Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și cu

studiul operelor istorice, totalitatea scrierilor periodice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o

anumită țară și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect.Istoriografia se poate

referi așadar la două noțiuni diferite, dar complementare:în sens larg, se referă la metodologia și

practica istoriei; și în sens restrâns, referindu-se la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.

Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că analizează narațiunea, viziunea

asupra lumii (ceea ceLucien Febvre numea utilaj mental), argumentarea și metoda de

prezentare a micro- și macro-cosmosului.

Savanții dezbat istoriografia pe subiecte-gen "Istoriografia catolicismului" sau "istoriografia

islamului timpuriu" ori "Istoriografia chineză"-precum și alte abordări specifice de gen , cum ar fi

istoria politică și istoria socială . Începând cu secolul al XIX-lea, odata cu ascensiunea istoriei

academice , un corp de literatură istoriografică s-a dezvoltat . Cât de mult erau istoricii influențați de propriile grupuri de interes și devotati concepțiilor personale cu privire la țara lor natalǎ- este

o chestiune mult dezbătută[1].Interesele de cercetare ale istoricilor s-au schimbat în timp, iar în

ultimele decenii a avut loc o trecere de la studiul istoriei diplomatice, economice și politice

tradiționale la noi abordări, în special la studii sociale și culturale.

Termenul[modificare | modificare sursă]

În epoca modernă timpurie, termenul de "istoriografie" era utilizat pentru mai multe sensuri, ca

"scrierea istoriei".Ulterior, a însemnat și " istoric ". Mulți istoricii oficiali au primit titluri gen

"istoriograful regal", în Suedia (din 1618), Anglia (din 1660), si Scoția (din 1681).Titlul scoțian

este încă existent.

Definirea[modificare | modificare sursă]

Furay și Salevouris (1988) au definit istoriografia ca fiind modul de studiu al istoriei care a fost și

este scrisă - istoria scrisului istoric ... Când studiem" istoriografia " nu înseamnă că studiem

evenimentele din trecut în mod direct, dar facem interpretări ale acestor evenimente din lucrările

istoricilor individuali.

Instrumente[modificare | modificare sursă]

Pentru reconstituirea evenimentelor istorice se folosesc:

izvoare istorice nescrise:

paleontologice

arheologice

izvoare istorice scrise:

epigrafice

numismatice

lingvistice

sigilografice

literare

cartografice

diplomatice etc.

Principalele probleme ale istoriografiei[modificare | modificare sursă]

în primul rând depistarea surselor (primare sau secundare), indispensabile oricărui discurs

istoriografic;

în cazul surselor primare, trebuie cercetată persoana care a redactat documentul (deci

cel/cea care face istoria) în contextul socio-cultural, în timp ce pentru sursele secundare

trebuie depistate orintările teoretice (ideologia) și accepțiunile practice (metodologia) ale

discursului în cauză;

trebuie depistat ce este autentic sau părtinitor, inteligibil sau abscons, adevăr sau falsificare;

trebuie să înțelegem viziunea asupra istoriei în momentul scrierii lucrării;

trebuie să înțelegem ce anume era menit a fi mesaj moral într-o operă;

care era publicul-țintă;

ce surse au fost privilegiate și ce surse au fost ignorate.

Având mereu în vedere legătura dintre arta oratorică și istorie, Cicero ajunge la considerații mai

generale asupra istoriografiei , asupra importanței ei sociale:“Să nu știi ce s-a întâmplat înainte

de a te fi născut, înseamnă a fi mereu copil. Căci ce este viața omului, dacă ea nu se împletește,

prin istoria evenimentelor trecute, cu viața înaintașilor?” Considera că pentru ca cineva să se

poată numi cu adevărat istoric, trebuie să îndeplinească anumite condiții, să respecte ceea ce

Cicero numește “legile istoriei”. Prima este să nu se spună neadevăruri, a doua să se

îndrăznească întotdeauna scrierea adevărului, a treia să se scrie fără părtinire și fără ură. Este

necesar să se respecte succesiunea cronologică, iar faptele să fie localizate. Istoricul trebuie să-și expună punctul de vedere, să nu se limiteze la o simplă prezentare a faptelor, ci să caute și

cauzele lor, să se preocupe de psihologia personalităților. Stilul istoricului nu trebuie să aibă însă

asprimea din tribunale și împunsăturile de idei obișnuite în forum. În general, trebuie să aibă în

vedere că, prin exemplele, bune sau rele, pe care le oferă, istoria este o învățătoare a vieții (Historia magistra vitae).