Istorie Si Evolutii Ale Conceptului Dr Jihad

8/17/2019 Istorie Si Evolutii Ale Conceptului Dr Jihad

http://slidepdf.com/reader/full/istorie-si-evolutii-ale-conceptului-dr-jihad 1/14

Istoric şi evoluţii ale conceptului de Jihad

Gl.lt. (r) conf.univ.dr. Neculai STOINA

În secolul al XX-lea, societatea omenească a fost ameninţată, şiulterior devastată de ascensiunea a două concepte politice extremiste: – fascismul, promovat în Italia de Mussolini (în anii ’20), preluat şi

perfecţionat de naţional-socialismul lui Adolf Hitler, în Germania. Mână înmână, cei doi au împins omenirea spre cel mai dramatic eveniment dinistorie, al doilea r ăzboi mondial;

– comunismul, impus în Rusia de Lenin şi împins până la cele maiaberante forme de urmaşul său I. V. Stalin. Propor ţional cu for ţa de

„convingere“ a maselor populare, s-a extins şi aria controlată decomunism. În perioada „R ăzboiului Rece“ mai mult de 1/6 din suprafaţa planetei era ocupată de URSS şi sateliţii ei.

Pe cât de rapid au proliferat aceste concepte criminale, pe atât de bruscau sucombat: fascismul, la sfâr şitul celui de al doilea r ăzboi mondial (deşimanifestări neonaziste continuă să apar ă), iar comunismul către sfâr şitulsecolului (anii 1989-1991), cu excepţia câtorva state periferice (Cuba,Coreea de Nord, Vietnam).

Dacă aceste forme de totalitarism – de masă, în cazul fascismului şi declasă, în cazul comunismului par să apar ţină trecutului, un nou pericol vinesă ameninţe lumea în pragul mileniului al III-lea: Jihadismul .

Atentatele din SUA din 11 septembrie 2001 au adus în prim planlumea Islamului. Astfel termeni asociaţi de regulă violenţelor din OrientulMijlociu au ajuns la ordinea zilei. În acest context, cel mai frecvent cuvântutilizat a fost acela de Jihad (sau R ăzboi Sfânt), cuvânt prin care Osama bin Laden ameninţa America şi civilizaţia occidentală.

Parte integrantă în accepţiunea de apărare a Islamului, Jihadulconstituie simultan, atât un concept moral-religios, cât şi o formă demanifestare a conceptului respectiv. Cuvântul arab „Jihad“ este un termencare înseamnă să îţi încerci propria limită. Pentru musulmani Jihadul aredouă interpretări (înţelesuri).

Primul înţeles al Jihadului se refer ă la a te str ădui din toate puterile, afolosi toate energiile şi resursele pentru respectarea sistemului islamic deviaţă, pentru a obţine favoarea lui Allah. Jihadul presupune un proces

continuu, o luptă interioar ă a individului cu el însuşi, adică stabilirea„Maruf-ului“ (ceea ce este drept şi adevărat) şi înlăturarea „Munkar-ului“(ceea ce este r ău şi fals) din viaţa personală a fiecăruia şi implicit, dinsocietate. Acest înţeles al Jihadului ar putea fi definit ca lupta spirituală a



fiecăruia împotriva viciului, a pasiunii şi ignoranţei. Această manier ă deînţelegere a fost definită în timpurile moderne, dar i se acordă mai puţină atenţie decât celei de-a doua interpretări, care pune accent pe laturamilitar ă.

Al doilea înţeles al Jihadului reprezintă „R ăzboiul Sfânt“ împotriva

necredincioşilor şi această interpretare este nescrisă în Coran. Potrivit jurisprudenţei islamice (interpretării Legii Sharia), acest cuvânt sefoloseşte pentru a exprima lupta dusă în numele lui Allah, împotrivaduşmanilor Islamului care recurg la for ţă. Potrivit acestui înţeles alcuvântului, credinţa islamică permite lupta pentru autoapărare, pentru protejarea religiei şi pentru cei care au fost expulzaţi cu for ţa din case.

Potrivit musulmanilor, r ăzboiul este o necesitate a existenţei, un faptcare apar ţine vieţii, atâta timp cât în lume există nedreptăţi, opresiuni,

ambiţii deşarte şi cereri neîntemeiate. Omenirea tr ăieşte constant subteroare şi acţiuni specifice r ăzboiului, provenite din nenumărate focare de pe glob. Acesta este motivul pentru care Islamul a recunoscut şi promovat„R ăzboiul Sfânt“, o alegere justificabilă şi corectă (susţin musulmanii) pentru autoapărare, reinstaurarea dreptăţii, libertăţii şi păcii.

Fiecare musulman are datoria de a accepta sacrificiul suprem pentruapărarea Islamului. O comunitate se consider ă eliberată de această îndatorire doar prin participarea la Jihad a unei păr ţi din comunitatea

respectivă. În caz contrar (dacă nimeni din aceasta nu participă la Jihad),vina apar ţine întregii comunităţi. Cel care moare în acest „R ăzboi Sfânt“devine martir (shahid), fiindu-i garantat locul în „Rai“. În timp cemusulmanul de rând trebuie să aştepte judecata finală (după moarte, în faţaîngerilor Minkar şi Nakir), r ăzboinicul decedat în urma Jihadului ajungedirect în „Paradis“, dobândind fericirea eternă.

În timp ce Jihadul ofensiv este acceptat de ramura sunnită a Islamului(aproximativ 90% din populaţia musulmană), acesta este interzis în ramura

şiită (aproximativ 9%) care consider ă că numai Imamul (conducătorulspiritual şi temporal al noii comunităţi) este singurul în măsur ă să decidă „R ăzboiul Sfânt“. Ramura kharijită şi mai mulţi lideri religioşi islamicifundamentalişti consider ă că, alături de cele cinci îndatoriri individualeobligatorii pentru fiecare musulman (potrivit celor două izvoare aleIslamului, Coranul şi Hadith-ul, există cinci obligaţii rituale individuale,stâlpii credinţei: mărturisirea credinţei, milostenia, rugăciunea, postulRamadhan şi pelerinajul la Mecca), exista şi un al şaselea stâlp, Jihadul,care este o îndatorire colectivă.

Posibile condiţii care trebuie îndeplinite pentru declararea Jihadului arfi următoarele:



– lupta să fie iniţiată de necredincioşi, conform versetelor: „asupraacelora care au f ăcut r ăzboiul“;

– musulmanii să fie persecutaţi: „pentru că ei au greşit“; – obiectivul necredincioşilor să fie distrugerea credinţei musulmane:

„astfel am fi doborâţi la pământ“;

– apărarea şi protecţia religiei islamice: „astfel Allah nu permite unui popor să-l nimicească pe celălalt“.Există patru modalităţi de a realiza Jihadul: cu inima, prin cuvânt, cu

mâna şi cu sabia. Prima se refer ă la lupta spirituală împotriva viciului, a pasiunii şi a ignoranţei; prin cuvânt – r ăspândirea cuvântului (a tradiţiei,care are la bază preceptele Coranului şi Legea sacr ă a Islamului – Sharia);cu mâna să alegi să faci bine, iar cu sabia – să duci r ăzboi împotrivanecredincioşilor.

O dată convertit la Islam, renunţarea la această religie este considerată o ofensă major ă. Jihadul este la fel de firesc pentru musulmani precumsăvâr şirea rugăciunii şi ţinerea postului. Eschivarea de la Jihad reprezintă un păcat de neiertat (dezicerea de preceptele Coranului).

Învăţătura islamică despre Jihad La începutul misiunii sale, Mahomed a cerut adepţilor săi să întâmpine

opoziţia cu r ă bdare şi persuasiune. Cercetătorii Islamului denumesc

textele care reflectă acest lucru ca fiind „versete ale iertării şi îndur ării“:„Invit ă-i pe to ţ i pe calea Domnului cu în ţ elepciune, ceart ă-te cu ei înmodul cel mai bun şi mai frumos; pentru că Domnul ştie cel mai bine cine

s-a abătut de la căile Lui“ (16:126) sau „Niciodat ă binele şi r ăul nu vor fideopotrivă. Îndepărta ţ i r ăul cu ce este bine“ (41:34).

După ce şi-a consolidat puterea, Mahomed a ordonat întrebuinţareafor ţei împotriva necredincioşilor.

Cercetătorii Islamului denumesc textele respective ca fiind „versete

ale Sabiei“: „De când lunile sfinte au trecut, atunci lupta ţ i şi omorâ ţ i pă gânii oriunde îi ve ţ i întâlni, împresura ţ i-i şi pândi ţ i-i în toate modurile;dacă se pocăiesc, se vor ruga în mod regulat şi vor face acte de caritateregulate, atunci deschide ţ i drumul pentru ei; căci Dumnezeu este iert ător şi milostiv“ (9:5).

Preceptele Coranului cu privire la utilizarea for ţei sunt în concordanţă cu tradiţia Hadith (culegere de texte care conţine spusele şicomportamentul Profetului). Mahomed a spus: „singura încercare (delupt ă ) pentru cauza lui Allah, diminea ţ a sau seara, este mai bună decâtlumea şi tot ce este în ea“ (4:50) sau „Paradisul se afl ă sub umbrele

săbiilor“ (4:73).



Pentru Mahomed, lupta în numele lui Allah a fost un mod de viaţă. Ela spus: „Mi s-a ordonat să lupt până când oamenii vor spune, nimeni nuare dreptul la închinare decât la Allah“ şi „averea şi via ţ a vor fi salvatede către El“ (4:196) sau „via ţ a mea se afl ă în umbra sabiei mele, iar cinenu va asculta ordinele mele va fi umilit şi obligat să pl ătească Jizya“

(4:126 b). „Jizya“ este tributul plătit de cei subjugaţi, în schimbulsupravieţuirii. Potrivit lui Mahomed, ordinul este clar – musulmaniitrebuie să lupte cu necredincioşii până când aceştia vor deveni musulmani.

Inamicii Islamului sunt împăr ţiţi în două grupuri: cei care au la bază credinţa în Biblie şi păgânii. Din prima grupare fac parte evreii şi creştiniicare nu trebuie decât să se supună regulilor islamice. Pentru păgâni există un principiu similar, dar au mai puţine drepturi sub legile musulmane decâtceilalţi. În timp ce primul grup poate tr ăi în siguranţă în societatea

musulmană, păgânii trebuie să se convertească la Islamism sau să înfruntemoartea.Obiectivele Jihadului „R ăzboiul Sfânt“ al musulmanilor este purtat în numele lui Allah, care

spune „lupta ţ i până nu vor mai fi necredincio şi (fitnah) iar religia va finumai pentru Allah“.

Posibile obiective ale Jihadului:- preaslăvirea cuvântului lui Allah;

- ajutorarea celor oropsiţi. Allah spune: „Ce este cu voi de nu lupta ţ i pentru cauza lui Allah şi a celor slabi, bolnavi şi asupri ţ i, pentru to ţ i ceicare strig ă: Oh, Allah, salvează-ne de cei care ne asupresc“ (Soorah an Nisaa – 75);

- respingerea agresiunii şi protejarea valorilor morale şi spirituale aleIslamului. Din cuvintele lui Allah reţinem că: „Lupt ă în numele lui Allahnumai împotriva celor care te atacă , dar ai grijă să men ţ ii limitele (nuîncepe ţ i voi ostilit ăţ ile)... dar dacă ei încetează , să nu mai existe ostilit ăţ i

decât pentru cei care practică opresiunea“ (2:190-193).Potrivit Islamului, obiectivul r ăzboaielor purtate împotriva necre-dincioşilor nu a fost de natur ă materială (dorinţă de cucerire sau tendinţeimperialiste), ci acestea au avut la bază motive ideologice (promovareaIslamului). Prin revelaţia primită de la Dumnezeu, de a face cunoscutIslamismul şi în afara Arabiei, arabii au avut o singur ă posibilitate, aceeade a stabili contacte directe, ceea ce presupunea ca aceştia să treacă graniţele.

Necesitatea de a-şi apăra credincioşii şi religia (şi promovareaacesteia) l-a for ţat pe Mahomed şi pe descendenţii acestuia aflaţi laconducerea Islamului, să elaboreze conceptul de „r ăzboiul drept“. Acestconcept a reprezentat baza Jihadului: „Lupt ă în numele lui Allah numai



împotriva celor care te atacă , dar ai grijă să men ţ ii limitele“. Cercetătoriiconsider ă că prin aceste limite se înţelege folosirea minimului de for ţenecesare pentru oprirea atacurilor.

Etapele evoluţiei Jihadului Numeroşi cercetători consider ă că dezvoltarea învăţăturilor despre

evoluţia „R ăzboiului Sfânt“ corespunde etapelor sedimentării concepţiilorlui Mahomed şi derulării evenimentelor din acea perioadă.

A. Unul dintre cei care susţin această idee este dr. Muhammad MushinKhan, cel care a tradus în engleză cele nouă volume Hadith (Tradiţia –Comportamentul şi spusele lui Mahomed) ale lui Sahih Al-Bu-Khan.Potrivit acestuia „la început lupta a fost interzisă , apoi a fost permisă şidupă aceea a devenit obligatorie“. Această luptă a fost îndreptată împotriva „celor care pornesc lupta împotriva noastr ă“ (a musulmanilor)şi „tuturor celor care se închină altcuiva decât lui Allah“.

B. Ideea existenţei celor patru etape este susţinută şi de I. J. Brill,autorul primei enciclopedii a Islamului (1913 – enciclopedie considerată una din principalele surse în studiul Islamului).

După Brill, textele referitoare la Jihad sunt clasificate în patru categorii: – cele care poruncesc iertare pentru ofensele aduse şi încurajează

aderarea la Islamism, prin convingere, paşnic; – cele care ordonă lupta pentru apărare împotriva agresiunii;

– cele care ordonă intrarea în luptă, dar nu permit lupta în timpul celor patru luni sfinte;

– cele care ordonă intrarea în luptă, în orice timp şi orice loc.Potrivit lui Brill, aceste diferenţe corespund etapelor de dezvoltare a

concepţiilor lui Mahomed şi modificărilor de acţiune rezultate dincircumstanţe particulare, astfel:

Perioada Mecca – în timpul căreia Mahomed s-a supus unorînvăţături morale şi religioase.

Perioada Medina – devenit liderul unei comunităţi politico-religioase, Mahomed este capabil să îşi asume lupta împotriva celor carenu doresc să se alăture comunităţii şi să se supună autorităţii lui.

Etapa I: F ăr ă represalii

Referitor la perioada de 13 ani în care Mahomed a tr ăit la Mecca,Coranul nu ofer ă informaţii cu privire la luptă (în ciuda persecuţiilorsuferite de acesta); potrivit cercetătorilor, Mahomed şi discipolii săi nu

aveau nici o şansă să învingă într-un r ăzboi. Aşadar era mai înţelept să evite confruntarea violentă.



Mahomed cere discipolilor săi să fie r ă bdători faţă de cei care neagă adevărul: „Ai r ăbdare fa ţă de ceea ce spun şi lasă-i cu demnitate“ sau„lasă-mă pe mine, cei care au lucrurile bune ale vie ţ ii şi care totu şi leapădadevărul, să întârzii pu ţ in cu ei“ (Sura 73:10-11).

Etapa a II-a: Este permis r ă zboiul de apărare

După ce a primit revelaţia (de la Dumnezeu prin îngerul Gabriel),Mahomed a convocat o adunare publică şi a declarat în faţa tuturor ceea ce primise, f ăcând apel la credinţa într-un singur Dumnezeu. Această rugăminte a fost întâmpinată cu rezistenţă din partea populaţiei.

Datorită faptului că nu putea propovădui liber Islamismul, a fostnevoit să recurgă timp de mai mulţi ani, la o propovăduire restrânsă, peascuns, pentru a salva viaţa discipolilor săi. Atunci când Dumnezeu i-aordonat Profetului ca propovăduirea să fie publică, torturile şi persecuţiile

s-au abătut asupra adepţilor lui Mahomed.Opoziţia crescută l-a for ţat pe Mahomed şi pe discipolii săi să serefugieze de la Mecca la Medina (15 iulie 622). Acest eveniment reprezintă începutul istoriei Islamului (cunoscut în istoria Islamului sub numele de„Hegira“) după care a fost conceput şi calendarul musulman.

O dată cu păr ăsirea oraşului Mecca, musulmanii au trebuit să-şi păr ăsească casele şi temeliile. La Medina, Mahomed şi-a reluat predicile(invitaţia la convertire la Islamism) încheind o serie de tratate cu cei de

altă credinţă decât cea musulmană, asigurându-le securitatea şi libertatea,creând astfel pentru prima dată o conştiinţă sociomaterială în loculsupunerii tribale. În Medina, Mahomed a fost recunoscut ca profet.

În timp ce Mahomed era preocupat să pună bazele unei societăţistabile, în care musulmanii să poată convieţui, duşmanii de la Meccaorganizau sistematic jafuri şi atacuri asupra Medinei. Musulmanii erauameninţaţi atât din interior, de către localnici (non-musulmanii erauinvidioşi pe popularitatea Islamismului şi pe noul spirit de fraternitate

manifestat de musulmani, sentiment pe care aceştia nu-l simţiser ă niciodată), cât şi din exterior, de către atacurile venite la Mecca.În aceste condiţii, musulmanii aveau două posibilităţi: să-şi accepte

anihilarea sau să se apere de represalii. În acea perioadă, Mahomed a primit acceptul de a întreprinde acţiuni militare (permisiune revelată deDumnezeu), în scopul apăr ării: „Dumnezeu îi apăr ă pe cei care cred,

Dumnezeu nu-i iube şte pe cei care sunt tr ăd ători ai credin ţ ei ... fa ţă de ceiîmpotriva cărora se declan şează r ă zboiul, li se d ă voie (să lupte) pentru că du şmanii sunt st ă pâni ţ i de r ău“ (22:38-41).

Etapa a III-a: Lupta pentru apărare este ordonat ă



La început inamicii lui Mahomed au fost triburile „koreish“ dinMecca, iar mai târziu, evreii şi creştinii, care nu l-au acceptat pe acesta ca profet.

Mahomed predică lupta până când persecuţia va înceta şi Islamul va fiîntărit: „Lupta ţ i pentru cauza lui Dumnezeu cu cei care vor să lupte cu

noi, dar nu călca ţ i limitele. Omorâ ţ i-i oriunde îi ve ţ i prinde şi goni ţ i-i deacolo; pentru că oprimarea este mai grea decât lupta“.Musulmanilor li se ordonă să lupte pentru cauza lui Allah, chiar dacă

aceştia nu sunt de acord, deoarece Allah ştie ce este mai bine pentru ei:„Ră zboiul vă este orânduit, şi vouă nu vă place. Dar poate că urâ ţ i cevabun pentru voi şi iubi ţ i ceva ce este r ău pentru voi. Doar Dumnezeu ştie, şinu noi“ (2:213).

Musulmanii sunt sf ătuiţi să taie degete şi gâtul acelora care se opun lui

Dumnezeu şi nu încearcă niciodată spatele necredincioşilor (să acceptelupta în orice împrejurare): „Eu sunt cu voi! Eu voi arunca teroarea îninimile necredincio şilor; t ăia ţ i-le gâturile şi toate vârfurile degetelor!

Aceasta pentru că s-au luptat cu Dumnezeu şi cu trimisul său“ şi „Voi,care crede ţ i! Dacă întâlni ţ i necredincio şi gata de lupt ă , nu le întoarce ţ i

spatele niciodat ă. Dacă cineva le întoarce spatele într-o astfel de zi,atrage mânia lui Dumnezeu şi locuin ţ a sa va fi Iadul. Nu voi i-a ţ i ucis, ci

Dumnezeu“ (8:12-13).

Scopul acestor amputări este acela de a face victimele incapabile să mai lupte. Potrivit unui asemenea gen de precepte, pentru un musulmancare urmează învăţăturile Coranului, lupta pentru cauza Islamului este oobligaţie divină care cu greu poate fi ignorată.

Conform Coranului, cei care mor luptând în numele lui Allah, voravea păcatele iertate şi vor fi primiţi în plăcerile „Paradisului“. Pentruaceasta „moartea de martir“ este cel mai sigur şi rapid mod de a ajunge lao viaţă mai bună, de prosperitate, confort şi plăceri ale „Paradisului“.

„Bombele sinucigaşe“ se consider ă purtători ai învăţăturilor Coranului,care servesc societatea musulmană. Coranul descrie „Paradisul“ ca pe unloc unde „vor fi fructe de tot soiul ... Ei vor sta culca ţ i pe covora şecă ptu şite cu brocart. Fructele gr ădinii se vor afla lâng ă ei ... Sunt copilecu ochi neprihăni ţ i pe care înainte nu le-a atins nici un om, nici Jinn(duh)“ (55:52-58).

Promisiunea „Paradisului“ pentru cei care mor luptând pentru Allah ainspirat de-a lungul secolelor nenumăraţi musulmani să devină martiri pentru credinţa lor. Aceasta este promisiunea care-i inspir ă astăzi pe tineriişi femeile musulmane să devină „bombe sinucigaşe“ în numele lui Allah.

Etapa a IV-a: Ră zboiul ofensiv



Este ordonat împotriva păgânilor, iudeilor şi credincioşilor.

Etapa final ă a învăţăturilor lui Mahomed (privind întrebuinţarealuptei armate) s-a dezvoltat după ce acesta a cucerit Mecca (anul 630).Urmare a acestui fapt, cea mai mare parte a locuitorilor din Mecca au

devenit musulmani.Potrivit cercetătorilor, acesta a fost momentul când Mahomed a realizatcă iudeii şi creştinii nu îl vor accepta ca profet, drept urmare aceştia audevenit principala ţintă. Precepte din Coran care vin în sprijinul acestei idei:„Dar, când lumile sfinte au trecut, atunci lupta ţ i şi omorâ ţ i pă gânii,indiferent unde-i ve ţ i întâlni, apuca ţ i-i, împresura ţ i-i şi pândi ţ i-i în toatemodurile; dacă se pocăiesc, dacă se vor ruga în mod regulat şi vor face actede caritate regulate, atunci deschide ţ i drumul pentru ei: căci Dumnezeu este

iert ător şi milostiv“ (9:5).Musulmanilor li se porunceşte să lupte împotriva iudeilor şi creştinilor până când aceştia se vor supune. O posibilitate a acestora de a-şi salvaviaţa a fost să renunţe la propria religie adoptând religia Islamului şi să plătească tribut.

„Lupta cu aceia care nu cred în Dumnezeu şi nici în ziua de apoi, ...cei care nu recunosc religia adevărat ă , oameni ai C ăr ţ ii (cre ştini şi evrei),

până când vor pl ăti Jizya (tributul) şi se vor supune de bună voie. Iudeii îlnumesc pe Uzair (Ezra) fiu al lui Dumnezeu, iar cre ştinii îl numesc Mesia,

fiu a lui Dumnezeu ... Blestemul lui să cad ă asupra lor“ (9:29-31).Cei care refuzau plata taxelor îşi îngreunau propria existenţă, creând un

climat neprielnic (un precedent), în special pentru musulmanii proaspătconvertiţi. Din punct de vedere naţional, această atitudine reprezenta un act perfid; din punct de vedere uman, una maliţioasă; din punct de vederesocial, una ignorantă, iar din punct de vedere militar, una provocatoare. Înmarea majoritate a cazurilor, această atitudine împiedica anihilarea.

Potrivit musulmanilor, acesta a fost singurul moment în care s-a recursla for ţă (trezirea la realitate a necredincioşilor, determinându-i să realizezecare le sunt responsabilităţile; fie calitatea de musulmani care au acceptatIslamismul de bună voie, fie calitatea de cetăţeni oneşti, care deveneautotodată şi contribuabili, capabili să convieţuiască cu compatrioţii lormusulmani, împăr ţind aceleaşi drepturi şi îndatoriri.

Coranul prezintă patru tipuri de pedepse pentru cei care se opun luiAllah şi profetului său: „pedeapsa pentru cei care au pornit r ă zboiîmpotriva lui Dumnezeu şi a profetului său şi lupt ă cu putere pentrunelegiuire este execu ţ ia, crucificarea, t ăierea mâinii şi a piciorului din

păr ţ ile opuse sau exilarea. Aceasta este ru şinea lor în aceast ă lume şi o grea pedeapsă în cea viitoare, exceptând pe aceia care se pocăiesc înainte



de a intra sub puterea voastr ă. În acest caz, ştim că Dumnezeu esteiert ător şi plin de îndurare“ (5:36-38).

Cele patru tipuri de pedepse (tăierea capului, crucificarea, mutilarea sauexilul) potrivit circumstanţelor, alături de plata tributului, arată metodelefolosite de musulmani pentru a-şi impune religia.

Aşadar r ăzboiul nu a fost pentru multă vreme unul de apărare, ci unJihad agresiv împotriva tuturor necredincioşilor.

Perspective actualeÎn prezent, părintele „R ăzboiului Sfânt“ este considerată gruparea

Hamas care însă de la înfiinţare (1978) a adoptat Jihadul ca formă de luptă împotriva Israelului. Această luptă a cunoscut o radicalizare accentuată în perioada 93-94 când a fost adoptat conceptul „istishhad“ (sacrificiul

voluntar – sinuciderea).Potrivit structurilor specializate în Orientul Mijlociu, în special dinIsrael, această radicalizare a luptei trebuie percepută nu ca o amplificare aacţiunilor sau extindere a oricăror restricţii religioase sau morale. Lumeaislamică nu are o autoritate religioasă, de genul papalităţii, care să asigureo unitate de vederi şi comportament.

Universitatea Al Azhar din Cairo, considerată cea mai prestigioasă instituţie de studii religioase islamice, nu a reuşit până în prezent să impună

o conduită general acceptată, privind sinuciderea sau să argumentezeintegrarea acesteia în concepţia pacifistă a Coranului.Deşi Coranul interzice sinuciderea ca formă de subordonare a unor

probleme personale, nu precizează nimic în legătur ă cu săvâr şirea acestuiact, pentru o cauză comună, dacă acesta se petrece cu binecuvântarea unuiiman sau a altui lider musulman autorizat. Pentru a legaliza aceste acţiuni, oserie de lideri religioşi au adoptat poziţii comune, interpretând prevederileCoranului în aşa fel încât actele teroriste sunt considerate acte de r ăzboi în

numele lui Allah, iar autorii sunt consideraţi martiri.Terorismul sinucigaş este un termen relativ nou, apărut pe planinternaţional, care nu are acoperire în dreptul internaţional. Definiţiileterorismului sinucigaş nu au constituit subiect de studiu decât în anumitecercuri universitare din Orientul Mijlociu şi SUA, iar subiectul în sine, caformă de exprimare şi de comportament social al individului (grupului)este într-o formă incipientă de studiu. Faptul că sinuciderea, ca actîmpotriva umanităţii, nu este judecată de către tribunalele internaţionale, sedatorează apariţiei sale recente şi evoluţiei birocratice a structurilorlegislative internaţionale.

Transformarea terorismului internaţional într-un fenomen social deamploare cu ameninţări asimetrice nu a reuşit să dinamizeze procesul de



intervenţie juridică şi să legalizeze procedurile de aducere în instanţă pe plan internaţional.

Terorismul sinucigaş este definit ca o acţiune violentă, motivată politic, executată în mod conştient, determinat şi cu intenţie de suicidîmpreună cu ţintele alese în cursul unei acţiuni. Moartea planificată prin

voinţa proprie a sinucigaşului este considerată ca factor necesar alsuccesului operaţiunii. De asemenea terorismul sinucigaş este apreciat cafiind un mod de acţiune a cărei finalitate depinde de moartea teroristuluicare ştie că, dacă nu se sinucide, operaţiunea nu poate fi încununată desucces.

În ambele definiţii, elementul central îl reprezintă certitudineaatacatorului că moartea sa este necesar ă pentru reuşita atacului.

Terorismul sinucigaş se constituie într-un mod de acţiune unic faţă de

celelalte forme şi metode de atac terorist, succesul operaţiunii fiindasigurat nu atât de efectul pe care îl produce, ci de moartea atacatorului. Înstudiile de specialitate se acordă o mare importanţă sublinierii acestuilucru, apreciindu-se că prin aceasta impactul psihologic asupra mulţimiieste mult mai mare.

Se apreciază că terorismul sinucigaş a devenit un fenomen social, cu bază religioasă (promovat de liderii fundamentalişti ca formă actuală aJihadului) susţinut prin cutume sociale, dar mai ales prin finanţare.

Se consider ă că terorismul sinucigaş nu va dispărea, transformându-se probabil, într-o formă de manifestare a comportamentului individualdeviant, argumentată de nerealizări şi decepţii personale alimentate de unclimat social potrivnic sau indiferent.

ConcluziiJihadul este o consecinţă a incapacităţii societăţii musulmane de a

absorbi modernizările „puse la dispoziţie“ de civilizaţia şi cultura

occidentală. Această evoluţie a fost încurajată de guvernele religioase carenu au putut adopta preceptele Islamului din punct de vedere politic şicultural. Acest context a dus la dezvoltarea doctrinei Jihadului, ca soluţiela ciocnirea dintre cele două civilizaţii.

Un succes al grupărilor islamiste a fost abilitatea lor de a prezentaideologia acestei inevitabile ciocniri cu adevărul Islamului, de aicirezultând atragerea unui public musulman relativ numeros.

Următoarea etapă a fost preavizarea opiniei publice musulmane în jurul ideii că musulmanii se află într-un r ăzboi care face parte din luptaglobală dintre Islam şi cele două categorii de inamici (păgânii pe de o parte, şi creştini şi evrei pe de altă parte). Secolul al XXI-lea a oferitmusulmanilor extremişti ideea de „retragere permanentă“, în care Islamul



ar fi asediat de cultura şi modernizarea occidentală. Superioritateaoccidentului (recunoscută de către Islam) a dat acestui conflict (întreoccidentali şi Islam) un sens de disperare, popularizat de către lideriireligioşi ca un r ăzboi de autoapărare în care Jihadul este singurul r ăspuns posibil.

Pericolul laicizării Islamului reprezintă de fapt principalul motiv carea dus la dezvoltarea radicalismului religios musulman. Un argument adusîn sprijinul acestei idei îl reprezintă şi faptul că majoritatea atentatelorexecutate până în prezent, nu au atins ţinte simbol ale Creştinismului sauMozaismului (de exemplu Vaticanul sau Ierusalimul), ci au fost lovitesimboluri care reprezintă valori ale culturii şi civilizaţiei occidentale.

Până la 11 septembrie 2001 atacurile teroriste au urmărit în general,un impact public, cu victime puţine. Potrivit istoriei terorismului

asasinatele politice aveau una sau câteva ţinte, ajungându-se până laatacarea unor clădiri reprezentative pentru un singur stat (atentateleîmpotriva ambasadelor SUA, bombele plasate de ETA sau IRA, atacul cugaz sarin al sectei AUM din Japonia etc.).

O caracteristică a atacurilor recente constă atât în numărul mare devictime, cât şi în faptul că au fost finalizate de fanatici religioşi (care nuacceptă valorile şi sistemele democratice corespunzătoare).

„R ăzboiul Sfânt“, promovat încă din vremea lui Mahomed, s-a

transformat într-un r ăzboi al fundamentaliştilor islamici cu restul lumii (cucei care nu se „supun legilor lui Allah“). Jihadul la care a f ăcut apelMahomed pentru a ajunge la Medina este interpretat de liderii religioşimusulmani şi speculat cu ajutorul resentimentelor generate de globalizareşi neadaptare a societăţii musulmane la valorile occidentale.

Se apreciază că Jihadul nu poate fi înţeles pe deplin de occidentali,deoarece structura psihologică a unui musulman face parte din culturareligioasă a Islamului. De asemenea, elementele de sprijin psihosocial, din

partea societăţii, a familiei şi grupului de cunoştinţe sunt parte a culturiiarabe care cuprinde cutumele privind viaţa, moartea, datoria civică, şi maiales păstrarea imaginii, demnităţii şi onoarei personale în structurilesociale.

* **

Coranul pentru musulmani (asemenea Bibliei pentru creştini)reprezintă „Cuvântul lui Dumnezeu“. Dacă se menţine aceeaşi interpretarea convingerilor tradiţionale din religia creştină, ca fiind opusă preceptelor



moderne, atunci se poate afirma că fiecare musulman este unfundamentalist. Aceasta se datorează faptului că un musulman crede (dinmotive istorice, ideologice şi logice) că, într-adevăr, Coranul este„Cuvântul lui Dumnezeu“, este sursa de îndrumare pentru această viaţă şicheia Salvării în Viaţa de Apoi.

N o t e e x p l i c a t i v e

ISLAM – supunere devotată (faţă de voia lui Dumnezeu), unul care sesupune cu totul voinţei lui Dumnezeu este musulman.

UMMA – naţiune (limba arabă).UMMA ARABIA – naţiunea arabă.UMMA ISLAMIA – totalitatea musulmanilor indiferent de origine, limbă,

cetăţenie, musulmanii fiind egali în faţa lui Allah.

CORAN: – în limba arabă Kor’un înseamnă citire sau recitire; – cartea sfântă a Islamului a cărei redactare oficială a fost poruncită de al

treilea Calif Osman; – a fost revelat de către Allah prin intermediul profetului Mahomed; – în Coran au fost formulate exact preceptele Islamului: unicitatea lui

Dumnezeu - Allah şi necesitatea supunerii omului poruncilor sale; – Coranul este codice religios, juridic şi moral, deoarece reglează întreaga

viaţă religioasă, politică, civilă şi penală până la ocupaţiile zilnice;

– unde nu ajunge, se îndeplineşte prin SUNNA (exemplu Tăiereaîmprejur); – unde lipseşte Coranul şi Sunna, intervine Igjma, consensul comun al

Imamilor sau al celor mai înalte autorităţi musulmane care este şi jurisprudenţă,şi dacă lipseşte Igjma atunci intr ă în valoare Kiiâs, hotărârea după cazurianaloge;

– este compus din 114 sure (70 Meccane, 44 Medinese), 621 decade, 6.235versuri, 79.439 cuvinte, 323.670 litere.

SUNNA – totalitatea relatărilor despre viaţa lui Mahomed şi cuprindespusele (Hadith), activităţile şi încuviinţările lui Mahomed.

SURA: – din ebraică un şir de pietre într-un zid, sau un rând într-o carte sau

epistolă; – un cuvânt folosit de la începutul Islamului şi reprezintă un capitol din

Coran.AIAT – verset din Coran.SARI’A – expresie folosită la începutul Islamului, originea fiind în verbul

ŞARR’A, adică a legifera, a legiui, iar ŞARI’A reprezintă totalitatea legilorelaborate ce au ca sursă Coranul, Haditul şi Adunarea Apostolilor luiMahomed.



HEGIRA – fuga lui Mahomed şi a adepţilor (ABU BEKR, ALI etc.), la 16iunie 622 din MECCA la MEDINA.

RAMADAN – luna a noua din calendarul musulman.SUNNIŢI – musulmani care respectă religia cum a lăsat-o Mahomed,

adică Coranul şi Sunna.ŞIIŢI – acei musulmani care spun că sunt mai aproape de adevărata

religie, însă cred că familia lui Mahomed, urmaşii lui Ali (vărul lui Mahomed)şi FATIMA (fiica lui Mahomed) sunt aceia care trebuie să urmeze la conducere,cu alte cuvinte conducerea să fie în familia lor pentru că sunt adevăraţiiconducători ai UMMA ISLAMIA.

MECCA – localitate în Arabia Saudită în care se găseşte MAREAMOSCHEE – loc sfânt de pelerinaj pentru musulmani, cel puţin o dată în viaţă.

POPULAŢIA ARABĂ – 350 milioane locuitori în 22 ţări cu limbă,istorie, religie şi ţel comun, de la Oceanul Atlantic până în Golful ARAB, dar şi

în Pakistan, Iran, Afganistan, fostele ţări ale URSS şi în sud-estul Asiei.ADERENŢI LA ISLAM – 1 miliard şi jumătate (120 de milioane înIndonezia, 50 de milioane în China, 40 de milioane în fostele ţări ale URSSetc.).

Muhammad ibn Abdallah (Mohamed) – născut în anul 570 (după alţii 571), la 20 aprilie, într-o familie săracă; – tatăl moare înainte de naşterea sa; – moşteneşte 5 cămile şi o roabă; – în copilărie sufer ă de afecţiuni epileptice, isterice, îmbinate cu

halucinaţii; – la 25 de ani se angajează la o femeie bogată, Chadigja, (40 de ani) cu care

se va căsători şi va avea 6 copii (4 fete şi 2 băieţi, care mor de mici); – nu suportă durerile fizice, nu este prea viteaz, deşi legea sa a r ăspândit-o

cu sabia; – temperament melancolic, amabil, elocvent şi cu mare popularitate; – mediu ca înălţime, brunet cu părul creţ, nas coroiat; – se dezvoltă în perioada unui creştinism degenerat, nu citise nici Vechiul

Testament, nici cel Nou, nu a cunoscut Sfânta Scriptur ă, ci numai istorii de lacreştini sau evrei (aproape arabizaţi); – în anul 610, la 40 de ani, în luna Ramadanului i se arată arhanghelul

Gabriel şi-i strigă „CITE Ş TE“ prima revelaţie – primele cinci versuri ale Surei96, este înspăimântat, se retrage acasă şi are gânduri de sinucidere;

– după trei ani apare din nou arhanghelul Gabriel şi-i spune „ şi a şteapt ă-l pe Domnul t ău cu r ăbdare“;

– capătă conştiinţa că este trimisul pentru profeţie; – deocamdată puţini cred în el, viaţa este în pericol;

– la 16 iunie 622 fuge pe ascuns cu apropiaţii din Mecca la Medina,(Hegira);



– surele din această perioadă încep să aibă caracter juridic, politic şimilitar;

– atrage şi evreii cu diplomaţie, dovedind că învăţătura se apropie de a lor; – nefiind recunoscut de aceştia, hotăr ăşte ca atunci când va deveni puternic

să lupte împotriva lor; – după 627 începe perioada r ăzboaielor cu Mecca; – nu vrea să se întoarcă la Mecca până nu dispare păgânismul şi hotăr ăşte

după trecerea lunilor sfinte să înceapă r ăzboiul de nimicire a tuturornecredincioşilor;

– în 631 se desf ăşoar ă expediţia din Tabuk pentru înfrângerea seminţiilorde la hotarul cu Siria;

– în anul 632 are loc pelerinajul de r ămas bun pe muntele Arafat, unde ţineo amplă cuvântare despre Islam „Ast ă zi am împlinit religia mea pentru voi şiam umplut mă sura îndur ării mele fa ţă de voi; şi este voin ţ a mea ca Islamul să

fie religia voastr ă. Eu am împlinit misiunea mea; v-am l ă sat în urmă cartea lui Dumnezeu cu porunci; şi dacă le ve ţ i împlini, nu ve ţ i umbla r ăt ăcind“;

– se întoarce la Medina, se îmbolnăveşte de friguri, dar pregăteşte oexpediţie împotriva Bizanţului;

– la 8 iunie 632 – moare în braţele soţiei Aişa.

Bibliografie

1. Dr. Isopescul, Silvestru Octavian, Coranul , traducere din limbaarabă, Chişinău, 1912, reeditare la Cluj-Napoca, Editura ETA.

2. Revista Geopolitica, nr. 1, Editura Top IORM, 2004, pp. 233-235.

Istorie Si Evolutii Ale Conceptului Dr Jihad

Documents

Transcript of Istorie Si Evolutii Ale Conceptului Dr Jihad