ILUMINISMUL

Iluminismul este o mișcare ideologică și culturală,antifeudală,

desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX

în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept

scop crearea unei societăți „raționale‖,prin răspândirea culturii,a „luminilor‖

în mase.Iluminismul este o replică la adresa barocului,care încearcă să

înlăture dogmele religioase și să infiltreze luminarea maselor pe baza

experienței proprii.

Caracteristici generale

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa

autoindusă."Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile

cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană.Această tutelă este

auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii,ci în absența

hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă

persoană".Sapere aude!"Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al

rațiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului(Immanuel Kant).

Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și

America secolului al XVIII-lea. Evenimentele științifice și intelectuale din

secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac Newton, raționalismul lui René

Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza

și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în

legile naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea

ființei umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia care au reușit să

influențeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.

Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de

idei pot fi caracterizate drept pătrunzătoare și dominante. O abordare

rațională și științifică a aspectelor religioase (conform vechii teorii și

divergențe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic

și economic a promovat o viziune seculară asupra lumii și o orientare

generală către progres și perfecționare. Principalii promotori ai acestor

concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi pentru

publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de

bază comune. Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au căutat

să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea,

natura și societatea, și să acționeze în baza acestora.

Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific,

dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și

sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al

progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod

firesc la deism; aceleași calități au avut un rol important în determinarea

reacției de mai târziu a romantismului. Reacționând la dogmatism,

iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica își

pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeași

fervoare și implicare precum în evul mediu și la începutul modernității.

Conceptele filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea au

transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă

revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism.

Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un

imens ceas construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat

ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei umane,

politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale

stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane

exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea

umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia, misticismul sau

divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea

ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de

aspectele sau explicațiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al

secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre autoritatea

politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că, în Franța,

Voltaire și aliații săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței

într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau

opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare

parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei

creștine: inspirația din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos,

damnarea necredincioșilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în

principal în chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a

spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte și

științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este numai cea mai

dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate".

"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului

Iluminismului, sau al Epocii Rațiunii, după cum i s-a mai spus. Având

centrul la Paris, mișcarea a dobândit un caracter internațional prin faptul că

s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai

Iluminismului s-au aflat în Franța:baronul de Montesquieu, Voltaire

și contele de Buffon,baronul Turgot și alți fiziocrați,Jean-Jacques Rousseau,

care a avut o influență foarte mare asupra romantismului.

În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica

politică și socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison și Sir

Richard Steele.Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiriști

conservatori cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la

învățarea prin percepția senzorială au fost dezvoltate în continuare de către

David Hume.

În Germania, universitățile au devenit centre ale Iluminismului

(Aufklärung).G. E. Lessing a lansat o religie naturală a moralității,iar Johann

Herder a elaborat o filosofie a naționalismului cultural care se baza pe

înrudirea culturală, de sânge și de limbă.Importanța primordială a

individului, decurgând din incapacitatea omului de a-și folosi abilitățile

cognitive în lipsa instrucțiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui

Immanuel Kant. Printre reprezentanții italieni ai epocii, se numără Cesare

Beccaria și Giambattista Vico. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar

împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul despotului iluminat. Alții de acest

gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al

III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea considerați

răspunzători de Revoluția franceză. Cu siguranță, epoca Iluminismului poate

fi văzută drept o linie majoră de demarcație pentru apariția lumii moderne.

Caracteristici literare

Curent ideologic și cultural: promovarea raționalismului, caracter

laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului și a dogmelor,

răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale și

morale;

Teme și motive: «monarhul luminat», «contractul social»,

emanciparea poporului prin cultură; Genuri și specii: liric, epic (povestire,

nuvelă, roman), dramatic (tragedie, comedie);

Opere reprezentative:

Pierre Beaumarchais - Bărbierul din Sevilia (1775);

Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719);

Henry Fielding - Tom Jones (1749);

Carlo Goldoni – Gondolierul (1753);

Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721);

Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloiză (1761);

Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver (1726);

François Voltaire - Candid (1759).

Iluminismul românesc

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala

Ardeleană și cu reverberațiile ei transcarpatine. Acest iluminism a stat în

serviciul idealului național, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor,

prin demersul la istorie, la istoria limbii și a poporului. Iluminismul

românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favorea unor

revendicări politice.

Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare

națională și culturală a românilor din Transilvania în a doua jumatate a

secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX -lea. Cărturarii acestui

curent au adus argumente științifice pentru afirmarea drepturilor românilor

din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat pe mai multe

planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.

Învățământul a contribuit și el la răspândirea ideilor iluministe.

Academiile domnești, întemeiate în Țara Românească între 1678-1688, în

Moldova la 1707, au reprezentat într-adevar un însemnat focar de cultură al

Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost

interesul pentru tipărirea de cărți. Între 1700 și 1800, s-au tipărit de către

români 799 de cărți dintre care 617 în românește, iar 182 în grecește,

latinește, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna

subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei

iluministe și Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în Însemnare a

călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și

realitățile triste din patria sa. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit

iluminist este epopeea eroicomică Țiganiada de I.Budai-Deleanu. În Țara

Românească și în Moldova, Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca

răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în

special, din Enciclopedia lui Diderot.

Rationalismul

Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filozofică

care afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și

nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase. Cuvântul raționalism provine

din latină, ratio însemnând „rațiune‖.Raționaliștii susțin că rațiunea este

sursa întregii cunoașteri umane. Există și o altă formă de raționalism, mai

puțin extrem, care susține că rațiunea este principala sursă a cunoașterii sau

că rațiunea este sursa celui mai important tip de cunoaștere.Raționalismul

are câteva asemănări în ideologie cu umanismul și ateismul, prin faptul că își

propune să furnizeze un schelet de referință pentru probleme de ordin social

și filozofic fără implicații religioase sau de ordin supranatural. Totuși,

raționalismul se deosebește de aceste ideologii, deoarece:umanismul, cum o

sugerează și numele, este concentrat asupra superiorității societății umane și

a omului în comparație cu natura și cu ceea ce conține aceasta ateismul

neagă existența lui Dumnezeu: raționalismul nu face referiri la acesta.

Reprezentanti: Descartes,Spinoza,Kant,Leibniz

Paul Henri Thiry d’Holbach

Paul Henri Thiry d'Holbach (născut Paul Heinrich Dietrich von

Holbach) (n. 8 decembrie 1723 - d. 21 ianuarie 1789) a fost un savant,

filozof materialist, enciclopedist de origine germană, dar de limbă franceză,

cunoscut mai ales ca fiind primul ateu autodeclarat din Europa.Se naște la

Edesheim în 1723.Provenea dintr-o familie bogată de arabi catolici.La Leyda

urmează dreptul apoi în 1749 se mută la Paris și devine cetățean

francez.Participă la redactarea Enciclopediei Franceze alături de Denis

Diderot și Jean le Rond d'Alembert

Jean-Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un

filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor,unul dintre cei

mai iluștri gânditori ai Iluminismului.A influențat hotărîtor,alături de

Voltaire și Diderot,spiritul revoluționar,principiile de drept și conștiința

socială a epocii;ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de

Revoluția franceză din 1789.

Dat biografice:

28 iunie 1712 - Se naște la Geneva Jean-Jacques RousseauMama sa

moare după câteva zile,în urma complicațiilor de la naștere.

1722 - Tatăl lui Rousseau, un ceasornicar falit,fuge din Geneva,

pentru a scăpa de datorii,și își abandonează familia.

1728 - Tânărul Rousseau părăsește și el Geneva.O întâlnește pe

doamna de Warens,care îi va fi mulți ani protectoare,iubită și substitut

de mamă.Sub autoritatea ei, își desăvârșește educația și se convertește

la romano-catolicism.

1742 - Rousseau ajunge la Paris,unde prezintă Academiei Franceze un

sistem numeric de notație muzicală,care este respins.

1743 - Devine secretarul ambasadorului Franței în Republica Veneția.

1745 - Rousseau o întâlnește,la un hotel din Paris, unde aceasta lucra

ca menajeră,pe Thérèse Levasseur,cu care va rămâne până la moarte.

1746 - Se naște primul dintre cei cinci copii ai lui Rousseau.Toți au

fost dați la orfelinat.

1749 - Îl întâlnește pe Diderot,cu care se împrietenește.Începe să

contribie la lucrarea Encyclopédie.Află despre un concurs al

Academiei din Dijon și se decide să participe cu un eseu despre

consecințele nefaste ale progresului artelor și ale științelor asupra

moravurilor publice.

1750 - Câștigă premiul Academiei din Dijon și ajunge faimos.

1752 - Compune opera „Ghicitorul satului‖.

1754 - Se întoarce la Geneva, unde redobândește cetățenia și reintră în

comunitatea calvinistă.

1755 - Academia din Dijon refuză să îi premieze un al doilea eseu

despre originea inegalității.

1759 - Enciclopedia este formal interzisă.Relațiile lui Rousseau cu

ceilalți enciclopediști se deteriorează.

1761 - Publică Julie sau Noua Heloise,un roman epistolar,care va avea

un succes extraordinar.

1762 - Apar două dintre cele mai importante cărți ale lui

Rousseau:Despre contractul social și Emile, un roman

pedagogic.Scrie un proiet pentru o Constituție a insulei Corsica.În

urma criticilor vehemente la adresa celor două carți, care au culminat

cu interzicerea lor în Franța și la Geneva,Rousseau e nevoit să fugă.

1766 - Ajunge în Anglia, la invitația lui David Hume.Rousseau

începe să dea semne de instabilitate mentală.Are senzația că Hume

este parte a unei conspirații care vizează uciderea lui.

1767 - Se intoarce în Franța, sub un nume fals.Oficial,nu i se permite

intrarea în regat decât în anul 1770,după intervenția unor prieteni pe

lângă Rege.

1771 - Întors la Paris, Rousseau începe să organizeze lecturi private

ale Confesiunilor.Scandalizată,Madam d"Epinay intervine,cu succes,

la poliție,ca lecturile respective să fie interzise.

1772 - Scrie Considerații despre guvernarea Poloniei.

1776 - Starea sănătății lui se înrăutățește continuu, iar relațiile cu

prietenii sunt afectate.Începe să scrie texte obsesive, prin care îi acuză

pe alții și se justifică pe sine:Rousseau, judecător al lui Jean-Jacques și

Revenile–plimbăreț singuratic.

28 iulie 1778 - Moare la Ermenonville, pe domeniul marchizului de

Giradin, care îl invitase să stea la el.Este înmormântat pe o insulă

artificială de pe lacul domeniului. În 1794, osemintele lui au fost duse

la Pantheon,unde se odihnesc și astăzi.

Opera:

a)studii, lucrări de sinteză-filozofice,sociale,literare și de artă:

Discurs asupra științelor și artelor(1750)(Premiul Academiei din

Dijon)

Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre

oameni(1755)

Scrisoare către D'Alembert asupra spectacolelor (1758)

Contractul social (1762)

Considerațiuni asupra orânduirii din Polonia (1772)

Scrisoare despre muzica franceză

b)romane

Émile sau despre educație(1762)

Iulia sau noua Heloiză(1761)

c)opere - libret și muzică

Muzele galante(1745)

Ghicitorul satului (1752)

d)pagini confesive

Rousseau, judecător al lui Jean Jacques (1776)

Visările unui hoinar singuratic(1782)

Charles de Secondat,baron de Montesquieu

Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (18

ianuarie 1689 – 10 februarie 1755),de regulă menționat doar ca

Montesquieu,s-a născut în castelul din la Brède,lângă Bordeaux,într-o

familie de magistrați aparținând micii nobilimi.A fost una din cele mai

complexe și importante figuri ale iluminismului francez.

A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux,

devenind președintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii

săi,căruia i-a moștenit titlul și funcția.În 1728,a devenit membru al

Academiei Franceze.

Opera sa majoră,Scrisori persane(1721),"profundă alegorie a

dragostei, moralei, politicii și religiei",s-a bucurat de un succes imens și

imediat.Cartea este concepută sub forma unei colecții de scrisori,despre care

se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii acestora din

Europa.Aici,autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.

În calitate de teoretician,a scris în 1734 o disertație istorică științifică

asupra înfloririi și decăderii Romei,Considérations sur les causes de la

grandeur des Romains et de leur décadence(Considerații asupra cauzelor

măreției și decadenței romanilor),în care afirmă că "Roma a oferit

spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane,al unei patologii la care

republicile sunt extrem de vulnerabile".

Spiritul legilor (1748),debutează cu o scurtă discuție despre legi în

general.În cartea I,Capitolul III,susține că "legea în general este rațiunea

omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar

legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri

particulare la care se aplică această rațiune omenească".Scopul deliberat a

lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile

sociale.Conform lui,tot ceea ce există are legile sale, "Divinitatea" are legile

sale,"lumea materială" și "substanțele superioare omului" au,la rândul

lor,legi proprii.Cartea este un studiu comparativ,concentrat asupra a trei

tipuri de guvernare(republică,monarhie și despotism),fiind realizat sub

influența ideilor lui John Locke.

Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării

puterilor în stat,conform căreia puterile guvernului trebuie separate și

echilibrate pentru a garanta libertatea individului.Cartea își păstrează și în

prezent importanța istorică,fiind una dintre operele care au influențat decisiv

elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii,care,la rândul său,a

influențat esențial scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

David Hume

David Hume(n. 26 aprilie 1711 - d.25 august 1776)a fost un filozof,

istoric și economist scoțian,un adept al empirismului,unul dintre

reprezentanții cei mai de seamă ai Iluminismului scoțian.A fost un critic

neobosit al dogmatismului metafizic și religios,devenind celebru pentru

modul curajos în care a abordat, de pe poziții sceptice,o serie de subiecte

filozofice cum ar fi cauzalitatea,probabilitatea,identitatea personală sau

originea virtuții.Contemporan cu Immanuel Kant,a respins și a ridiculizat

valoarea ideilor abstracte,a ideilor ce nu vin din realitate,din experiență.

S-a născut la Edinburgh ca al doilea fiu al unei familii aparținând

micii nobilimi scoțiene.Hume a agonisit o avere modestă din vânzarea

diverselor sale publicații,la care s-au adăugat remunerațiile primite în câteva

scurte perioade când a îndeplinit funcții publice bine retribuite.Ultimii ani de

viață și i-a petrecut tot la Edinburgh,unde a murit ca o personalitate

înconjurată de multă dragoste.A apucat să afle,înainte de a muri,veștile

despre Revoluția americană,pe care o anticipase demult și pe care a

întâmpinat-o cu aprobare.

La British Library,Hume e catalogat drept istoric.History of England

(Istoria Angliei)deține în scrisul său cea mai mare pondere,atât ca volum cât

și în privința circulației.Fiind o piatră de hotar în evoluția istoriografiei,

recunoscută până la Macaulay drept opera-standard în domeniu,ea a fost un

best-seller timp de aproape o sută de ani.Hume vede în History a sa,ca și în

tot restul operei sale,o contribuție la științele umane:toate aceste "subiecte

morale",cum li se spunea pe atunci,au constituit domeniul său

predilect.Scrierile lui economice au fost și ele o piatră de hotar,fiind

recunoscute ca atare de mult mai tânarul său prieten Adam Smith.Hume

citea pe patul său de moarte Avuția națiunilor a lui Smith,apreciind-o

numaidecât ca pe o mare reușită intelectuală.Eseurile politice ale lui Hume

s-au numărat, alături de cele ale lui Montesquieu (cu care coresponda) și

Locke,printre scrierile ce i-au influențat cel mai mult pe Părinții întemeietori

ai constituției SUA.

Ideile lui Hume au avut o mare influență asupra unor gânditori

posteriori lui, ca de exemplu Albert Einstein care spunea că a fost inspirat de

Hume la formularea teoriei relativității.

Iluminismul francez

Unitatea iluminismului ca directie de cugetare este asigurata de un

anumit fond de idei prezente la toti reprezentantii sai.Printre ele:

1) increderea in puterea ratiunii si in capacita-tea ei de a asigura progresul

umanitatii;

2) lupta pentru auto-nomia gindirii si pentru eliberarea ei de sub autoritatea

dogmei;

3) respingerea intolerantei religioase si a superstitiilor de orice fel;

4) apararea libertatii si a demnitatii omului impotriva opresiunii si aservirii;

5) critica institutiilor statale feudale si a religiilor pozitive;

6) pentru filozofii-iluministi nevoia de a cunoaste nu e dictata numai de o

simpla curiozitate,ci in primul rind de necesitatea de a folosi practic

cunostintele pentru a transforma sistemul relatiilor sociale feudale.Ei inte-eg

ca eliberarea sociala si descatusarea religioasa sunt imposibile fara un nou

fel de gindire si fara moravuri noi.Anume de aceea ei considera stiinta si

cultura inaintata ca principala forta eliberatoare si se straduie sa le asigure o

raspindire cit mai larga in sinul maselor.Totodata,filozofii-iluministi inteleg

ca piedica cea mai mare in calea realizarii acestui scop sunt filosofia

scolastica speculative,intoleranta institutiilor religioase si sistemul de relatii

sociale invechite.Aceasta a si conditionat lupta lor de neimpacat impotriva

acestor institutii.

Iluminismul nu este un fenomen pur francez. La el si-au adus

contributia de gindire mai multe tari din Europa: Anglia, Germania, Italia,

Spania, Romania etc. In dependenta de ritmul de dezvoltare social-

economica si culturala epoca Luminilor in fiecare tara ocupa perioade

istorice diferite, fapt ce conditioneaza si o cronologie variabila a miscarii

iluministe si impune cu preferinta termenul de epoca a Luminilor fata de

termenul secol al Luminilor.

Iluministii francezi au fost aceia care au indemnat poporul - din

umbra sau prin ridiculizare fatisa - sa se proclame liber de constrangerile

religiei, reiterand intr-o forma revolutionara spusa lui Protagoras conform

careia "Omul este masura tuturor lucrurilor". Si pentru a pecetlui aceasta

decizie,populatia Parisului a ales o obscura dansatoare de cabaret -

Madmoiselle Candeille - pe care a purtat-o in triumf pana la catedrala Notre

Dame, unde a fost incoronata drept zeita a ratiunii.Dupa ce s-a inchinat

ceremonios zeitei pe jumatate nude tronand pe altar,multimea a ars in mod

ceremonios Biblia in piata din fata catedralei,declarand ca de atunci inainte,

ratiunea si numai ratiunea avea sa conduca Franta.Si pornind de atunci si de

acolo, aceste idei au inceput sa cutreiere lumea.A trebuit insa sa treaca mai

bine de o jumatate de secol pentru ca ideile Revolutiei franceze sa-si

gaseasca un suport dogmatic solid.Ori nu era cu putinta ca acesta sa vina tot

din Franta, care-si epuizase deja elanul creator sub lama ghilotinei si prin

marea stepa rusa.

Iluminismul francez trece in evolutia sa prin mai multe perioade.

Premisele lui sunt pregatite de o perioada de tranzitie (1688-1715), avindu-1

ca reprezentant principal pe Pierre Bayle, renumit prin scepticismul

antimetafizic si anti-teologic. A doua este perioada iluminismului vechi

(1715-1750), avindu-i ca personalitati reprezentative pe Voltaire si

Montesquieu si care in plan filozofic nu depasesc pozitiile

deismului.Perioada afirmarii depline a iluminismului cuprinde anii 1750-

1789 si se caracetrizeaza prin intarirea orientarii filosofice materialiste

promovate de Diderot, Lamettrie, D'Holbach, Helvetius etc.Tot in aceasta

perioada se afirma gindirea critica radicala a lui Jean-Jaques Rousseau.

Pierre Bayle (1647-1706). Lucrarile principale: "Dictionar istoric si

critic ", "Raspunsuri la intrebarile unui provincial" etc. Bayle a intrat in

istoria gindirii filosofice prin scepticismul antimetafizic si antiteologic.

Bayle este convins ca religia nu este unicul garant al moralitatii individului

si ca poate exista o societate cu moravuri perfecte, compuse din ateisti. Un

ateist, deci, tot poate fi un om cu moralitate curata. Pentru a confirma

aceasta afirmatie Bayle aduce exemple de puritate morala a filozofilor-

ateisti: Epicur, Lucretiu, Pliniu, Vanini, Spinoza etc.

Voltaire (1694-1778), fiu al unui notar avut. Voltaire a mers la

colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici şi-a aflat spiritul său critic. Unchiul său

l-a băgat în cercul ateilor, lucru care intra în contradicţie cu ideologia

Iluminismului timpuriu.

Ca ateu şi francmason,Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă

a religiei instituţionale.Opiniile sale religioase liberale l-au facut remarcat.In

1743 a publicat ‖Scrisori filosofice‖ in care a subliniat efectele benefice ale

tolerantei religioase. Viata, spune el, nu trebuie sa fie traita cu grija fata de

„Rai‖ , ci ajutindu-i pe ceilalti sa progreseze, prin obtinerea unor rezultate in

stiinta sau in alt domeniu al artelor. Aceasta este unul dintre jaloanele

gindirii din perioada iluminismului si una dintre lucrarile care au modelat

gindirea moderna. Insa atacul impotriva religiei conventionale si a

sistemului politic, a provocat scandal si el a trebuit sa paraseasca Parisul. A

continuat sa scrie piese de teatru in care a criticat Biserica si puterile civile

franceze.

Este un reprezentant tipic al iluminismului francez, marele merit al

caruia consta nu atit in elaborarea unor conceptii noi si originale, cit in

atasamentul fata de gindirea inaintata a timpului si in capacitatea de a o

asimila, argumenta si difuza cu mijloacele cele mai variate si mai

convingatoare. Lucrarile filosofice principale sunt: "Scrisori filosofice ",

"Tratat de metafizica ", "Elementele filosofiei lui Newton", "Dicfionar

filozofic", "Chestiuni asupra Enciclopediei" etc. Intreaga opera a lui Voltaire

este patrunsa de filozofie, iar problemele filosofice 1-au preocupat nu o

singura data, in treacat, ci intreaga sa viata. Filosofia este prezenta in stare

difuza in intreaga sa opera: povestiri, piese de teatru, tratate de istorie sau de

morala, corespondenta, articole etc. Voltaire este unic prin varietatea acestor

mijloace de propaganda filozofica, varietate care impiedica existenta unui

sistem, dar care nu dauneaza nicidecum unitatii profunde a gindirii sale.

"Scrisorile filosofice", scrise in perioada exilului in Anglia (1726-

1728), sunt patrunse de un profund respect fata de gindirea filozofica

engleza: Bacon, Locke, Newton. Voltaire este convins ca "ratiunea s-a

nascut in secolul nostru, in Anglia", de aceea vrea sa faca cunoscute in tara

sa realizarile gindirii engleze. Empirismul lui Locke el il foloseste pentru a

critica cartezianismul ("Descartes a descoperit erorile antichitatii, dar pentru

a le inlocui cu ale sale"), iar teoria gravitatiei a lui Newton este utilizata

pentru respingerea fizicii lui Descartes, in particular a teoriei virtejurilor.

Voltaire premanent este preocupat de critica metafizicii: "Metafizica, -

scrie el,- contine doua lucruri: primul, ceea ce oamenii de bun simt deja stiu;

al doilea, ceea ce ei nu vor sti niciodata". El ironizeaza asupra disputelor

inutile ale filozo-filor si recomanda o studiere exacta a faptelor. Spiritul

uman are anumite limite care-i sunt naturale, iar problemele metafizicii se

studiaza dincolo de aceste limite. Nu are sens sa ne chinuim asupra unor

lucruri inexplicable, scrie Voltaire, ci mult mai chibzuit este sa ne multumim

cu ceea ce poate fi explicat in conformitate cu experienta stiintifica.

Cand este vorba despre existenta lui Dumnezeu, Voltaire se situeaza

pe pozitiile deismului fara a ajunge la ateism. Dumnezeu este cauza prima a

lumii si, totodata, cauza ei finala. El este Creatorul Universului, al originii si

armoniei acestuia, al legilor care-1 guverneaza, fara a mai interveni, insa,

dupa creatie, in desfasurarea fenomenelor sale. Totodata, filosoful sustine

utilitatea morala si sociala a credintei in Dumnezeu: "Este clar ca pentru

morala are mai mult sens si e mai de pret recunoasterea existentei lui

Dumnezeu, decit negarea acesteia. Este in interesul omenirii ca sa existe

Dumnezeu, care ar pedepsi lumea pentru raul pe care nu sunt in stare sa-1

suprime legea si judecata. Principalul nu consta ca sa putem argumenta

teoretic existenta lui Dumnezeu, ci sa ne convingem daca e folositor pentru

omenire sa recunoastem existenta unui Dumnezeu miluitor si razbunator,

care serveste concomitent si ca mingiiere si ca friu, ori trebuie sa aruncam

aceasta si sa raminem la greu fara speranta, iar in caz de se comit crime -

fara mustrari de constiinta". Voltaire considera ca ideea de Dumnezeu este

necesara pentru a tine masele in supunere. Tendinta maselor de a repartiza

egal bunurile si averea, spunea el, este periculoasa si poate avea consecinte

distrugatoare pentru societate. De aceea apararea prin legi a proprietatii

private trebuie completata cu credinta ca incalcarea legilor va fi pedepsita si

de catre Dumnezeu. Reprosindu-i lui Bayle, care afirmase ca teismul si

ateismul sunt indiferente pentru moralitate si ca o societate formata din atei

ar putea fi virtuoasa, Voltaire scrie ca "daca Bayle ar fi avut sub conducerea

sa citeva sute de tarani, el n-ar fi evitat sa le spuna ca exista Dumnezeu Cel

miluitor si razbunator". O societate virtuoasa, compusa numai din atei, ar fi

posibila, spune el, numai in cazul cind toti membrii ei ar fi filosofi, nu insa si

pentru oamenii obisnuiti. Credinta intr-un Dumnezeu care rasplateste si

pedepseste, precum si cea in nemurirea sufletului sunt indispensabile pentru

poporul simplu. Astfel, Voltaire ajunge la afirmatia celebra ca, daca

Dumnezeu nu ar exista, el ar trebui inventat si se pronunta impotriva

ateismului si a urmarilor sale coruptibile. Dumnezeu, ca judecator suprem,

nu lasa nepedepsita nici o fapta criminala,de aceea el este un friu de nadejde

pentru marii demnitari, deoarece asupra lor, spre deosebire de saraci, nu are

putere nici un fel de lege, chiar daca crimele lor sunt colosale si le fac in

vazul si cu stirea tuturor. Numai Dumnezeu este in stare sa-i opreasca de la

faradelegi pe asupritorii poporului. Ba si mai mult, Voltaire este convins ca

marii demnitari savirsesc nedreptati si crime din cauza ca nu cred in

Dumnezeu, fiindca sunt ateisti. "Ateismul, -scrie el, - totdeauna a fost

Filosofia oamenilor dotati cu putere, care isi petrec viata lor in acel cerc

vicios de crime, pe care prostii il numesc politica ori arta de a conduce.

Alesii Domnului pe pamint isi aduc sie in jertfa tot ce doresc ori pe toti acei

care le stau in cale".

O alta problema care 1-a preocupat pe Voltaire a fost aceea a existentei

raului in lume. El scrie romanul filozofic "Candide", in care combate forma

sistematica a optimismului, propagata de Leibniz si Wolff. Incercarile

tragice, prin care trece tinarul Candide, vin sa ne convinga definitiv ca lumea

aceasta nu este nicidecum "cea mai buna dintre lumile posibile", cum

sustinea invatatorul sau Panglos, adept al optimismului lui Leibniz si Wolff,

si ca raul este o realitate care nu poate fi exclusa ori contestata.

In 1778, inainte de moarte, a primit ultima impartasanie in rit catolic,

in ciuda opozitiei sale fata de religie.

Lamettrie (1709-1751) este adevarat intemeietor al

materialismului francez din secolul al XVIII-lea. Lucrarile principale:

"Omul-masina", "Istoria naturala a sufletului", "Anti-Seneca" etc. Lamettrie

incepe cu observatia ca toate sistemele filosofice se reduc in fond la doua:

materialism si idealism. Unica filosofie autentica pentru el este

materialismul, deoarece numai el este compatibil cu dezvoltarea stiintelor:

"A fi filozof, - scrie el, - inseamna a profesa materia-lismul". Daca Filosofia

materialista isi pune scopul de a studia natura, apoi religia se intemeiaza pe

revelatie si, ca atare, nu poate avea nimic comun cu Filosofia: "una se

termina acolo unde incepe cealalta". Religia are o functie esentialmente

sociala: alaturi de morala si de drept, ea este un produs al politicii, fiind

impreuna cu acestea menita sa asigure respectarea normelor de convietuire

in societate. Nu adevarul, ci protejarea conventiilor sociale fata de tendinta

de a le incalca este scopul ei. Acesta fiind rolul social al religiei in conditiile

existente, scrie el, n-ar trebui sa credem ca aceasta inseamna, totodata, si o

legitimare a ei, caci "lumea nu va fi niciodata fericita, daca nu va deveni

atee". Pentru cautarea adevarului existenta credintei nu are nici un fel de

justificare. Opozitia dintre filosofie si religie este, pentru el, totala si

ireconciliabila. Morala ce sprijina religia este morala sociala, conventionala,

careia i se opune morala filozofica sau naturala: "busola uneia este religia,

iar a celeilalte - placerea". In conditiile in care religia era inca ideologic

dominanta, Lamettrie e nevoit sa atenueze cumva aceste idei, spunind ca,

desi sunt opuse, Filosofia nu dauneaza religiei, politicii si moralei, de vreme

ce domeniile, mijloacele si scopurile lor sunt diferite. Afirmatia filosofului

ca Filosofia nu poate dauna moravurilor, credintelor si conventiilor in

vigoare ni se pare, insa, a nu fi doar o modalitate de atenuare a opozitiei, ci

chiar o convingere a filosofului, lucru de care ne vom adeveri in cele ce

urmeaza. Acestea fiind spuse, ne abatem de la intentia de a demonstra

caracetrul materialist al filosofiei lui Lamettrie (vom face acest lucru

analizind conceptia altor materialisti francezi, care ocupa aceeasi pozitie in

aceste probleme) si trecem la expunerea conceptiei sale etice.

Trasatura caracteristica principala a conceptiei etice a lui Lamettrie este

inconsecventa si contrarietatea ei. Aproape pe fiecare problema el expune

ginduri contrare. O tendinta ramine, insa, permanenta: cea de a impaca

stoicismul cu epicureismul. Teza initiala de la care porneste Lamettrie este

ca exista o lege morala naturala, innascuta atit oamenilor, cit si animalelor,

care consta in urmatoarele: 1) capacitatea de a deosebi binele si raul fara o

pregatire aparte; 2) simtul, ce ar trebui sa nu facem, daca nu dorim sa ni se

faca acelasi lucru; 3) simtul recunostintei cind ni se face un bine si mustrarea

de constiinta atunci cind raspunzi cu un rau la binele facut. Printr-un sir de

exemple Lamettrie incearca sa demonstreze ca aceste sentimente sunt

comune oamenilor si animalelor.

Teza a doua, diametral opusa celei dintii, consta in afirmatia ca virtutea

este un rezultat al educatiei: "Oamenii se intorc inevitabil in directia, incotro

bate vintul educatiei". Astfel, filosoful devine un adept al teoriei

educationismului, care sustine ca educatia hotaraste totul.

Piatra de temelie a conceptiei etice a lui Lamettrie (si in general a

materialismului francez din sec. al XVIII-lea) este urmatoarea: bun, virtuos

este tot ceea ce este de folos societatii. Interesul social devine un criteriu al

constiinciozitatii. Cine contribuie la bunastarea comuna, contribuie, totodata,

la bunastarea sa. In acelasi timp, Lamettrie se contrazice cind spune ca cine

jertfeste fericirea personala doar pentru a fi apreciat de societate, face o mare

prostie. Omul trebuie eliberat, spune el, de "mustrarea de constiinta".

Constiinta nu este ceva innascut (cum sustine anterior). Cine are remuscari

de constiinta, acela cade sub puterea superstitiilor. Aceste remuscari trebuie

lichidate, deoarece ele nu-i sunt omului de nici un folos. Ele nu-i fac pe

oameni mai buni. si in genere ideile oamenilor nu influenteaza conduita lor.

Ei totdeauna spun una, dar fac alta, chiar daca nu doresc acest lucru. De

aceea nici un domnitor nu trebuie sa se teama ca mintea unui popor poate fi

formata dupa modelul invataturii vreunui filozof. Filosofia nicidecum nu

poate influenta moravurile si credinta oamenilor. Totodata, Lamettrie se

grabeste sa constate ca fara filosofie schimbarile in stat sunt imposibile,de

aceea regii trebuie sa fie un pic filozofi pentru a deosebi capriciul de lege.

Constiinta, afirma filosoful, adeseori ne face nefericiti. Exista chiar si

un tip aparte de fericire: fericirea ticalosului. In lume sunt foarte multi misei

fericiti, de aceea ar fi naiv sa credem ca bunatatea si fericirea se imbina

totdeauna. Mai des se intimpla invers: oamenii virtuosi sunt de cele mai

multe ori nefericiti, iar cei mai fericiti si norocosi sunt ticalosii. Adeseori

averea, crima si fericirea se imbina. De aceea cine poate sa se elibereze de

presiunea constiintei si sa infrunte opinia publica, ignorind-o, devine fericit.

Totodata Lamettrie se grabeste sa preintimpine ca societatea trebuie sa lupte

permanent cu infractorii: sa-i pedepseasca crunt. "Teme-te de spinzuratoare

si calau mai mult decit de constiinta proprie si Dumnezeu", -scrie filosoful.

Inteligenta si cunostintele sunt de prisos pentru fericire, uneori chiar

distrugatoare. Adeseori cei mai fericiti sunt prostii; ei sufera mai putin. El

vorbeste despre un tip aparte de fericire: fericire animalica, porceasca:

"Maninca, bea, uita de trecut, veseleste-te ... Daca nu ai alta sansa de a fi

fericit, urmeaz-o pe aceasta". Lamettrie, totodata, sufera mult descriind

asemenea varietate de fericire si insista sa fim mai presus de existenta

aceasta animalica. Normele morale in societate trebuie strict respectate. Dar

ele pot fi respectate si fara credinta in Dumnezeu. Adresindu-se celor ce

trebuie sa faca ordine in stat, el scrie: "Eu salut legile voastre, chiar si religia

voastra, dar, totodata, salut esafoadele si spinzuratorile".

Diderot (1713-1784). si-a invesnicit memoria prin contributia

hotaritoare, pe care a adus-o la editarea "Enciclopediei". Lucrarea aceasta,

potrivit proiectului initial, trebuia sa fie o simpla adaptare a unui dictionar

enciclopedic englez, insa a devenit, sub conducerea lui Diderot si

d'Alambert, "monumentul pentru eternitate" al secolului si simbolul gindirii

libere din toate timpurile. Diderot a intocmit prospectul lucrarii, a stabilit

planul si metodele de lucru si, din 1759 pina in 1772, cind se incheie

tiparirea celor optsprezece volume, a redactat sau revizuit un numar enorm

de articole din cele mai variate domenii: literatura, istorie, geografie, chimie,

fiziologie, economie politica, filosofie, metalurgie.

Datorita energiei sale inepuizabile si entuziasmului sau, Diderot a stiut

sa grupeze in jurul "Enciclopediei" cele mai ilustre personalitati ale

secolului. Astfel, "Enciclopedia"a devenit cauza comuna a tuturor

ginditorilor progresisti, iar opera lor a fost pe buna dreptate apreciata ca una

dintre contributiile cele mai considerabile si mai semnificative ale filosofiei

franceze din secolul al XVIII-lea la progresul ratiunii umane. Scopul

lucrarii, dupa cum scrie Diderot (art. "Enciclopedie"), "este acela de a aduna

cunostintele de pe intreg cuprinsul pamintului, de a expune sistemul lor

general oamenilor din jurul nostru si de a le transmite oamenilor de dupa

noi, pentru ca truda valorilor trecute sa nu ramina nefolositoare veacurilor ce

vor urma, pentru ca nepotii nostri, devenind mai invatati, sa devina in acelasi

timp si mai virtuosi, si mai fericiti, iar noi sa nu murim fara a fi binecuvintati

de omenire". "Enciclopedia" ofera un tablou complet al starii stiintelor,

mestesugurilor si al artelor catre 1750, intocmit de cei mai buni savanti si

specialist. Contributia lui Diderot la patrimoniul gindirii iluministe nu se

reduce, insa, la munca sa de redactor al "Enciclopediei". Scriitor critic de

arta, teoretician al artei, estetician, el este, totodata, creatorul unei conceptii

filosofice de mare valoare. Drumul filozofic al lui Diderot este acela de la

deism, prin scepticism, la materialism si ateism. Printre lucrarile filosofice

mai importante pot fi enumerate: "Cugetari filosofice", "Scrisoare despre

orbi pentru invataminte celor ce vad", "Despre interpretarea naturii", "Visul

lui d'Alambert", "Principii filosofice asupra materiei si miscarii".

Cu toate ca conceptul de "substanta" a fost supus unui atac inversunat

din partea empiristilor englezi (Locke, Berkeley, Hume), Diderot se intoarce

la acest concept, elaborat in sens modern de Descartes. El respinge

dualismul cartezian, considerind absurda ipoteza unei substante spirituale, a

carei legatura cu substanta materiala nu poate fi nicidecum explicata. "In

Univers, in om, in animal, - scrie Diderot, - nu exista decit o singura

substanta". Afirmarea unicitatii substantei are la el un caracter materialist

mult mai pronuntat decit la Spinoza. Daca ultimul, prin identificarea

substantei cu divinitatea, impunea ontologiei sale o forma panteista, la

Diderot substanta unica din Univers este materia si astfel ontologia sa este

un monism materialist consecvent.

Diderot adopts de asemenea ideea eterogenitatii substantei materiale.

Ideea omogenitatii trebuie abandonata, spune el, pentru ca, pe de o parte, ea

face imposibila explicarea corecta a miscarii, iar, pe de alta parte, ea nu

poate explica varietatea calitativa, direct observabila, a formelor existentei:

"Mi se pare ca este tot atit de imposibil ca toate fiintele din natura sa fi fost

produse dintr-o materie perfect omogena, cum ar fi sa ni le inchipuim ca au

una si aceeasi culoare... Voi numi, deci, elemente diferitele materii eterogene

necesare pentru producerea generala a fenomenelor naturii si voi numi

natura rezultatul general actual sau rezultatele generale succesive ale

combinarii elementelor". La baza existentei se afla, deci, materia, a carei

compozitie este eterogena. Din materia universala eterogena provin toate,

inclusiv viata si constiinta. Elementele, adica materiile simple din care sunt

alcatuite fenomenele naturii, trebuie sa aiba intre ele diferente esentiale, desi

nu stim nici cite asemenea elemente exista, nici care sunt deosebirile

esentiale dintre ele, nici pina unde poate fi dusa diviziunea lor. Logic,

divizibilitatea este nelimitata. Diderot admite totusi existenta unei limite

reale a diviziunii. In spiritul stiintei epocii sale Diderot considera ca

moleculele sunt elementele ultime ale materiei.

Materia universala eterogena, alcatuita din molecule ce se deosebesc

calitativ intre ele, se afla in continua miscare. Miscarea este un atribut al

materiei, putem sa ne imaginam materia in repaus tot atit de putin cit am

putea sa ne imaginam in repaus focul. Miscarea este absoluta, repausul e

doar relativ. Repausul absolut este un concept abstract, el nu exista in natura.

Miscarea este tot atit de reala ca si lungimea, latimea, adincimea.

Diderot deosebeste doua tipuri de miscare: miscarea mecanica, ca

deplasare in spatiu, si tensiunea interna a moleculelor. Ele corespund celor

doua tipuri de forte: forta exterioara si forta interioara. Daca forta exterioara

ce actioneaza asupra corpurilor se epuizeaza si, corespunzator, miscarea de

translatie inceteaza, forta interioara a moleculelor este inepuizabila si ca

atare tensiunea lor launtrica nu inceteaza niciodata. De aceea chiar atunci

cind un corp este in repaus din punct de vedere mecanic, el se afla in miscare

in raport cu componentii sai moleculari. Acesta este argumentul hotaritor

pentru sustinerea caracetrului absolut al miscarii. Prin aceasta Diderot

depaseste conceptia mecanicista despre miscare si confirma ideea

autodinamismului.

Nu mai putin valoroasa este si ideea lui Diderot despre conexiunea

universala. Totul in Univers se afla intr-o strinsa legatura, lumea prezentind

"un mare lant" ce leaga toate lucrurile: "Totul se leaga in Univers, corpurile

ceresti actioneaza unele asupra altora; globul nostru este atras de ele si le

atrage la rindul sau; fluxul si refluxul isi au cauza in luna; rodnicia ogoarelor

depinde de caldura soarelui, de umiditatea solului, de bogatiile sarurilor etc.

Pentru ca un fir de iarba sa creasca este nevoie sa contribuie intreaga

natura". Aceeasi inlantuire domneste in ordinea fizica si in ordinea politica si

in cea morala.

Conexiunea universala face ca in natura sa nu existe nici un fel de

granite stabile. Fiintele "circula" unele in altele, separatiile rigide sunt

anulate: "Orice animal este mai mult sau mai putin om; orice mineral este

mai mult sau mai putin planta; orice planta este mai mult sau mai putin

animal. Nu este nimic precis in natura". Constant ramine numai intregul,

totul. Nu exista hotar rigid nici intre materia moarta si cea vie. Separarea

acestor regnuri nu este absoluta, de aceea pentru aparitia vietii nu este nevoie

de interventia unei cauze imateriale exterioare. De aici pornind, filosoful

ajunge la concluzia ca sensibilitatea este o insusire generala a materiei, la fel

ca si miscarea. E drept, insa, ca uneori el ezita intre a considera sensibilitatea

"o insusire generala a materiei" si a o considera "un produs al organizarii",

dar nu o considera un produs al unui inceput imaterial. Filosoful e convins

ca materia vie ia nastere din cea moarta, ca sensibilitatea apare in procesul

acestei treceri, dar recunoaste ca "i-mi scapa legatura necesara a acestei

treceri". Totodata, el asteapta de la stiinta timpului dovada experimentala

riguroasa a ideii ca sensibilitatea este o insusire elementara a materiei sau un

rezultat al organizarii.

In teoria cunoasterii Diderot accepts pozitia empirista, dar nu se

limiteaza la ea. In "Scrisoare despre orbi..." el subliniaza primatul cognitiv al

senzatiilor, dar, Totodata, accentueaza dependenta ideilor noastre si a

modului de a gindi de perceptiile senzoriale. Absenta unui organ de simt, sau

prezenta ipotetica a unuia in plus fata de cele obisnuite, modifica esential

continutul lumii noastre launtrice. Un orb percepe altfel lumea decit un om

inzestrat cu vaz si, corespunzator, gindeste altfel despre ea. La el are loc

redistribuirea functiilor perceptive in absenta vederii, create insemnatatea

simtului tactil in perceptia senzoriala si in sinteza ei intelectuala, se modifica

alte functii psihice. Modul in care un orb concepe lumea este influentat,

totodata, de conceptia despre lume a celor care vad, in mijlocul carora el

traieste. Astfel, create importanta imaginatiei si a gindirii abstracte in

cunoastere. Simturile, deci, se pot relativ completa ori prin alte simturi ori

prin gindirea abstracta. De aceea ipoteza senzualistilor (Condillac) despre

izolarea absoluta a simturilor este neintemeiata.

Daca gindirea se bazeaza pe activitatea simturilor, atunci teoria ideilor

innascute este falsa: "nimic nu este innascut, in afara de facultatea de a simti

si de a gindi; toate celelalte sunt dobindite. Inlaturati ochiul si veti inlatura

cu aceasta toate ideile care se refera la vedere, inlaturati nasul si veti inlatura

toate ideile care se refera la miros". Tot asa se intimpla cu gustul, auzul si

pipaitul. Daca inlaturam, insa, toate aceste idei si simturi, nu ne mai ramine

nici o idee abstracta, caci numai prin simturi suntem condusi la abstract. Prin

aceasta metoda a eliminarii treptate se ajunge de la om la scoica. Prin

metoda opusa, pornind de la o masa informa dar sensibila, perfectionindu-i

treptat organizarea si dezvoltindu-i senzatiile si cunostintele, se ajunge de la

scoica la om. Dependenta gindirii de simturi nu inseamna, insa, anularea

deosebirii dintre ele si identificarea lor. Diderot sustine ca Helvetius nu are

dreptate cind spune ca "a simti inseamna a judeca", deoarece stupidul simte,

dar nu judeca. Gindirea presupune operatii specifice.

Fiind un profund dialectician, Diderot ramine in esenta un ginditor

empirist. Abstarctiile fara un corespondent empiric, oricit de indepartat, nu

au valoare cognitiva: "notiunile ce nu au un fundament in natura se pot

asemana cu padurile din nord, ale caror arbori nu au radacini adinci. O slaba

adiere de vint e de ajuns ca sa rastoarne o padure intreaga de arbori si de

idei". Totodata, Diderot nu justifica inclinatiile empiriste de a diminua rolul

cognitiv al gindirii abstracte si de a o subordona cu totul experientei.

Conceptia filozofica a lui Diderot inca o data ne convinge ca afirmarea

primatului cognitiv al senzatiilor continea in sine posibilitatea unor

interpretari filosofice contradictorii. Empirismul lui Locke a fost in egala

masura sursa idealismului subiectiv al lui Berkeley si a materialismului

francez, inclusiv a celui diderotian. Ontologia materialista a lui Diderot il

situeaza in opozitie cu Berkeley atit in modul de a intelege sursa senzatiilor,

cit si, in plan mai larg, in modul de a interpreta empirismul. Totodata, el

sesizeaza dificultatea combaterii idealismului lui Berkeley de pe pozitiile

propriului sau materialism, caruia ideea practicii i-a ramas straina. Iata cum

caracterizeaza Diderot Filosofia lui Berkeley: "Extravagant sistem, care nu

putea, dupa parerea mea, sa fie creat decit de niste orbi, si acest sistem, spre

rusinea mintii omenesti si spre rusinea filosofiei, e mai greu de combatut,

desi e cel mai absurd". Empirismul lui Diderot este, deci, in opozitie cu

empirismul idealist al lui Berkeley, fiind un empirism materialist. Ontologia

materialista si gnoseologia empirista a lui Diderot au drept consecinta

fireasca ateismul sau. La inceputul activitatii sale filosoful considera ca fara

credinta nu exista virtute si admitea, in spiritul deismului, existenta

divinitatii. Cu timpul el se convinge de autonomia moralei fata de religie si

de incompatibilitatea stiintei cu religia. Diderot cerceteaza argumentele

aduse pentru a dovedi existenta divinitatii, mai ales a celor intemeiate pe

ordinea si armonia naturii si pe ideea cauzelor finale si se convinge de lipsa

lor de valoare. Ordinea actuala ar putea fi rezultatul unei dezordini initiale si

nu ne poate convinge ca a existat o forta inteligenta, care a creat-o. Totodata,

nu are nici o siguranta ca aceasta ordine nu e trecatoare. Plus la aceasta,

lumea e plina de neajunsuri si nechibzuinta.

Mentionind incompatibilitatea stiintei si a religiei, Diderot ironizeaza:

"Daca ratiunea este un dar al cerului si daca se poate spune acelasi lucru si

despre credinta, atunci cerul ne-a facut doua daruri incompatibile si

contradictorii". Adresindu-se unui suveran, Diderot scrie in termeni drastici:

"Sire, daca vreti sa aveti preoti, atunci nu va trebuie filozofi, iar daca vreti sa

aveti filozofi, atunci nu va trebuie preoti".

Astfel,Diderot este un spirit de prima marime al epocii si

reprezentantul cel mai de seama al materialismului francez.

Romantismul este o mișcare artistică și filozofică apărută în ultimele

decenii ale secolului al XVIII-lea în Europa, care a durat mare parte din

secolul al XIX-lea. A fost o mișcare contra raționalismului care marcase

perioada neoclasică, ce se va pierde la apariția spiritului romantic. Inițial,

doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai târziu forma unei

mișcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre propriile lor

sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă

secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate și rațiune, începutul secolului

XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoție și de eul interior.

Anumiți autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment așa-zis

romantic înainte de răspândirea sa efectivă, fiind numiți de aceea pre-

romantici. Printre aceștia se află Francisco Goya și Manuel Maria Barbosa

du Bocage.

Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania

(mișcarea a avut și ea o importanță fundamentală în unificarea germană prin

mișcarea Sturm und Drang) și în Anglia.

Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a

marcat în special literatura și muzică (deși romantismul se manifestă în

aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în școli, au

apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realității.Datorită acestor

critici a apărut mișcarea care va da naștere realismului.

Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă,

romantismul și neoclasicismul sunt pur și simplu două fețe ale aceleași

monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă,

romantismul face același lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare.

Cele două mișcări sunt legate, deci, prin idealizarea realității.Primele

manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să

picteze la pierderea auzului. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn

devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoții pentru spectatorul

pe care îl face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și

umbre care accentuează situația dramatică reprezentată.Deși Goya a fost un

pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie.

Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin

excelență. Tabloul său Libertatea conducând poporul reunește vigoarea și

idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme.

Tema este dată de revoluționarii din 1830 ghidați de spiritul Libertății

(reprezentați aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează

metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși vedea evenimentele cu o

anumită rezervare (reflectând influența burgheză asupra romantismului).

Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.

Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă

caracteristică fundamentală a romantismului. Exprimarea senzațiilor

extreme, paradisurile artificiale și naturalețea în aspectul său rudimentar,

lansarea în "aventuri" și îmbarcarea în nave cu destinația polilor, de

exemplu, i-au inspirat pe anumiți artiști ai romantismului. Pictorul engelz

William Turner a reflectat acest spirit în opere precum Furtună pe mare unde

apariția unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor

menționate mai sus.

Mișcarea Sturm und Drang(literal,furtunica și imbold) este considerată

a fi precursoarea Romantismului în Germania.Poetul Johann Wolfgang von

Goethe a fost cel mai faimos reprezentant al acesteia.Goethe publică

Suferințele tânărului Werther, operă de intensă subiectivitate datorită unei

iubiri imposibile a protagonistului acesteia (Werther).Cartea a cauzat multă

vâlvă în perioada sa,datorită faptului că un val de sinucideri a fost atribuit

lecturii volumului.

Romantismul literar și-a aflat expresia de-a lungul secolului al XIX-

lea, manifestându-se în paralel cu romantismul artelor plastice și cu cel

muzical.Migrația influențelor impuse de curent determină coexistența lui

alături de alte curente, îndeosebi în a doua jumătate a secolului (de exemplu,

parnasianismul).

Trăsături:

introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul,

fantasticul, macabrul, feericul precum si a unor specii literare inedite

precum drama romantica, meditatia, poemul filozofic și nuvela

istorică.

cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând

rațiunea și luciditatea.

promovează inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric.

evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un

cadru natural nocturn.

contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a

momentelor anotimpurilor în pasteluri și prin reflecții asupra gravelor

probleme ale universului în meditații.

acordă o importanță deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție

iubirii, trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii

ocrotitoare sau participative.

construirea eroilor exceptionali, care acționează în imprejurări ieșite

din comun, precum și portretizarea omului de geniu și condiția

nefericită a acestuia în lume; personajele romantice nu sunt dominate

de rațiune, ci de imaginație și de sentimente.

preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemarginite, ca

proiectie subiectivă a spiritului uman, concepție preluată de la filozofii

idealiști.

utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă

locul principal atât în structura poeziei, cât și în construirea

personajelor, situațiilor, ideilor exprimate

ironia romantică dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare,

fiind un mijloc artistic folosit atât in specia literara cu nume sugestiv,

satira, cât și în poeme filosofice.

priorita absolută in locul rigorii rationale a clasicismului

asumarea poziției demiurgice (demonice) față de universul creat

preferința pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în

evidență antonimiile specifice unei existențe contradictorii

lărgirea viziunii estetice prin inovație la nivelul speciilor literare al

tematici, motivelor si limbajelor artistice

Sir Walter Scott

Sir Walter Scott(15 august 1771 – 21 septembrie 1832) a fost un

scriitor scoțian prolific și un poet popular în Europa în timpul vieții sale.Se

poate spune ca Scott a fost primul autor de limbă engleză care a avut o

carieră internațională în timpul vieții, cu mulți cititori din întreaga Europa,

Australia și America de Nord. Poeziile și proza lui sunt încă citite și multe

din scrierile lui ramân scrieri de referință atât pentru literatura engleză, cât și

pentru literatura scoțiană. Printre operele sale clebre se numără "Ivanhoe",

"Rob Roy", "The Lady of The Lake", "Waverley", "The Heart of

Midlothian" și "The Bride of Lammermour". Există un număr de traduceri

ale operelor lui Sir Walter Scott în limba română.

François-René de Chateaubriand

François-René de Chateaubriand((4 septembrie 1768 - 4 iulie 1848) a

fost un scriitor francez, politician și diplomat.Este considerat fondatorul

romantismului în literatura franceză.Principala salucrare este "Geniul

creștinismului sau Frumusețea religiei creștine" (1802), publicată ulterior în

numeroase ediții. A fost ales membru al Academiei Franceze în 1811.

Scrieri

1797:Eseu asupra revoluțiilor ("Essai sur les révolutions");

1802:Geniul creștinismmului ("Le génie du christianisme");

1809:Martirii ("Les martyrs");

1811:Itinerar de la Paris la Ierusalim ("Itinéraire de Paris à Jérusalem");

1814:Despre Buonaparte și despre Bourboni ("De buonaparte et des

Bourbons")

1826:Călătorie în America ("Voyage en Amérique");

1826:Miscelanee politice și polemice ("Mélanges politiques et polémiques")

1826:Natcezii ("Les Natchez");

1828:Miscelanee literare ("Mélanges littéraires");

1836:Eseu despre literatura engleză ("Essai sur la littérature anglaise");

1849:Memorii de dincolo de mormânt ("Mémoires d'outre-tombe").

Reprezentantii romantismului

Danemarca:

Hans Christian Andersen(1805-1975) a fost scriitor și

poet,rămânând celebru în special pentru poveștile sale.

Anglia:

William Blake (1757– 1827)a fost un poet, vizionar,pictor și

tipograf englez. În esență nerecunoscută în timpul vieții sale, opera

diversă și profundă a lui William Blake este astăzi considerată

esențială și semnificantă atât în istoria poeziei cât și a artelor

vizuale.

George Gordon Byron(1788-1836) este unul dintre cei mai cunoscuți

poeți romantici englezi.A fost un lider regional al organizației

revoluționare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei și

mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de

independență al Greciei,fapt pentru care grecii îl consideră un erou

național.

Samuel Taylor Coleridge(1772-1834) a fost un poet,critic literar și

filozof englez, care a pus bazele mișcării romantice în Anglia, fiind de

asemenea unul dintre „Lake Poets‖ („Poeții lacului‖).Este cunoscut în

primul rând pentru poemele sale „The Rime of the Ancient Mariner‖

și „Kubla Khan‖,precum și pentru opera sa majoră în proză

„Biographia Literaria‖.

John Keats(1795-1821) a fost un poet englez, unul din cei mai

importanți reprezentanți ai romantismului englez.Neapreciat de

majoritatea contemporanilor și aproape necunoscut în timpul

vieții,Keats a fost recunoscut la o jumătate de secol după moarte ca

unul dintre cei mai mari poeți ai Angliei,ca un remarcabil maestru al

liricii,ca un poet-pictor care a reprodus lumea în forme plastice

Mary Shelley(1797-1851) a fost o scriitoare britanică,dramaturg,

eseist,biograf și editor al operelor soțului ei,poetul romantic și

filozoful Percy Bysshe Shelley;este cel mai bine cunoscută pentru

romanul Frankenstein (1818),fiind considerată drept precursoarea

scrierilor știintifico-fantastice moderne.

Percy Bysshe Shelley(1792-1822) a fost unul dintre principalii poeți

ai romantismului englez,criticii considerându-l unul dintre cei mai de

seamă lirici ai literaturii de limbă engleză

William Wordsworth(1770-1850) a fost un poet englez din prima

perioadă a romantismului,membru al grupului literar „Scoala a

lacurilor‖

John Constable(1776-1837) a fost un remarcabil pictor peisagist

englez de factură romantică.Opera sa se caracterizează printr-o

permanentă tensiune între observarea minuțioasă a naturii și neglijarea

desenului în favoarea culorii.Cunoscut și apreciat în Franța prin

expunerile la Salonul din Paris, a exercitat o influență evidentă asupra

pictorilor peisagiști francezi, în special asupra artiștilor grupați în

Școala de la Barbizon și - mai târziu - asupra impresioniștilor.

Joseph Mallord William Turner(1775 -1851) a fost pictor și gravor

britanic peisagist, reprezentant al romantismului.Specializat în peisaje

și scene marine,era considerat de impresioniștii francezi ca unul dintre

principalele modele artistice.

Germania:

Fratii Grimm(Wilhelm si Jacob) au fost folcloriști, lingviști, filologi,

doctori în drept, cunoscuți în toată lumea pentru colecția de basme

publicată. și-au adus contribuția la formarea limbii germane, în special

prin dicționarul Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cuvinte germane)

pe care l-au scris împreună și prin prima carte de fonetică fonologie a

limbii germane,Legea lui Grimm, scrisă doar de Jacob.Dicționarul

Fraților Grimm avea 33 de volume și cântărea 84 kg.

Christian Johann Heinrich Heine (1797– 1856) a fost un poet și

prozator german.A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți

germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale.Lirica

sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind

subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice,dar și înclinației

către ironie, autoparodie și umor.A exercitat o puternică influență

asupra literaturii germane.

Ernst Theodor Amadeus Hoffmann(1776-1822)-celebru mai ales ca

prozator,el a cultivat genul nuvelistic,cel fantastic și al basmului

cult.Datorită pregătirii muzicale el a activat și ca libretist,teoretician și

critic muzical.

Friedrich Hölderlin(1770-1843)-a fost un poet german,unul din

principalii reprezentanți ai romantismului în literatura

europeană.Opera sa are ca teme: elogierea patriei ca entitate

spirituală,nostalgia vârstei de aur,tristețea însingurării

individului,integrarea eului în armonia cosmică.De asemenea,a

combinat teme de inspirație creștină și greco-romană.În lucrarea sa

principala, romanul în versuri Hypérion (1797-1799),idealizează

Grecia antică.

Heinrich von Kleist(1777-1811)-a fost un dramaturg, poet și scriitor

romantic german

Novalis(1772-1801) a fost unul dintre cei mai mari poeți și prozatori

germani, considerat cel mai de seamă reprezentant al Cercului

romanticilor de la Jena,cultivă idealismul magic și extazul mistic

Friedrich von Schiller(1759-1805) înnobilat în anul 1802,a fost un

poet și dramaturg german,considerat unul din „prinții poeziei

germane‖.

Ludwig Tieck(1773-1853) a fost un poet,dramaturg și scriitor

romantic german.Prima sa lucrare importantă a fost romanul epistolar

William Lovel (1796),lucrarea sa majoră fiind romanul filosofic

Peregriările lui Franz Sternbald.

Ludwig van Beethoven(1770-1827) a fost un compozitor german,

recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii.

Beethoven este considerat un compozitor de tranziție între perioadele

clasică și romantică ale muzicii

Felix Mendelssohn Bartholdy (1809–1847) a fost un compozitor și

dirijor german, de origine evreiască, care a activat în perioada de

început a romantismului. Lucrările sale includ simfonii, concerte,

oratorii, piese pentru pian și muzică de cameră. După o lungă perioadă

de relativă denigrare, originalitatea sa creativă a fost reevaluată și, în

sfârșit, recunoscută

Giacomo Meyerbeer(1791- 1864),a fost un compozitor german,care

și-a petrecut o mare parte din viață în Franța

Robert Schumann(1810-1856),a fost un compozitor și pianist

german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei

jumătăți a secolului XIX.Un intelectual,precum și un estet,muzica

sa,mai mult decât a oricărui alt compozitor,reflectă foarte mult adânca

natură personală a romantismului.Introspectiv și adesea

capricios,începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde

de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea

restrictive.Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din

muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea

armoniei, ritmului și formei.Locul său este printre fruntașii

romantismului german.

Richard Wagner(1813-1883) compozitor,dramaturg și teoretician al

artei germane,unul din cei mai de seamă reprezentanți ai

romantismului muzical.

Carl Maria von Weber (18 noiembrie 1786- 5 iunie 1826) a fost un

compozitor german, creatorul operei romantice germane.

Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) a fost un mare poet german,

ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă

personalități ale culturii universale.

Ludwig Andreas Feuerbach (1804-1872), a fost un filosof german.

Johann Gottlieb Fichte(1762-1814),a fost filosof german,cunoscut

ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant

Friedrich Schlegel(1772-1829) a fost critic,istoric și teoretician

literar german.Împreună cu acesta,a fost conducătorul spiritual al

școlii romantice de la Jena.

Caspar David Friedrich(1774-1840) a fost un pictor și desenator

german, unul din cei mai importanți reprezentanți ai romantismului

german în perioada sa timpurie.

Philipp Otto Runge(1777–1810) este un desenator și pictor german,

unul din reprezentanții importanți ai romantismului german.

S.U.A:

William Cullen Bryant(1794-1878) a fost un poet și publicist

american

James Fenimore Cooper(1789–1851) a scris seria de romane

Leatherstocking Tales,unde protagonist este Natty Bumppo,iar

romanele sunt The Pioneers(1823),Ultimul mohican(1826),The Prairie

(1827),The Pathfinder(1840) și The Deerslayer (1841)

Nathaniel Hawthorne(1804-1864) a fost un romancier și nuvelist

american ce a apartinut mai de graba romantismului sobru.

Washington Irving(1783-1859) a fost un scriitor american de la

începutul secolului al 19-lea.Este cel mai bine cunoscut pentru

povestirile „The Legend of Sleepy Hollow‖ și „Rip Van Winkle‖,

amândouă au apărut în cartea sa „The Sketch Book of Geoffrey

Crayon‖.Munca sa istorică cuprinde biografiile lui George

Washington,Oliver Goldsmith și Mahomed și câteva istorisiri din

secolul al 15-lea despre Spania conținând subiecte ca Alhambra,

Cristofor Columb sau maurii din Spania. Irving a servit ca ambasador

american în Spania între 1842 și 1846.

Edgar Allan Poe(1809-1849) a fost scriitor american,poet,

romancier,nuvelist și critic literar,creator al genului de scurte povestiri

și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică.

Scotia:

Robert Burns(1759-1796) a fost poet scoțian,precursor al

romantismului britanic.A scris în limba engleză și în dialectul scoțian.

Spania:

José de Espronceda(1808-1842) unul dintre cei mai mari poeți ai

romantismului spaniol,creația sa literară este influențată de cea a lui

Byron,militând pentru libertate și împlinire individuală.

Francisco de Goya(1746-1828) a fost un important pictor și creator

de gravuri spaniol,la răspântia secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea.La

un secol după Velázquez și cu un secol înainte de Picasso,Goya este

punct de referință pentru două veacuri de pictură spaniolă.Ani de-a

rândul Goya a fost artistul curții regale,la fel ca și mulți alți pictori ai

secolului al XVIII-lea.

Franta

Victor Hugo(1802-1885) a fost un poet,dramaturg,romancier și

uneori pictor,de origine franceză.Scriitor romantic,a fost pair al

Franței din 1845,senator al Parisului și membru al Academiei

Franceze din 1841.Printre operele sale cele mai cunoscute pot fi

numite Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.

Alphonse de Lamartine(1790-1869)a fost un poet,scriitor și

politician francez.

Alfred de Musset(1810-1857) a fost un scriitor francez.A fost unul

din primii reprezentanți ai romantismului în această țară.Scrierile sale

au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și

aversiunea față de mediocritatea burgheziei.În special în poezie, a

ilustrat predispoziții sufletești contradictorii,capriciile sentimentului

erotic în aspirația spre fericire,înclinația romantică a răului veacului

(mal du siècle) și dialogul dintre poet și muze.

Gérard de Nerval(1808-1855)-poet romantic francez

Stendhal(1783-1842) a fost un scriitor francez renumit pentru finețea

analizei sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de

sensibilitate a stilului său.

Charles-Valentin Alkan(1813-1888) a fost un compozitor și pianist

francez.

Daniel Auber(1782-1871) a fost un compozitor francez,directorul

Conservatorului din Paris,iar în timpul Imperiului al Doilea a fost

capelmaistru al curții.Se zice că montarea operei sale La Muette de

Portici la Bruxelles în 1830,cu atmosfera ei revoluționară și muzica

instigatoare,a marcat preludiul revoluției prin care Belgia s-a desprins

de Olanda.

Hector Berlioz(1803-1869) a fost un compozitor, scriitor și critic

francez.A avut o contribuție importantă în conturarea romantismului

francez.Contribuția lui constă în promovarea unei noi estetici

muzicale,care presupune existența unor mijloace expresive.

Dezvoltarea orchestrei simfonice vine în întâmpinarea gustului pentru

grandios al lui Berlioz,relevat prin 4 tipuri procedurale: forța sonoră,

exploatarea efectelor timbrale, divizarea partidei instrumentale și

mărirea numărului de instrumente (împreună cu preocuparea pentru

stereofonie).Hector Berlioz a fost și autorul „Tratatului de

instrumentație‖,care prezintă preocuparea romanticilor pentru timbrul

instrumentelor,ca mijloc de exprimare nuanțată a sensibilităților.

Berlioz inaugurează seria dirijorilor cu baghetă din secolul XIX.Din

punct de vedere compozițional, el creează lucrări instrumentale cu un

program declarat și explicat, sau numai direcționat de titluri, cu forme

noi, care evoluează dinspre simfonie către operă.

César Franck(1822-1890) este cel care a adus simfonia într-o

ipostază realmente inedită, utilizând principiul ciclic.Acesta se referă

la o problemă de arhitectură muzicală și se referă la un motiv sau la o

temă care leagă organic părțile lucrării, fiind un element generator al

temelor din celelalte părți. César Franck are reușite deosebite și în

variațiunile simfonice pentru pian și orchestră, o sinteză între sonată,

variațiune și concert instrumental.Totodată, muzicianul scrie și poeme

simfonice și propune o inovație frapantă, prin adăugarea corului (în

poemul simfonic cu cor „Psyche‖),al cărui rol este de comentator,

aidoma celui dintr-o tragedie greacă.

Jean-Baptiste Camille Corot(1796- 1875)a fost cel mai mare pictor

peisagist francez al secolului al XIX–lea.

Eugène Delacroix(1798-1863) a fost un important pictor francez din

perioada romantismului.

Théodore Géricault(1791-1824)-a fost un important pictor și litograf

francez,exponent al romantismului în pictură.

Polonia

Zygmunt Krasiński(1812-1859) a fost un poet romantic

polonez,nascut si decedat la Paris,care face parte din grupul numit de

contemporani „cei Trei Barzi‖ ai literaturii poloneze.

Adam Mickiewicz(1798-1855) a fost un poet și scriitor polonez și

luptător pentru independența și reîntregirea patriei natale,considerat

cel mai bun poet romantic polonez din secolul XIX

Juliusz Słowacki(1809-1849) a fost un poet romantic polonez,unul

dintre cei „Trei Barzi‖ ai literaturii poloneze.Operele sale sunt

caracterizate de misticism și prezintă multe legături atât cu literatura

orientală,cât și cu mitologia și cultura păgână a popoarelor slave care

au locuit pe teritoriul Poloniei.

Frédéric Chopin(1810-1849) a fost un compozitor polonez de

muzică pentru pian în perioada romantismului.Este considerat drept

unul dintre cei mai prolifici și influenți compozitori de muzică pentru

acest instrument.Operele sale sunt numite adesea sprijinul curentului

romantic în muzica clasică a secolului XIX.În plus,Chopin este primul

compozitor clasic occidental care include elemente slave în muzica sa;

mazurcile și polonezele sale reprezintă chiar și astăzi baza muzicii

clasice naționaliste poloneze.

Italia

Giacomo Leopardi(1798-1837) este considerat,alături de Dante,cel

mai mare poet italian, precum și unul dintre cei mai mari gânditori ai

acestei țări.

Vincenzo Bellini(1801-1835) s-a remarcat ca un eminent compozitor

de operă.Operele lui se remarcă prin reliefarea personajelor feminine,

neîndreptățite de destin(Somnambula, Norma, Beatrice di Tenda,

Puritanii).Iși numește lucrările „melodrame‖ sau „tragedii lirice‖.Cea

mai cunoscută arie a sa este „Casta Diva‖, din opera „Norma‖.

Gaetano Donizetti(1797-1848) a fost un compozitor italian de

muzică cultă și, mai ales,.de operă.Opera sa cuprinde 75 de opere,16

simfonii,19 cvartete de coarde,193 de cântece,45 duete,3 oratorii,28

de cantate,concerte instrumentale,sonate și alte piese

Niccolò Paganini(1782-1840) este unul din cei mai faimoși virtuozi

ai viorii și este considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate

timpurile, având o intonație și o tehnică inovativă perfecte.

Gioachino Rossini(1792-1868) a fost unul dintre cei mai aclamați și

mai populari compozitori,bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în

timpul vieții sale.Aceasta se datorează frumuseții melodiilor,

strălucitoarelor și optimistelor arii,pline de vervă și ironie,care se află

din abundență în creația sa

Giuseppe Verdi(1813-1901) fost un compozitor italian, vestit mai

ales pentru creațiile sale în muzica de operă.

Rusia

Mihail Lermontov(1814-1841) a fost un scriitor romantic rus.un

dusman al tarismului, al asupririi și nedreptății,întreaga lui operă fiind

un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor lângă tron pitiți,a

celor de lege ocrotiți

Aleksandr Pușkin(1799-1837) este un poet și dramaturg rus din

perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul

literaturii ruse moderne;a fost inițiatorul folosirii dialectului local în

poeziile și piesele sale,creând un stil propriu de amestec al narațiunii

cu teatrul,idila și satira—asociate cu literatura rusă și influențând

major scriitorii ruși care i-au urmat.

Mihail Glinka(1804-1857) a fost un compozitor rus,fost adeptul

operei cu influențe folclorice,folosind melodii cu caracter

modal,orchestrația fiind inspirată din sonoritățile timbrale populare,iar

subiectele alese,din legendele,miturile și istoria poporului rus.De

asemenea,textul utiliza limba rusă.

Suedia

Franz Adolf Berwald(1796-1868) a fost un compozitor și ortoped

suedez.

Austro-Ungaria

Franz Liszt(1811-1886)-unul dintre cei mai renumiți pianiști al

tuturor timpurilor.

Franz Schubert(1797-1828)-a fost un compozitor romantic

austriac.Datorită înclinării sale pentru pian și vocea umană, numele lui

Franz Schubert este asociat cu precădere cu ―liedul‖.În

general,versurile care l-au inspirat pe muzician aparțin poeților

romantici,tematica pieselor fiind și ea identică cu cea abordată de

aceștia.

Norvegia

Johan Christian Dahl(1788-1857) a fost un pictor

norvegian;primul pictor care a fost la nivel european în pictura

artistică, și totodată unul dintre intemeietorii stilului tipic

norvegian de artă național-romantică care a apărut în Norvegia la

începutul secolului al XVIII-lea.

Romantismul romanesc In multe ahe miscari culturale - observa Paul Cornea într-o lucrare de

referinta - „romantismul a existat în Ţarile Române fara sa-si fi facut

cunoscuta existenta [...] El se transforma, din clipa în care îsi constientizeaza

manifestarea dintr-o miscare în stare de dispersiune si disponibilitatea într-o

«scoala» cu articole de crez, cu magistri ce-i fixeaza strategia".Anii '30 ai

secolului al XIX-lea au fost ani de coexistenta sub raport cultural-literar a

câtorva curente: clasicismul, iluminismul, romantismul.Pe masura ce se

dezvolta contactele culturale cu Apusul - în special cu miscarea cultural-

literara din Franta - romantismul se configureaza ca miscarea caracteristica a

vietii noastre cultural-spirituale. El era fenomenul cel mai bine structurat

pentru a capta deopotriva framântarile si aspiratiile epocii.Or, tocmai aceasta

coincidenta între nevoile sociale si procesele de ordin national care se

plamadeau în organismul social-economic si reverberatia lor spirituala în

registru romantic a dat curentului o consistenta deosebita.S-a observat pe

buna dreptate, ca romantismul nu numai ca s-a impus ca fenomenul

dominant în cultura româna în deceniile 4-6 ale secolului al XLX-lea, dar o

data cu el s-a afirmat constiinta literaturii române, asa cum junimismul a

asigurat dimensiunea critica a acesteia.

Primele doua decenii ale perioadei amintite - 4 si 5 - au gasit

Principatele Române sub incidenta Regimului Regulamentar, în care

inovatiile institutionale n-au dislocat structurile politice bazate pe dominatia

marii boierimii. (Au facut-o doar mai flexibila si au dat o anumita

posibilitate de manifestare si unor structuri ale boierimii mijlocii si mici). In

plan social unele reglementari în raporturile dintre aristocratie (captusita cu

arendasi) si taranime au dus de fapt la intensificarea exploatarii acesteia din

urma. Atmosfera politica generala, monitorizarea rigida si aroganta a

afacerilor interne din Principate de catre Rusia, lipsirea elementelor capabile,

active si cu sentimentul demnitatii de perspectiva afirmarii lor într-un mediu

refractar, daca nu ostil, toate acestea au facut din miscarea culturala un

fenomen inaderent regimului regulamentar. Repudiind acest regim, miscarea

culturala s-a orientat hotarât spre valorile civilizatiei apusene, spre modelele

oferite de tipul de dezvoltare specific Europei Occidentale.

Optiunea cultural-ideologica pentru acest model a contribuit

semnificativ nu numai la orientarea starii de spirit din Principate în acest

sens, dar si la reconvertirea procesului istoric românesc, la crearea

premiselor pentru conectarea realitatii noastre la un flux istoric nou. Elanul

cultural al epocii s-a manifestat sub însemnele romantismului prin

caracteristicile care îi sunt specifice: subiectivitate si individualism, trairea

intensa a existentei, cautarea culorii si reliefului în literatura, iar în istorie

vom observa, în plus, preocuparea pentru fenomenele originare si pentru

psihologia poporului, pentru trecutul acestuia si elementele sale fondatoare,

dar mai cu seama acea vibratie speciala pentru înnoirea societatii. Aceasta

nazuinta înnoitoare, imaginea proiectata în viitor a României, constituie

pilonul ideologic al miscarii culturale a vremii si hraneste toate sevele sale.

Ea se releva pnn câteva repere caracteristice: nevoia resimtita de a preface

radical societatea, echivalând în fond cu realizarea modernizarii ei,

sensibilitatea fata de oamenii simpli, acuitatea perceperii problemelor

sociale, în special a celei agrar-taranesti, transformarea politica institutionala

a societatii, iar, ca un corolar (si uneori ca o premisa), triumful ideii

nationale.

Cam toate aceste aspecte se regasesc în istoriografie, gândita de

corifeii ei - Nicolae Balcescu si Mihail Kogalniceanu - ca o stiinta a natiunii,

istoriografia trebuind, considerata, probabil, elementul central al miscarii

culturale.

Specific acesteia este faptul ca dincolo de diversitatea manifestarilor,

ea da senzatia de corp unitar. Se vorbeste, pe buna dreptate, de „generatia de

la 1848" iradiind mai multe semnificatii: comunitate sau similitudine de idei

si de aspiratii, tensiunea spre obiective comune, sentimentul viu al angajam.

Cultura româna si-a creat în aceasta perioada instrumentele necesare

organizarii sale moderne: presa, teatru, dezvoltarea retelei scoalare - atâta

câta a fost, constituirea de societatii si asociatii literare (termenul acoperind

ideea de cultura în genere, asa cum în perioada revolutiei franceze miscarea

filosofica acoperea aproape toate manifestarile spirituale ale timpului - arta,

literatura, ideologie etc.), patrunderea în circuitul publicisticii apusene,

realizarea unor sustinute contacte cu reprezentantii de marca au culturii si

gândirii europene - Michelet, Edgar Quinet Giuseppe Mazzini etc.

Toate aceste institutii si forme de organizare culturala se cer privite

integral, nu ca elemente disparate ale unor fenomene fiintând în sine. Ele

sunt esential convergente si tin de nevoia resimtita a natiunii de a se

exterioriza, de a se exprima în forme de ordin cultural.

Reprezentanti romantismului romanesc

Romantismul romanesc s-a manifestat în trei etape:

a)preromantismul(cunoscut și ca romantism al sciitorilor pașoptisti si

unionisti):

caracterizează gustul omului mediu, al burghezului

domestic, ideizant, idilic, conservator

cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple

creațiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării

literaturii romantice din Europa de Vest, în special Franța

reprezentanți:Costache Negruzzi,Mihail Kogălniceanu,Vasile

Alecsandri,Dimitrie Bolintineanu,Iosif Vulcan,Vasile Cârlova,

Gheorghe Asachi,Barbu Paris Mumuleanu,Ion Heliade

Rădulescu,Grigore Alexandrescu, Andrei Mureșanu, Elisabeta

de Neuwied, Mite Kremnitz,Elena Văcărescu,Balcescu,Al.Papiu

Ilarian,Georgie Baritiu,Simion Barnutiu,Cezar Bolliac, Aaron

Florian, l August Treboniu Laurian,Ioan Maiorescu, L Sion, G.

Saulescu, Gh. Plesoianu, L Sion, G. Saulescu, Gh. Plesoianu,

B.P. Hasdeu,Al. Odobescu, V. A. Urechia, Timotei Cipariu,

George Bariț b)romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)

dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces

misticism, ocultism

pasiuni înflăcărate

capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii

reale

reprezentanti: Mihai Eminescu,Titu Maiorescu,Ioan Slavici,Ion

Creanga,Gheorghe Panu,George Cosbuc,Veronica Micle,Samson

Bodnarescu,Vasile Pogor

c)romantismul posteminescian

reactualizează teme și mijloace clasice și romantice, conferindu-le

o nouă forță expresivă

marchează reacțiile lumii literare românești la depășirea apogeului

de creație pentru Eminescu, sprijinind apariția multor epigoni ce nu

s-au impus, dar și a unor autori care au purtat imaginile specifice

acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de expresie

aparținând simbolismului, semănătorismului etc.

reprezentanti: George Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru

Macedonski, Barbu Ștefănescu Delavrancea

Nationalismul

Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un

concept de identificare comună pentru un grup de oameni.

Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia

politică:naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește

comunitățile istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe

bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis ;patriotismul se referă

la Dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același

teritoriu, și tinde a constitui statele pe bază teritorială(indiferent de origini și

limbi, ca de exemplu în Elveția),cu o legislație inspirată din jus soli.

În domeniul artelor,romantismul este cunoscut a avea în naționalism

un aspect important.

Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt

diverse, ori ca elemnt programatic ori ca formă de propagandă. În secolul

XX, interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea epocă (privind

biologia speciei umane Homo sapiens, antropologia și ereditatea) și

amestecul acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul,

concretizat prin mișcări de extremă dreaptă ca Fascismul sau Nazismul, care

socoteau "neamul" ca un organism biologic.

Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună

minorităților conlocuitoare.Naționalismul de tip șovin sau xenofob,

dimpotrivă, li se opune. Astfel, naționalismul șovin și antiromânesc din

anumite țări, folosește faptul că vorbitorii limbii române dinafara României

nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română)

pentru a implementa ideia (atât la oamenii locului, cât și în opinia

internațională) că nu ar aparține nici neamului (etniei și sferei culturale și

istorice) românești, mergându-se până la negarea faptului că au aceleași

origini și că vorbesc aceeași limbă.

Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic

prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea

tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe Mazzini și Garibaldi

sunt promotorii ideii de reînviere - sau "Risogirmento" în italiană - a istoriei

glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural

la început, apoi pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul social,

desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din

Italia.

În România, ideea naționalistă a apărut la sfârșitul secolului XVIII,

datorită activității școlii ardelene.Ideologia naționalistă a luptat pentru

dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales în teritoriile aflate sub stăpânire

straină. Aceste mișcări au condus la apariția unor state noi: Germania, Italia,

România în 1859/1877-1888, pe 24 ianuarie.Naționalismul romantic în

România a apărut în sec. XIX și s-a manifestat atât în principatele

române,cât și în provinciile aflate sub dominație străină.Echivalentul

românesc al mișcării "Risogirmento" au fost "Deșteptătorii neamului" în

frunte cu Vasile Alecsandri.La început,naționalismul a evoluat sub forma

naționalismului romantic,caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor

trecutului, importanța acordată originei latine și istoriei naționale,

promovarea tradițiilor,obiceiurilor și datinilor naționale;pe latura socială,

naționalismul românesc promova desființarea privilegiilor tradiționale din

statele în care trăiau românii și egalitatea românilor de pretutindeni atât cu

minoritățile conlocuitoare(în general dominante,cu excepția rromilor,

bulgarilor,rutenilor sau lipovenilor)cât și între ei.În a doua treime a sec.

XX,naționalismul își pierde înțelesul inițial și tinde către ultra-naționalism și

extremism,caracterizat prin rasism și xenofobie.La jumătatea secolului,cel

de-al doilea război mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-

naționaliste și prin preluarea naționalismului de către regimurile comuniste,

în care neamul și patria se confundă cu poporul muncitor și glia,xenofobia

adresându-se de acum încolo nu minorităților conlocuitoare sau popoarelor

vecine, ci cetățenilor din tabăra imperialistă cu care doar autoritățile aveau

dreptul să aibă contacte (strict controlate).Acest nou naționalism roșu

păstrează însă ideia că dreptul neamului justifică negarea drepturilor

cetățenilor, și că națiunea trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat

și glorificat.Abia la sfârșitul sec. XX,prăbușirea comunismului și extinderea

Uniunii Europene încep să șteargă din naționalism aspectele intolerante și

antidemocratice, în ciuda anumitor foști-comuniști care continuă să

promoveze un naționalism xenofob.

Pozitivism si marxism

Pozitivismul este un curent filozofic al cărui teză principală este că

singura cunoaștere autentică este cea științifică,iar aceasta nu poate veni

decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea strictă a metodei

științifice.Conceptul a fost conceput de Auguste Comte.

Isidore Marie Auguste François Xavier Comte(1798- 1857),a fost un

sociolog și filosof francez.Absolvent al Școlii Politehnice,în anii 1817 -

1824 a fost secretar al lui Saint-Simon și a fost profund influențat de

acesta.Saint-Simon a întrebuințat pentru prima oară termenul de filozofie

pozitivistă.Totuși lui Comte îi revine meritul de a fi elaborat un sistem

coerent,cu o logică și o bază științifică superioară față de Saint-

Simon.Auguste Comte a urmărit crearea unei filosofii pozitiviste,

corespunzătoare ultimului stadiu la care omenirea trebuia să aspire în

viziunea sa, după ce a trecut prin faza teologică și acea metafizică, care erau

considerate drept faze necesare în dezvoltarea omenirii de la copilărie spre

maturitatea din cea de a treia fază, a spiritului pozitiv.Pozitivismul,știința și

filozofia pozitivă nu mai caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor

ci se mulțumește cu studiul datelor experienței.Acest studiu nu este însă o

simplă compilație de date ci tinde să descopere legile care guvernează

grupele de date și fapte care corespund diferitelor științe fundamentale.

Marxismul este o teorie economico-socială bazată pe lucrările lui

Karl Marx, un filozof, economist, jurnalist și revoluționar german de origine

evreiască, din secolul al XIX-lea, care a colaborat în elaborarea sus-numitei

teorii cu Friedrich Engels. Marx s-a inspirat din filozofia lui Georg Hegel,

din economia politică a lui Adam Smith, din teoria economică Ricardiană și

din socialismul francez din secolul al XIX-lea, pentru a dezvolta o cercetare

critică a societății care se dorea atât științifică cât și revoluționară.Această

critică a atins cea mai sistematică expresie (deși neterminată) în lucrarea lui

de căpătâi Das Kapital, Capitalul: O cercetare critică a economiei politice.

De la moartea lui Marx în 1883,diferite grupuri din toată lumea au

apelat la marxism ca bază intelectuală pentru linia politică și tactica lor,care

pot fi în mod spectaculos diferite și contradictorii.Una dintre primele mari

sciziuni a apărut între apărătorii social-democrației–(care afirmau că

tranziția la socialism putea apărea într-o societate democratică)– și comuniști

– (care afirmau că tranziția la socialism poate fi făcută numai prin

revoluție).Social-democrația a apărut în interiorul Partidului Social

Democrat German și a avut drept rezultat abandonarea rădăcinilor marxiste,

în vreme ce comunismul a dus la formarea a numeroase partide comuniste.

Deși mai sunt încă multe mișcări sociale și partide politice

revoluționare marxiste în toată lumea,de la prăbușirea Uniunii Sovietice și a

statelor ei satelite,mai sunt relativ puține țări care au guverne care se descriu

drept marxiste.Deși într-un număr de țări occidentale sunt la putere partide

social-democrate, ele s-au distanțat cu multă vreme în urmă de legăturile lor

cu Marx și cu ideile lui.În prezent numai Laos,Vietnam, Cuba și Republica

Populară Chineză au guverne care se descriu ca fiind marxiste. Coreea de

Nord este descrisă în mod inexact drept marxistă, atâta vreme cât atât Kim Il

Sung și Kim Jong Il au respins ideile marxiste convenționale în favoarea

variantei "comunismului coreean" ,ciuce.De asemena,despre Libia se afirmă

uneori că ar fi comunistă, dar Muammar Gaddafi a căutat să conducă țara

către socialismul islamic.

Unii dintre membrii școlilor de neamestec guvernamental și

"individualism" cred că principiile statelor moderne burgheze sau ale marilor

guverne pot fi înțelese ca marxiste.Manifestul Comunist al lui Marx și

Engels include un număr de pași pe care societatea trebuie să îi facă pentru

ca muncitorii să se elibereze de societatea capitalistă.Unele dintre aceste

măsuri apar ca fiind introduse în forma Keynesianismului,a statului

bunăstării, a noului liberalism și a altor schimbări ale sistemului din unele

țări capitaliste.Există persoane care cred că unii dintre reformatorii din

statele capitaliste sunt, (sau au fost), "marxiști nedeclarați",de vreme ce ei

sprijină politici care sunt similare cu pașii pe care credeau Marx și Engels că

trebuie să-i parcurgă o societate capitalistă dezvoltată.Alți indivizi văd,în

conformitate cu teoria marxistă a materialismului istoric,reformele

capitaliste ca vestitori ai viitorului comunist.

Pentru marxiști,aceste reforme reprezintă răspunsul la presiunea

exercitată de partidele și sindicatele clasei muncitoare,ele însele răspunzând

la abuzurile simțite din partea sistemului capitalist.Mai mult, aceste reforme

reflectă eforturile de "salvare" sau de "îmbunătățire" a capitalismului (fără a

îl aboli) pentru a face față prabușirii pieței datorită ineficienței sistemului.

Hegel a propus o formă a idealismului în care dezvoltarea ideilor în

contrariile lor este tema conducătoare a istoriei umane. Acest proces

dialectic presupune uneori acumulări treptate dar alte ori cere salturi

discontinui, schimbări violente ale al status quo-ului existent. Figuri istorice

precum Napoleon Bonaparte sunt, conform interpretărilor hegeliene, mai

degrabă simptome și unelte ale proceselor dialectice impersonale de bază

decât modelatoare ale acestora.

Marx și membrii grupului Tinerii Hegelieni din care făcea și el

parte, au păstrat cea mai mare parte a modului de gândire al lui Hegel. Dar

Marx "l-a adus pe Hegel cu picioarele pe pământ", conform propriei viziuni,

schimbând idealismul dialectic în materialism dialectic. Marx a urmat

curentul altui Tânăr Hegelian, Ludwig Feuerbach. Ce îi deosebește pe cei

doi este părerea lui marx că umanismul lui Feuerbach este excesiv de

abstract și de aceea nu mai puțin idealist decât sistemul pe care îl dorea să-l

înlocuiască, cu alte cuvinte, noțiunea concretă de Dumnezeu găsită în

creștinismul instituționalizat care legitimiza puterea represivă a statului

prusac. În loc de aceasta, Marx dorea să dea prioritate ontologică la ceea ce

el numea "procesul vieții adevărate" a ființelor umane adevărate, după cum

el și Friedrich Engels au spus în 1846 în lucrarea "Ideologia germană": În

direct contrast cu filozofia germană, care coboară din ceruri către pământ,

noi urcăm de la pământ spre ceruri.

Pe baza marxismului s-au dezvoltat mișcările muncitorești, unele cu

caracter reformator de tipul social-democrației,altele cu caracter revoluționar

sub forma partidelor comuniste, având la bază ideologia marxist-leninistă,

elaborată de Lenin.Deși cu veleități științifice, din momentul în care a fost

transpus în realitate sub forma societăților socialiste din Uniunea Sovietică și

țările din răsăritul Europei (așa zisul "Socialism real"),marxismul s-a dovedit

a fi el însuși o utopie falimentară,care a avut urmări catastrofale pentru

economia statelor respective și în conștiința oamenilor.

Filozoful german Karl Marx propune 3 criterii determinante pentru

definirea unei clase sociale:locul în cadrul raporturilor de producție (rol în

producția, circulația și distribuirea bogățiilor),participarea la antagonismele

sociale (care se manifestă în lupta pentru puterea politică) si conștiința de

clasă.

În Manifestul Partidului Comunist el recunoaște în primul rând rolul

revoluționar al burgheziei care „ a scufundat fiorii sacri ai extazului religios,

entuziasmul cavaleresc al mentalității mic-burgheze în apele înghețate ale

calculului egoist‖.

Karl Marx(1818-1883)a fost un filozof german,economist și

publicist,întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului

științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești.A avut o influență

importantă asupra istoriei politice a secolului XX.Karl Marx împreună cu

Friedrich Engels a scris și a publicat în 1848: Manifestul Partidului

Comunist.Abordarea sa este vizibilă din prima linie a primului capitol al

Manifestul Partidului Comunist: "Istoria tuturor societăților cunoscute este

istoria luptei de clasă".Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și

sistemele socioeconomice precedente, produce tensiuni interne care îl

conduc la distrugere.Așa cum capitalismul a înlocuit

feudalismul,capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase

care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al

dictaturii proletariatului.Pe de altă parte,Marx argumentează că schimbările

socioeconomice se produc prin intermediul activității revoluționare

organizate. În acest model capitalismul va lua sfârșit prin activitatea

organizată a clasei muncitoare internaționale.Ideiile lui Marx au început să

exercite o influență majoră asupra mișcării muncitorești la scurt timp după

moartea sa. Această influență a crescut impetuos odată cu victoria Revoluției

din Octombrie din Rusia, revoluție datorată bolsevicilor marxiști.

Marx a fost puternic influențat de:metoda dialectică și orientarea

istorică a lui Friederich Hegel;economia politică clasică a lui Adam Smith și

David Ricardo;gândirea socialiștilor francezi, în particular Jean-Jacques

Rousseau, Henri de Saint-Simon și Charles Fourier;filozofia materialistă

timpurie germană,în particular Ludwig Feuerbach;solidaritatea cu clasa

muncitoare a lui Friedrich Engels.

Marx s-a inspirat din dialectica lui Hegel,deși i-a criticat vehement

concepția asupra filozofiei istoriei, descoperă materialismul și critica religiei

în lucrările lui Feuerbach, adoptă ideile socialist-utopice ale lui Saint-Simon

și se îndoctrinează cu economia politică modernă dezvoltată de Adam Smith.

În timp ce Hegel era un filozof idealist, Marx a urmărit să rescrie dialectica

în termeni materialiști.

Pornind de la aceste izvoare el elaborează treptat Materialismul

istoric ca teorie științifică a analizei istorice a societății (Teze asupra lui

Feuerbach, 1845; Ideologia germană, 1846; Mizeria filozofiei, 1847). Marx

ia contact cu mișcarea muncitorească și redactează împreună cu Friedrich

Engels Manifestul partidului comunist (1848), care are ca motto celebrul

apel: "Proletari din toată lumea, uniți-vă !" Expulzat din Germania, apoi și

din Franța, se refugiază la Londra în Marea Britanie unde își petrece timpul

în special în sălile de lectură ale bibliotecii de la British Museum. Acolo

înmagazinează cunoștințe teoretice cu care își dezvoltă mai departe sistemul,

având totuși puțin contact cu clasa muncitoare, al cărei mentor avea să

devină. Aici scrie Luptele de clasă în Franța (1850), Bazele critice ale

economiei politice (1858) și începe redactarea lucrării sale fundamentale,

Capitalul.

În 1864, Marx este principalul diriguitor al Primei Internaționale

Socialiste, căreia îi dă ca obiectiv abolirea capitalismului. Pentru Marx,

istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă: pentru a se elibera,

proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la

nivel internațional, să cucerească puterea politică și, în această fază de

dictatură a proletariatului, să realizeze desființarea claselor sociale, ceea ce,

într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariția statului și la

întemeierea societății comuniste.

Doctrina marxistă sau Marxismul reprezintă ansamblul concepțiilor

politice, filozofice și sociale ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și ale

continuatorilor lor. Marxismul se bazează pe materialism și pe socialism, el

este în același timp teorie și program al mișcărilor muncitorești organizate.

Pentru marxiști, materialismul reprezintă baza teoretică, opusă idealismului,

considerat ca instrument speculativ în slujba burgheziei. În doctrina

marxistă, materialismul are două aspecte: unul dialectic, care exprimă legile

generale ale lumii exterioare și ale gândirii umane, un altul istoric, care

afirmă că numai realitatea socială determină conștiința oamenilor.

Dezvoltarea istorică a societății ar fi condiționată de contradicțiile diverselor

"moduri de producție" (primitiv, sclavagist, feudal, capitalist) și de "relațiile

de producție", adică de raporturile dintre oameni în procesul de producție.

Aceste contradicții se exprimă prin lupta de clasă, care este astfel motorul

istoriei.

Marx a elaborat și o teorie a valorii: valoarea este expresia cantității

de muncă conținută de un produs. "Plus-valoarea" reprezintă diferența dintre

valoarea creată de muncitor în timpul muncii prestate și salariul primit, și

reflectă astfel gradul exploatării capitaliste.

Termenul de marxism se referă la ideile lui Marx așa cum au fost

interpretate de Vladimir Ilici Lenin și de ideologiile oficiale ale statelor

socialiste. Termenul de marxianism se referă la punctele de vedere ale lui

Marx însuși, ceea ce ar fi crezut și afirmat el însuși, fără distorsionarea

produsă de către interpretarea leninistă.

Friedrich Engels(1820–1895) a fost un filozof politic german, din

secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl

Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului

Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das

Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx. Engels s-a născut în Barmen-

Elberfeld (acum Wuppertal), primul fiu al al unui industriaș german din

domeniul textilelor. Tatăl și-a trimis fiul încă tânăr în Anglia să ajute la

conducerea fabricii de bumbac a familiei din Manchester. Șocat de sărăcia

larg răspândită și de exploatarea nemiloasă a muncitorilor englezi, el a

început să scrie un raport care a fost publicat în 1845 sub numele de

Condiția clasei muncitoare în Anglia în 1844. În același an, Engels a început

să contribuie la jurnalele numite Analele Franco-Germane, care au fost

editate și publicate de Karl Marx în Paris. După ce s-au întâlnit pentru prima

oară, au descoperit că au o viziune similară asupra capitalismului și au decis

să conlucreze mai strâns. După ce Marx a fost deportat din Franța în ianuarie

1845, cei doi au decis să se mute în Belgia, unde exista o mai mare libertate

de expresie decât în alte țări din Europa.

În iulie 1845,Engels l-a luat pe Marx în Anglia.Aici a întâlnit o

muncitoare irlandeză numită Mary Burns, cu care a trăit până ce aceasta a

murit; după aceea a trăit cu sora ei, Lizzie. Această femeie l-a introdus, se

pare, în mișcarea chartistă, ai cărei lideri i-a întâlnit, inclusiv pe George

Harney. Engels și Marx s-au reîntors la Bruxelles în ianuarie 1846, unde au

pus bazele Comitetului de Corespondență Comunistă. Planul lor era să-i

unească pe liderii socialiști din toată Europa. Socialiștii din Anglia,

influențați de ideile lui Marx, au ținut o conferință în Londra unde au format

o nouă organizație numită Liga Comunistă. Engels a participat la conferință

în calitate de delegat și a avut o mare influență asupra dezvoltarii strategiei

de acțiune.

În 1847, Engels și Marx au început să scrie împreună o broșură. Era

bazat pe lucrarea lui Engels Principiile Comunismului. Broșura de 12.000 de

cuvinte a fost scrisă în șase săptămâni și era astfel concepută încât să facă

teoria comunismului accesibilă unui public cât mai larg. A fost numit

Manifestul Comunist și a fost publicat în februarie 1848. În martie, atât

Marx cât și Engels au fost expulzați din Belgia. S-au mutat în Köln, unde au

început să publice un ziar radical, Noua Gazetă Renană.

Engels a fost un participant activ la Revoluția din 1848, luând parte

la revolta din Elberfeld. Engels a luptat în campania Baden împotriva

prusacilor (iunie – iulie 1849) ca adjutant al lui August Willich, care era

conducătorul Corpurilor Libere în revolta din Baden-Palatinate.

După 1849,atât Engels cât și Marx au fost siliți să părăsească țara și

să se mute la Londra.Autoritățile Prusiei au făcut presiuni asupra guvernului

britanic pentru expulza pe cei doi, dar Prim-ministrul de atunci, John

Russell, nu a fost de acord cu cererea prusacă.

Numai cu banii pe care îi putea câștiga Engels, familia Marx a trăit în

mare sărăcie.Pentru a-l ajuta pe Marx cu ceva bani, Engels s-a reîntors la

muncă în fabrica tatălui său din Manchester, înainte de a se muta în Londra

în 1870.După moartea lui Marx din 1883, Engels și-a dedicat restul vieții

traducerii și editării scrierilor lui Marx. Totodată, a fundamentat teoria

socialismului științific, sub denumirea de materialism dialectic, prin cea mai

relevantă dintre scrierile sale, Dezvoltarea socialismului de la utopie la

știință 1880, o broșură rezumativă a lucrării sale de mai mari dimensiuni

Domnul Eugen Duhring revoluționează știința, cunoscută și ca Anti-Duhring

1878.A murit în 1895 la Londra.

Problema continuitatii

Originea poporului roman si a limbii romane a constituit subiectul

unor polemici istorice in centrul carora a stat problema contiunuitatii

populatiei daco-romane pe teritoriul Daciei. Sustinuta de istoricii romani si

negata de istorici maghiari si austrieci, continuitatea a fost utilizata ca

argument in favoarea sau impotriva acordarii de drepturi pentru romanii din

Transilvania, si nu numai; caci, potrvit ideilor epocii, aceste drepturi se

intemeiau in mare masura pe "intaietati istorice", astfel incat rezultatele

studiilor de istorie au fost de multe ori deformate din perspectiva unor

interese politice, sau exploatate de pe pozitii extremist-nationaliste.

Astfel,Petru Maior.reprezentant al Scolii Ardelene scrie ―Istoria pentru

începutul românilor‖.Această lucrare fu provocată de afirmările istoricilor

străini, mai ales Sulzer (Istoria Daciei transalpine, Viena, 1781) şi Engel

(Istoria Valachiei, 1804) în privinţa originii românilor, tăgăduind latinitatea

lor. Se hotărăşte dar să scrie, să dovedească continuitatea noastră în Dacia-

Traiană, "că văzând românii de ce viţă strălucită sunt prăsiţi, toţi să se

îndemne strămoşilor lor întru omenie şi bună-cuviinţă a le urma". Desigur că

astăzi, după trecerea de atâţia ani, după scoaterea la lumină a unui mare

număr de argumente istorice şi mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior

ne apare foarte defectuoasă în chestiunea continuităţii, dar el are meritul de a

fi cel dintâi istoric român care s-a ocupat cu originea neamului, căci cartea

primului descălecat al lui Miron Costin e prea puţin serioasă şi nu judecă din

punctul de vedere din care privea istoricul transilvănean.

După ce povesteşte războaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria

sa: că Dacia a fost deşertată cu totul de locuitori. Examinând apoi modul

cum s-a făcut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii în timpul

cât a fost stăpânită de romani şi ajunge la Aurelian. El socoteşte "fără

crezământ" părerea că "toţi romanii să fi ieşit din Dacia în Moesia" şi aduce

o sumă de argumente. De aceea studiază deosebit viaţa coloniştilor din

Dacia, de la Aurelian până la sosirea ungurilor, arătând stabilirea acestora în

Ardeal şi luptele lor cu românii şi deosebit cu ale românilor de peste Dunăre.

Capitole speciale sunt consacrate numelui românilor (rumâni, vlahi,

cuţovlahi) şi teoriei lui Sulzer că în sec. XIII românii de peste Dunăre au

trecut în Dacia. La fine sunt două disertaţii: una privitoare la începutul limbii

româneşti; alta la literatura veche a românilor, cea mai veche încercare de

istorie a literaturii noastre.

Curând după ieşirea la lumină a acestei opere, se începu o vie

polemică între adversarii vederilor lui Maior şi între autor. Astfel, peste un

an, apăru într-o revistă vieneză o critică, la care răspunde prin

Animadversiones in recensionem historiae de origine Valachorum in Dacia"

(Observaţiuni asupra recesiunii istoriei despre originea românilor în Dacia).

Acest critic a fost slavistul Kopitar (1780-1844), scriitor favorabil românilor,

care recunoaşte şi meritul lui Maior. Bunăvoinţa i se arată şi prin faptul că,

în loc să tipărească replica lui, o trimite scrisă autorului. Acesta răspunde

prin Reflexiones in responsum Domini recensentis Viennensis (Reflexiuni

asupra răspunsului d-lui recensent din Viena). Criticul ia din nou cuvântul şi

după aceea Maior publică Contemplatio recensionis in Valachicum

anticriticam Litterariis Ephmeridibus Vinnensibus (Privire asupra

recensiunii anticriticii române publicată în revista literară din Viena). Cu

aceasta se termină cearta.

Prima ediţie a Istoriei acesteia s-a tipărit în Buda, în 1812. A doua a

tipărit-o Iordache Mălinescu, după moartea autorului, tot în Buda, în 1834.

La fine sunt toate răspunsurile lui Maior în discuţie cu Kopitar, traduse de

Damaschin Bojinca. A 3-a ediţie a apărut în 1883 (Budapesta, Gherla).

Activitatea lui Maior pe terenul studiului limbii e însemnată prin

Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat şi, mai ales, prin Ortografia

limbii şi prin alte articole în legătură cu aceasta. El se deosebeşte de părerea

lui Micu şi Şincai, care socoteau că limba noastră are origine latină clasică şi

spune că româna s-a format din latina vulgară. El crede că toţi dacii au fost

exterminaţi şi coloniştii s-au adus din Italia. Ei au păstrat limba aşa cum au

avut-o şi dacă nu s-ar fi adus împrumuturi de la străini, ar fi şi azi tocmai ca

la venirea lor în Dacia. Dacă dar s-ar învoi românii să lase la o parte toate

acele împrumuturi, s-ar căpăta acea limbă vorbită de popor în timpul

republicii. Această limbă populară, fiind anterioară evoluţiunii literare,

urmează că limba română e anterioară limbii clasice, cu alte vorbe, e muma

limbii latine.

Cu toate scăderile şi argumentările eronate, cu aceasta se pune baza

ştiinţifică a cercetărilor de mai târziu: explicarea limbii române prin latina

vulgară.

Totusi argumentul disparitiei dacilor ca popor in urma razboaielor

daco-romane a fost formulat de Roesler si preluat in diferite forme de

adversarii continuitatii, dar si de unii invatati romani din trecut care doreau

ca originea poporului roman sa fie pur romana. Sustinerea acestei teze

pleaca de la afirmatiile lui Eutropius, autor despre care s-ar putea spune ca s-

a bucurat din partea istoricilor maghiari de o credibilitate care nu a mai fost

acordata nici unuia dintre istoriografii antici,dar o multitudine de dovezi

contrazic afirmatiile sale, sustinand continuitatea dacica. Acesta afirma in

lucrarea "Breviarum ab urbe condita" ca "Traianus, dupa cucerirea Daciei, a

adus o multime foarte mare de oameni din toate colturile lumii romane

pentru popularea oraselor[...], caci Dacia fusese secatuita de barbati in urma

lungului razboi al lui Decebalus."

Pornind de la ideile lui Eutropius, Roesler a scris teoria imigrationista,

fiind argumentata de urmatoarele:

disparitia dacilor ca popor in urma razboaielor cu romanii;

disparitia vechii toponimii dacice;

imposibilitatea romanizarii Daciei in cei 165 de ani de stapanire

romana;

parasirea completa a Daciei in timpul lui Aurelianus;

formarea poporului roman si a limbii romane la sud de Dunare;

caracterul nomad al romanilor decurgand din ocupatia lor de

capetenie-pastoritul;

inexistenta unor izvoare istorice care sa ateste prezenta romanilor la

nord de fluviu inainte de secolul al XII-lea, deci inaintea venirii

maghiarilor in Transilvania.

Dar, desigur, exista si contraargumente, iar cel care l-a contrazis pe

Roesler a fost A.D. Xenopol, care afirma:

adapostirea populatiei daco-romane in munti dovedita de

terminologia "muntelui"de origine romaneasca;

caracterul sedentar al romanilor dovedit de terminologia agricola

de origine latina;

diferentele insemnate dintre limba romana si dialectele romanesti

vorbite la sud de Dunare;

originea transilvana a limbii romane dovedita de elementele

maghiare comune tuturor graiurilor romanesti;

mentionarea romanilor in izvoare istorice demne de crezare

(cronica lui Anonymus, cronica lui Nestor);

toponimia romaneasca de origine latina coexista cu cea de origine

maghiara si slava.

Mai sunt, totusi, si alte argumente care sa demonstreze acestor

istorici ca gresesc.

Cand Dacia se afla sub stapanirea lui Decebal, orasele purtau

nume dacice (latine), iar cand a trecut sub stapanire romana aceste

nume se pastrau, ce dovedeste ca inca mai existau daci in teritoriu.

Deasemenea, sunt nume romane si dacice prezente in

inscriptiile din Dacia (in total cca 3000 de antroponime), in proportie

de 74% romane si 2% dacice. Aceste cuvinte exprimau medii

fizice(balta, mal, magura), fauna(balaur, barza, mistret, soparla,

viezure), flora(brad, copac, mazare, strugure), indeletniciri(tarina

strunga, tarc, urda), corp omenesc(ceafa, buza, burta, grumaz, gusa),

actiuni(a rabda, a spera, a zburda), familie(copil, prunc, mos, baiat,

zestre), toponime(Napoca, Drobeta), hidronime(Dunare, Arges,

Somes, Jiu, Tisa, Timis, Olt) etc.

Pornind de la lipsa de precizie a diferitelor izvoare istorice,

teoria imigrationista sustine parasirea completa a Daciei de catre

daco-romani. In replica, teoria continuitatii, sustinuta de o serie de

dovezi, vorbeste doar de o evacuare oficiala a provinciei.

Au mai fost deasemenea facute si descoperiri arheologice la

Calarasi, in comuna Luciu, la Caras-Severin. Dintre acestea se numara

si caramizi cu anumite inscriptii, ceramica din necropola de la

Spantov si multe altele.

Toate aceste dovezi indica continuitatea poporului dac in spatiul

carpato-danubiano-pontic. Acest lucru este spus si demonstrat de multi

istorici dintre care si C.C.Giurescu care afirma in "Formarea poporului

roman ca " Toate aceste categorii de fapte, si anume marturiile cronicilor,

prezenta in armata romana de "cohorte" si de "ale" formate din daci,

onomastica pastrata in inscriptii, resturile arheologice, numele de ape si

orase precum si rascoalele repetate dovedesc clar, fara putinta de indoiala

sau rastalmacire existenta unei numeroase populatii dacice in cuprinsul

provinciei Dacia."