Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena – www.scechurch.org

IUBIREA DE VRAJMASI – PORUNCA “IMPOSIBILA”

“Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu“

ne marturiseste explicit Sfantul Siluan Athonitul. Este un cuvant pe care

cred ca ar trebui sa-l avem in permanenta in vedere atunci cand citim sau

ascultam Evanghelia. Mai ales cand este vorba de Evanghelia Iubirii

Vrajmasilor, cea citita in Duminica de maine la Sfanta Liturghie.

Parintele Rafail Noica “pluseaza” si spune ca Dumnezeu, poruncindu-ne, nu

asteapta de la noi sa si putem face, pentru ca El stie ca noi nu avem in noi

puterea de a implini Cuvantul Lui. Cum se poate asta? Inseamna atunci ca

Dumnezeu ne cere “imposibilul”? Da, intr-un fel tocmai asta ne cere! Pentru ca

poruncile Sale nu sunt porunci morale, deci nu sunt accesibile vointei

simple ale omului. Poruncile lui Dumnezeu reprezinta, dupa cuvintele aceluiasi

parinte Rafail, “descoperirea vietii Dumnezeiesti” la care ne cheama si pe

noi Hristos. Sunt asadar porunci Dumnezeiesti, nu omenesti.

Si atunci inseamna ca Dumnezeu este absurd? Nu, ci inseamna numai ca este

vorba despre ceea ce parintele N. Steinhardt numeste “boieria lui Dumnezeu”

care “ne toarna in poala o masura buna, indesata, clatinata si cu varf”

(Lc. 6, 38). Dumnezeu vrea sa ne daruiasca TOTUL, vrea sa ne faca sa fim ca

El, sa impartasim Viata Lui si de aceea ne porunceste lucruri cu neputinta firii

omenesti; de fapt, prin “porunci” El ne cheama cu o chemare cu

caracter absolut, o chemare “de ultima autoritate”, pe care sa n-o

putem relativiza sau ignora.

Totodata, prin acest fel de porunci Dumnezeu doreste ca noi sa ne

descoperim incapacitatea de a trai prin noi insine intru El si sa ne

smerim total, in profunzime, sa ne vedem adanc neputinta si

netrebnicia noastra si, deznadajduind de noi insine, sa-I cerem Lui

ajutorul. Cum am auzit chiar in Apostolul de maine: “Puterea Mea intru

neputinta (omului) se desavarseste” (2 Cor. 12, 9) ; abia trairea si

constientizarea slabiciunii noastre in lucrarea celor dumnezeiesti ne fac

capabili sa le si putem primi cu adevarat! Altminteri, daca am primi mult

pentru meritele si eforturile noastre ne-am trufi si am batjocori Darul ce ni se

face! “Asadar, foarte bucuros ma voi lauda mai degraba intru

slabiciunile mele, pentru ca intru Mine sa locuiasca puterea lui

Hristos” (ibidem).

Abia cand ma golesc de orice nadejde in mine si de orice bizuire pe

propriile mele puteri, de orice parere ca am facut eu ceva bun, numai

atunci ma pot umple de harul lui Dumnezeu! Caci numai cu putere

dumnezeiasca, numai cu harul Duhului Sfant putem sa facem cele ale Duhului

si ale Dumnezeirii, adica… poruncile evanghelice.

Am socotit ca trebuie precizate din capul locului aceste lucruri cand vorbim in

general despre poruncile evanghelice si, in particular, despre porunca iubirii,

care culmineaza in iubirea vrajmasilor. Si asta pentru ca multi se insala

crezand ca le este foarte la indemana sa iubeasca pe toti oamenii sau sa-i

iubeasca pe vrajmasii Bisericii, inchipuindu-si ca deja implinesc cu multa

usurinta poruncile cele mai grele ale lui Hristos si judecandu-i pe cei care,

dupa intelegerea lor, “nu au dragoste”. Iar altii se insala, cumva la polul

opus, crezand ca, daca prin fire ei nu pot implini poruncile duhovnicesti (de

exemplu nu pot iubi, nu pot avea blandete, etc.), atunci nici nu li se cere

tocmai lor (mai ales daca traiesc in lume) sa le implineasca si atunci renunta

la lupta sau isi gasesc in crestinism o parte aparent “accesibila” firii

lor. Amandoua extremele sunt denuntate de Parintii Bisericii ca fiind

cai ratacite. Si unii si altii, fara sa-si dea seama reduc Evanghelia la un

continut “firesc”, psihologic, omenesc.

Primii traiesc foarte mult in inchipuire si, bazandu-se pe niste firi mai

sentimentale, mai exaltate sau pe o imaginatie mai dezvoltata, se

autosugestioneaza foarte usor si pot ajunge sa li se para ca iubesc

usor, ca “au dragoste” pentru toti… Lor li se par lipsite de iubire

cuvintele mai severe, mai ferme prin care Ortodoxia este despartita de

minciuna si prin care raului i se spune pe numele de RAU. Nu vor sa

vada decat “ce e bine” si “roz”, iar “iubirea” lor este mai mult proiectia unei

nevoi de siguranta si confort psihologic, din care se exclude automat (prin

negare, prin deformare) tot ceea ce este “inconfortabil” si produce nelinistea

cea buna sau durere.

De partea cealalta, iubirea aproape ca iese din discutie, este “un

moft”, de “sensibilitate” nici nu mai avem nevoie, pentru ca ceea ce

este important este sa fii cat mai dur, cat mai “corect”, sa arati cat

mai mult curaj in a folosi cele mai “tari” expresii impotriva

adversarilor (care pot sa fie si frati, nu conteaza), totul sub acoperirea

motivatiei “apararii” si “marturisirii indarjite” a adevarului.

De o parte bem sirop dulce pana la greata sau vin slab si diluat, de cealalta

parte ne imbatam cu vodca tare, ruseasca.

Unii ne urcam cu inchipuirea pana la a ne crede la masurile

exceptionale ale fratelui din Pateric “care de multa bunatate nu mai

stia ce-i rautatea“, iar altii ne credem dispensati de poruncile

Evangheliei, de vreme ce noua ne place mai mult fie lupta ideologica

cu “dusmanii neamului”, fie litera Canoanelor, crezand ca in afara

discutiilor despre ecumenism, masonerie si ierarhii apostati altceva

nici nu mai merita discutat in legatura cu Ortodoxia.

Unii viseaza o pace si o armonie universala si se smintesc cand citesc

ca Hristos a zis: “N-am venit sa aduc pace, ci dezbinare” sau cand aud

ca Sfintii Parinti ne poruncesc sa nu avem partasie cu ereticii. Ceilalti nu pot

intelege razboiul duhovnicesc decat ca pe o cearta nesfarsita cu toata

lumea, vezi Doamne “pe motive de credinta” (ca si cum nu scrie in Scriptura

ca “un slujitor al Domnului nu trebuie sa se certe”!). Primii sunt un fel de

“origenisti” de facto, adica ei cred in apocatastaza si nu accepta in ruptul

capului ca Dumnezeu nu-i mantuieste pe toti, la gramada, indiferent ce au

facut si ce au crezut, ca si cum mantuirea e un fel de “hocus-pocus”, iar binele

si raul pot fi usor relativizate. Ei confunda adesea iubirea pacatosilor si

ereticilor cu iubirea, slabiciunea sau indiferenta fata de pacatele sau

ereziile lor. Ultimii, dimpotriva, cred ca au ei dreptul sa osandeasca pierzarii

pe mai toti oamenii inca de aici, toti le sunt vrajmasi si… crezand ca urasc

pacatele si ereziile, trec repede pragul si ajung sa deteste si sufletele

celor vatamati de vrajmasul.

Dar Ortodoxia autentica este cea care merge pe “calea imparateasca”.

Iubirea vrajmasilor chiar este necesara pentru mantuirea noastra; cel

putin sa mergem pe calea dobandirii ei, cel putin sa recunoastem ca n-

o avem, dar ca… avem nevoie de ea de la Dumnezeu si s-o cerem! In

acelasi timp, nu spunem albului negru si negrului alb: exista vrajmasi ai

Bisericii, exista lupi in piele de oaie, nu toti sunt buni, frumosi si bine-

intentionati si… nu ne facem ca nu vedem cine este fratele si cine este

vrajmasul Bisericii. Avem datoria realismului si trezviei, datoria sa

discernem graul de neghina si sa nu luam apararea raului, sa nu fim

avocatii minciunii si ai “fiilor minciunii”!

Este important sa tinem cumpana dreapta si in acelasi timp sa uram din

toata inima raul sub orice forma ar fi, iar de aproapele nostru cazut

sub robia lui sa nu ne scarbim, ci sa ne doara pentru el si sa ne fie

mila. Adevarata iubire nu neaga si nici nu justifica raul, nu trece cu

superficialitate si usuratate pe deasupra realitatii crude si adesea tragice a

caderii umane, a iadului lumii, a nedreptatilor si nerusinarilor, ci le asuma intr-

o inima arzand de suferinta, intr-o inima compatimitoare. Trebuie sa nu

pacatuim prin prostie si prin lasitate si sa nu lasam raul sa se desfasoare

nestingherit fara ca noi sa facem nimic. Dar asta nu ne indreptateste nici sa-i

condamnam fara drept de apel sau sa-i batjocorim pe cei care ni se par

rataciti, unii fara voia lor. Ci de toti sa avem mila, pentru toti sa ne rugam asa

cum putem, tuturor sa le dorim binele si mantuirea, ca sa fim cu adevarat “fiii

Celui-Preainalt, Care este bun si cu cei nemultumitori si rai“ (Luca 6,

35) si Care “vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta

adevarului sa vina“!

Sa ascultam acum glasul Ortodoxiei adevarate, exprimat prin Sfintii Serafim

Rose si Siluan Athonitul, invatandu-ne care este calea cea dreapta de a ne

iubi vrajmasii:

Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem

face?

Legaturi:

Din invataturile Sfantului Serafim de Virita (21 martie):

“Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea

pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: <<Numaidecat sa te rogi pentru

vrajmasi, caci daca nu te rogi e ca si cum ai turna gaz pe foc si flacara

se mareste din ce in ce mai mult. Totdeauna si pentru toate, chiar si

pentru necazuri, multumeste-I Domnului si Prea Sfintei Nascatoare de

Dumnezeu>>”.

Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem

vamesi:

“In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism

si chiar cu autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce

rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard

“duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a

crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce… Si ce daca

am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia

acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM! (…) Noi

ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament

ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului.

(Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim

masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne

uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea

reala a acelui comportament). “Semnele exterioare ale smereniei

(respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt

intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele

sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si

observate de mintea individuala… (…) Adevarata smerenie trebuie sa

decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de

descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si

potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un

astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si,

astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici

deliberate si nici prefacute” scrie Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna”.

Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. Dar care iubire?

Parintele Savatie ne invata sa incepem prin a fi sinceri cu Dumnezeu

Munitie pentru razboiul duhovnicesc de la Sfantul Siluan Athonitul

DREAPTA SOCOTEALA – INTRE RAUTATEA BANUIELII GENERALIZATE SI

PROSTIA BLAGOSLOVIRII RAULUI

Parintele Nicolae Steinhardt despre pacatul prostiei si al fricii

Parintele Iustin: SMERENIA NU INSEAMNA PROSTIE SI

DEPERSONALIZARE!

Crucea lui Hristos impotriva neo-crestinilor iubitori ai lumii de aici –

Arhiepiscopul Averchie

Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al

apostaziei prin tăcere:

“Ce frumos ar fi să citească acest text şi cei care îl folosesc pe Sfântul Maxim

(si nu numai pe el) pentru a îşi elabora complicatele şi lipsitele de viaţă

raţionamente ale filosofiei „iubirismului“, moda fatarnica a zilelor

noastre! Pentru că exisă nu puţini care cred că pricep ceva din scrierile

filocalice ale Sfântului, foarte contemplative, foarte inalte, dacă ei le percep

intelectual. Însă priceperea intelectuală este nimic dacă ea nu este luminată

de trăirea prin duh, prin experierea, adică, a acelor principii expuse. Filocalia

Sfântului este contemplativă în sensul în care autorul ei trăia şi experia cele

descrise acolo, la un nivel de neimaginat pentru cititorii de astăzi. În

lipsa experierii, scrierile Sfântului Maxim sunt transformate în filosofie

abstractă, lipsită de viaţă, de duh. Cei care citesc astfel scrierile sale

contribuie la formarea unei păreri de sine nocive care afirmă că deţin iubirea

şi că o şi înfăptuiesc. O “iubire” găunoasă, estetică, siropoasa,

sentimentalista si inchipuita ce se exercită asupra unor “abstractiuni”, nu

asupra unor oameni concreti – iubim homosexualii, dar nu pentru că trăim cu

ei, ci aşa, de la distanţă, estetic, iubim pe eretici, iubim pe hulitori, în general,

ne place sa-i “iubim” mai exaltat tocmai pe cei de care Scriptura zice sa ne

ferim si de ale caror pacate sa ne delimitam. Ii “intelegem” si ii “iubim” nu

pentru că simţim ceva pentru celălalt, ci pentru că ne place să ne considerăm,

la rândul nostru, marginalizaţi şi neînţeleşi, eroi romantici ai unor drame care

mângâie orgoliul nostru pitit sub masca smereniei. De fapt este vorba o forma

mascata a iubirii de noi insine, asa cum magistral arata Oana Iftime.

Cât de străină este această “dragoste” de sine de dragostea reală a Sfântului

Maxim, acuzat că urăşte, acuzat de încăpăţânare şi calcat în picioare de cei

care ziceau “pace, pace”! Si astazi, “atot-iubitorii” si “atot-tolerantii” fata de

eretici, sodomiti, pagani, etc. ii zdrobesc, ii ponegresc, ii persecuta si ii urasc

de moarte pe fratii lor care indraznesc sa se opuna ideilor gresite si planurilor

ticluite de ei. Asta le si da in vileag falsitatea si caracterul inselator al vorbelor

mari si frumoase despre iubire (pentru cine are ochi sa vada, dar…)”.

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro