncă. La ura regelui Saul asupra lui David, proorocul nu a răspuns cu

răzbunare, când i-a căzut în mâini şi putea să-l omoare. Când Saul dormea

greu în peşteră, David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de

viaţa lui nu s-a atins12. Iar când Saul dormea în mijlocul taberei sale

noaptea, David, venind, i-a luat suliţa de la cap şi vasul cu apă, şi iarăşi nu

s-a atins de viaţa lui13. Mai mult, când Saul a fost lovit de un duh rău de la

Dumnezeu, David venea şi-i cânta din harfă, gonind duhul cel rău de la

el14.

În Legea Harului cel dintâi care a îndeplinit cu lucrul şi cu

cuvântul această Evanghelie, a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos,

Care nu numai că învăţa porunca iubirii de vrăjmaşi, ci El întâi a îndeplinit-

o cu fapta. Atunci când era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe

cei ce L-au răstignit, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”15 .

10 Luca 6, 32-3511 Matei 5, 1212 I Regi 24, 12-1313 I Regi 26, 6-2214 I Regi, 19, 915 Luca 23, 34

3

4