IstorieDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Portal Istorie

Istoria este atât studiul faptelor și al evenimentelor trecutului, cât și, prin sinecdocă, ansamblul lor.

Historia, o alegorie a istorieiPictură de Nikolaos Gysis (1892).

Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de oameni (i.e. istorici) care încearcă să descrie, să explice sau să facă perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o construcție umană, înscrisă în epoca în care este scrisă.[1]

Spre deosebire de povestirea ficțională, specia de povestire numită istorie nu este construită prin intuiție intelectuală, ci pornind de la surse: documente scrise, istorie orală, obiecte etc. Prin interpretarea totalității acestor surse, istoria își propune să reconstituie diversele fațete ale trecutului. De-a lungul timpului, istoricii și-au schimbat foarte mult felul de a interpreta trecutul și perspectiva asupra faptelor sau a evenimentelor trecute, și-au reevaluat sursele și maniera de a aborda respectivele surse.

Istoria, care nu este doar o reflecție asupra trecutului, se construiește în funcție de regulile unei metode științifice. Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, iar evoluția acestei metode științifice poartă numele de istoriografie (cuvânt compus pornind de la niște etimoane greceși; în traducere directă înseamnă „istoria scrierii istoriei”). Metoda de cercetare a istoriei se sprijină pe un ansamblu de științe auxiliare care îl ajută pe istoric să își construiască povestirea.

Istoria este și o practică socială: prin felul în care este scrisă, istoria se înscrie în mod fundamental în epoca în care este scrisă și joacă un rol de primă importanță în epoca scrierii ei deoarece, fiind luată drept dovadă și / sau garanție a judecății acțiunilor omului, ea determină interpretările, interacțiunile și comportamentele sociale prezente și viitoare ale indivizilor.

Preistoria pe teritoriul RomânieiPreistoria în România se referă la prima epocă din istoria acestor meleaguri. Teritoriul de astăzi al României a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Pe baza datelor de care dispun, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul României datează de acum aproximativ 1 500 000 de ani. Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. Se cuvine menționată ceramica din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârșitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene.[1

Epoca PietreiArticol principal: Epoca pietrei în România.

Cultura Cucuteni

Ipoteza prezenței hominizilor pe pământul românesc este sprijinită de unele descoperiri de pe Valea Dârjovului, unde s-au găsit de curând unelte de prund și așchii tăioase lucrate din cremene. La Dârjov s-au găsit și câteva toporașe de mână lucrate din bolovani de silex și cuarțit, prin tehnica de cioplire bifacială, caracteristică culturii abbevilliene.[2] Descoperiri similare au fost efectuate în văile râurilor Cotmeana, Vedea, Dâmbovnic, pe zona transilvană a Oltului (în depresiunea Sibiului). Uneltelor găsite li s-a asociat una dintre primele culturi arheologice, cultura de prund, căreia i s-a evaluat vârsta de 600.000 de ani.

De asemenea, pe teritoriul României s-au găsit urme ale unor civilizații vechi, printre care și Hamangia. Aceasta a fost o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluție se plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.Hr. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei și nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei și aparținând unui curent cultural care cuprinde și culturile Vinča, Dudești și Karanovo III. Simbolurile acestei culturi Gînditorul și Femeie șezând, descoperite în 1956 de Nicolae Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă se află acum în Muzeul Național de Istorie a României.

O altă dovadă care atestă faptul că teritoriul actual al României era locuit încă din preistorie este în „Peștera cu Oase”. Această peșteră este un sistem de 12 galerii carstice, situat în sistemul carstic al Văii Minișului, în apropiere de orașul Anina. Aici s-au descoperit, în 2002, cele mai vechi rămășițe din Europa ale omului modern. Fosilele, provenind de la trei indivizi (numiți de cercetători „Oase 1”, „Oase 2” și „Oase 3”), au fost datate la o vechime de 35 000 de ani, sau 40 500 folosind date calibrate.[3]

Sfârșitul preistoriei pe teritoriul României coincide cu prim vârstă a Epocii Fierului și cu apariția geto-dacilor ca entitate etno-culturală bine definită și delimitată de lumea tracică.

Epoca metalelor

Epoca BronzuluiArticol principal: Epoca bronzului în România.

Începutul Epocii bronzului în România poate fi plasat la mijlocul mileniului al III-lea î.Hr. Cele mai importante culturi sunt:

Cultura Coțofeni Cultura Horodiștea Cultura Schneckenberg Cultura Glina Cultura Monteoru Cultura Periam-Pecica.

Epoca fierului

Dacia

Dacia circa 100 d.Ch., înainte de cucerirea romană

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".[1]Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.[2]

Geto-dacii

Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe boii și tauriscii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geții, sunt două denumiri pentru unul și același popor".

Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră,[3] și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".[4]

De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geții mâncând cu linguri și castroane de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu tacâmuri și din farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.

Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.H.) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".

Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani.[5] O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci".[6] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[7] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".[8]

Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.H., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul

lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.H.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[9]

În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".[10]

Înfă i area caracteristică dacilorț ș

Îmbrăcămintea lor era asemănătoare cu cea a țăranilor români din zilele noastre. Erau bărboși, cu plete mari, purtau pantaloni lungi îndoiți la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiți pe cap cu o căciulă ( tarabostes ) conică. Femeile îmbrăcau o cămașa plisată la gât și pe piept, cu mâneci scurte.

Civiliza ie i culturăț ș

Comați

Articol principal: civilizația și cultura geto-dacilor.

Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere, creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la

deal și la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.

ReligieArticol principal: Religia dacilor.

Dacii obținuseră deja un grad înalt de civilizație până să ia pentru prima dată contact cu romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de țară. Conducătorul preoților avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena și sfătuitorul regelui.

Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.[11]

În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.

Societate

Ei erau împărțiți în două clase sociale: aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comații (comati); un număr mic de izvoare istorice menționează și prezența sclavilor.[necesită citare] Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă privilegiată. Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari și purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".

EconomieFișier:Koson coins.jpg

Monezi dacice de tip Koson

Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie), creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura; caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar caii crescuți de daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei făceau comerț cu cetățile grecești care, pe atunci, se aflau pe țărmul Mării Negre.

De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, constatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.

Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și le imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint,

după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monede romane republicane descoperite pot fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.

Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.

Limbă

Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convențional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita.

(vezi și Listă de cuvinte românești moștenite probabil din limba dacă).

Entită i politiceț

Harta Daciei

Dacia în timpul lui Burebista

Articol principal: regatele dacice.

Dromihete, conducătorul Geților, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geți alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geți în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbește despre ținuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii și apoi cu romanii (112 î.Hr. - 109 î.Hr., 74 î.Hr.) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic și a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni și pe Boi, orașele grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, și până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o amenințare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar inițiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în același timp și în circumstanțe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărțit în cinci regate la nord de Dunăre și trei in Dobrogea, sub conducători diferiți.

Cucerirea romanăArticol principal: războaiele daco-romane.

Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, și provincia Dacia, inclusiv teritoriile deținute temporar.

Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Diurpaneus / Duras si apoi Decebal. După două răsturnări de situații, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiți să facă pace din cauza înfrângerii lui Domițian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal și-a refăcut armata, iar Domițian este forțat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu tribut Daciei.

Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici

ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.

Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.

Stăpânirea romanăArticol principal: Dacia romană.

Provincia romană Dacia cuprindea Banatul si Ardealul. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staționând în castrele din Alba Iulia și Potaissa. Coloniști din toate provinciile romane au fost aduși in Dacia. De asemenea și mulți daci fugiți în alte zone ale Daciei au revenit.

Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.

Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)

Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.

În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe reorganizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.

În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.

Harta provinciei romane Dacia

Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei și sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus și care cuprindea Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. În buna tradiție romană, această nou cucerită provincie este organizată ca provincie imperială, adică fondul funciar aparținea împăratului, care recompensa cu terenuri militarii care se distingeau în luptă, funcționarii și cetățenii cu merite deosebite. Dacia va fi condusă de un Legatus augusti pro praetore ales din ordinul senatorial și care îndeplinise în prealabil funcția de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit și de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viața căruia principalele informații provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viața lui Hadrian aparține primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informații reale și credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiții vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian și care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune față de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbește despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige și roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona și această provincie, idee la care a renunțat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulți cetățeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenție a existat sau nu, este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un număr mare de coloniști” .

Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea

lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q. Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.

Cu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M. Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.

Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.

Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.

În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.

Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.

Retragerea romană

Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunțe la acest gând a fost siguranța coloniștilor romani din acea regiune.

Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.

Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.

Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).

Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.

După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.

Imperiul Roman ca Imperiul Dac

După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius (c. 260 – Aprilie sau Mai 311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce a avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.[12][13]

Războaiele Daco-RomaneDe la Wikipedia, enciclopedia liberă(Redirecționat de la Războaiele daco-romane)Războaiele daco-romane

Informații generalePerioadă 101- 102 și 105-106

Loc Dacia anticăRezultat Victorie decisivă a romanilor

CombatanțiDacii Imperiul Roman

ConducătoriDecebal Traian

modifică 

Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două războaie între Imperiul Roman și Dacia (Regatul Dac), în timpul domniei împăratului Traian.

Primele ciocniri

Dacia Romană între anii 106 și 271.

Încă din timpul domniei lui Burebista, dacii au reprezentat o amenințare pentru Imperiul Roman, însuși Cezar plănuind o campanie împotriva acestora. În iarna anilor 85-86 armata regelui Duras a atacat provincia romană Moesia. Împăratul roman Domițian a reorganizat această provincie în Moesia Inferior și Moesia Superior, pentru a susține atacurile viitoare. În următorul an 87, Domițian a organizat o campanie împotriva Daciei. Generalul roman Cornelius Fuscus a traversat Dunărea în Dacia, cu 5 sau 6 legiuni. Armata romană este însă înfrântă la Tapae de dacii conduși de Diurpaneus / Decebal. În 88, ofensiva romană continuă, armata romană, comandată de Tettius Iulianus, îi învinge pe daci la Tapae. După această bătălie, Decebal și Domițian încheie pace. După pacea din 89, Decebal devine un client al Romei, primind bani, meșteri și mașini de luptă de la Imperiul Roman, pentru a apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nu a fost în favoarea Romei.

Cauzele celor două războaie principale

Pe tot parcursul secolului I, strategia politicii romane dicta ca amenințările din partea națiunilor vecine Imperiului să fie eliminate cât mai repede. În ciuda unei oarecare cooperări de natură diplomatică cu Domițian, după o invazie anulată, Decebal a continuat să se opună Romei. Regatul Dac rămăsese prin urmare considerat la Roma ca o puternică amenințare. În acea perioadă, Roma avea de luptat cu problemele financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa, în parte datorate conținutului redus de aur din monedele romane stabilit de împăratul Nero. Zvonurile confirmate despre aurul dacic și despre alte bogății ale acestei țări au contribuit și ele la conflictul romano-dac. Alt motiv a fost cel al poziției strategice a Daciei. Ca urmare, noul împărat Traian, el însuși un soldat și tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război decisiv împotriva Daciei.

Primul război

Arme ale dacilor

Articol principal: Primul război daco-roman.

După câștigarea sprijinului Senatului, în 101 Traian era pregătit să invadeze Dacia. Ofensiva romană avea în avangardă două legiuni care mărșăluiau spre inima Daciei, arzând orașele și satele din drum. Armata romană condusă de Traian era formată din legiunile : I Adiutrix, I Italica, I Minervia, II Adiutrix, IIII Flavia, V Macedonica, VII Claudia, X Gemina, XI Claudia Pia Fidelis, XIII Gemina, Legio XIV Gemina Martia Victrix, XV Apollinaris, XXI Rapax și XXX Ulpia Victrix; II Augusta, III Augusta, III Gallica, IV Scythica, VI Ferrata, VII Gemina, IX Hispana, Legio XII Fulminata, XX Valeria Victrix e XXII Primigenia.

Traian a înfrânt o armată dacă în bătălia de la Tapae. In iarna dintre anii 101/102, Decebal a reușit să blocheze armata romană, mai mult de atât a trecut la contraatac în special pentru a opri un al doilea front al armatei romane dar fără a reuși acest lucru. În decursul anului 102 Decebal a ales să se predea, după pierderea bătăliei de la Adamclisi și a altor câteva ciocniri minore. Războiul, care a durat câteva luni, s-a terminat cu o victorie romană eroică. O delegație dacă a fost invitată la Roma pentru a ratifica tratatul de pace, iar în iarna anului 102, Imperiul Roman a deschis baza de la Sarmizegetusa Regia.

Cunoscutul pod de la Drobeta a fost construit pentru pregătirea celui de-al doilea război. Acest pod, probabil cel mai mare la acea dată, și pentru multe secole în continuare, a fost proiectat de Apollodor din Damasc, fiind necesar pentru recucerirea Daciei, deoarece Imperiul Roman a "pierdut pacea". Decebalus primise întăriri tehnice și militare de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale expediții ale popoarelor migratoare din teritoriile estice și nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere independentă.

De asemenea provincia romană Pannonia a fost impărțită din punct de vedere administrativ în Pannonia Superioară și Pannonia Inferioară.

Cel de-al doilea războiArticol principal: Al doilea război daco-roman.

După înfrângerea din primul război cu Traian, Decebal a respectat o perioadă înțelegerea cu Roma, dar la scurt timp după aceea a început să incite la răscoală triburile învecinate, și să pustiască coloniile romane de dincolo de Dunăre. Traian, cunoscut pentru caracterul său

optimist și întreprinzător, și-a adunat încă odată forțele în 106 d.Hr. pentru un al doilea război împotriva Regatului Daciei.

Spre deosebire de primul conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate care, aflată în fața a numeroase triburi aliate cu Decebal, nu a reușit să obțină repede o victorie decisivă. Multe orașe din Valahia care au fost fortificate de către armata romană erau asediate de daci în special de-a lungul Dunării. În fruntea armatei romane s-a aflat și Traian în bătăliile din Dobrogea. Traian a stabilit cartierul general al armatei romane in localitatea Drobeta situată pe Dunăre, din acel punct coordonând armata. În cele din urmă, Roma a triumfat și a ocupat Dacia. Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106. Dacii au respins primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace. Orașul a fost incendiat, iar Decebal a fugit, dar a fost urmărit și de aceea a preferat să se sinucidă în loc să fie capturat. Totuși, războiul a continuat. Datorită trădării unui confident al regelui dac, Bicilis, romanii au descoperit comoara lui Decebal în râul Sargesia/Sargetia - estimată de Jérôme Carcopino la 165 500 kg de aur și 331 000 kg de argint. Ultima bătălie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad). Traian nu a acceptat condițiile de pace din tratatul de pace încheiat în urma primului război daco-roman, formulând alte prevederi.

Concluzii i urmărișAcest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră.Puteți contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea lui apăsând butonul Modificare.

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Traian a anunțat 123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, asigurând surse importante de finanțare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând sprijinul și admirația oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populației masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni romane și trimisă să lupte la mare distanță de Dacia, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puțin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată și apoi organizată ca provincie a imperiului (Dacia romană).

Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic și prin preluarea și extinderea exploatării aurului din Carpații Apuseni, una de creștere economică susținută și de relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcții, îmbunătățind infrastructura Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unor întăriri interne ulterioare în cadrul imperiului, ca stat unitar.

Imagini ale conflictelor armate dintre daci i romani (basoreliefuri)ș

Construcţia Podului de la Drobeta ce facilita incursiunile romanilor în Dacia

Împăratul roman Traian (98 - 117) traversând Dunărea

Atacuri permanente ale legionarilor (102)

Traian primind aristocraţi (tarabostes sau pileati) de la Decebal (87 - 106)

Legionari şi soldaţi romani

Inaugurarea Podului de la Drobeta construit între 103 - 105

Încrâncenarea luptei (basorelief de pe Columna lui Traian, capodoperă arhitecturală a sirianului Apollodor din Damasc)

Trupe romane în marş; Plecarea restului dacilor

Dacia romanăDacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani.

Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă.

De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.

Localizare geografică

Dacia romană

Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu [1] , își avea hotare: spre apus Tisa, spre nord munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit râul Hierosos. Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau locuite de dacii liberi [2] .

La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian.

După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din nord[3].

Procesul de colonizare

În perioada stăpânirii romane (106 - 271), în provincia cucerită au loc evenimente și transformări importante:

construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și monumente: o Tropaeum Traiani

o În 108 - 110 se construiește noua capitală a provinciei Dacia, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica (în sud-vestul Depresiunii Hațegului)

o În jurul lui 210 este refăcut în piatră castrul de la Porolissum construirea unei bogate rețele de drumuri pietruite:

o În 107 - 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunărea (la Dierna) cu interiorul Daciei până la Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) și Porolissum (Moigrad). Acesta este unul dintre cele mai vechi drumuri de piatră de pe teritoriul României.

exploatarea masivă a bogățiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)

Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile. Coloniile au constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei 170 de ani să se adapteze prezenței zecilor de mii de romani, sau atfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de limbă latină.

Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari. Colonizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai mulți coloniști au venit, firesc, din împrejurimile Daciei[4], și foarte puțini din inima imperiului, din Italia de astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu cetățenii născuți în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci, înrudiți cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei. Din Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii[5] și preoții lor. Limba geților s-a păstrat precum și modul de viață și ocupațiile autohtonilor.

Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua franca.

Răscoale

Dacii (geții) s-au răsculat de mai multe ori. Prima răscoală începe după moartea lui Traian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian. Răscoala a antrenat și dacii liberi și neamurile vecine. Alte două răscoale au avut loc în timpul împăratului Antonius Pius (138 – 161). Cea mai lungă și puternică răscoală a fost între 166 – 175, amenințând la un moment dat capitala Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica.

Administra ie. Societateț

Dacia romană în 125

Dacia era o provincie imperială, condusă de un trimis al împăratului, numit Legatus Augusti propraetore. El era ajutat de trei administratori financiari, numiți procuratores, câte unul pentru fiecare dintre cele trei provincii în care fusese împărțită administrativ Dacia. Organul superior local, corespunzător organului central, era Legatus Augusti; și, colaborând cu acesta, exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, adică un fel de Parlament alcătuit din cca. cel puțin o sută de cetățeni. Pentru încasarea impozitelor se cerea un corp de funcționari care să-i ajute pe cei trei procuratori. Locuitorii aveau obligațiile următoare: censul – impozit asupra pământului, capitația – impozitul personal pe cap de locuitor, o dare asupra moștenirilor, o dare la eliberarea sclavilor, prestarea unor munci.

Societatea romanilor era stratificată într-o nouă viziune a romanilor. În frunte erau cetățenii romani, care aveau toate drepturile. Urmau locuitorii municipiilor cu drepturi limitate, cetățeni de clasa a doua. Urmau apoi peregrinii, adică băștinașii, dacii. După aceștia era liberții, adică sclavii eliberați, iar în cele din urmă sclavii sau robii, care n-aveau libertate personală și niciun drept. Constantin Giurescu crede că existau cel puțin în secolul al III-lea în Dacia și un alt tip de coloni – țăranii înglodați în datorii, astfel că taxele lor le plăteau stăpânii moșiilor pe care lucrau.

Așezările provinciei Dacia cuprindeau coloniile, municipiile și satele.

Economia

Vestigiile arheologice dovedesc o continuitate a dezvoltării meșteșugurilor: prelucrarea metalelor, ceramica, tehnica sticlăriei. Mai mult, inscripțiile descoperite în zona Petroșani, atestate în jurul anului 205, indică existența unui collegium fabrum (corporația fierarilor), ceea ce dovedește preocupări pentru prelucrarea fierului în Dacia în timpul ocupației romane. Centre metalurgice vechi sunt menționate la Ghelari, Teliuc, Gilău, Grădiștea Muncelului.

În 246 împăratul roman Filip Arabul (Marcus Iulius Philippus) (244 - 249) acordă Daciei dreptul de a emite monedă de bronz proprie; emisiunile au durat până în anul 256.

Declinul

În 271, după o incursiune a goților din nord-vest, Împăratul Aurelian hotărăște să retragă granița imperiului la sud de Dunăre pentru o mai bună apărare, sfârșind dominația romană.

Cre tinismul a dispărut odată cu retragerea romanăș

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu explică faptul că sursele arheologice și epigrafice infirmă tradiția Bisericii Ortodoxe Române, care susține că, pe teritoriul României, creștinismul s-a propagat prin străduința apostolului Andrei. În timpul misionariatului în Dobrogea, apostolul Andrei ar fi hirotonit preoți și episcopi. La rândul lor, aceia au uns alți preoți și alți episcopi.[6]

Pe teritoriul României, creștinismul a apărut la fel ca în restul Imperiului Roman, cu precădere în orașe. De aceea, cei opuși creștinilor erau denumiți păgâni, adică locuitorii

satelor, având în vedere că în limba latină la sat se zicea „pagus”. Creștinii, care trăiau în mediul citadin, erau străini care fuseseră aduși din afara provinciei Dacia, pentru a asigura sistemul socio-politic roman și au creat aici comunități creștine.[6]

Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, și provincia Dacia, inclusiv teritoriile deținute temporar.

După ce Imperiul Roman s-a retras de pe teritoriul României de astăzi, unde a stăpânit relativ puțin timp (106-275 d. Hr.), orașele au fost depopulate de creștini, care au plecat și ei odată cu armata, cu administrația romană, cu excepția celor din orașele din Dobrogea, unde autoritate romană a continuat să se exercite.[6]

După retragerea romană nu se mai găsesc dovezi de prezență creștină la nord de Dunăre. În fosta provincie Dacia au venit succesiv populații migratoare, care aveau alte credințe. Este vorba, pentru început, de vizigoți (a căror cultură materială este foarte prezentă pe teritoriul României, în special la Sântana de Mureș - Cerneahov). După vizigoți au venit ostrogoții, germanici și ei. După aceea mai vin și alte populații, între care, hunii. Aceste popoare erau animiste. Cea mai semnificativă, și de lungă durată, a fost apoi invazia slavă. Slavii au ajuns până în Peloponez, ceea ce i-a obligat pe împărații bizantin să facă eforturi militare considerabile ca să-i oprească.[6]

Cercetătorul Uwe Fiedler, de la Berlin, analizând descoperirilor arheologice din România și din Bulgaria, a redactat lucrarea „Studii asupra înmormântărilor din secolele VI-IX la Dunărea de Jos", apărută în 1992 la Bonn, în care a discutat comportamentul funerar al comunităților de la Dunărea Inferioară, atingând și problema identificării complexurilor funerare creștine într-o vreme când, la nord de Dunăre, erau prezenți slavii. După ce autorul a analizat mai multe cimitire de incinerație sau birituale din România, acordând o atenție deosebită și cimitirului slav de la Sărata Monteoru, datat în sec. VI-VII, care cuprinde 1.536 de morminte, a constatat că, după ritualul funerar, nu prea e vorba de creștini. Arheologii au constat faptul că cimitire creștine apar abia către sfârșitul secolului al IX-lea.[6]

Istoricii teologi acceptă și ei faptul că în România creștinismului timpuriu îi lipsesc confirmările arheologice, dar explică prin speculații continuitatea creștinismului. În lucrarea „Istoria Bisericii Ortodoxe Române", Pr. prof. Mircea Păcurariu susține că Dacia romană a avut un puternic element creștin, care s-a datorat mai multor factori:[7]

În primul rând, credința în Hristos a fost adusă de coloniști. Aceștia au preferat să se refugieze la marginea Imperiului, în Dacia, pentru a scăpa de persecuții. Un alt val de creștini l-au reprezentat soldații din legiunile cantonate la nord de Dunăre. La fel de importanți pentru

creștinarea Daciei ar fi fost și sclavii, negustorii sau captivii care au ajuns aici după cucerirea regatului lui Decebal. Retragerea romanilor de la nord de Dunăre nu ar fi afectat creștinismul zonei, ci dimpotrivă, l-ar fi favorizat, susține teologul. Scăpați de autoritatea Imperiului, creștinii ar fi putut activa în voie, odată ce asupra lor nu mai plana pericolul persecuțiilor dictate de împărați. Astfel au putut răspândi credința în Hristos pe tot teritoriul României de astăzi.[6]

Dacia romană, așa cum apare ea în Tabula Peutingeriana

Originile românilorRomânii sunt, din punct de vedere etnografic, ansamblul vorbitorilor limbii române (limbă romanică) care trăiesc în centrul și estul Europei. Originile românilor sunt comune cu cele ale Aromânilor și depășesc cadrul României actuale, dar sunt disputate, existând mai multe teorii, unele care se exclud reciproc, interpretând diferit sursele arheologice și istorice. Niciuna dintre teorii nu poate explica exhaustiv și satisfăcător toate datele toponimice, lingvistice și etnografice. Originile românilor sunt una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, deoarece este legată de contextul politic în care Românii și-au revendicat independența pe teritoriile locuite de ei, împotriva împărățiilor dominante (Austro-Ungaria și Rusia) : istoricii români s-au străduit să demonstreze continuitatea românească în aceste teritorii, în timp ce istoricii austro-ungari (ulterior și germani) sau ruși (ulterior și din alte țări slave) se străduiau să o pună la îndoială[1][2][3][4][5]. Studierea problemei etnogenezei, adică a originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte : când, unde, în ce condiții și din care influențe lingvistice, culturale și demografice s-a format comunitatea etnică respectivă ? Aceste determinări se referă și la problema originii neamului românesc.

Etnogeneza românească

Columna lui Traian

Inscriptie de pe columna forumului din Colonia Dacica Sarmizegetusa

Inscriptie latina tarzie din Remesiana

Istoric

În față atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul român Aurelian s-a hotărât să abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în două etape, armatele române au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia.

Parasirea provinciei de catre armata si administratie au atras stingerea rapida a vietii urbane si, implicit, declinul activitatilor economice, precum si retragerea in asezarile rurale. Pentru a acoperi rușinoasă acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a înființat o nouă provincie-Dacia Aureliană, formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de apus a Moesiei Inferior. Această a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia Mediteraneană (cu capitală la Serdica).

După retragerea aurieliana din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian. Românizarea a fost continuată de soldații români, negustorii și misionarii creștini, veniți din imperiu.

Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană. Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină : "Ego Zenovius votum posui" (Eu, Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică. S-au păstrat forme de organizare politică că obștiile sătești.

Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini, contribuind la strângerea legăturilor daco-romailor cu românitatea sud-dunăreană și la continuarea românizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici că cele de la Sucidava din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate că Justiniana Prima sau Tomis. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de termenii creștini din limba latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger, biserica-basilica.

Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de popoarele migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.

Din secolul VI, slavii au năvălit în Moldova și Muntenia, iar din secolul VII, în Transilvania. Au impus toponime, hidronime și modificări fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația românica a fost asimilată în mare parte de slăvi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.

Amestecul dacilor, românilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireana, demonstrează preponderența absolută a limbii latine în provincia Dacia. Latina era limba administrativă, vorbită și de armata și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de înțelegere pentru diferitele grupuri etnice din provincie și pentru comunicare cu exteriorul. Numeroase argumente: toponime și hidronime ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș, Alutus), mormintele cu inventar daco-român, cuptoarele de olărit, tezaurele monetare, obiectele paleocreștine sau studiul limbii române. Cercetările arheologice de la Țaga din Cluj, Cipau și Moresul (Mureș), Brateiu (Sibiu) au dovedit prezența autohtoniilor stabiliți în Dacia. La

sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele mențiuni despre români, fiind denumiți vlahi, valahi, volohi, blachi.

Teoria continuită iiț

Unul din motivele cuceririi Daciei a fost exploatarea aurului și a altor minereuri, pentru care Roma a făcut mari investiții în orașe și drumuri: chiar dacă a fost constrânsă să-și retragă suprastructura costisitoare (legiunile și administrația) este puțin verosimil să se fi retras toată populația (așa cum scrie Eutropius), astfel că românica orientală a putut rămâne aici „lingua franca”.

Dacia a rămas sub ocupație română timp de 150 de ani. Formarea poporului român a reprezentat un proces complex și de lungă durată, proces la care au contribuit o serie de factori: statatilitatea dacică și creșterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea și romanizarea intensivă , continuitatea populației daco-romane pe fundalul năvălirilor populațiilor migratoare și răspândirea creștinismului. Conform informațiilor scriitorilor romani ca Cassius Dio, dacii ar fi supraviețuit în urmă războaielor cu romanii,fiind supuși. Frescele de pe Columna lui Traian, numele dacice din inscripțiile latine din Dacia Romană, consemnarea revoltelor dacilor cuceriți și descoperirile arheologice confirmă teoria continuității. Romanizarea Daciei a fost începută în urmă contactelor dintre daci și români în perioada anterioară ocpatiei, desfășurată apoi cu o mare intensitate în perioada stăpânirii române și continuată chiar după retragerea aureliană. Ulterior, din cauza năvălirilor "barbare", admninistratia romană și armata au abandonat și evacuat Dacia. Nu au rămas urme materiale care să indice evacuarea populației. Sunt aduse argumentele filologice: toponimele latine ale râurilor (Argeș, Buzău, Criș, Dunărea, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someș, Timiș, Tisa etc., toate, nume atestate înainte de cucerirea română), originea latină a multor cuvinte, numele voloh pe care slavii orientali l-au dat românilor, în timp ce slavii sudici i-au numit vlahi. Misionarii au predicat în nordul Dunării în limba latină, ceea ce atestă existența unei populații romanice, de asemenea, inscripțiile creștine sunt dovezi revelatorii.

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației daco-romane, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de politică care influențat intelectualitatea românească. Temele principale au fost originea și rolul romanilor, dacilor și slavilor în formarea poporului român, spațiul geografic al etnogenezei românilor.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor str iniǎ

Gesta Hungarorum Anonymous

Prima mențiune documentară a românilor datează din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, unde sunt menționați vlahii. Următoarea menționare datează din 1020, într-un act emis de același împărat. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul a amintit de așezarea slavilor în Balcani, înfățișând întrepătrunderea lumii slave cu cea românească, numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini utilizează denumirea de romei. Tratatul geografului persan Gardizi-Podoaba Istoriilor, scris la mijlocul secolului XI oferă informații despre originea poporului român.În a două jumătate a secolului IX, cronicarul thessaliot Kekaumenos a afirmat că vlahii balcanici erau urmașii dacilor, care trăiau pe Dunăre și pe Sava. Consemnează că s-au revoltat împotriva bizantinilor și s-au retras în Epir, Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă și a fost pusă în circulație târziu. Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Commenul, a descris o campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167, în care cronicarul afirmă că vlahii sunt coloni veniți demult din Italia.

După formarea Țaratului Vlaho-Bulgar, originea română a vlahilor a fost dezbătută între Papa Inocențiu al III-lea și Țarul Ioan Asan I în anii 1202-1204. Anonymus sau Simon de Keza au afirmat originea latină a românilor, în cronicile lor anterioare întemeierii țărilor române, nu s-a sesizat un ton de ostilitate față de români și că statul ungar nu suprimase încă autonomiile locale, iar românii din Transilvania nu erau excluși din drepturi.

Limba latină similară cu limba română, așezarea geografică a românilor, i-a determinat pe autorii care au studiat textele latine despre războaiele daco-române să confere originea română a poporului român., Poggio Bracciolini este primul umanist italian care afirmă originea latină a poporului român și continuitatea elementului român în țările române. și a argumentat latinitatea limbii latine cu proble culese direct din spațiul românesc.

Enea Silvio Picolomini(Papa Pius al II-lea) a afirmat originea latină a românilor, culegandu-și informațiile de la misionarii dominicani și franciscani. Demetrie Chalcocondil și cu Laonic Chalcocondil au expus știri despre români. Antonio Bonfinius a amintit în câteva locuri originea latină a românilor-românii urmașii coloniei și ai legiunilor romane din Dacia și invocă ruinele și inscripțiile române, toponimele, Corvinestii și numele poporului român.

Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blaki”, „blahi” sau „blazi” (vlahi = români).

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spa iul românescț

Letopisetul lui Ureche

În secolul XVI, Nicolaus Olahus a susținut latinitatea românilor, fiind un umanist faimos la nivel european. Primul cronicar român care a consemnat originea latină a românilor a fost Grigore Ureche la mijlocul secolului XVII. Miron Costin a afirmat la rândul sau în lucrarea "De neamul moldovenilor". Ambii cronicari au studiat în Polonia, cunoșteau latină și au intrat în contact cu literatură străină care afirmă originea latină a românilor. În secolul XVII, când cronicile erau scrise în limba română, originea română conferea noblețe și prestigiu Țărilor Române, ridicând moralul românilor aflați sub dominația otomană. Dimitrie Cantemir a susținut originea latină a românilor și i-a înfruntat pe scriitorii care contestau continuitatea latină. Ideile sale au fost preluate de ardelenii aflați în lupta pentru emancipare. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Inocențiu Micu-Klein și corifeii Școlii Ardelene i-au preluat ideile. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1714) în lucrarea "Istoria Țării Românești" afirmă existenței conștiinței românitățîi la români, susținând că românii cred că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu această descendența glorioasă.

Reprezentanții Școlii Ardelene s-au pronunțat pentru originea latină a poporului român, dar au susținut dispariția prin exterminare și alungare a dacilor. Susțin că nu au găsit compatibilități dintre civilizația romană și daci. Aceștia au pus bazele școlii latiniste, care din Transilvania și-a schimbat nucleul spre cele două principate. August Treboniu Laurian susținea că istoria românilor începea cu fondarea Romei. Școală latinistă a publicat în 1871 și 1876 un dicționar în două volume și un glosar al limbii române, latinizată .Dicționarul a declanșat reacții împotriva stâlcirii limbii române.

Lumea științifică română nu mai contesta originea română, acceptând că majoritatea coloniștilor aduși în Dacia cucerită proveneau din diverse părți ale imperiului, că nu erau doar

cetățeni romani și nici de sânge roman[6]), limba comună fiindu-le tuturor coloniștilor latină. În acest mediu multietnic, latina fiind singură limba de comunicare, a obținut poziția dominantă („lingua franca”).

A fost dezbătută poziția dacilor în discuțiile despre etnogeneza românească. Din 1857, Ion Constantin Brătianu se pronunță pentru o origine comună din romani, traci și celți. Bogdan Petriceicu Hasdeu a publicat în 1860 un articol intitulat „Perit-au dacii?” în care demonstra exagerările școlii ardelene și a urmașilor ei. După 1870-1880, dacii încep să ocupe un loc tot mai important în cercetarea originilor poporului român. Majoritatea istoricilor ca Nicolae Iorga sau Alexandru D. Xenopol au susținut ca dacii au avut o pondere limitata în etnogeneza româneascǎ. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se acceptă în continuare originea română, însă după câștigarea independenței, când statul român era un regat recunoscut pe plan internațional și nu mai era nevoie de legitimitate, dacismul a câștigat teren, mai ales în perioadele regimurilor extremiste de dreapta și de stânga. În prezent, pentru majoritatea contemporanilor, dacii au fost strămoșii românilor. S-a dezbătut de asemenea și rolul slavilor în etnogeneza românească, însă în secolul al IX-lea, rolul slavilor era minimalizat. Românii erau formați ca popor când au intrat în contact cu slavii, adoptând termeni slavi. Cum Școală latinistă a publicat un dicționar al limbii române latinizate, în 1870-1879, Alexandru Cihac a publicat un dicționar al limbii române, în care 2/5 din vocabularul român erau cuvinte slave. Ioan Bogdan a susținut rolul slavilor în etnogeneza română, iar istorici ca Petre P. Panaitescu sau Constantin C. Giurescu au fost favorabili influenței slave în limba română și instituțiile române. În perioada stalinistă, când influență sovietică era majoră, rolul slavilor în etnogeneza românească a luat amploare. În timpul regimului Ceaușist, dacilor le-a fost conferit rolul fondator al poporului român.

Turnu Severin, Drobeta

Piatra runica din secolul XI

Colonia Dacica Sarmizegetusa - Amfiteatru

Ruine de la Sarmizegetusa Regia

DonariumBiertan

Vlahi

Teoriile derivate

Sunt teorii derivate ca cele emise de Școală protocronistă care afirmă că Dacia a fost nucleul „vetrei străromâne”, că procesul de romanizare i-ar fi cuprins și pe „dacii liberi”. Populațiile romanice din sudul Dunării ar fi provenite din migrații nord-sud, din Dacia spre Balcani (teorie adoptată de unii istorici iugoslavi, bulgari, iar mai recent sârbi și macedoneni). Școală protocronistă emite și opinia că vlahii (românii) de la nord de Dunăre ar fi o ramură veche aparținând populației dace din rândul căreia s-ar fi desprins (migrând spre Italia) latinii care a format imperiul Român. Daco-vlahilor li s-ar fi alăturat coloniștii români care s-au așezat în Dacia[7].

Prin schimburile comerciale și statutul de „lingua franca” al limbii latine în zona, procesul de românizare s-a putut întinde mult peste hotarele Imperiului Român, așa cum astăzi limba

engleză și modul de viață european au cuprins majoritatea lumii, depășind mult limitele fostului imperiu britanic.

Contraargumente

Însă, Dacia nu a fost sub stăpânire romană decât circa 170 de ani, pe când Moesia și Scythia minor au fost sub stăpânire română (incluzând Imperiul Roman de Răsărit) circa șase secole. Nu există dovezi că procesul de românizare i-ar fi cuprins și pe „dacii liberi”. Exceptând o relatare a lui Eutropius, nu există dovezi că s-ar fi produs migrații de populații romanice nord-sud, din Dacia spre Balcani. Școală protocronistă nu este socotită de nici-o intitutie academică sau universitară ca fiind o școală istorică (adică respectând regulile cercetării științifice în domeniul arheologiei și istoriei) ci ca o școală literară (adică în care inspirația și ideile autorilor „nu dau socoteală realității” și „pornesc de la un postulat pentru a interpreta faptele, în loc să pornească de la fapte pentru a elabora o explicație” - conform expresiei lui Florin Constantiniu).

Teoria migra iei din Sud spre Nordț

La sfârșitul secolului al XVI-lea, un învățat maghiar din Transilvania, cancelarul Farkas Kovacsocsy emite pentru prima dată teoria imigraționistă în privința etnogenezei românești. Sub formă unui dialog, a combătut originea latină a românilor ardeleni cu starea inferioară a populației românești din Transilvania. István Szamosközy a negat continuitatea română în lucrările sale istorice în timpul lui Mihai Viteazul. Dalmatinul Ioan Lucius a afirmat în 1666 că bulgarii au strămutat populația română din sud în nordul Dunării. La sfârșitul secolului XVII, cronicarul Martin Szentivanyi a emis ideea că doar românii din Țară Românească și din Moldova erau urmașii romanilor, iar cei din Transilvania s-au stabilit treptat.

Franz Josef Sulzer a pledat împotriva continuității într-o lucrare apărută la Viena între 1781-1782 despre țările locuite de români. A susținut că românii s-au format în sudul Dunării, de unde s-au îndreptat spre nord în două etape. Conform ideei sale, migrația s-a desfășurat în secolul XII, în timpul răscoalei Asăneștilor și a înființării țaratului vlaho-bulgar și după 1241 când Cumania era golită de locuitori. Teza lui a fost reluată de I.C. Eder, care a combătut Supplex Libellus Valachorum și a susținut originea bulgară a românilor.

Teoria imigraționistă a fost reluată de alți istorici și filologi de la începutul secolului al XIX-lea. Geograful german Eduard Robert Rösler a reluat în 1871 tezele lui Sulzer. Cartea lui s-a bucurat de un succes favorabil în Ungaria, în contextul afirmării națiunii maghiare în urmă succesului încheierii pactului dualist cu austriecii, care a înăbușit succesele politice românești de la mijlocul secolului al XIX-lea. Teoria imigraționistă a fost denumită ca teoria lui Roesler, în condițiile disputelor dintre cei care o susținea sau o neagă, până în zilele noastre. Conform teoriei rosleriene, Dacia a fost complet părăsită, conform afirmațiilor din Vopiscus sau Eutropius [8] Împrumuturile sud-slave din limba română puteau fi luate doar în sud, deoarece în nord trăiau slavi ruteni (nordici). Existența unor cuvinte albaneze în limba română se explică prin conviețuirea românilor cu albanezii în sudul Dunării. Utilizarea limbii bulgare în biserica și stat, inexistentă influențelor migrațiilor în limba română, lipsa drepturilor politice pentru românii din Transilvania și asemănarea dintre dialectele daco-român și macedo-român îi atestă teoria.

Toți romanii retrăgându-se la sud de Dunăre în 272-275, Dacia ar fi fost populată exclusiv cu germanici și cu slavi, dar în mod răzleț, așa încât maghiarii ar fi fost, după anul 900, prima populație sedentară în acest teritoriu. Toți dacii fiind uciși în bătăliile pentru Dacia, populația ulterioară anului 106 ar fi fost un amestec de coloniști veniți din tot Imperiul Roman, fără substrat local - de unde absența cuvintelor dace în limba română, cele socotite ca atare fiind albaneze.

Aproape 200 de cuvinte românești sunt comune cu echivalente albaneze. Etimoanele „slave” din limba română provin preponderent din limbile slave meridionale, 1000 de la bulgari și 60 de la sârbo-croați[9]. Dintre graiurile limbii române, cele mai apropiate de limbile aromâniilor, megleniților și istro-românilor de la sud de Dunăre, sunt cele vorbite în Banat, în valea Timocului și în Oltenia. Aceste elemente din lexicul slav al limbii române, precum și împrumuturile ungurești și nemțești directe de termeni comerciali și organizatorici medievali, prezenți în română, lipsesc În aromână care are, în schimb, împrumuturi directe din limba greacă medievală. În limba română toate împrumuturile din limba greacă medievală sunt trecute prin intermediarul bulgar. Nu există urme de influență germanică în română, deși în secolele V și VI Dacia era locuită sau supusă migrațiilor unor popoare germanice.

Creștinismul ortodox la români a folosit limba slavonă bisericească, depinzând la origine de patriarhatele Peć, Ohrida și Constantinopol.

Nu sunt izvoare scrise care să confirme prezența unor populații romanice în Dacia între evacuarea română și secolul X. Există urme arheologice de populație în această perioada, dar nu dovezi de netăgăduit că aceste populații erau romanofone.

Contraargumente

În limba română sunt păstrate cuvinte de bază ale religiei creștine de origine latină : Dumnezeu, cruce, creștin, credință, biserică, rugă, rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân, Paște, Rusalii, Sân (Sân Petru, Sân Nicoară, Sân Toader, Sânta Maria, Sânziene, Sângeorz) ; în schimb lipsesc împrumuturile grecești directe de termeni religioși creștini, prezente în aromână : termenii religioși creștini din limba română au fost preluați prin intermediul slavonei. Faptul că nu sunt urme germanice în română nu este semnificativ, deoarece chiar dacă, așa cum spun „röslerienii” etnogeneza Românilor ar fi început excluziv în sudul Dunării, și acolo a avut loc o conviețuire între romanici și germanici (goți, apoi lombarzi), atestată de descoperirile făcute de arheologii sârbi. Nici limba latină din Italia nu a fost influențată de limbile germanice, deși, odată ajunși acolo, goții și lombarzii au stăpânit Italia timp de veacuri[10].

Cuvintele românești comune cu echivalente albaneze pot fi explicate fie prin moștenirea în comun a unor resturi de lexic daco-moesic (de altfel, unele lexeme românești din substrat nici nu au echivalent în albaneză), fie prin migrația din nord-est spre sud-vest a „dacilor liberi” (mai anume Carpii) izgoniți din Dacia de Huni, Slavi și Avari[11].

Izvoarele care nu menționează populația romanică din nordul Dunării, nu menționează nici populația romanică din peninsula Balcanică, și nici-o cronică nu menționează vreo migrație de populații romanice din Balcani înspre teritoriile nord-dunărene românești ; singurele migrații atestate de surse sunt strămutarea unor populații romanice din nord-vestul peninsulei

balcanice (deci din Panonia de sud) înspre est, din ordinul dat de un han avar (așadar, înainte de venirea ungurilor în Panonia) și un schimb de populație din anul 976 între Imperiul Bizantin și regatul cehoslovac al Moraviei Mari, relatat de cronicarul bizantin Ioan Skylitzes : alungați de împăratul Vasile al II-lea căruia i se opuseseră, "Vlahii" din valea Margăi au fost stabiliți în Vlahia moravă, fiind înlocuiți în locurile lor de baștină cu Sârbi albi care denumiră râul și valea : Morava (în centrul actualei Sârbii)[12].

Deoarece dacii sunt atestați nu numai în Dacia, ci și în teritoriile vecine ale statului roman (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia, Dardania, Scythia minor), unii făcând chiar carieră militară, este clar că dacii nu au „pierit în întregime”, fără să mai vorbim de populația numită „dacii liberi” (carpii și costobocii), dintre care o parte au trecut în împeriu la sosirea Hunilor.

Există o teorie derivată care, conform unor teze publicate în Grecia,[13] romanicii sud-dunăreni nu ar fi traci romanizați, ci greci romanizați, iar românii, trăgându-se din romanicii sud-dunăreni, ar fi la rândul lor de origine inițial elină. Dar , teoriile elinocentriste conform cărora toți romanicii răsăriteni ar fi de origine greacă nu sunt recunoscute în lumea științifică pe plan internațional, impedimentul de căpătâi fiind împrejurarea că în sud-estul Europei nu este atestată nici-o romanizare a grecilor pe vremea acestuia (dimpotrivă, romanicii se elenizau, iar Imperiul Roman de Răsărit era în fază avansată de (re)grecizare încă din timpul lui Iustinian I, în sec. al VI-lea).

Teoria continuită ii în tot bazinul ț Dunării de Jos

O hartă a etnogenezei Românilor și Albanezilor conformă ipotezelor „Vetrei străromâne în jurul Porților de Fier” și „Carpilor ca strămoși ai Albanezilor”.

Este teoria adoptată de numeroși istorici români actuali, în frunte cu Florin Constantiniu [14] , dar încă din prima jumătate a secolului XX, a fost susținută de Theodor Capidan, Constantin Daicoviciu, Nicolae Iorga și Vasile Pârvan. Etnogeneza proto-românilor prin romanizarea Tracilor (Dacii fiind, după Herodot, partea de nord a Tracilor și „cei mai viteji dintre Traci”) a avut loc pe ambele maluri ale Dunării, între frontiera de nord a Imperiului și Linia Jireček, indiferent de durata dominației romane. Separarea Daco-Românilor nord-dunăreni de Istro-Românii, Aromânii și Megleniții sud-dunăreni nu provine din migrații ale proto-românilor, ci din imigrația în zonă a Slavilor, care au izolat diferitele populații est-romanice unele de celelalte, ceeace explică diferențele observate între cele patru limbi romanice orientale. Nicolae Iorga denumea bazinul Dunării de Jos : „Vatra străromână”.

Argumente pentru

Evoluția istorică a limbilor romanice orientale după majoritatea autorilor.

Geto-dacii au fost o populație tracică de limbă indo-europeană din grupul satem (limba latină fiind din grupul centum) care trăia în bazinele Dunării de jos și al Mariței, corespunzătoare împărțirilor administrativ-teritoriale „Diocesis Thraciae” și „Diocesis Daciae”. În aceste regiuni întinse, populația romanică s-a aflat în interiorul statului roman timp de circa șase secole la sud (în contrast cu perioada scurtă de 165 de ani în cazul Daciei nord-dunărene), fără ca schimburile comerciale, transhumanța și amestecul populațiilor să fi încetat, așa cum o dovedesc tezaurele, patronimele din inscripții și izvoarele vremii.

Campaniile in Dacia Traiana ale împăratului roman Constantin, podul construit peste Dunăre în 328 între Sucidava și Oescus, reanexarea unei părți a Daciei Traiana de către Constantin cel Mare[15], faptul că titlul Dacicus Maximus luat de Constantin în 336 e.n. dovedește o reînnoire a unui anumit control al imperiului roman în Dacia Traiana [16] sunt elemente mai puțin incluse în argumentele pro și contra.

Lingviștii Skok și Konstantin Jireček au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab romanizată) și trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munții Haemus (actualii Balcani și Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat. Prin urmare, limba romanică orientală, numită de lingviști protoromână, s-a vorbit la nord de linia Jiřeček până la limita extrem nordică a transhumanței păstorilor romanici, limită care până în secolul XI est imposibil de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a actualei Româniii.

Cronicarii bizantini Teofan Spovednicul și Teofilact din Simocatta atestează că în sec. VI, populația romanică era prezentă în imperiu[12]. Astfel, continuitatea populației latinofone din bazinul Dunării de Jos este atestată, chiar dacă nu i se poate defini o arie de răspândire precisă și fixă înainte de sec. XI. Imposibil de asemenea de determinat procentul populației romanice printre celelelte în diferitele teritorii, dar Theodor Capidan, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga și Alexandru Xenopol au presupus-o majoritară în jurul marilor masive muntoase, unde se putea refugia în caz de primejdie și unde practica păstoritul, aceasta atât în sudul cât și în nordul Dunării de jos.

Fenomene similare de supraviețuire a unor populații romanice în jurul unor masive muntoase-refugiu s-au produs în aceeași epocă și în apus (masivele Ardeni și Vosges, munții Alpi), unde populațiile respective au fost denumite de germanici: valcheren, wallons, welschen (toate aceste etnonime având etimon comun cu termenul „Walh”).

Diferențierea limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingviști dialecte ale limbii române, iar de alții limbi de sine-stătătoare, se explică prin izolarea diferitelor populații romanice, acestea fiind sedentare și nu migratoare  : la nord de Dunăre, în valea Timocului și în Dobrogea, apare dialectul dacoromân, iar la sud de Dunăre : aromâna, meglenoromâna și istroromâna [17] . Procesul de diferențiere, care nu necesită premisa unor migrații neatestate și explică diferențele lingvistice și toponimia, este similar cu procesele din aceeași epocă în alte arii de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spațiul iberic, spațiul galic și spațiul italic.

Toponimia denumirilor incluzând radicalul „Vlah” sau „Roman” (Romanja Planina, Vlahata, Vlahina, Vlăhița, Blahnița, Vlahoclisura, Vlăsia, Vlașca, Vlașina, Stari Vlah, Vloh, Bolohoveni ș. a., arată prezența „Vlahilor” în sec. IX-XIII pe o largă arie de răspândire atât în nordul cât și în sudul Dunării, chiar dacă nu erau peste tot majoritari și chiar dacă erau amestecați cu alte populații.

Până în secolele XVIII-XIX, în teritoriile sud-Dunărene, care în antichitate erau provinciile Moesia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, chiar și în Dardania (Kosovo și Bosnia) a existat o populație daco-românească (și nu aromână) numeroasă, încă nesârbizată și nebulgarizată, înregistrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane[18]. Românii din Banatul sârbesc și cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit și vorbește graiuri din dialectul dacoromân. Au fost și grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia și Croația, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată[19]. Numai părinții și bunicii născuți la debutul sec. XX mai știau românește. Unii urmași știu doar că dincolo de apartenența la ethnos-ul sârb au ascendență română. Un oarecare interes a început să (re)apară în mass-media din România abia după 1995. Aceasta este teoria alternativă a continuității, susținută în România de către o parte crescândă dintre cercetătorii moderni.

Contraargumente

Frecvența și violența năvălirilor, precum și violența războaielor dintre popoarele migratoare și Imperiul Bizantin (de exemplu cele purtate de împăratul Vasile al II-lea) sunt greu compatibile cu o etnogeneză pe un teritoriu atât de larg. Persistența nomadismului „Vlahilor” și a transhumanței lor pastorale până la sfârșitul secolului XIX, arată că migrații mai timpurii sunt probabile (dar nu numai într-un sens, ci pendular). Diferențierea limbii romanice orientale în mai multe ramuri este tardivă (secolul al XII-lea), ceeace arată fie o populație sedentară dar într-o arie geografică comună mai restrânsă, undeva în nordul sau în sudul Dunării, sau de-a lungul fluviului (majoritatea autorilor o situează în jurul Porților de Fier, în Serbia de nord-est, Bulgaria de nord-vest și România de sud-vest), fie o populație nomadă, mai puțin numeroasă dar specifică, vorbitoare a proto-românei ca „lingua franca” și în mare parte endogamă[20] trăind din păstoritul transhumant (teoria lui Robert Magocsi[21]).

Limbile Daco-Traco-Ilire.

Albastru: tracii romanizaţi; ruginiu: dacii liberi.

Linia Jiřeček.

Vatra străromână, după Jireček, Petrović, Popp, Pușcariu și Rosetti, redesenată după Mircea Cociu : Spațiul etnic românesc", ed. Militară, București 1993, ISBN 973-32-0367-X

Hartă ungurească ilustrând „Gesta hungarorum”.

Hartă ungurească a regatului maghiar cu banatele și voievodatele vasale în sec. XII.

Hartă ungurească a regatului maghiar cu banatele și voievodatele vasale în sec. XIII: Transilvania și Marmația în roz, Secuii în portocaliu, Sașii în verde deschis.

Formarea statelor medievale româneștiFormarea statelor medievale românești este un proces istoric care se derulează începând cu secolul al VIII-lea și sfârșind cu secolul al XIV-lea, prin care nobilimea din țările medievale

române se emancipează treptat de stăpânirea împărățiilor sau regatelor vecine, și care se încheie cu întemeierea voievodatelor istorice românești: Țara Românească și Moldova.

Migra ii prin România între secolele al III-lea i al XII-leaț ș

După retragerea aureliană a Romanilor în anul 271, triburile gotice au dominat s-au așezat temporar în partea sud-estică a teritoriului actualei Românii, în timp ce Imperiul Roman continua să existe în sudul Dunării, inclusiv Dobrogea. Goții au fost izgoniți la sfârșitul secolului al IV-lea de către huni, un popor nomad venit din stepele Asiei. Vestul Daciei a făcut parte din Imperiul hun panonic până la moartea lui Attila (453). Triburile gepide, de neam germanic, au luat locul hunilor, până când au fost înglobate în Hanatul Avarilor din Bazinul Panonic. Avarii, un popor turc înrudit cu hunii, au intrat în Europa în secolul al VI-lea (562÷567). Ei s-au stabilit în Panonia, de unde temporar au căutat să se extindă către est și vest.

În Hanatul Avar panonic au venit și alte triburi migratoare: lombarzii și slavii, care au fost și ei înglobați în Hanat. Lombarzii nu au stat mult în Panonia, îndreptându-se spre Italia, unde au creat regatul Lombardiei. După secolul al VI-lea slavii au participat, împreună cu avarii, la campaniile lor de prădă la sud de Dunăre, iar după ce Hanatul a încetat să mai existe din cauza presiunilor francilor din est, slavii au ocupat unele din vechile teritorii avare. Atât în Dacia cât și în sudul Dunării, slavii s-au așezat și conviețuit în timp cu daco-romanii și traco-romanii. Astfel limba romanică de până în sec al VI-lea s-a transformat treptat în proto-română, cu unele influențe slave.

Pe vremea migrațiilor, după ce majoritatea orașelor romane dacice au fost distruse de barbari migratori, daco-romanii s-au organizat în obști sătești, numite de istorici Romanii populare și de popoarele vecine Vlahii, denumire prin care acestea le deosebeau de Sclaveniile slavilor, și care au lăsat toponimele ca Vlahia, Vlașina, Vlahina, Blatnița, Vlăsia, Vlașca, Romania Planina, Stari Vlah, Montana, și altele asemănătoare.

Spre a doua jumătate a secolului al VI-lea, proto-bulgarii, de neam turanic, ce veneau de pe Volga, sub conducerea hanului Asparuh, și i-au forțat pe bizantini să le cedeze Moesia și Transalpina. Bulgarii și romanii au avut temporar un destin comun în istoria medievală timpurie contribuind în măsură egală la formarea Imperiului româno-bulgar condus de familia de origine română a Asăneștilor. Imperiul era de fapt un regat, denumit în documentele vremii Româno-Bulgar sau Româno-Grec, și a durat între anii 1187 și 1256.

Atest riǎ

O inscripție runică ce datează de la mijlocul secolului XI, din localitatea suedeză de pe insula Gotland îi menționează pe românii stabiliți în spațiul est-carpatic. În cea mai veche atestare este menționat cu um vareg este ucis de un "blakumen" în timpul călătoriei sale (drumul fiind de la Marea Baltică spre Constantinopol, de-a lungul coastei moldovenești la Marea Neagră). Românii apar menționați în Saga lui Eymund, opera literară islandeză din secolul XIII. Relatează că în armata cneazului rus Sviatopluk s-au aflat și "blokumenn"-românii. Saga lui Olaf și Cercul Lumii redactate în anii 1220 menționează Blokumannaland-țară românilor, fiind situată în peninsula Balcanică. În Saga lui Egil și Asmund compusă în secolul XIV menționează o țară a românilor în vecinătatea Rusiei, în spațiul est-carpatic. În Cartea Creației și istoriei redactată în anul 966, un autor arab menționează "valadj"-vlahii sau românii.

Cronicarul bizantin Niketas Choniates relatează că împăratul Andronic I Comnen, aflat în perioada de detenție, a evadat din închisoare și s-a refugiat în Rusia în 1164. A fost prins de vlahi, localizați în vecinătatea Dunării și în nordul Moldovei. În Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), la nuntă lui Attila cu Krimhilda, a fost invitat ducele Ramunc din țară vlahilor, venit cu 700 de însoțitori. Într-un poem german compus în 1260 menționează Ramunge în Țară Vlahilor și în Moldova. În secolul XIII sunt menționați bolohlovenii la nord de hotarele Moldovei, care în 1231, au luptat alatui de regele Ungariei împotriva cneazului Haliciuiui, în 1235 au asediat Camenița, în 1241 au fost atacați de cneazul Daniil, fiind forțați de mongoli să recolteze în cnezaul Halici-Volhinia, iar în 1257 au fost învinși de halicieni. Termenul de "bolohloveni" ar putea face referire la români.

Cavalerii teutoni ce au fost staționați de regele maghiar Andrei al II-lea al Ungariei în Țara Bârsei, cu rolul de a apară granița sud-estică împotriva cumanilor, și-au extins autoritatea și peste curbură Carpaților, ajungând până la Dunăre. Nerecunoscand autoritatea regelui maghiar și planul de a înființa un stat propriu supus papalității, relațiile dintre ei și maghiari s-au deteriorat. În cele din urmă, teutorii au fost înlăturați de o dominație bisericească prin intermediul episcopiei cumanilor. În 1228 o parte din cumani așezat la curbură Carpaților s-au convertit la creștinism și au înființat episcopia cumanilor supusă arhiepiscopiei maghiare de la Esztergom. În corespondență papală a fost un act din 1234 emis de Papa Grigore al IX-lea ce atestă existența structurilor politice românești în regiune, a unui grup uman cuprins în cadrele unui organism politic și ecleziastic. După invazia mongolă, teritoriile est-carpatice au intrat sub dominația mongolilor timp de un secol, sursele scrise fiind tot mai sărace în informații.

Structurile politice românești de la mijlocul secolului al XIII-lea din spațiul sud-carpatic sunt pomenite în Diploma Ioaniților din 1247. Pentru că flagilitatea sistemului defensiv al regatelor creștine din centrul Europei a fost demonstrată de invazia mongolă, în 1245 papalitatea a convocat primul conciliu de la Lyon, fiind disputate problemele bisericești și problema apărării graniței estice a lumii creștine în față hoardelor mongole. S-a decis fortificarea regiunilor de granița. Astfel, regele maghiar, Béla al IV-lea i-a adus pe cavalerii ioaniți în 1247, oferindu-le diplomă prin care erau reglementate raporturile dintre cavaleri și regalitatea. Diploma atestă existența unor structuri politice între Dunăre și Carpați, în dreapta Oltului fiind Țara Severinului, cnezatele lui Ioan și Farcaș și cnezatul voievodului Litovoi. Cnezatul voievodului Litovoi cuprindea și Țara Hațegului, iar în stânga Oltului se situa voievodatul lui Seneslau în regiunea Argeșului până la creastă munților. Restul teritoriului din stânga Oltului era numit Cumania datorită dominației cumane. Cnezatele și voievodatele erau sub suzeranitate maghiară, supuse de maghiari după 1230 în timpul campaniilor maghiare împotriva Taratului Vlaho-Bulgar. Sunt impuși banii de Severin pentru a atestă autoritatea maghiară în regiunea din dreapta Oltului. Își fac apariția călugării dominicani, care au încercat să-i convertească pe romannii ortodocși la catolicism. Invazia mongolă a spulberat autoritatea maghiară din sudul Carpaților și după retragerea acestora, regalitatea maghiară i-au readus pe cnezii și voievozii români în sfera acestuia. Voievodul Seneslau, ce s-a luptat cu mongolii și a fost învins în 1241, s-a supus maghiarilor. Prin documentul din 1241, Banatul Severinului, cnezatele lui Ioan și Fărcaș erau sub autoritatea cavalerilor ioaniți. Țara lui Litovoi și cea a lui Seneslau erau supuse direct de regele maghiar. Veniturile erau împărțite după această ierarhie, Litovoi și Seneslau beneficiind de statuturi privilegiate, purtau titluri de voievozi, dovedind un nivel ridicat de organizare politică și fiind recunoscuți de regalitatea maghiară. Cavalerii Ioaniți urmau să cucerească Cumania, fiind singurii beneficiari ai veniturilor din acel teritoriu. Nu s-a putut realia însă, iar sursele scrise sunt sărace în această privința. Cert e că regiunea din dreapta Oltului a rămas sub suzeranitatea maghiară până în secolul XIII, iar în această perioada, Banatul Severinului este menntionat în dcumentele de cancelarie maghiare.

aratul Vlaho-Bulgar al Asăne tilorȚ ș

Creștinându-se, proto-bulgarii au format Primul Țarat Bulgar, care a ajuns la apogeul său teritorial în timpul țarului Samuil I cel Mare, cuprinzând majoritatea obștilor sătești ale proto-românilor, devreme ce se întindea de la Marea Adriatică la Marea Neagră, și de la Tisa și Nistru până în Macedonia. În timp, proto-bulgarii s-au amestecat cu slavii, formând neamul slav al bulgarilor.

Românii din sudul Dunării sunt cel mai frecvent menționați în sursele bizantine. Politic, după anul 1018, întregul teritoriu până la Dunăre aparținea bizantinilor. Este atestată prezența românilor în 1094, când în timpul unei campanii conduse de cumani împotriva bizantinilor, un român pe nume Bădilă l-a înștiințat pe împăratul bizantin de incursiunea inamică. Ana Comnena afirmă că românii i-au ghidat pe cumani prin păsurile munților Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnen a recrutat o oaste română pentru a lupta împotriva ungurilor. La sfârșitul secolului XII, după o strânsă colaborare militară cu Imperiul Bizantin, vlahii sau românii sud-dunăreni s-au simțit serios amenințați atunci când regele Isaac al II-lea Angelos a crescut obligațile fiscale, pregătindu-și nunta cu fiica regelui Ungariei. Au încercat să înduplece autoritatea bizantină pentru a-și păstra vechile privilegii. În 1185, frații Petru și Asan au fost trimiși de comunitățile de vlahi ca soli la Kypsela, curtea regelui lui Isaac pentru a obține micșorarea dărilor. Nu i-a ascultat și le-a respins cererile. Cei doi frați au declanșat răscoala și Petru s-a încoronat. După ce o serie de generali înclinați spre trădare, împăratul însuși a condus campania din 1186. Frații Petru și Asan s-au refugiat în nordul Dunării, cerând sprijinul cumanilor. Apoi, au recuperat teritoriile bizantine după ce împăratul a lăsat garnizoane reduse. În 1187 s-a desfășurat bătălia dintre cele două tabere, bizantinii ieșind învingători. În anii următori însă, împăratul nu a obținut victorii decisive. Vlahii și-au întărit regiunea muntoasă în cetăți și fortificații puternice. Isaac II Anghelos a fost detronat, iar trupele bizantine au fost chemate la Constantinopol să întărească autoritatea noului împărat, Alexios al III-lea Angelos. Vlahii sud-dunăreni, sprijiniți de cumani, de vlahii din nordul Dunării, de bulgari, au reușit să reziste asalturilor obștiilor bizantine.

În cele din urmă, imperiul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar, formându-se astfel Țaratul Vlaho-Bulgar sub dinastia Asăneștilor în nordul Peninsulei Balcanice. Capitala noii formațiuni a fost stabilită la Târnovo, pe malul răului Iarna. În 1196 și 1197, Petru și Asan au fost uciși de boierii locali.

Ioniță Caloian, fiind recunoscut de Papa Inocențiu al III-lea ca rege al vlahilor și bulgarilor, a preluat conducerea regatului și a desăvârșit construcția și consolidarea țaratului vlaho-bulgar. A extins granițele de la Dunăre până la Marița, de la Marea Neagră până la Vardar. A aspirat chiar la cucerirea Constantinopolului și la titlul de împărat. Însă, în timpul celei de-a patra cruciade, Constantinopolul a fost ocupat în 1204 de către cruciații venețieni și a fost astfel înființat Imperiul Latin de Constantinopol. Țaratul vlaho-bulgar și Imperil Latin s-au aflat într-un conflict permanent. Cu sprijinul cumanilor, vlaho-bulgarii au obținut victorii la Adrianopol în 1205, luându-l că prizonier pe împăratul latin, Balduin I de Constantinopol. Ioniță nu a reușit însă să cucerească Constantinopolul din cauza manevrelor politice ale adversarilor. A fost ucis de un cuman în timpul asedierii Tesalonikului în 1207.

Succesorul său, țarul Borilă s-a confruntat cu boierii și cu erezia bogomila. A înăbușit conspirația boierilor la Vidin cu ajutorul unei oaste maghiare, formate din secui, români și pecenegi sub conducerea comitelui Ioachim. A organizat represalii împotriva bogomililor. Treptat însă, românii și-au pierdut rolul în regatul asanestilor. Ioan a revenit în țară în 1218 și

cu ajutorul boierilor, l-au capturat, orbit și înlăturat pe Borilă și a preluat tronul. Sub Ioan Assan al II-lea, statul vlaho-bulgar a atins expansiunea și influență să internațională cea mai largă. Ioan s-a intitulat țar al bulgarilor și al grecilor. Și-a întins stăpânirea de la Marea Neagră până la Marea Adriatică, de la Dunăre la Adrianopol și Orhida. A fost în bune relații cu regele maghiar (s-a căsătorit cu fiica lui Andrei al II-lea), cu împăratul latin și cu papa. În 1228 a încheiat o alianța cu împăratul de la Niceea. Însă oscilațiile dintre tabăra latină și cea bizantină au atras implicarea ungurilor, atacând țaratul între 1230-1238. După campania din 1230, în spațiul cuprins dintre Olt, Dunăre și Carpați, regele maghiar a înființat banatul de Severin. Ioan Asan al II-lea a murit în 1241, iar fiul și fratele său au fost uciși de boieri. Ultimul țar al regatului Asǎneștilor, Căliman al II-lea, a fost alungat în 1258. Tronul a fost preluat de bulgari ce și-au revendicat vechea dinastie a primului țarat bulgar. După 1241, țaratul a pierdut teritoriile obținute de Ioan Asan II și rolul primordial în politică balcanică.

Invazia mongola

La începutul secolului XIII, Temujin sau Genghis Han, a reușit prin alianțe, șantaj sau lupte, să mobilizeze și să unească triburile mongole și să clădească Imperiul Mongol de la Pacific și din China până la Urali și Marea Caspică. Între 1223 și 1241, mongolii au supus Europa de Est și au pătruns în Europa centrală. La moartea lui Genghis Han, Ögedei Khan a preluat comandă. În 1241, după a zdrobit rezistență cnezatelor ruse, armata mongolă, condusă de Batu Han, s-a îndreptat spre Ungaria. Una dintre aripile marii oaste a pătruns în Cumania apuseană, despărțindu-se în trei: prima a pătruns în Transilvania, prin Carpații Orientali, cucerind așezările săsești de la Rodna și Bistrița și s-au îndreptat spre Ungaria; a două a traversat munții, prin pasul Oituz, și a zdrobit oastea transilvăneană din Țară Bârsei, iar a treia a anihilat forțele armate ale vlahilor negri-karaulagh sau ale popoarelor ulagh, voievodatele și cnezatele din Cumania. Mongolii au pătruns la hotarul țării Miselau-identificat cu Seneslav, pe care l-au învins. Într-o jumătate de an, întreg teritoriul românesc a fost ocupat. În Bătălia de la Mohi, din aprilie 1241, oastea maghiară a fost zdrobită. A fost cucerită capitala Buda și în cele din urmă, mongolii au cucerit Dalmația , Bosnia (regiune), Serbia și Bulgaria. La sfârșitul anului 1241, expansiunea s-a încheiat brusc din cauza luptelor pentru putere după moartea lui Ogodai. În 1242, mongolii s-au retras din Ungaria și Transilvania, însă încă au stăpânit teritoriul românesc. Mărturiile martorilor oculari sunt înfiorătoare în privința năvălirii mongole, descriind masacre. Urme ale treceri lor pe meleagurile române se văd în toponimie: Munții Tătaru Mare și Tătarul Mic, localități că Tătarcă, Tătărași, Bug, sau antroponime-Tătărescu, Mârza, Mârzac. Termenul de "bir" provine din turanică datorită prezenței tătarilor, ce i-au supus pe români la plata unor dări grele. Călugărul Rogero de Puglia, autorul "Carmen Miserabile", a lăsat mărturii despre trecerea mongolilor asupra cetății Oradea. El însuși a căzut prizonier oștilor Hoardei, dar a reușit să scape, fiind recompensat pentru credință prin oferirea scaunului episcopal de la Split.

Primele structuri politice

După retragerea aureliană, bazinul inferior al Dunării a fost invadat de valuri succesive de populații migratoare timp de un mileniu, precum goții sau mongolii ce și-au exercitat dominația asupra spațiului. Năvălirile sunt atestate în surse scrise ca analele, cronicile, hagiografii și inscripții, și de descoperirile arheologice. Românii sunt menționați târziu în sursele scrise, majoritatea informațiilor fiind numai despre populațiile migratoare care s-au perindat prin regiune. Până în secolele X-XI, românii erau omiși în analele și cronicile vremii

pentru că se notau doar evenimentele majore. Abia după secolul XI, când populația română a fost implicată în evenimente cu impact major și s-au dezvoltat primele structuri politice în regiune au rămas în memoria istoriei scrise.

Faptul că erau organizați politic semnifică implicarea puternică a românilor în evenimente militare și politice majore. La început românii erau organizați în obsti sătești și în uniuni de obsti. Sursele târzii atestă modul de organizare a românilor-cnezatele și voievodatele, instituții preluate de la slavi, ce erau ierarhizate geografic. Unul sau mai multe sate formau un cnezat, iar mai multe cnezate situate pe aceeași vale sau într-o regiune deilimitata natural formau un cnezat de vale, iar mai multe cnezate de vale formau un voievodat. Ele s-au format datorită evoluției sociale și contextului extern: dominația exercitată de populațiile migratoare.

În secolul al X-lea existau mici formațiuni statale pe actualul teritoriu al României și al Republicii Moldova, vasale ale Țaratului bulgar. Atunci apar noi state care vor știrbi puterea Țaratului bulgar la nord de Dunăre: Maghiarii, care se stabilesc în jurul anului 896 în Panonia, de unde se întind după anul 1000 și asupra Munților Apuseni și a Transilvaniei, și Cnezatul Kievean care încearcă să ajungă la gurile Dunării și la Marea Neagră. Conform legendarei cronici Gesta Hungarorum, Tuhutum, unul dintre cei șase conducători ai triburilor maghiare, a cucerit la răsărit de Munții Apuseni voievodatul lui Gelu, păstrându-l pentru urmașii săi. în Bihor, Menumorut a acceptat suzeranitatea ungurilor. În 1002/3, Gyula (Gyla/Jula), urmașul lui Tuhutum, s-a revoltat împotriva regelui maghiar Ștefan I al Ungariei, dar a fost înfrânt, iar principatul său a intrat sub suzeranitatea Regatului Ungariei, păstrând ca formă de organizare principatul. Denumirile voievozilor din Gesta Hungarorum sunt socotite de istorici legendare, probabil inspirate de toponime (ca Maramureșul) sau de substantive comune (Gyula înseamnă „căpetenie” în maghiară), dar cronica se inspiră dintr-un episod istoric real: cucerirea cnezatelor slavo-române din Transilvania de către Maghiari.

Pe la 800, pecenegii, un popor turanic, se așezaseră în zona dintre Bug și Dunăre. Împreună cu ei veniseră și uzii și onogurii, alte popoare turanice. De la onoguri, aliați cu maghiarii, provine denumirea de „unguri”. În jur de 1000 apar și cumanii, înrudiți cu pecenegii. Ei ocupă sudul Cnezatului Kievean și teritoriile actualei Moldove și nord-estul Munteniei, numit temporar și Cumania. Pecenegii și cumanii au organizat și campanii la sud de Dunăre. Câteva cuvinte din limba română vin din cumană. Familia Basarabilor era, deasemenea, de origine cumană. Micile cnezate sau jupanate românești se adaptează noii situații și devin vasale ale noilor puteri. Aceste formațiuni prefeudale erau în general denumite „Țări”:

în Dobrogea: Țara Vicinei, Țara Cavarnei.

în Transilvania și Banat: Țara Oașului, Țara Marmației, Țara Crasnei, Țara Lăpușului, Țara Năsăudului, Țara Bihorului, Țara Moților, Țara Zarandului, Țara Gurghiului, Țara Hațegului, Țara Cibinului, Țara Almăjului, Țara Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Vâlcului, Țara Severinului, Țara Brețcului .

în Moldova: Țara Strășinețului, Țara Onutului, Țara Bolohovenilor (Românilor, de la Voloh = „român” în limbile slave orientale), Țara Dornei, Țara Moldovei (râul, la început, în jurul cetățiilor Baia și Câmpulung), Țara Sorocăi, Țara Lăpușnei, Țara Bârladnicilor, Țara Brodnicilor, Țara Vrancei, Țara Tigheciului, Țara Ciubărciului.

în Oltenia și Muntenia: Țara Severinului, Țara Loviștei, Țara Gilortului, Țara Jaleșului, Țara Lotrului, Țara Câmpulungului, Țara Litva, Țara Vlahilor, Țara Muscelului ...

Numele unora dintre conducătorii lor s-au păstrat:

în Dobrogea: Dimitrie; Gheorghe; Tatos; Sacea; Sestlav.

în Transilvania (legendari): Gelu-singurul care era de origine românǎ; Menumorut (în Bihor); Gyula; Kean-de origine bulgarǎ

în Banat (legendari): Glad; Ahtum; Chanadin (Chanadinus).

în Moldova: Costea; Olaha.

în Muntenia: Mișelav; Seneslau; Negru Vodă (legendar); Basarab I.

în Oltenia: Nicolae Basarab; Bezerenbam; Ioan; Farcaș; Litovoi; Bărbat; Basarab I.

În 1241, o mare invazie mongolă, sub conducerea lui Batu-Han, nepotul lui Ginghis Han, pustiește Europa și toate teritoriile locuite de români. Mongolii formează un mare hanat pe teritoriul vechiului Cnezat Kievean.

Formarea statelor române tiș

Federalizarea forma iunilor statale medievale timpuriiț

Marea invazie mongolă, slăbind puterea regatelor suzerane ale formațiunilor medievale românești timpurii, a favorizat emanciparea acestora, care s-a efectuat sub egida celor mai puternice dintre ele. În Transilvania, o parte din pătura conducătoare s-a maghiarizat, trecând la catolicism în urma persecuțiilor religioase (ceea ce a provocat subjugarea „țărilor” românești și includerea lor în comitatele ungurești sau săsești), dar în Țara Românească și în Moldova, conducătorii și-au păstrat credința ortodoxă și limba vernaculară română, „țările” fiind incluse în „județele” Țării Româneaști sau în ținuturile Moldovei[2].

Formarea Transilvaniei

În secolul VII, Maghiarii, ramură a triburilor fino-ugrice, originari din estul Munților Urali, au intrat în contact cu Bulgarii din bazinul mijlociu al fluviului Volga și au coborât fluviul în regiunea Bașchiria, zona dominată de Hazari. Au coabitat cu populații turanice-bulgarii, baschirii, hazarii, înfluențându-le organizarea socială și politică, ocupațiile agricole și limba. În secolul IX, ungurii s-au staționat în nordul Mării Negre, între Don și Siret, de unde au desfășurat expediții militare spre Imperiul Bizantin și spre răsăritul Europei. La cererea bulgarilor, în 837, ungurii au intervenit în regiunea Dunării, pentru a-i opri pe deportații de la Adrianopol să se întoarcă în orașul lor din regiunea nord-dunareaca în care au fost așezați. Ungurii au pătruns în centrul Europei în 862, implicându-se în războaiele dintre moravi și francii răsăriteni. În 881 au ajuns la Viena, chemați de cneazul morav Svatopluk. Au fost chemați de ducele Arnulf împotriva vechilor aliați și au devastat Moravia Mare. Ulterior, au fost solicitați de moravi să lupte împotriva francilor în 894. Împăratul bizantin Leon al VI-lea Filozoful le-a soliticat să lupte împotriva bulgarilor. Așezările lor de pe Don au fost însă atacate de pecenegi ce căutau teritorii împinși de triburile uzilor, fiind și chemați de bulgari Fiind presați de pecenegi, ungurii s-au stabilit în Câmpia Panonică între anii 895-896, de unde au întreprins expediții în Europa centrală și vestică. Au ajuns până la coasta Atlantică, în peninsula Iberică și în sudul peninsulei italice, fiind stimulați de principii creștini care se aflau

în război cu vecinii lor, fie de bogații. Ungurii erau rapizi și cruzi în expedițiile lor, cronicari fiind determinați să-i numească "flagelul lui Dumnezeu". După 934 au conduși raiduri în teritoriile Imperiului Bizantin, jefuind în colaborare cu pecenegii. Când au primit o solie, două căpetenii maghiare, Bulcsu și Gyula s-au creștinat și au adus un episcop, Hierotheus să-i creștineze pe unguri. Expedițiile în Europa occidentală s-au încheiat în 955 odată cu Bătălia de la Lechfeld, fiind învinși de germanii conduși de Otto I al Sfântului Imperiu Roman. Între timp, au fost trimiși misionari germani la unguri, aceștia fiind aduși definitiv din anul 1000 în sfera catolică. De-a lungul secolului al X-lea, după multe expediții, ungurii s-au sedentarizat și au adoptat practici agricole de la populațiile care conviețuiau în Pannonia. Sedentarizarea, evoluția socială și creștinarea au fost premisele infintarii regatului maghiar în anul 1000, când Ștefan I al Ungariei a fost încoronat ca rege .

În cronică sa "Faptele Ungurilor"-Gesta Hungarorum, notarul anonim al regelui maghiar Bela al III-lea a relatat contactul ungurilor cu spațiul Transilvaniei, atestând structurile politice la momentul venirii acestora. Când ungurii conduși de ducele Almos au pătruns în Panonia, se relatează că între Dunăre și Tisa stăpânea ducele Bulgariei, Kean cel Mare, și pământul era locuit de slavi și de bulgari. A consemnat existența a trei formațiuni politice la sfârșitul secolului IX. Între Tisa și pădurea Igfon, care se întindea între râurile Mureș și Someș, stăpânea ducele Morout-bunicul lui Menumorut, a cărei țară era locuită de hazari , cu reședința la Biharea. Pământurile situate între Mureș și castrul de la Orșova erau conduse de ducele Glad de la Vidin , al cărui urmaș, Ahtum, a fost ucis în timpul domniei regelui Ștefan cel Sfânt.

În cronică este redat conflictul dintre ducele Árpád și ducele Menumorut, cu reședința la cetatea Biharea. Arpad i-a cerut prin doi soli pământul său, invocând dreptul strămoșului său, Attila. Menumorut i-a respins cererea, afirmând că el stăpânea țară prin grația stăpânului sau, împăratul bizantin. Când este relatată victoria de lângă Meseș asupra forțelor lui Menumorut, este descrisǎ Transilvania unde domnea Gelou, de origine română , cu centrul la Dăbâca. Transilvania era renumitǎ pentru bunătatea locuitorilor români și slăvi ('Blasii et Sclavi') și bogăția ei-feritilitatea solului, salinele sau nisipurile aurifere . Este descrisă ca fiind țară de peste păduri . Tuhutum a cerut să fie trimis o iscoadă în țară lui Gelou. Iscoadă a relatat la întoarcere detalii despre bogăția țării lui Gelu, locuită de români și slăvi "care trăgeau cu arcul". Este relatată bătălia dintre trupele maghiare și trupele lui Gelou, unde este ucis. După victorie, Tuhutum s-a stabilit în țară lui Gelu, iar cronică îi menționează descendenții până la Gyula care a fost capturat de Ștefan, atunci când Transilvania a fost ocupată.

Cronicarul relatează apoi pierderile teritoriale ale lui Menumorut. Acesta a vrut să se refugieze în Bizanț. După alte bătălii ale ungurilor în Pannonia, este redată asedierea cetății Biharea. Fiind cucerită, Menumorut a trmis o solie lui Arpad să-i transmită supunerea și i-a oferit fiica de soție pentru fiul sǎu, Zoltan. După un an, Menumorut a murit fără descendenți și țara a rămas ocupată de ginerele sǎu. Autorul lucrării Gesta Hungarorum nu a menționat astfel decât că doar Gelu era de origine română, că stăpânea un stat româno-slav. Menumorut și Glad erau de origine bulgară, iar ducatele lor erau sub suzeranitate bulgară sau bizantină. Nu sunt pomeniți românii între locuitorii țărilor lor. Ungurii care au ocupat țară lui Gelu au coabitat cu localnicii. Prezenți de la începutul secolului X până la cursul Someșului Mic, la Cluj și la Alba-Iulia, pe Mureș (după anul 1000), pe cursul râului Târnava Mare (anii 1100), pe linia râului Olt (1150) și ulterior linia Carpaților Orientali și Meridionali (1200), conducătorii maghari i-au înlocuit pe conducătorii români, formând structuri politice prin care au coabitat românii, slavii și maghiarii. Cucerirea Transilvaniei de către unguri s-a prelungit până către finalul secolului al XII-lea. Pentru a-și extinde și păstra stăpânirea asupra centrului

și sudului Transilvaniei, între secolele XI-XIII, regii Ungariei s-au văzut nevoiți să aducă coloniști din diverse colțuri europene, pe care să-i așeze pe linia Carpaților, pentru a putea apară trecătorile: sașii, secuii și cavalerii teutoni. Secuii, popor rezultat din elemente etnice diferite (turcice orientale și maghiare), luptători de avangardă ai armatei ungare, a pătruns în Țară Crișurilor și între secolele XIII-XIV, au constituit o zona autonomă în Transilvania.

Sașii, populație de origine germanică, care la început, au sosit în număr mic sub conducerea unui greavi-comites, selectați din rândurile micii nobilimi, cât și din rândurile meșteșugarilor și țăranilor înstăriți, s-au instalat în regiunea Orăștiei, Sibiului, Târnavelor, în Țară Bârsei și în Bistrița Năsăud. Au întemeiat sate prospere, au dezvoltat mineritul în zona și au dezvoltat orașe că Sibiu-Hermanstadt, Brașov-Kronstadt, Sighișoara-Schassburg, Mediaș-Mediasch, Bistrița-Bistritz.

În 1211, regele Andrei al II-lea a instalat în Țara Bârsei Ordinul Cavalerilor Teutoni pentru a stopa invaziile cumailor din Câmpia Dunării în Transilvania, deschizând expansiunea regatului maghiar spre sudul și estul Carpaților. Cele mai importante cetăți au fost în jurul Brașovului-Feldioara, Codlea, Prejmer sau Râșnov.

Oltenia si Muntenia

Fiind înspăimântat de atacurile mongole, regele maghiar Béla al IV-lea a impus câteva măsuri de apărare. A instituit un sistem de pază, puternic și permanent, în regiunea de granița, a Banatului de Severin. I-a chemat în sprijin pe cavalerii ioaniți din cadrul Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta . Documentul emis de cancelaria regal, Diploma Ioaniților, reprezintă un act deosebit în istoria românilor, indicând situația politică, economică, socială și militară din zona Munteniei și Olteniei, în prima jumătate a secolului XIII. Politic, diplomă lui Bela al IV-lea pomenea cinci formațiuni-patru situate în dreapta răului Olt și una, în partea stânga din care făceau parte: Banatul Severinului, trei cnezate, conduse de Ioan (voievod), Farcaș și de voievodul Litovoi; Țara lui Seneslau. Economic, documentul acordat cavalerilor ioaniți pomenește că în acele locuri sunt prezente numeroase fânețe și pășuni, locuri de pescuit-naturale și create de mâna omului, situate pe Dunăre, pe răul Celei, iar comerțul era înfloritor, jumătate din monede ce circulau revenind regelui. Social, sunt atestați reprezentanții clasei superioare-"maiores terrae" , și clasei inferioare ce cuprindea rustici și țărani. Românii dispuneau de o organizare militară proprie, fiind obligați să îi sprijine pe cavalerii ioaniți cu "aparatul lor de război".

Banatul Timi oareiș

Conducătorii Glad și Ahtum sunt probabil legendari, dar faptul că ținutul Banatului era un banat, și nu un simplu comitat, dovedește că beneficiase inițial de o autonomie locală, ca și celelalte banate ale regatului Ungar, ce se înșirau de-a lungul hotarelor sudice ale acestuia. Pentru a converti bănățenii, români și sârbi, la catolicism, regii maghiari favorizează la Cenad (pe atunci Morisena, poate „Mureșana”) ridicarea unei mânăstiri benedictine.

Formarea Dobrogei

În regiunea Dunării de Jos, unde condițiile de locuire erau prielnice, populația era numeroasă și comerțul înfloritor. Conform cronicii lui Nestor, cronicar rus din secolul XII, cneazul de Kiev, chemat de bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a descoperit în acele zone dobrogene nu mai puțin de 80 de goroduri-cetăți și locuri întărite. În jurul celor mai importante goroduri

au apărut și primele formațiuni prestatale, având în frunte diverși conducători locali. O inscripție slavonă, datată din 943 și descoperită lângă comună Mircea Vodă(Constanța), îl menționează pe jupânul Dimitrie. O altă inscripție târzie datată din 992 , descoperită la mănăstirea rupestră de la Basarabi-Murfatlar din Constanța, îl pomenește pe jupânul Gheorghe. Scriitoarea bizantină Ana Comnena afirmă că la sfârșitul secolului XI existau trei formațiuni teritoriale dobrogene cârmuite de Tatos, Sestlav și Sată. Din secolul XII, într-o diplomă a lui Asan al II-lea, este pomenită Țara Cavarna. Țara Distrei se situa în jurul centrelor Silistra și Păcuiul lui Soare.

Formarea ărilor RomâneȚ

Întemeierea ării Române tiȚ ș

În a două jumătate a secolului XIII, după cum reiese din documentele maghiare, un urmaș al voievodului Litovoi, care purta același nume, a reușit, între anii 1272-1275, să unească la teritoriul pe care îl stăpânea și zona din dreapta Oltului, refuzând recunoașterea suzeranității maghiare și plata vechilor obligații financiare. S-a răsculat împotriva regelui Ungariei . Că urmare, regele maghiar Ladislau al IV-lea a decis să-l pedepsească și a trimis o oaste maghiară. Litovoi a fost ucis în bătălie , iar fratele sau, Bărbat, a fost luat prizonier, fiind răscumpărat cu o mare suma de bani. Fapt ce dovedește că românii vor să se elibereze de suzeranitatea străină, să rupă relațiile de vasalitate și că se aflau într-un stadiu evoluat al organizării politice și militare. Răscumpărarea indică un potențial economic ce depășea cadrele unui simplu cnezat. Această ruptură a fost cauzată însă și de criză politică din Ungaria, izbucnită după moartea regelui Ștefan al V-lea , preluarea tronului de către Ladislau, copiil fiind și instaurarea regenței, timp în care marii nobili și-au manifestat tendințele secesioniste sau de contestare a autorității maghiare. Ladislau, născut dintr-o mama cumana (cumanii adoptaseră creștinismul doar formal, însă în practică, erau încă păgâni) era atras de riturile și obiceiurile păgâne, neglijând biserica și a determinat papalitatea să trimită un legat care să convoace Sinodul de la Buda din 1279. Ungaria a traversat o perioada de instabilitate până când în 1282 când regele se impune și pedepsește cumanii răsculați și îi învinge pe tătari între anii 1284-1285. Simultan cu perioada de criză a Ungariei, dominația tătarilor a slăbit în zonele de răsărit de Carpați și Dunăre. Tătarii și-au instaurat dominația după 1290-1291 între Balcani și Carpați. Țării bulgari și cneazul sârb erau supuși de către hanul Nogai. Tătarii ar fi unificat, prin cucerire, formațiunile politice românești. Dominația tătară a dispărut însă după moartea hanului, iar țările balcanice, profitând de slăbiciunea tǎtarior s-au debarasat de suzeranitatea lor. Acești factori, precum criză politică internă a Ungariei și slăbirea dominației tătarilor a favoritzat afirmarea tendințelor de autonomie ale formațiunilor statale românești.

În cronicile din Muntenia, începutul procesului de unificare este corelat cu venirea din Țara Făgărașului a legendarului Negru Vodă (sau Radu Negru Vodă), care prin 1290, a descălecat la Câmpulung, punând bazele Țării Românești în stânga Oltului. Până atunci, cetatea Câmpulungului a fost un avanpost al regatului maghiar, un important sediu al comunității catolic pentru sași și maghiari, situat pe drumul comercial ce lega Transilvania cu Dunărea de Jos și cu Marea Neagră. A devenit prima reședința a Țării Românești, locul unde au fost îngropați primii voievozi.

În același an, a murit Ladislau al IV-lea supranumit "Cumanul", iar criză din Ungaria s-a accentuat. Succesorul sǎu, Andrei al III-lea al Ungariei , a încercat să restaureze autoritatea regală, dar s-a ciocnit cu interesele nobilimii maghiare care s-a opus cu forță. A convocat adunări regionale-congregațiile nobiliare. În 1291 s-a dus în Transilvania unde a convocat o

altă congregație, la care au participat nobilii, ungurii, sașii, secuii și românii. A încercat să reglementeze problemele din Transilvania, fiind restaurată stăpânirea magistrului Ugrinus asupra a două sate din Țară Făgărașului. În 1301, regele Andrei III moare și Dinastia Arpadiană se stinge. S-au declanșat dispute pentru tronul Ungariei, criză iterna prelugindu-se până în 1325. În cele din urmă, Carol Robert de Anjou, sprijinit de papalitate, a câștigat coroana în 1308. Și-a stabilit reședința la Timișoara, în apropierea granițelor Țării Românești. Unul dintre marii nobili oponenți, banul Teodor, și-a concentrat forțele în cetatea Mehadiei, unde a fost asediat câteva luni de trupele regale. Regele maghiar și noul domnitor român din sudul Carpaților după 1310, Basarab I(numit domnitor chiar de rege) au colaborat în asedierea cetății banului Tudor. Se spune că Basarab I ar avea origine cumana. În timpul domniei sale, procesul de formare a Țării Românești s-a finalizat. Într-o diplomă a regelui maghiar Carol Robert de Anjou, din 1324, apare numele voievodului Basarab denumit "voievodul nostru transalpin", cu reședința la Argeș. Documentul atestă schimburi de solii și relațiile pașnice, dar și pretențiile de suzeranitate ale regelui maghiar. Domnitorul era popular în rândul nobilimii maghiare și chiar un nobil l-a lăudat pe acesta și l-a defăimat pe regele maghiar. Relațiile dintre domnitor și regele maghiar s-au înrăutățit după 1325.

Basarab dorea să continue procesul de unificare a teritoriilor sud-carpatice, iar regele dorea să refacă autoritatea anterioară anarhiei asupra acestei regiuni. Nobilul maghiar numit de rege în funcția de ban al Severinului a reușit să îl determine pe rege să pornească în 1330 o campanie împotriva lui Basarab. După cum sublinia autorul Cronicii pictate de la Viena, izvorul cel mai important despre campania din Țară Românească, manevrele banului de Severin urmăreau de fapt interesele personale ale acestuia. El dorea să-l înlocuiască pe domnitorului român că să devină el guvernator , ceea ce ar fi asigurat pentru Carol Robert o dominație asupra regiunilor sud-carpatice.

Legăturile cu regalitatea maghiară aveau să se înăsprească brusc, voievodul muntean refuzând să mai plătească tribut și ocupă Banatul de Severin și cetatea Severinului. Conștient de situația internă nesigură, Carol Robert a trimși solii cu propuneri de pace, încercând să-l aducă sub ascultare. În zadar, și astfel, la începutul lui septembrie 1330, oastea maghiară a pătruns în Țară Românească, profitând de înfrângerea de la Velbujd a românilor, tătarilor și soldaților târâtului bulgar. Dorind să evite un război sângeros, Basarab a trimis o solie regelui ungar, prin care renunță la Banatul Severinului și se obligă să plătească o despăgubire de 7000 de mărci de argint-o suma ce atestă starea înfloritoare a economiei Țării Românești. Carol a refuzat, nu vedea altă soluție decât pedepsirea celui pe care l-a numit "pǎstorul oilor sale"-"scoaterea de barbă din ascunzișurile sale". Atras de promisiunile și intrigile curtenilor săi, Carol Robert a neglijat potențialul militar al voievodului. Oastea maghiară a pătruns în Țară Românească prin regiunea Severinului pe care a ocupat-o și l-a instalat pe banul sau, apoi a traversat Oltenia și a ajuns la cetatea Argeșului. Între 9-12 noiembrie 1330, s-a desfășurat Bătălia de la Posada. Ghizii români puși la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. Odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți de către mulțimea românilor urcați pe răpi, aruncând cu săgeți și pietre.Avantajat de teren, voievodul român a reușit să obțină o victorie care i-a asigurat pentru mai mulți ani un statut de independența față de regatul maghiar. După trei zile, însuși regele Carol Robert, și-a schimbat veșmintele cu ale unui supus și deghizat, a reușit să fugă, scăpând cu viață, pe când ostașul deghizat a fost ucis.

Drumul de întoarcere al armatei maghiare a fost foarte probabil prin Culoarul Rucăr-Bran, cel mai important drum de comunicare între cele două versante ale Carpaților în momentul respectiv. Drumul de-a lungul văii Oltului a fost intens practicat abia în perioadele următoare.

De aceea, Posada, locul unde Basarab a învins armata regelui maghiar, trebuie plasată undeva pe acest traseu, de la cetatea Argeșului către Bran.

Vestea înfrângerii regelui maghiar a ajuns și la urechile Papei Ioan al XXII-lea, care, într-o scrisoare din august 1331, îl felicita pe Carol Robert că a scăpat teafăr din cursa ce i-a fost pregătită. Independența Țării Românești față de coroana maghiară devenise un fapt realizat. Basarab a devenit întemeietor de stat, cât și creator al organismului politic, înființat de voievodul Litovoi. În 1352, o inscripție în limba slavonă, descoperită sub tencuiala bisericii domnești din Curtea de Argeș, la Câmpulung a murit marele Basarab voievod, îngropat în biserica mănăstirii de acolo, ce poartă astăzi, numele de Negru Vodă.

Descălecatul Moldovei

În nord-estul Moldovei este atestată în perioada secolelor IX-X Țara Sipenitului. Cronicarul Dimitrie Cantemir menționează prezența altor țări, ale berladnicilor în zona Bârladului, brodnicilor în sudul Moldovei și bolohovenilor în nordul Basarabiei și al Transilvaniei. Au fost pomenite și alte formațiuni prestatale-codrii (Codrii Cosminului, Codrii Lapusnei, Codrii Hertei), câmpurile lui Dragoș și Vlad, ocoalele în zonele Câmpulung sau Vrancea. Cel mai mare voievodat era Moldova, cu reședința la Baia, cetate semnalată în surse din 1200. Cnezatele rusești își exercitau autoritatea în spațiul moldovean, de la Kiev și Halici. Invazia mongolă a înlăturat stăpânirea rusă. Înainte de invazia mongolă, în sudul Moldovei, s-a înființat în 1227 o episcopie a cumanilor, supusă arhiepiscopiei maghiare din Esztergom, maghiarii exercitându-și autoritatea prin intermediul bisericii. După un secol de stăpânire mongolă, au apărut factori care au favorizat întemeierea țării Moldovei. În 1340, moare cneazul Boleslav al Haliciului, declanșându-se o criză de proporții în sistemul politic internațional din regiune. Pentru dominația asupra cnezatului rus s-au luptat Polonia, Ungaria, Lituania și Hoarda de Aur. Polonia și Ungaria și-au plănuit din 1335 să-și orienteze politică externă spre regiunile ruse. Succesul lor a fost anihilat de reacția boierimii ruse și de intervenția mongolilor. Cazimir al III-lea al Poloniei a intervenit și a ocupat cnezatul, recunoscându-i autonomia. Pentru stăpânirea Haliciului s-au format două tabere: Polonia aliată cu Ungaria contra Lituaniei și Hoardei de Aur. Potrivit acordului, Haliciul revenea Poloniei, cu condiția că în cazul morții fără urmași a regelui polon, tronul polonez să fie ocupat de regele Ungariei, Ludovic. Acordul a fost aplicat în 1370, când Ludovic al Ungariei a devenit și rege al Poloniei. Miza cea mare era drumul comercial dintre Marea Baltică și Marea Neagră, care avea traseu prin cnezatul Haliciulu. Drumurile comerciale aduceau o serie de venituri regatelor care le controlau prin sistemul de vămi. Conflictele asupra Haliciului s-au extins și asupra teritoriului Moldovei, unde s-au confruntat Ungaria și Hoardă de Aur.Ungaria dorea să controleze cel puțin în această parte un segment al drumului comercial. Scopul principal era formarea unei piețe în care producătorii să-și desfacă produsele ușor și în cantități mari spre gurile Dunării, spre centrele comerciale genoveze.

Campania din 1345 condusă de voievodul Transilvaniei a determinat restrângerea ariei de dominație tătară la estul Carpaților și formarea unui pol de putere maghiară în regiune. Succesul maghiar a fost revelat de încercarea de a restaura episcopia Milcoviei, ce a aparținut cumanilor. Din regiunea sudică, maghiarii s-au extins către nord, cuprinzând formațiunile politice românești existente.

Tradiția îl consideră pe Dragoș I din Maramureș că fiind primul domnitor al Moldovei. În "Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă", cronică alcătuită în secolul XVII, între anii 1349 și 1359 se povestește că voievodul Dragost de Maramureș, ieșind la vânat, a întâlnit în cale un bour, pe care l-a gonit cu câinii până la malurile unui rău, unde sub o răchită, l-a ucis. Bucuros, a întins un ospăț pentru toți oamenii săi. Fiindcă îi plăcea locul, s-a hotărât să-și stabilească curtea, apărând un nou stat-Moldova. În amintirea vânătorii, a decis că stema să fie un cap de bour, locul unde a căzut animalul să se cheme Boureni-județul Suceava, iar apă-Moldova, după numele cățelușei care a hăituit bourul și a murit de oboseală la malul răului. Dragoș a fost în mod cert numit de regele maghiar în fruntea teritoriilor moldovenești cucerite de oastea maghiară în urmă campaniilor anti-mongole, infiintnd o marca de granița, de apărare-unitate politico-teritorială și militară condusă de Dragoș din Giulești, voievod de Maramureș, cu capitală la Baia.

După doi ani de domnie, a fost urmat de fiu sau, Sas, a care conducere a durat patru ani. În 1359, pe tron a urcat unul dintre fii acestuia, Balc, care se confruntă cu un fost voievod de Maramureș, Bogdan I de Cuhea și cu o răscoala moldovenească împotriva dominației maghiare, fiind necesară intervenția unei oaste din Transilvania condusă de Dragoș din Giulești, care să readucă Moldova sub autoritatea regelui maghiar. Simultan, doi frați, Petru și Ștefan, și-au disputat tronul în nordul Moldovei, în conflictul lor interveniind trupele poloneze și maghiare.

Fiind un infidel notoriu, Bogdan, în fruntea boierimii locale revoltate împotriva coroanei maghiare, a părăsit Maramureșul, împreună cu familia, acoliții săi, și prin lupta, a proclamat autonomia Moldovei, îndepărtându-l pe urmașul lui Dragoș, Bâlc. Nemulțumit, Ludovic de Anjou a întreprins, între 1359 și 1365, o serie de expediții de pedepsire a lui Bogdar, dar fără succes. La 2 februarie 1365, regele Ungariei, Ludovic, recunoștea eșecul oamenilor săi în Ungaria și acceptă succesul lui Bogdan printr-un document ce poate fi considerat un act de naștere a noului stat, recunoscut de puterile străine . I-a răsplătit pe fii lui Sas-Drag, Dragomir și Ștefan și pe Balc pentru "serviciile sale strălucite și lupta ducă împotriva lui Bogdan, cel care a trecut pe ascuns din regatul ungar în țară Moldovei și s-au silit s-o păstreze spre ofensă majestății sale. " Astfel, în 1365, a luat naștere cel de-al doilea stat românesc independent, cu capitală pe Siret. Bogdan a clădit o biserica în stil romanic în târgușorul Rădăuților.

Regele a confiscat moșiile lui Bogdan din Maramureș, pe care l-a acuzat de răzvrătire, și le-a dăruit nepoților lui Dragoș, care au fost primiți la curtea regală.Succesul lui Bogdan se explică prin ajutorul diplomatic și probabil militar pe care l-a primit din partea lituanienilor și tătarilor.Descoperiri arheologice recente indică chiar o posibilă relație de vasalitate față de Hoardă de Aur. Procesul de unificare a teritoriilor de la est de Carpați a continuat până în timpul lui Roman I, care a reușit să adauge și regiunile sudice până la mare.

Statele medievale româneștiStatele medievale românești sunt cele în care au trăit și evoluat populații românești în decursul Evului mediu. Moldova și Țara Românească au avut nu numai o majoritate românească timpuriu atestată, dar și o pătură conducătoare românească (boieri și domnitori - chiar dacă unii dintre aceștia, precum dinastia Basarabilor, erau de origine cumană). În Transilvania, deși a existat o majoritate românească în majoritatea comitatelor, clasa conducătoare (grofii și voievozii) era maghiară.

Forma iile politice premergătoare ale statelor medievale române tiț ș

The map shows the phases of the occupation of Transylvania during the Xth and XIIIth centuries

Mai înaintea statelor medievale românești, nici cnezatele prezente pe viitorul teritoriu al României și Republicii Moldova, nici Țaratul Vlaho-Bulgar condus de dinastia Asenizilor, nu pot fi considerate ca fiind "state medievale românești" deoarece atât populația lor, cât și pătura conducătoare erau multinaționale, Slavii (ziși "Șchei") fiind în general la fel de numeroși ca și Proto-Românii, și pe alocuri majoritari (din acea perioadă au rămas nenumărate toponime slave precum Bistrița, Crasna, Ialomița, Prahova, Săvădisla, Slatina ș.a., limba și scrierea slavonă oficiale în liturghia bisericească și în principatele române, sau denumiri precum Blahnița, Vlăhița, Vlăsia sau Vlașca pentru zonele cu comunități proto-române înconjurate de populații slave). Micile cnezate slavo-române erau de altfel vasale ale puterilor vecine precum Ungaria, Galiția, Tătarii sau Bulgarii. Toate aceste formații statale prevoievodale pot cel mult fi denumite "state medievale pre-românești". Despotatele Vidinului, Tărnovei și Dobrogei, provenite din destrămarea țaratului Vlaho-Bulgar, erau deasemenea multinaționale, "Vlahii" fiind doar una din compozantele populației acestor state.

Istoria statelor medievale române tiș

Ducat emis în vremea lui Vlaicu Vodă în Țara Românească.

Odată cu secolul XIII, documentele istorice oferă din ce în ce mai multe informații despre începuturile principatelor Moldovei și Țării Românești. Simultan, în Transilvania, intrată în sfera de influență a catolicismului, reprezentat prin Regatul Ungariei și prin Ordinul Teutonic, jupânii și boierii români rămași ortodocși sunt marginalizați sau constrânși să treacă dincolo de Carpați ("descălecarea" în Moldova și Țara Românească), pe când cei trecuți la catolicism se maghiarizează devenind grofi ai Ungariei.

La sfârșitul secolului XIV, Imperiul Otoman cucerește despotatele Vidinului și Tărnovei din sudul Dunării, în timp ce acela al Dobrogei se alipește Țării Românești, episcopul dobrogean Iachint al Vicinei devenind primul metropolit al "Ungro-Vlahiei". Dar în anii 1418-1422, și Dobrogea cade pradă a Turcilor. Constantinopolul, total încercuit de teritoriul de acum încolo

otoman, este cucerit la rândul său în 1453, devenind capitala imperiului turcesc. În 1484, Ștefan cel Mare este obligat să le cedeze Turcilor Bugeacul, pierzând astfel accesul la mare odată cu Cetatea Albă. În 1526 după dezastrul armatelor Regatului Ungariei la Mohacs, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria sunt pașalâcuri ale Imperiului Otoman, dar Transilvania (cu voievozi maghiari), Moldova și Țara Românească (cu voievozi români) rămân Principate autonome, cu propriile lor Sfaturi, suverani, legi, armate, flote dunărene, logofeți (ambasadori) și cu religia oficială creștină: ele plătesc tribut Sultanului turc dar nu fac parte din Imperiul acestuia, cum reiese în mod greșit din multe hărți moderne ilustrând istoria Europei sau Balcanilor.

Trecerea de la principatele separate la statul unitar român

Evoluția teritorială a țărilor române până la 1859: Albastru deschis: teritoriul comparativ al României mari (1918-1940); Albastru-verde deschis: formațiuni politice având o populație românească ("vlahă") atestată; Verde-albastru închis: Formațiuni politice având o conducere românească atestată.

Anul 1600 a adus prima unificare a celor trei principate de către Banul Olteniei, domnitorul Țării Românești, Mihai Viteazul. Acesta nu urmărea scopuri naționale românești cum s-a interpretat adesea fără nici-o atestare documentară, ci scopuri personale, legând iobagii de glie și favorizând, în Transilvania, nobilimea maghiară, iar unirea sub sceptrul său nu a durat deoarece a fost ucis la doar un an de la aceasta, de către proprii săi aliați, soldații ofițerului de armată habsburgic, Giorgio Basta.

Monarhia feudală de după Mihai Viteazul

Secolul al XVII-lea reprezintă o perioadă de consolidare a civilizației în Principatele Române, de progrese lente în domeniul economiei și de integrare în spațiul feudalismului european.

Unirea de la 1600, chiar dacă nu a durat, a impus o linie politică de apropiere reciprocă a celor trei provincii, lucru concretizat prin diverse alianțe.

La sfârșitul secolului XVII, după o înfrângere a turcilor, Transilvania a devenit parte din Imperiul Habsburgic. Austriecii și-au extins în continuare imperiul: în 1718 o parte din Țara Românească, anume Oltenia, a fost la rândul să incorporată în Imperiul Habsburgic până în

1735, iar în 1775 Austriecii au anexat partea de nord-vest a Moldovei, ce avea să fie numită mai târziu Bucovina. În 1812, Moldova pierde peste o treime din teritoriul și locuitorii săi odată cu anexarea de către Rusia a părții de răsărit a principatului, numită de atunci încoace Basarabia (înainte de 1812, numele de "Basarabia" desemna în românește doar Bugeacul, turcesc din 1484).

De acum încolo, nu se mai poate vorbi de state medievale românești (mai ales că Evul Mediu este teoretic terminat din momentul când Turcii au intrat în Constantinopol) ci de "state" (sau "formații statale") "cu populație românească", a căror istorie proprie se încheie, pentru Moldova și Țara Românească, prin Unirea Principatelor din 1859, iar pentru Transilvania prin anexarea sa la Regatul Ungariei în 1867, odată cu instituirea dublei-monarhii Austro-Ungare. Din 1856 încoace pentru Moldova și Țara Românească, din 1918 încoace pentru celelalte regiuni istorice românești, începe istoria României.

Bătălia de la PosadaBătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.

Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenită și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.

În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Desfă urarea evenimentelorș

În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri

l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului. Ocupă Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o solie din partea domnitorului român (ilustrată și într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace.

Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea plata a 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanție, "numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele".

Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază.

Unele relatări ungurești dar și cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii români puși la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea rușinoasă a armatei regale.

Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”

—Cronica pictată de la Viena

Fuga lui Carol Robert, tablou de Molnár József (1855)

După lupta de 3 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”

—Cronica pictată de la Viena

Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori

numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea ungurilor.[formulare evazivă] Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecin eț„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț”

—Cronica lui Johann de Thurocz

Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.

Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.

Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.

Localizarea în teren a bătăliei

Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în

ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească. În neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.

Constantin Rezachevici menționează că „drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă câteva și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc „la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu — ambii participanți la bătălie — în care menționa că lupta s-a purtat „când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”. Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

În zona ara Lovi tei - Valea OltuluiȚ ș

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:

1. armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea

Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt

drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea maghiară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevărarele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două părți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui maghiar relațiile dintre cele două părți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu.

Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:

„Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră și a stăpânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându-se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu-se printr-un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s-a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

În pasul Rucăr-Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Pe Valea Prahovei

Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor să îi scoată din țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.

În al doilea rând, menționează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 - 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra - Călărași - Valea Prahovei - Țara Bârsei - Pasul Oituz - Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți”. Cercetătorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refăcut de către Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile călare față de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele menționează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste... aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”. Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea oștenilor „ca peștii în vârșă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții „cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea descriere — consideră cercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

Bătălia de la Posada (1330)

Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena

Perioadă 9 - 12 noiembrie 1330

Loc Undeva în zona muntoasă dintre Țara Românească și Ungaria/Transilvania

Rezultat Victorie decisivă a forțelor româneCombatanți

Regatul Ungariei Țara RomâneascăConducători

Carol Robert de Anjou Basarab IEfective

30.000 Până în 9300Pierderi

30000 si mai mult minime

Descălecatul MoldoveiDescălecatul Moldovei reprezintă la origine o versiune inițială a întemeierii Țării Moldovei, asociată cu tradiția orală și cu cronicile moldovenești[1][2][3][4].

Lipsa unei baze documentare valabile pentru întemeierea statului feudal moldovenesc - spre deosebire de cea aflată la dispoziție pentru întemeierea Țării Românești - a făcut ca mult timp în istoriografia românească să domine această versiune a cronicarilor, Moldova fiind considerată ca produs al unui „descălicat”. Conform tradiției, întemeierea noului stat este asociată cu numele lui Dragoș, primul voievod al Moldovei, care, venind pentru vânat din Maramureș la malurile râului Moldova și plăcându-i locurile, le-a populat cu români maramureșeni.

Dacă voievodul Dragoș a fost considerat „Descălecătorul”, Bogdan I, care a domnit în Moldova până în 1365, este considerat întemeietorul statului de sine stătător cu reședința la Baia, Dragoș fiind doar cel care reușise să înființeze o nouă entitate politico-teritorială numită Moldova, dependentă însă de Regatul Ungar.

Prin persistența noțiunii în istoriografia națională, Descălecatul Moldovei a reușit până la urmă să se asocieze definitiv cu procesul de întemeiere a statului românesc de la est de Carpații Orientali.

Epoca prestatală

Contextul etnic

Populația băștinașă a Moldovei are ca origine triburi geto-dacice romanizate sau libere și elemente ale populațiilor migratoare care au tranzitat zona. Inițial refugiate în ținuturile muntoase sau păduroase, populațiile de origine au revenit treptat spre zone mai joase, pe măsură ce invaziile se răreau și începea constituirea unor formațiuni prestatele sedentare. Astfel a început amestecul cu migratorii slavi și iranici.

S-a ajuns ca Moldova de pînă la descălecat să fie populată de un popor de sorginte creștină[5]

[6], care după origine avea două componente: „brodnicii vechi”[7] de origine protoslavă (slavi balcanici) și daco-moesică alături de „infideles” (necredincioși) de origine neolatină, care erau valahii (românii) ce fugeau din părțile Ardealului, nefiind de acord cu supremația maghiară și cu influența crescândă a bisericii catolice. Populația respectivă era organizată în structuri de origine prestatală. Mențiuni despre băștinași („brutenos et infedeles”, adică brodnicii și valahii-transfugi) găsim atât în 1224[7] (la prima luptă a cneazului de Kiev Msteslav cu tătarii, unde se amintește că „Erau aici cu el brodnicii bătrîni - rus. starîe - cu voievodul lor Ploschineu”) - cât și în primăvara lui 1277 (când au încercat să dea ajutor militar regelui ceh Otokar al II-lea care se războia cu regele Ungariei[8]). Mai devreme pe la 1150 un letopiseț menționează localitatea Bolohovo (Volohovo) situată în "țara românilor" din zona Haliciului[9].

Contextul politic

În viitorul spațiu geografic moldovenesc, tendința de constituire a formațiunilor statale a coincis cu un nou val de invazii ale popoarelor migratoare (pecinegi,cumani, uzi, mongoli) ceea ce a condus la stagnarea procesului de unificare a formațiunilor prestatale. Chiar în condițiile dependenței de cuceritori, populația băștinașă a constituit uniuni de comunități teritoriale sau obști agrare, numite țări (de la latinul terra – pământ). Despre trei formațiuni politice vechi, uniuni de obști: Vrancea, Câmpulung și Thigheci a relatat Dimitrie Cantemir[4]. Câteva uniuni de obști alegeau o căpitenie militară intitulată voievod, iar teritoriul condus de acesta capătă denumirea de voievodat. În unele ținuturi învecinate cu slavii ele se mai numeau cnezate banate sau jupânate. Procesul de unificare a micilor voievodate în formațiuni teritoriale mai mari și mai viabile a reprezentat debutul constituirii statului medieval.

Procesul de apariție a unor formațiuni statale mai avansate în spațiul extracarpatic, a întârziat deoarece acesta era suplimentar afectat de invaziile migratorilor. După invazia mongolă (1241-1242), evoluția formațiunilor statale de pe teritoriul de la răsărit de Carpați era posibilă doar în partea de nord-vest a acestui spațiu, deoarece zonele sudice și sud-estice (inclusiv dintre Prut și Nistru) se aflau sub dominația directă a Hoardei de Aur.

Geneza statalită iiț

Întemeierea statului moldovenesc este este precedată de preexistența inițială în zona de nord-vest a unei nucleu statal, dar care în final nu a reușit să-și asume rolul unificator. Acest rol a fost ulterior preluat în epoca angevină de al doilea nucleu, evoluția lui putând fi descrisă prin două etape: prima cea a formării unei structuri politico-militare (căpitănie) de apărare a hotarelor răsăritene ale regatului maghiar, iar cea de a doua exprimând formarea statului feudal independent consolidat.

Contextul politic

Harta – controversată – a formațiunilor politice românești în secolele IX-XIII

[10]

In centrul și estul Europei, ultimele invazii se prelungesc pâna în secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zonă, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (dupa anul 1000) și Regatul Poloniei, tind să își impartă sferele de influență, încercând printre altele impunerea stăpănirii asupra viitorului spatiu românesc[11].

Cumanii de origine turanică și mai târziu tătarii, au împiedicat extinderea stăpânirii Regatului Ungar dincolo de Carpații Orientali, oferind astfel populației locale posibilitatea în zona de tampon, de a-și crea structuri și institutii de conducere[11].

Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizată și de slăbirea presiunii exercitate de coroana maghiară, confruntată cu dificultăți cum ar fi stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) și declanșarea luptelor pentru tron[11].

În secolul al XIII-lea, teritoriul viitorului stat moldovenesc se afla în arile de influență politică ale Cnezatului de la Halici [12] (sau Galiția-Volînia), și Hanatului Hoardei de Aur, fiind fragmentat în mici cnezate precum cel de la Onuțu (lîngă Hotin), cel al cetății Hansca (în ținutul Lăpușnei), sau cel al Bârladnicilor (cu centrul politic la Bârlad). Iașii (popor iranic înrudit cu actualii Oseți din Caucaz) controlau centrul arealului, capitala lor Aski fiind numită în cronici Civitas Iassiorum (azi Iași), iar zona Nistrului și Bugeacul erau stăpânite de tătari.

În eliminarea puterii Hanatului tătar erau deopotrivă interesate Ungaria și Polonia[11]. Contextul extern creat de către influența Regatului Ungariei care a început să se facă simțită în această zonă spre sfârșitul secolului al XIII-lea și de preluarea în prima jumătate a secolului al XIV-lea a inițiativei strategice față de Hoarda de Aur de către regalitatea maghiară și ulterior și de către cea poloneză, a făcut ca la umbra acestor 3 mari puteri care-și disputau influența asupra spațiului carpato-dunărean - se se constituie Țara Moldovei.

Istoria Moldovei

Acest articol este parte a unei serii

Antichitatea

Războaiele daco-romane

Daci liberi

Moldova

Descălecatul MoldoveiBătălii

Epoca fanariotă

Tratatul de la București

Basarabia

Basarabia sub ocupație rusă

Gubernia Basarabiei

Rusificarea

Colonizarea

Basarabia română

Republica Democratică Moldovenească

Unirea Basarabiei cu România

România în al Doilea Război Mondial

Basarabia sovietică

RASS Moldovenească

RSS Moldovenească

Moldova contemporană

Declarația de Independență

Republica Moldova

Identitate națională

Transnistria

Găgăuzia

Protestele de la Chișinău

Portal Moldova

v • d • m

Primul nucleu statal

O parte dintre istorici (Gheorghe Brătianu, Șt. Purice - argumente documentare, Dragoș Moldovanu - argumente cartografice) susțin că primul nucleu statal de la est de Carpați (Valahia nordică) a fost voievodatul de la hotarul cu Galiția din zona Siret-Suceava, cu centrul la Suceava, și care includea și Țara Șipenițului [13]

Conform acestei concepții, relatările izvoarelor străine despre o formațiune statală de la est de Carpați începând cu sec. al XIII-lea se referă anume la această formațiune, atestată pe hărțile medievale ca Valahia Minor. Astfel în 1276-1277 regele Ottocar al II - lea al Boemiei nu a putut primi ajutor de la ruteni (bruteni) în lupta cu împăratul Rudolf de Habsburg, deoarece aceștia se aflau în conflict militar cu valahii (blacii) de la hotarul cnezatului[14]. Peste o jumătate de secol, la 1326, aceeași blaci împreună cu ruteni și lituanieni au participat la o campanie militară poloneză împotriva markgrafului de Brandenburg[15]. Despre un voievod valah de "peste pădure" (de la răsărit de Carpați), „domn peste ceilalți” voievozi se vorbește încă în 1307-1308[16]. Un cronicar polon de la începutul sec. al XVII-lea preciza că "polonii, și prin urmare, de asemenea autorii din acest neam, numesc Valachie partea din această provincie" - (de la est de Carpați) - "situată dincolo de marginea Podoliei, către Răsărit și către Miazănoapte, iar Moldova – partea situată de la hotarul Transilvaniei".

Al doilea nucleu statal - Drago - Etapa mărcii de grani ăș ț

Istoriografia secolului XX

Conform istoricilor din secolul XX, Descălecatul Moldovei ar fi fost un rezultat indirect al luptelor duse de regele Ludovic Cel Mare al Ungariei împotriva Hoardei de Aur, pentru a îndepărta pericolul reprezentat de tătari de granița Carpaților. Armata ungară a trecut munții între 1345 și 1347[12], i-a învins pe tătari, iar regele Ludovic a decis să înființeze în teritoriul eliberat o marcă,[17] adică un teritoriu tampon, dar supus Coroanei Ungariei, în fruntea căruia l-a numit pe Dragoș, un voievod din Maramureș.[18]. Obiectivul noii mărci era acela de a apăra trecătorile din Carpații Orientali prin care tătarii ar fi putut să treacă peste munți.

Relativ la scurt timp după stabilirea lui Dragoș în Moldova, familia unui alt voievod maramureșean - Bogdan - rivală cu familia lui Dragoș și aflată în conflict cu regele Ungariei, trece dincolo de Carpații Orientali. După alungarea descendenților lui Dragoș începe o nouă dinastie numită a Bogdăneștilor — cunoscută în istoriografia modernă ca Dinastia Mușatinilor [12] .

Opinii la nivelul secolului XXI

Dragoș I al Moldovei - Pictură sec. XIX

Opinia de mai sus este ameliorată de cercetări din ultimul deceniu care continuă ideea lui A.D. Xenopol despre două descălecări distanțate în timp și cu conținut diferit: mai întâi cea a lui Dragoș, apoi cea a lui Bogdan. Astfel, personajul istoric real numit Dragoș ar fi de fapt un „Dragoș” din vremea domniei regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290), primul dintre regii maghiari care a întreprins o expediție militară la răsărit de Carpați - în urmărirea Cumanilor - și s-a aflat în Moldova în cadrul evenimentelor care s-au asociat cu formarea voievodatului moldovenesc pe la mijlocul deceniului 9 al secolului al XIII-lea[19]. Originea maramureșeană a lui Dragoș Vodă are doar un suport nedocumentat, legendar (nu este exclus că el să fi fost de fapt o căpetenie locală).

Voievodatul întemeiat de Dragoș și consemnat cu numele de Moldavia, are centrul la Baia și ține sigiliul acestui oraș, fapt consemnat în 1334.

Orașul Baia a fost întemeiat de sași din Transilvania și de germani din Polonia. Este pomenit din 1300 cu numele latin de Civitas Moldaviensis, după numele râului Moldova.

Evolu iaț

Evenimentele n-au permis ca Valahia nordică să devină un centru unificator, rolul revenindu-i formațiuni de pe râul Moldova aflată inițial sub dominația Ungariei, teritoriul fiind considerat oficial Coronae Hungariae subiecta și declarat de rege terra nostra[20]. Interpolatorul cronicii lui Gr. Ureche – Misail Călugărul numea această formațiune – căpitănie[1], aceasta grupând un număr de sate - întindere nu prea mare eronat comparată în vremea noastră cu o marcă de hotar germană (mult mai întinsă). În jurul stăpânirii de pe râul Moldova legată prin pasul Prislop de Maramureș, s-au unit și alte formațiuni eliberate de sub stăpânirea tătară, probabil de pe valea Moldovei și de pe cea a Bistriței - cum ar putea fi chiar Câmpul lui Dragoș care poartă numele Descălecătorului. Deschisă și spre sudul aflat tot sub stăpânirea maghiară - de vreme ce în martie 1347 aceasta reînființează aici episcopia Milcoviei, formațiunea lui Dragoș a dublat partea răsăriteană a Carpaților - în vederea protejării Transilvaniei de năvălirile tătarilor de peste Prut[21].

Tradiția nominalizează după Dragoș doar doi voievozi anteriori lui Bogdan I , Sas și Balc[22], dar domnia lui Sas s-a încheiat mai înainte de venirea în scaun a lui Bogdan și între cei doi au mai domnit și alți voievozi, care însă nu s-au învrednicit să rămână în memoria colectivă a supușilor lor, rămânând astfel înafara tradiției orale.

Atât Descălecătorul cât și urmașii săi au militat pentru menținerea relațiilor feudale și de supunere față de coroana maghiară, supunere care este pusă la îndoială de revolte succesive[9]. Penultima dintre aceste revolte este înfrântă în 1359 de un alt comandant maramureșean numit tot Dragoș - din Giulești[9][23].

Al doilea nucleu statal - Bogdan I - Apari ia statului feudal independentț

Bogdan I Mușat - Pictură sec. XIX - Muzeul din Alba Iulia

Voievodul Bogdan[20] din Maramureș a intrat alături de alții în conflict cu regele ungar[12] spre sfârșitul primei jumătăți a secolului XIV. Considerat cea mai importantă persoană dintre răzvrătiți, în jurul anilor 1342-1343 regele Ludovic I i-a retras titlul de voievod declarându-l „infidel notoriu” și, din cauza unei intervenții armate, viitorul voievod al Moldovei decide să treacă Carpații Orientali[20][22] însoțit de întreg clanul său (fiii, rudele și o mică armată).

Probabil instalat în partea de nord, a început să se apropie politic și militar de „marca de hotar”, condusă de unul dintre căpitanii regali succesori ai lui Dragoș. În jurul anului 1363, Bogdan alungă pe ultimul succesor - Balc [22] sau Băliță, într-un moment militar în care regele Ludovic este ocupat cu o campanie împotriva lui Dușan al Serbiei și nu are timp pentru asigurarea unei succesiuni fidele regatului ungar - în Moldova - și unul politic în care populația locală este nemulțumită de evidenta tendință de suzeranitate a Ungariei.

Având posibilitatea de a organiza o forță militară redutabilă cu ajutorul căreia a dominat viața politică locală, Bogdan a putut pune bazele viitorului stat fie prin lupte fie prin tratative.

Încercările ulterioare ale lui Ludovic cel Mare al Ungariei de a-l readuce pe Bogdan la statutul de vasal nu reușesc și, ca atare, acesta, învingător asupra forțelor militare trimise contra lui, se menține ca domn independent. Pe data de 2 februarie 1365 regele Ungariei, este nevoit să recunoască faptul că Țara Moldovei nu mai era stăpînită de el[22].

Din Maramure în Moldova - Tranzi iaș ț

Bogdan (care deținea o reședință fortificată la Cuhea sau Cuhnea - descoperită în timpul săpăturilor arheologice efectuate în deceniul 6 al secolului XX sub conducerea lui Radu

Popa), făcea parte dintr-o familie de cnezi[9] ce stăpâneau douăzeci și două de sate pe cursul superior al Izei (între Strâmtura și Bârsana), dar și pe Valea Vișeului[24].

A fost proclamat voievod al întregului Maramureș în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342). În acest interval a reușit să mențină autonomia voievodală, însă la începutul domniei lui Ludovic I de Anjou (1342-1382), casa regală reușește să-l destituie[24].

Există două ipoteze cu privire la motivele acestei decizii politice: fie un conflict cu nobilul maghiar Ioan - castelan al cetății Visc - reprezentantul regelui în Maramureș, fie o decizie a fostului rege Carol Robert de a impune o taxă de 18 dinari pentru fiecare "poartă iobăgească", ceea ce ar fi dus la o mișcare de amploare a maramureșenilor pentru apărarea vechilor libertăți. Au urmat aproape două decenii în care în ciuda „infidelității” de care era acuzat de regalitatea maghiară, aceasta nu a confiscat averile și nici nu a luat alte măsuri juridice împotriva lui, posibil pe fondul notorietății de care Bogdan se bucura în rândul comunității locale. Înainte de 1345 majoritatea populației românești maramureșene deja se răzvrătise[24].

Deși fugit, se pare că viitorul domnitor nu a renunțat de la bun început la ideea revenirii, deoarece mai tîrziu sunt amintiți că au pătruns în Maramureș "invasores de Mulwa". Odată însă cu incendierea bisericii și curții din Cuhea și confiscarea domeniului său, precum și acordarea cnezatului Cuhea din Maramureș cu satele aparținătoare ca răsplată lui Balc și fraților lui prin Diploma regelui Ludovic din 2 februarie 1365[22], voievodul se instalează definitiv în Moldova.

Succesiunea

Lațcu I - Portret filatelic 1993

Ștefan fiul cel mare al lui Bogdan I a murit în 1358 în Maramureș fără a ajunge în scaunul Moldovei, astfel că după moartea tatălui său spre sfârșitul lui 1367, lupta pentru tronul moldovean - cu participare polonă - s-a dat între[21] fiii săi Ștefan (fiul cel mare) și Petru (mezinul - susținut de majoritatea românilor și a „provincialilor ungurilor“, adică de maramureșeni), nepoții lui Bogdan I la trecerea prin Codrii Plonini[25]. Petru - învingător al polonilor - și-a continuat domnia în Moldova ca Petru I[21] (1367-1368). I-au succedat Lațcu I (1368-1375) mort fără descendență masculină, apoi fii lui Ștefan (fiu al lui Bogdan I) cu Margareta Mușata: Petru I Mușat (1375-1391), Roman I Mușat (1391-1394), Ștefan I Mușat

(1394-1399) - Fiul al lui Roman, Iuga I Mușat (1399-1400) - Fiul al lui Roman, Alexandru I cel Bun Mușat (1401-1432) - Fiul al lui Roman.

Extinderea i consolidarea autorită ii stataleș ț

Principatul Moldovei la nivelul de expansiune maximă - în 1483 - sub Domina lui Ştefan cel Mare

În plan geografic

Petru I Mușat - Pictură sec. XIX - Palatul Culturii din Iași

Roman I Mușat - Pictură sec. XIX - Palatul Culturii din Iași

Băștinașii din teritoriul viitorului stat moldovenesc au îmbrățișat cu o anumită satisfacție descălecatul lui Bogdan, acordîndu-i ajutorul necesar atât în lupta sa cu armata ungară cât și la întregirea statului[8]. Primul nucleu al noului voievodat a fost localizat tot în arealul Râului Moldova, de unde și numele păstrat al țării iar capitala a fost localizată la fel - la Baia.

Unificarea a început mai întâi prin contopirea voievodatului Moldovei cu cel al Valahiei de nord (Valahia Minor). La baza unei alianțe a lui Bogdan I cu voievodul acestei Valahii s-ar fi aflat căsătoria Anei de la Siret, care aparținea familiei voievodale locale, cu fiul lui Bogdan – Lațcu. Ana ar fi primit ca zestre târgul Siret împreună cu un întins ocol de sate la sudul acestui târg[26].

Petru I Mușat este cel care mai târziu, după ce pune stăpânire pe orașul Suceava – centrul de reședință al voievodatului nordic, mută capitala la Suceava[27]. Aici el construiește o cetate din piatră și își stabilește reședința sa principală. Pe teritoriul reunificat, inclusiv cel al Țării Șepenițului, el construiește principalele cetăți ale Țării Moldovei.

Ulterior extinderea jurisdicției spre zonele centrale și sudice asupra formațiunilor prestatale existente s-a făcut treptat dar destul de rapid, începând din timpul domniei lui Petru I Mușat(după unii autori chiar din perioada domniei lui Lațcu), care a inclus în componența Moldovei doar teritoriile aflate în afara administrației muntene. În perioada 1387-1391 extinderea Moldovei în direcția sud-estică atinge limita Cetății Albe(Belgorod), ceea ce se soldează cu extinderea autorității la Marea Neagră și zona Nistrului de Jos.

După retragerea tătarilor o parte a spațiului de la răsărit de curbura Carpaților era sub stăpânirea Ungariei, care controla așa numitul culuar unguresc – drumul comercial ce lega Brașovul cu portul Chilia. În urma unor confruntări ale Țării Românești cu Ungaria s-a ajuns la un compromis: regele îi recunoștea lui Vlaicu-Vodă (1364-1377) stăpânirea asupra teritoriului respectiv, iar domnul muntean se obliga să reînnoiască brașovenilor privilegiul comercial.

Roman I Mușat completează unificarea Moldovei eliberand teritoriul de la Sud de sub stapanirea tatarilor, astfel că pe la 1394 se intitula la doar aproximativ 3 decenii de la al doilea descălecat "mare și singur stăpânitor, domn al Țării Moldovei de la munte pană la Mare"[12].

Alexandru cel Bun în urma unei înțelegeri cu Mircea cel Bătrân de delimitare a hotarelor, a căpătat noi teritorii din sudul Moldovei, inclusiv portul Chilia și Basarabia.

Hotarele Moldovei cu Țara Românească au fost definitivate în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, care a integrat zona dintre râurile Putna și Milcov, stăpânită până atunci de Muntenia.

Pe plan intern

Consolidarea statului și formarea instituțiilor are loc în timpul urmașilor lui Bogdan: Lațcu, Petru I Mușat, Roman I Mușat[27], iar desăvârșirea consolidării instituționale, economice și culturale s-a realizat în timpul lui Alexandru cel Bun.

Petru I Mușat bate primele monede de argint (groși) și de bronz în 1377[28][27] (totuși de la Bogdan I se păstrează prima monedă moldovenească, cu inscripția: Moneda Moldaviae-Bogdan Waiwo(da)).

La origini, structura politică internă permitea marilor feudali să aibă o putere atât de mare, încât la prestarea jurămîntului de vasalitate al domnitorului către suzeranul Poloniei, acesta pentru a fi sigur ca va fi ascultat cerea și iscălitura acestora pe același hrisov sau pe unul negociat separat[12]. În anul 1387 Petru I Mușat a depus omagiu de vasalitate regelui polon atât în numele său propriu, al „cetăților valahe” („valahie castra”) cât și a boierilor „pământeni ai Valahiei” („terrigenarum terre Valachie”). Țara Moldovei era percepută de regatul polonez ca o entitate duală constituită prin unirea Moldovei cu Valahia nordică, de unde și insistența ca ambele părți ale țării să le accepte suzeranitatea. Doar în documentele interne domnul se intitula „singur stăpânitor al Țării Moldovei”.

Pe plan extern

Alexandru cel Bun - Portret filatelic 1932

În anul 1372 Ludovic al Ungariei devine și rege al Poloniei, iar Moldova devine "cuprinsã din douã pãrți de aceeași forță"[29]. Vrînd sã împace cît mai bine noua situație, Lațcu I Mușat aderã la catolicism și intră in legatură cu papalitatea. Inițiiază o politică de catolicizare și în 1370 acceptă constituirea unei episcopii catolice la Siret[27]. Drept raspuns i se recunoaște titlul de "duce" al Moldovei.

În încercarea de a contracara tendințele expansioniste ale Ungariei, tot Petru I Mușat inițiază relații suzerano-vasalice cu regele Poloniei - Vladislav Jagello în 1387. Acestuia îi acorda în

1388 un împrumut pe trei ani de 3000 de franci, regele polon punând drept gaj Pocuția și Haliciul[30].

Petru readuce țara la ortodoxie și întemeiază o mitropolie ortodoxă la Suceava (1386/1387), instituție care va contribui la întăririea puterii centrale și va însemna recunoașterea in facto de către Polonia a autonomiei politice și bisericești[30].

Moldova este recunoscută în spectrul politic al epocii ca o țară romaneasca. In unele izvoare ea este numită Valahia Minor, pentru a fi deosebita de Valahia Maior, statul romanesc dintre Carpați, Dunăre si Marea Neagră. [necesită citare]

În vremea lui Alexandru cel Bun, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol după câțiva ani de negocieri, în 1401 recunoaște Mitropolia Moldovei[31][27].

Dominația otomană asupra Țărilor RomâneExpansiunea otomană din a doua jumătate a secolului al XV-lea este tot mai clar îndreptată împotriva Țărilor Române, turcii urmărind stăpânirea bazinului Mării Negre și ocuparea cetăților Chilia și Cetatea Albă. În cele din urmă, în secolul următor, Țările Române intră sub dominație otomană și, deși pierd independența, își mențin autonomia.

Relațiile dintre Principatele Române și Poarta Otomană erau reglementate prin acorduri și capitulații prin care domnitorii români recunoșteau sueranitatea sultanului, acceptau plata tributului și promiteau să urmeze politica externă otomană. Otomanii se obligau să nu atace țările românești și să le ofere protecție împotriva tătarilor.

În urma cuceririi Constantinopolului din 1453, majoritatea statelor sud-est-europene se simt nevoite să se supună puterii otomane. Mehmed al II-lea, considerându-se moștenitor al fostului Imperiu Bizantin și conștient de importanța geostrategică a Istanbulului, dorește să impună control deplin și asupra vasalilor să creștini care erau tentați să se alieze cu Veneția sau Austro-Ungaria. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, marele sultan reușește să cucerească: Serbia (1459), sudul Greciei (1460), Bosnia (1463) și alte zone balcanice. La nord de Dunăre însă, întâmpină rezistența armatelor lui Vlad Țepeș, care era aliat cu Ungaria. De aceea, în 1462, impune la tronul Țării Românești pe Radu cel Frumos, care îi era fidel.

În 1606, Pacea de la Zsitvatorok pune capăt Războiului cel Lung. Urmează o restaurare a puterii otomane în cele trei principate române răsculate împotriva acesteia, tendință care se impune tot mai clar în al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. Domniile lui Radu Mihnea (1611 - 1616) în Țara Românească, Ștefan Tomșa (1611 - 1615) în Moldova și Gabriel Bethlen (1613 - 1629) în Transilvania erau destinate să aducă cele trei principate sub suzeranitatea Porții Otomane, dar în condiții diferite față de cele care caracterizaseră dominația otomană în secolul precedent. Într-adevăr, turcii sunt conștienți că nu pot reveni la vechiul sistem, bazat pe imixtiunea în treburile interne, prin impunerea de domnitori după propria voință.

Țara RomâneascăȚara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele slavone) sau mai savant și recent Valahia (după denumirea folosită în multiple limbi străine: Walachei, Wallachia, Valachie...[1]) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu Bătălia de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 5 februarie S.V. 24 ianuarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne.

Țara RomâneascăȚara Rumânească

 

←

 

←

1330 – 1859→

 

→

Steag Stemă

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390

CapitalăCâmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște, București

Limbă/limbi

Limba slavonă (de jure)Limba română (de facto)

Formă de guvernare PrincipatDomnitor - 1310 – 1352 Basarab I - 1448, 1456 - 1462, 1476 Vlad Țepeș

Istorie - începutul domnie lui Basarab I 1330

 - dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza 24 ianuarie 1859

Monedă -

Etimologie i denumiriș

Străinii denumeau Țara Românească: „Walachei”, „Wallachia”, „Valacchia”, „Valachie” sau „Iflak-eli”, denumiri românizate ca Valahia. Această denumire, de origine germanică, nu desemna numai Țara Românească ci multe alte țări locuite de populații latinești în contact cu germanicii, de la Marea Nordului („Valcheren”) până la Marea Neagră (țările române) trecând prin sudul Germaniei („Walchengau”, „Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”, „Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii și cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Țara Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită și Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureșului), sau cu Transilvania.[2]

În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numesc occidentalii Carpații meridionali). După numele primului domnitor Basarab I, unii numeau Țara Românească: Basarabia sau Țara Basarabească, nume conservat de Moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării și Mării Negre (numită de Turci Bugeac), când o căpătară sub domnia lui Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau Țara Românească Muntenia, iar Turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii numeau Țara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia[3].

Frontiere

Țara Româneascǎ între secolele al XIII-lea–al XVI-lea

În vremea formării sale, voievodatul se mărginea spre nord-vest peste Carpații Meridionali și o parte din Carpații Orientali cu Regatul Ungariei, spre sud, peste Dunăre, cu țaratele bulgare de la Vidin și Tărnovo, iar la est, tot peste Dunăre, cu Despotatul Dobrogei, și cu Marea Neagră la nordul gurilor Dunării. Ulterior, peste Dunăre, la sud și la est, s-a învecinat cu Imperiul Otoman după ce acesta a cucerit respectivele ținuturi. Frontierele au cunoscut fluctuații, voievozii Țării Românești deținând sporadic și teritorii la nord de Carpați (cum ar fi Țara Făgărașului și Amlașul). Între 1390 și 1422 Mircea cel Bătrân și fii săi Mihail I și Radu Praznaglava au stăpânit și Despotatul Dobrogei, a cărui frontieră sudică a fost deplasată spre nord în acest răstimp de cuceririle otomane, din zona Varnei până în zona Constanței. După 1422 întreaga Dobroge a trecut în stăpânirea Turcilor până în 1878, împreună cu cetățile Turnu și Giurgiu, și mai târziu Brăila cu zona înconjurătoare, deținute până la 1829. Frontiera nord-estică a rămas nedefinită atâta timp cât a fost în desfășurare procesul de constituire a voievodatelor românești din spațiul extracarpatic, pe baza cnezatelor anterioare vasale ale Ungariei.

Moldova, celălalt nucleu al acestei constituiri statale, a apărut la câteva decenii după Țara Românească în zona Baia-Suceava-Strășineț și s-a extins treptat spre est (Iașii, Polihronia) și sud. Pe la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, domnii moldoveni percepeau vama către Țara Românească la Bârlad, iar domnii munteni percepeau vama către Moldova la Buzău, cele două orașe aflându-se la o distanță considerabilă, ceea ce arată că granița nu era bine definită. Țara Românească a stăpânit în fazele inițiale și teritoriul denumit astăzi Bugeac, deținând temporar cetatea Chilia (pierdută însă în fața tătarilor Nogai înainte de sfârșitul domniei întemeietorului țării, Basarab I). De asemenea, Radu cel Frumos a stăpânit Țara Vrancei, el înființând aici cetatea Crăciuna. În timpul conflictelor cu Ștefan cel Mare, însă, succesorul său, Basarab al IV-lea cel Tânăr, a pierdut acest teritoriu, după ce voievodul moldovean a invadat nord-estul Munteniei, arzând orașele Brăila și Râmnicu Sărat. Atunci, la 1482, s-a stabilit frontiera ce avea să rămână vreme de 370 de ani: de la vârful Lăcăuți, de-a lungul râului Milcov până la vărsarea sa în Putna, apoi pe Putna până la vărsarea în Siret și pe Siret până la vărsarea în Dunăre. Punctul de vamă muntenesc fusese la acea vreme deja mutat de la Buzău la Râmnicu Sărat, iar apoi, după ce mica așezare Focșani a căpătat statut de târg, având două părți — una moldovenească la nord de Milcov și una muntenească la sud, el a devenit punct de vamă de ambele părți.

IstorieVezi și: Istoria României

Evenimente precursoare formării ării Române tiȚ ș

O parte a teritoriului Țării Românești făcuse parte din Imperiul Roman între 105 și 271, și apoi temporar în timpul lui Constantin cel Mare. După retragerea romană, goții au creat un puternic stat atestat printre altele de Cultura Cerneahov. În zona curburii Carpaților s-a descoperit un important tezaur ce atestă venirea lor din zona Uralilor. Atât goții, cât și alte popoare migratoare ce le-au urmat, au găsit aici o populație destul de rarefiată, dar statornică, în proces intens de romanizare, cu care au coexistat și pe care nu au reușit să o asimileze.

Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menționată în izvoarele bizantine, bulgărești, maghiare și slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi și conduse de cnezi (mici feudali) și voievozi (lideri militari cu autoritate ce cuprindea multiple cnezate), atât la sud și est de Carpați, cât și în interiorul arcului carpatic. Teritoriul Țării Românești era la acea vreme parte a celui de al Doilea Țarat Bulgar, stat cu o importantă componentă românească, dat fiind că în unele documente țarii bulgari (cum ar fi Caloian) sunt denumiți „împărați ai vlahilor și bulgarilor”, și în același timp strâns asociat din punct de vedere cultural cu Imperiul Bizantin. La nord-vest, Transilvania fusese cucerită încă din secolele anterioare de Regatul Ungariei, care a construit întărituri de apărare pe linia Carpaților. Marea invazie mongolă din 1241 a declanșat o serie e evenimente ce aveau să ducă la formarea Țării Românești. În primul rând, ea a slăbit semnificativ atât țaratul bulgar cât și principalul său rival, Ungaria. Ungaria a cucerit de la acesta Belgradul și Oltenia (ultima organizată ulterior sub numele de Banatul de Severin). Muntenia a ieșit și ea de sub autoritatea țarului de la Târnovo, fiind dominată de mici feudali ce plăteau tribut mongolilor sau erau vasale regelui maghiar. Totuși, Ungaria nu a avut suficientă forță încât să-și extindă ferm autoritatea până la Marea Neagră, limitându-se să aducă alături de secui, pentru întărirea frontierei carpatice, și imigranți din Sfântul Imperiu Roman, denumiți sași.

Ungaria nu reușea să controleze bine nici acest banat de Severin, astfel că regele maghiar Bela al IV-lea a încercat să aducă în zonă pe Cavalerii Ioaniți. Diploma acordată la 2 iunie 1247 acestora, cunoscută ca Diploma Ioaniților, menționează că pe teritoriul viitoarei Țări Românești existau cel puțin patru formațiuni: voievodatele lui Ioan și Farcaș, Seneslau și Litovoi. Litovoi și fratele sau Bărbat s-au luptat cu trupele maghiare la 1285. În urma acestor lupte Litovoi a murit, iar Bărbat a fost luat prizonier. El s-a răscumpărat și s-a întors la conducere, încetând însă rebeliunea împotriva suzeranului maghiar.

Formarea ării Române tiȚ ș

Bătălia de la Posada (Cronica pictată de la Viena)

Contextul istoric

Pe la 1310, Basarab I, fiul unui anume Thocomerius (un voievod cu posibile origini cumane, după istoricul Neagu Djuvara [4] ), avea să devină domnitor atestat al întregului teritoriu al Țării Românești. Basarab I a refuzat să mai plătească tribut Ungariei și s-a confruntat cu regele acesteia, Carol Robert de Anjou. Acesta din urmă a hotărât lichidarea statului valah (pe care îl considera o piedică în calea expansiunii sale spre Marea Neagră) și a strâns o armată pentru a-l readuce pe voievod sub autoritatea sa. Deși inițial Basarab s-a retras din cetatea de scaun, el a strâns o oaste și l-a surprins pe regele maghiar la întoarcerea acestuia în țară, între 9 - 12 noiembrie 1330, la Posada, distrugându-i aproape total armata,[5] însuși regele scăpând după ce și-a schimbat hainele cu unul din supușii săi. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod și Domn.

Bătălia de la Posada a constituit războiul de independență a Țării Românești. În următorii ani, Basarab și succesorii săi și-au extins autoritatea și asupra teritoriului dinspre părțile tătărești adică sudul-estul Moldovei de mai târziu și nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (teritoriu ce a căpătat din această cauză numele de Basarabia),[6] precum și asupra părții extracarpatice a banatului de Severin. În aceeași perioadă, navigatorii și negustorii genovezi întemeiază mai multe scale (contoare) la Dunăre și în Marea Neagră: printre ele, două sunt pe teritoriul Țării Românești: San-Giorgio (azi Giurgiu) și Licostomo (azi Periprava).

Legenda lui Negru Vodă i bazele ei realeș

Partea inițială a Letopisețului cantacuzinesc, o cronică datată cel mai devreme pe la 1568 (deci la peste 200 de ani de la evenimente) relatează că Țara Românească a fost fondată de un anume Radu Negru, voievod din Transilvania care ar fi „descălecat” împreună cu mai mulți cnezi și ar fi devenit domn al Țării Românești. Alte izvoare istorice nu atestă niciun domnitor cu acest nume și nici vreun cneaz sau voievod ardelean care ar fi devenit domn al Țării Românești, astfel că această relatare este considerată în general a fi o legendă.

Legenda are însă și baze reale, în aceea că, în anul 1301, în Regatul Ungariei s-a stins dinastia arpadiană. Regii maghiari arpadieni fuseseră toleranți cu românii din Transilvania cucerită, lăsându-i în general să se organizeze singuri, în ciuda diplomei papale din 1204 (de după cruciada a patra; act care a definitivat Marea Schismă), în care „schismaticii” (ortodocșii) erau declarați eretici și supuși persecuțiilor. Regii angevini, începând chiar cu Carol Robert, dar culminând ulterior cu Ludovic I, au luat însă mult mai în serios rolul conferit Ungariei de Sfântul Scaun, acela de „regat apostolic”, cu misiunea de a răspândi catolicismul. Românii, deși majoritari în Transilvania, erau răspândiți în tot teritoriul acelui voievodat și nu au reușit să-și formeze o stare (în sensul de pătură privilegiată participantă la conducerea țării) cu o bază teritorială compactă și clar definită, ci au rezistat presiunilor în țările lor — Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Zarandului etc. Unii dintre ei au ales calea pribegiei, astfel mai mulți cnezi făgărășeni, în frunte cu voievozii lor, au hotărât la începutul secolului al XIV-lea să emigreze la sud de Carpați (unde deja exista o comunitate de origine transilvăneană, un anume comes Laurentius fiind atestat pe la 1300[7]), consolidând voievodatele românești deja separate de țaratul bulgar aflat în declin, formațiuni statale în care au fost în poziția de a impune o politică mai independentă față de regii Ungariei.

Lupta antiotomană

Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman, în timpul domniei sultanului Baiazid I, și-a început expansiunea în Balcani. Statele creștine din zonă s-au văzut nevoite să strângă rândurile pentru a evita cucerirea de către o mare putere musulmană. Chiar și așa, statele de la sud de Dunăre s-au prăbușit rapid unul după altul, iar Țara Românească s-a văzut în prima linie de luptă antiotomană.

Țara Românească nu putea strânge o armată suficient de mare pentru a se opune cu succes în lupte în câmp deschis marilor armate otomane. Astfel, voievozii valahi au încetățenit tactica pământului pârjolit, punctată cu lupte de gherilă care slăbeau încet armata inamică, atacul final urmând să se dea într-un moment neașteptat pentru acesta, și într-un loc nefavorabil unei desfășurări de forță corespunzătoare. Tactica a funcționat prin aceea că în repetate rânduri a convins Poarta că beneficiile anexării Țării Românești sunt inferioare costurilor umane și financiare asociate unei expediții expusă unei astfel de hărțuiri. Pe de altă parte, sacrificiile necesare din partea populației locale în vederea aplicării ei (depopularea satelor, otrăvirea surselor de apă, sacrificarea recoltelor) făceau ca boierimea să nu accepte să stea necondiționat de partea domnitorului împotriva marelui imperiu, ci să încerce să obțină pacea în schimbul unor condiții (în special, plata unui tribut), ceea ce a avut un impact semnificativ asupra jocului de putere între domnitor și boierime. De aceea, revoltele antiotomane au avut loc de-a lungul timpului în momente în care dominația otomană impacta grav economia țării, suficient cât să producă nemulțumirea boierimii.[8]

Rezisten a lui Mircea cel Bătrân i a urma ilor săiț ș ș

Mircea cel Bătrân.

Înaintarea otomană în peninsula Balcanică a avut loc în ultimele două decenii ale secolului al XIV-lea. Imperiul Bizantin a fost redus la un mic teritoriu în jurul Constantinopolului, iar Serbia a căzut după Bătălia de la Kosovo Polje. Al Doilea Țarat Bulgar fusese divizat în timpul domniei țarului Ioan Alexandru în trei părți — Despotatul Dobrogei, Țaratul Vidinului și Țaratul de la Tărnovo, aflate în conflict unele cu celelalte. Turcii au cucerit Tărnovo în 1393 și au ajuns în poziția de a ataca și Țara Românească, stat care sprijinise anterior atât eforturile de apărare ale sârbilor, cât și pe cele ale bulgarilor.[9] Inițial, turcii au efectuat doar câteva expediții de jaf la nord de Dunăre, dar Mircea a stabilit mai întâi o alianță cu regele Poloniei, Władisław Jagiełło (1389) și apoi (în 1395) cu cel al Ungariei, cu care anterior relațiile fuseseră tensionate. Ca răspuns la această din urmă alianță, otomanii au lansat o campanie semnificativă, care a fost înfrântă de Mircea în bătălia de la Rovine în luna mai 1395, după ce armata otomană a fost hărțuită și mânată spre un loc mlăștinos unde nu s-a putut desfășura împotriva micii, dar mobilei armate române, care cunoștea bine terenul.[10] Turcii au reușit totuși în acei ani să cucerească și Nicopolul (ultima redută a țaratului bulgar de la Tărnovo), și să transforme țaratul de la Vidin în stat vasal.

În aceste condiții, regele maghiar, Sigismund de Luxemburg (care întreprinsese câteva campanii în Serbia cu scopul de a-i îndepărta pe turci), a cerut ajutorul Papei pentru declanșarea unei cruciade antiotomane. Deși Europa Occidentală era în toiul schismei apusene, Sigismund a reușit prin eforturi diplomatice, profitând și de o perioadă de întrerupere a conflictelor din Războiul de 100 de Ani, să aducă împreună armate din Sfântul Imperiu Roman, Burgundia, Franța, Anglia și Veneția, alături de cele maghiare și românești. Armatele combinate au încercat pentru început să recucerească Nicopolul; expertiza lui Mircea cel Bătrân în luptele contra otomanilor nu a fost valorificată, în fruntea armatelor rămânând Sigismund, artizanul marii alianțe antiotomane, în speranța că autoritatea sa și titlul său regal se vor putea impune în fața tuturor ambițiilor cavalerilor de diverse naționalități. Nu a fost așa, Sigismund pierzând controlul asupra avangardei franceze, care s-a avântat mult înspre grosul trupelor otomane și a fost distrusă. Restul armatei s-a risipit, țaratul bulgar nu a mai reapărut, și chiar și Vidinul a fost transformat în pașalâc turcesc.

Otomanii au mai încercat multiple campanii împotriva Țării Românești, dar Mircea, aliat atât cu Sigismund cât și cu Vladislav al II-lea al Poloniei, a reușit să le facă față, cucerind și despotatul Dobrogei între 1406 și 1417, mai ales după ce Baiazid a căzut prizonier în urma bătăliei de la Ankara dusă împotriva Imperiului Timurid din est. Mircea a profitat de ieșirea la mare pentru a comunica și pentru a-și coordona eforturile și cu diversele emirate anatoliene inamice otomanilor din vecinătatea nord-estică a imperiului.

Urmașii lui Mircea au continuat rezistența antiotomană, în special Mihail I și Dan al II-lea, dar indispoziția boierimii pentru lupte ce implicau tactica pământului pârjolit au făcut ca Țara Românească să accepte să plătească tribut otomanilor în scopul păstrării autoguvernării. Dan al II-lea a avut de înfruntat în special tentativele otomanilor de a-l impune pe tron pe Radu Prasnaglava (Chelul, sau Cap Sec), un voievod prootoman, care a reușit în patru rânduri să ia tronul, Dan reușind să revină însă de fiecare dată până în 1431. Numeroșii fii ai lui Mircea cel Bătrân s-au luptat însă între ei pentru tron, două linii de succesiune fiind principalele rivale — Dăneștii (familia lui Dan al II-lea) și Drăculeștii (familia lui Vlad Dracul).

Ioan de Hunedoara i Drăcule tiiș ș

Vlad Țepeș, voievod antiotoman de la jumătatea secolului al XV-lea.

Perioadă de frământări din Țara Românească a coincis cu o perioadă similară în principalul său aliat antiotoman, Ungaria. În cadrul luptelor dinastice pentru tronul de la Buda, stabilitatea regatului maghiar a fost asigurată însă de un nobil ardelean de origine română, Ioan de Hunedoara, devenit ban al Severinului voievod al Transilvaniei și comite al secuilor (primul care a cumulat cele două funcții). El a intervenit în luptele dinastice din Țara Românească, susținându-i pe Drăculești și consolidând domnia lui Vlad al II-lea Dracul (al cărui fiu, Mircea al II-lea, a și participat alături de Ioan la bătălia de la Varna, bătălie care însă a dus la reorientarea lui Mircea către acceptarea suzeranității otomane, ceea ce l-a determinat pe Ioan să-l înlocuiască cu Vladislav al II-lea); tot Ioan de Hunedoara l-a înscăunat în Moldova pe Bogdan al II-lea, înconjurând astfel Regatul Ungariei, al cărui regent devenise, cu voievozi aliați. Apărarea Belgradului i-a adus lui Ioan de Hunedoara faima europeană, dar a și consolidat cetatea-cheie a apărării frontierei sudice a Ungariei.[11]

Efectele s-au văzut după moartea lui Ioan: urmașii lui Bogdan și Vlad Dracul (Ștefan cel Mare, respectiv Vlad Țepeș) au continuat hotărât lupta antiotomană, susținuți fiind de fiul lui

Ioan, Matia Corvinul, devenit rege al Ungariei și care a consolidat regatul ridicând o armată foarte puternică. În Țara Românească, Vlad Țepeș s-a ridicat împotriva otomanilor în 1459, a declanșat chiar raiduri la dreapta Dunării și a realizat ceea ce nu reușiseră cruciații cu 65 de ani în urmă — să ocupe Nicopolul. Expediția otomană de supunere a lui Vlad s-a soldat în 1462 cu un eșec răsunător, însuși sultanul fiind la un pas de a fi ucis în atacul de noapte desfășurat în tabăra otomană aproape de capitala Târgoviște.[12]

Vlad Țepeș a fost o figură deosebit de controversată la vremea sa. Domn autoritar și sângeros, apela adesea la pedepse crunte, fiind cunoscut în special pentru aplicarea pedepsei cu moartea prin trasul în țeapă, o metodă de execuție de o cruzime deosebită chiar și după standardele vremii.[13] Văzându-și privilegiile și puterea afectate, boierimea nu i-a fost fidelă, uneltind atât împreună cu otomanii, cât și cu puterile occidentale pentru a-l înlătura de pe tron. El a fost în cele din urmă detronat și înlocuit cu fratele său Radu cel Frumos, crescut la Constantinopolul căzut acum în mâinile otomanilor și devenit capitală a Imperiului.[14] Radu cel Frumos și urmașii săi au fost folosiți de Poartă împotriva lui Ștefan cel Mare.

Radu de la Afuma i i căderea Ungarieiț ș

Radu de la Afumați a reușit, în contextul prăbușirii Regatului Ungariei, să evite transformarea țării în pașalâc

După domniile prootomane ale membrilor ramurii lui Radu cel Frumos, înfrânte în cele din urmă de Ștefan cel Mare (prin victoria din 1481 de la Râmnicu Sărat împotriva lui Basarab Țepeluș), a venit pe tronul țării Vlad al IV-lea Călugărul, un alt frate al lui Vlad Țepeș. El a domnit din 1482 până în 1495, o domnie lungă în acele vremuri agitate, nesupunerea sa față de otomani fiind pedepsită de aceștia prin decapitarea unuia din fiii săi, Vlăduț, în vârstă de doar 16 ani, la mănăstirea Mihai Vodă. El a fost însă susținut de boierime, dovadă lunga sa domnie, ducând o politică de echilibru și de susținere a construcției de biserici. Fiul său, Radu cel Mare, a avut o domnie similară: relativ lungă (1495-1508) și liniștită, acceptată de boieri și de biserică (a cărei autoritate a susținut-o, înființând două episcopii ortodoxe, cea de la Râmnicu Vâlcea și cea de la Buzău). Șirul acestor domnii liniștite favorabile înfloririi vieții culturale s-a încheiat cu cea a lui Neagoe Basarab.

În 1521, otomanii au reușit să cucerească Belgradul, profitând de slăbirea organizării militare a regatului Ungariei în timpul lui Ludovic al II-lea, un rege slab și controlat de nobilime. În condițiile morții timpurii a domnitorului muntean Teodosie (fiul lui Neagoe Basarab) și a luptelor pentru domnie între diversele facțiuni boierești, otomanii au încercat să transforme Țara Românească în pașalâc și să-l înscăuneze ca pașă pe Mehmet-Beg, un pașă musulman de origine română. Împotriva acestor acțiuni s-a ridicat Radu de la Afumați, un urmaș al lui Vlad Călugărul și al lui Radu cel Mare. Mare luptător antiotoman, voievodul Radu de la Afumați a luptat împotriva turcilor de circa 20 de ori (conform inscripției de pe mormântul său), în bătălii ca cele de la Ștefești (pe Neajlov), Clejani și Snagov.

În 1526, regele Ludovic al II-lea al Ungariei a murit în bătălia de la Mohács, bătălie soldată cu invadarea centrului Ungariei de către otomani, iar Țara Românească a pierdut principalul aliat puternic împotriva turcilor. Deși Radu de la Afumați a fost asasinat de o facțiune boierească rivală în 1529, Poarta a evitat să se mai angajeze în conflicte cu Țara Românească (dorind să evite o rebeliune de calibrul celei conduse de Radu), a acceptat autonomia țării în schimbul plății haraciului și a preferat să înainteze în Câmpia Panonică transformând centrul Ungariei în pașalâcul de la Buda. Țara Românească s-a văzut înconjurată din toate părțile de Imperiul Otoman și de țările aflate sub suzeranitatea acestuia (Transilvania și Moldova).

Revolta lui Mihai Viteazul i Războiul cel Lungș

Deși Radu de la Afumați a reușit să evite transformarea țării în pașalâc, pe fondul expansiunii spre apogeu a Imperiului Otoman, regimul de vasalitate al Țării Românești față de Poartă s-a înăsprit de-a lungul secolului al XVI-lea. Domnii au început să fie numiți direct de la Constantinopol (nu doar confirmați), iar domniile au ajuns să se cumpere cu bani grei. Mai mult, domnitorul trebuia să plătească anual mucarerul mic și la trei ani mucarerul mare (pentru confirmarea domniei), iar haraciul a ajuns la suma de 155.000 de aspri (de 3 ori mai mare ca cel plătit de Moldova și de 10 ori mai mare ca cel plătit de Transilvania). Impactul economic a fost unul dur: pătura moșnenilor (țăranii liberi ce constituiau clasa de mijloc în economia predominant agrară) s-a subțiat, multe sate fiind cumpărate de mari boieri. Un astfel de boier, care și-a extins considerabil averea, a fost Mihai Viteazul, ban al Craiovei în timpul lui Alexandru cel Rău și care a cumpărat în 1593 domnia.[15]

Mihai Viteazul a reușit în contextul Războiului celui Lung, să obțină independența și neutralitatea țării față de otomani.

În același an, a izbucnit Războiul cel Lung cu o serie de ciocniri între otomani și habsburgi, întâi în Balcani. Mihai a declanșat rebeliunea antiotomană în 1594, ucigând la început creditorii turci care veniseră cu el în Țara Românească pentru a-și recupera sumele investite în numirea sa ca domn, după care a atacat și cetăți din dreapta Dunării (Hârșova și Rusciuc). După ce turcii în frunte cu generalul Sinan Pașa au reușit să cucerească Győrul, papa Clement al VIII-lea a încurajat o alianță între Sfântul Imperiu Roman (condus de împăratul habsburg Rudolf al II-lea) și Transilvania principelui Sigismund Báthory. Mihai a aderat la această alianță, ca și Aron Vodă al Moldovei, în mai 1595. Boierii trimiși să negocieze tratatul și-au depășit atribuțiile și au semnat un acord prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[16]

Victoria lui Mihai Viteazul în bătălia de la Giurgiu a alungat pe turci din țară.

Marele vizir otoman, Ferhad Pașa, a răspuns la aceste acțiuni proclamând din nou Țara Românească drept pașalâc turcesc. Deși Ferhad a fost demis și executat la scurt timp, succesorul său, Sinan Pașa, a menținut decizia și a pornit cu o armată de circa 100.000 de oameni să o pună în aplicare. Mihai a strâns o armată de 16.000 de oameni, întărită cu un contingent de circa 7000 de ardeleni (din care jumătate secui) și a încercat să surprindă armata otomană interceptându-i înaintarea spre București pe malul Neajlovului. Desfășurată într-o zonă mlăștinoasă, bătălia de la Călugăreni s-a încheiat nedecis — deși a suferit pierderi grele, armata otomană a rămas suficient de puternică încât să înainteze și să ocupe capitala Țării Românești. Instalat la mănăstirea Radu Vodă, Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată.[17] Retras în zona montană, la Rucăr, Mihai a primit un ajutor semnificativ din Transilvania, de la Sigismund. Aron Vodă a trimis și el câteva mii de soldați moldoveni, iar armata rezultată a devenit suficient de mare și de puternică pentru a-i pune pe fugă pe otomani. Aceștia s-au retras din Târgoviște și apoi din București, distrugându-și palăncile pe care apucaseră să le construiască. Pe malul Dunării, bătălia de la Giurgiu a fost un dezastru pentru otomani, retragerea dezordonată peste fluviu soldându-se cu moartea și capturarea a numeroși soldați, trupele neregulate de achingii dispărând cu totul din istorie după acest dezastru.[18]

Întinderea maximă a teritoriului aflat sub autoritatea lui Mihai pentru scurt timp în anul 1600.

După alte bătălii și incursiuni peste Dunăre, Mihai a reușit să obțină de la otomani recunoașterea domniei în 1597. A recunoscut vasalitatea acestora, dar și pe cea a lui Rudolf al II-lea, dubla vasalitate transformând Țara Românească într-un teritoriu neutru. În 1598, însă, aliatul său Sigismund s-a retras de pe tronul Transilvaniei, lăsându-l vărului său, Andrei Báthory, susținut de Polonia și de turci. Coaliția antiotomană era însă slăbită astfel prin pierderea unui element-cheie, iar Mihai a primit permisiunea din partea împăratului să pătrundă în Transilvania pentru a-l înlătura pe Andrei.[19] În 1599, el a pătruns cu o oaste munteană prin Pasul Buzău, ajungând în zona scaunelor secuiești unde a strâns încă o armată aliată (întrucât secuii erau nemulțumiți de pierderea privilegiilor și se răsculaseră deja anterior, la Carnavalul însângerat [20] ). În bătălia de la Șelimbăr, Mihai a distrus armata lui Andrei, principele ardelean fiind ucis de secui ca represalii pentru reprimarea revoltei lor de către armatele voievodale. Mihai a devenit guvernator al Transilvaniei în numele împăratului Rudolf. Ulterior, din considerente similare, legate de asigurarea alianței vecinilor, el a pătruns și în Moldova, înlăturându-l pe Ieremia Movilă, dar în scurt timp nobilii maghiari din Transilvania și magnații polonezi influenți în Moldova s-au ridicat împotriva lui Mihai. El a fost învins de aceștia în bătălia de la Mirăslău în Transilvania, și pe râul Teleajen în Țara Românească. Cu domnia pierdută în toate cele trei țări, Mihai a mers la Praga la sfârșitul lui 1600 și s-a întâlnit cu împăratul Rudolf, care i-a ordonat generalului Basta să-l ajute. După bătălia de la Guruslău, Mihai era aproape de redobândirea Transilvaniei, când Basta, un catolic fervent care nu era dispus să lase țara pe mâna unui principe ortodox, a comandat asasinarea acestuia.[21] Deși acțiunea sa a fost motivată de asigurarea unei forțe capabile să mențină independența sa față de turci, domnia simultană a lui Mihai, pentru scurt timp, în Moldova, Transilvania și Țara Românească avea să fie considerată, după anii renașterii naționale din secolul al XIX-lea, o acțiune precursoare mișcării naționale de unire a teritoriilor locuite de etnici români.

Rebeliunea lui Mihai a fost continuată în Țara Românească de succesorul acestuia, Radu Șerban, care l-a înlocuit pe Simion Movilă, domnitor pus pe tron de polonezii victorioși pe Teleajen în 1600. Transilvania a trecut printr-o perioadă frământată, generalul Basta încercând să implementeze politici de germanizare și catolicizare în principatul multiconfesional și multietnic, atrâgându-și adversitatea nobililor maghiari și sașilor luterani, care au adus pe tron principi favorabili turcilor. Radu Șerban l-a ajutat pe Basta să îi învingă pe aceștia în bătălia de la Brașov. Războiul cel Lung a luat însă sfârșit în 1606, iar Radu Șerban a fost înlocuit la domnie cu Radu Mihnea, în condițiile în care Poarta a acceptat să renunțe la transformarea țării în pașalâc și să reducă haraciul.[22]

Apogeul domina iei otomaneț

Domniile marii nobilimi

Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, domnitori susținuți de marea nobilime, care au adus țării importante progrese culturale.

Evoluția tehnologiei războiului, bazat în secolul al XVII-lea din ce în ce mai mult pe armele de foc, a făcut ca strângerea unei armate eficiente să fie prea costisitoare pentru voievozii Țării Românești, astfel că nu au existat în acea perioadă rebeliuni antiotomane semnificative. Exponențială pentru apariția castelor și categoriilor sociale militare, formate din militari profesioniști, a fost răscoala seimenilor din 1655, înăbușită de Constantin Șerban.

Radu Mihnea a mai reușit o scurtă și vremelnică unire a Țării Românești cu Moldova în preajma lui 1623-1627, când, pe când domnea în Moldova, a reușit să obțină domnia Țării Românești pentru fiul său, Alexandru Coconul, care a fost însă un domnitor ineficient și a fost înlocuit (mazilit) de Poartă.

Simultan, marea boierime a căpătat forță din ce în ce mai mare, domnitorii nemaifiind despoți puternici și autoritari ca în trecut, ci exponenți ai intereselor boierimii. O astfel de domnie a fost cea a lui Matei Basarab, domnie rămasă în istorie pentru perioada de înflorire culturală pe care a adus-o, înflorire care a anticipat-o și a pregătit-o pe cea din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Harta stolnicului Constantin Cantacuzino

Țara Românească a participat la Asediul Vienei din 1683 de partea otomanilor (deși domnitorul Șerban Cantacuzino era hotărât să saboteze efortul otoman), dar înfrângerea otomanilor a declanșat declinul Imperiului.[23] Sultanul Mehmet al IV-lea a fost detronat de ieniceri, iar puterile creștine au înaintat în Câmpia Panonică, recucerind Ungaria, pe care au reîntregit-o practic ca stat sub monarhia Habsburgilor; înaintarea lor a fost oprită de noul mare vizir, Fazıl Mustafa Pașa, care a recucerit Belgradul. În Războiul Ligii Sfinte, Țara Românească a încercat să ducă o politică de echilibru: expansiunea Austriei habsburgice (o putere fervent catolică, care, după pacea de la Karlowitz a anexat Transilvania, desființându-i autonomia) nu era de natură să trezească încrederea domnilor români, dar Imperiul Rus, ajuns la gurile Nistrului, părea la acea vreme un imperiu ortodox, succesor al Bizanțului. Cu toate acestea, domnitorii munteni au dus tratative cu noul vecin, Austria și, în ultimele etape al Războiului Ligii Sfinte, Constantin Brâncoveanu a colaborat cu armatele austriece care au ocupat țara. În final, el a fost detronat de turci și executat la Constantinopol la data de 15 august 1714. Turcii se pregăteau de un nou război, prin care să recucerească teritoriile pierdute prin tratatul de la Karlowitz; domnitorul înscăunat de ei în locul lui Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino, a continuat însă colaborarea cu austriecii, dând veste Prințului Eugen de Savoia despre pregătirile otomane. Ștefan Cantacuzino a avut aceeași soartă ca și Brâncoveanu.[24]

Domniile fanarioteArticol principal: Domniile fanariote.

Țara Românească (și Moldova) în 1786 (hartă italiană de G. Pittori, după geograful Giovanni Antonio Rizzi Zannoni).

Cum nici politica de executare a domnitorilor rebeli nu a mai funcționat, sultanul Ahmed al III-lea (venit la putere după evenimentele de la Edirne (en) din 1703), a trecut la aplicarea unui plan deja probat anterior: renunțarea la domniile provenite din rândul boierimii românești, și numirea în schimb a unor domni din influentele familii de înalți funcționari, etnici greci, din cartierul Fanar. Această acțiune a fost continuată timp de un secol, întrucât a dat pe moment roade — Țara Românească nu a mai luat partea altor puteri creștine în conflictele lor cu Poarta. În fapt, boierimea, care în secolul anterior își exercitase puterea prin intermediul unor domni aleși și controlați de ea, fără tendințe autoritare, a pierdut semnificativ din putere, întrucât domnitorul a devenit un fel de înalt funcționar otoman.[25]

După Pacea de la Passarowitz ce a urmat Războiului Austro-Turc din 1716-1718, Țara Românească a pierdut Oltenia, anexată de arhiducatul Austriei. Imperiul Otoman a recucerit

provincia și a reanexat-o Țării Românești după Războiul Ruso-Austro-Turc din 1735-1739 încheiat prin pacea de la Belgrad (en).

Perioada a avut ca efect o profundă orientalizare a culturii Țării Românești și depărtarea ei de influențele occidentale. Unele familii grecești s-au stabilit în Țara Românească și s-au românizat. În contextul curentului reformator al absolutismului luminat, s-au implementat câteva reforme care să modernizeze statul și să-l scoată din Evul Mediu, cu toată opoziția vechilor familii boierești majoritare în Divanul țării. Astfel, Constantin Mavrocordat a rămas cunoscut pentru reforma sa fiscală și eliminarea șerbiei, a introdus salarizarea dregătorilor (pentru a evita abuzurile asupra populației). În justiție, Mavrocordat a introdus un cod de procedură denumit protocolul, iar eforturile lui au fost continuate de succesorii săi care au introdus ample coduri de legi: Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (1780) și Legiuirea Caragea (1818).[26]

Revolu ia lui Tudor VladimirescuțArticol principal: Revoluția de la 1821.

Tudor Vladimirescu

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, care a fost exponentul unui mare curent revoluționar și naționalist în întreaga Europă, controlul asupra continentului a fost preluat de Sfânta Alianță, o alianță ce avea scopul de a evita războiul pentru reglementarea problemelor între marile puteri, și pentru a conserva status quo-ul la nivel european, asigurându-și ajutorul reciproc pentru înăbușirea unor eventuale revolte naționale în zone problematice, cum erau Italia, Polonia și Balcanii. Țarul Alexandru I al Rusiei, devenit cel mai puternic suveran de pe continent, se afla în poziția de a extinde influența imperiului său în Peninsula Balcanică în detrimentul otomanilor, și avea la dispoziție și mijloacele necesare: se putea erija în protectorul ortodocșilor de pe teritoriul Imperiului Otoman, încurajându-i discret să se răscoale împotriva otomanilor.[27]

În Țara Românească, domnitorii fanarioți au fost împărțiți — unii au rămas fideli Imperiului Otoman în cadrul căruia au avut o ascensiune care le-a adus domnia, dar alții au aderat la mișcările naționaliste grecești care vizau eliberarea poporului grec de sub dominația turcească; puternic încurajată de la Petersburg, Eteria a acționat și pe teritoriul Țării Românești. Boierimea românească, la rândul ei, se pregătea de răscoală, iar liderul lor a devenit Tudor Vladimirescu. Participant de partea Rusiei la Războiul Ruso-Turc din 1806-1812 și la origine moșnean, Vladimirescu și-a organizat în secret o grupare paramilitară denumită panduri, după numele trupelor neregulate croate. Sprijinit de marea boierime, Tudor și-a coordonat eforturile cu Eteria și cu revoluționarii sârbi și albanezi.

Tudor a primit, în contextul operațiunilor Eteriei, misiunea de a crea o diversiune care să lase impresia unei revolte împotriva fanarioților, dar fidelă Porții. Oportunitatea a venit la 18 ianuarie 1821, când domnitorul Alexandru Suțu a murit, iar țara a rămas, provizoriu, condusă de o căimăcămie formată din boierii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, boieri care l-au încurajat pe Tudor să acționeze, așteptându-se și la o eventuală susținere a Rusiei. Din fortărețele sale din zona înaltă a Olteniei, el a lansat proclamația de la Padeș la 23 ianuarie 1821, apoi a pornit cu armata sa spre București, unde a preluat el însuși puterea, fixându-le marilor boieri și mitropolitului domiciliu forțat la vila „Belvedere”.

În Moldova vecină, Eteria acționa direct la indicațiile lui Alexandru Ipsilanti, care, în luna februarie, nu-și ascundea încrederea într-o intervenție rusească. Cum însă țarul, aflat la o conferință a Sfintei Alianțe la Laibach, a dezavuat acțiunile lui Tudor și ale lui Ipsilanti, cei doi și-au împărțit zonele de acțiune, Tudor primind Oltenia și Muntenia inferioară, iar Ipsilanti Muntenia superioară. Pus în fața unei intervenții otomane și confruntat cu acte de indisciplină ale armatei sale de panduri, Tudor, care nu se declarase până atunci fățiș împotriva otomanilor, a sperat la o înțelegere cu aceștia. Părăsind Bucureștiul și îndreptându-se spre Oltenia, Tudor s-a confruntat cu și mai multă adversitate din partea căpitanilor de panduri. Unii dintre ei au transmis lui Iordache Olimpiotul corespondența lui Tudor cu otomanii, iar acesta l-a arestat pe Tudor fără să întâmpine opoziție din partea pandurilor. Tudor Vladimirescu a fost ucis de eteriști, dar acțiunile ambelor părți erau oricum pierdute după dezavuarea de către țar.

După 1821, Poarta nu a mai avut încredere în elementul grecesc pentru guvernarea Țării Românești, revenind la domnii „pământeni” (băștinași). După acțiunea lui Vladimirescu, primul domn a fost numit Grigore al IV-lea Ghica. Ceea ce părea la început să aibă titlu de provizorat a fost chiar oficializat prin convenția de la Akkerman (Cetatea Albă) din 1826, prin care s-a fixat durata mandatului unui domnitor la 7 ani și numirea sa de către Divan. Tot prin această convenție, otomanii au retrocedat Țării Românești porturile dunărene Turnu, Giurgiu și Brăila.

Rolul ării Române ti în rena terea na ională a românilorȚ ș ș țArticole principale: Renașterea națională a României și Principatele Dunărene.

Domniile regulamentare i ocupa ia ruseascăș ț

Generalul rus Pavel Kiseleff, care a implementat Regulamentul Organic în Țara Românească

Steagul Țării Românești pentru navigația pe Dunăre și mare (1836), după John B. Norie și J. S. Hobbs[28]

Războiul Ruso-Turc din 1828-1829 a avut repercursiuni importante asupra Țării Românești. Prin tratatul de la Adrianopol, Țara Românească a căpătat o autonomie administrativă ferm consolidată și, cel mai important lucru, prin liberalizarea comerțului pe Dunăre, a redobândit rolul de actor important în comerțul pe cursul inferior al fluviului. Înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului din Țara Românească, precum și îndepărtarea climatului de insecuritate din timpul domniilor fanariote, a deschis țara comerțului pe Dunăre cu statele occidentale, Câmpia Română devenind un important grânar al Europei, alimentând Regatul Unit. În această perioadă, relațiile cu Occidentul s-au intensificat, elitele țării începând să-și trimită copiii să studieze acolo, în special în Franța, de unde ei s-au întors aducând o puternică influență franceză asupra culturii românești.

Pregătind anexarea Țării Românești la Rusia, generalul Pavel Kiseleff (un susținător al desființării iobăgiei în Imperiul Rus) a reformat administrația țării și a impus Regulamentul Organic, considerat a fi o primă constituție a țării. Regulamentul a fost elaborat cu concursul boierimii locale, în scopul de a le da autoritate; aceasta a avut ca rezultat un regim totuși conservator, mărind obligațiile țăranilor față de proprietarii de moșii, consfințind astfel perpetuarea poziției dominante a boierimii. Printre reformele limitate, s-a numărat

introducerea separării puterilor în stat (cu apariția unei Adunări obștești, un precursor al parlamentului, în care era reprezentată și „starea a treia”, burghezia din orașe). S-a introdus un impozit unic, simplificând mult sistemul fiscal. În domeniul judecătoresc, Regulamentul organiza instanțele de judecată și instituia, ca părți în procesele penale, procurorul și avocatul apărării.

Primul domnitor, Alexandru Ghica, nu a fost ales de Adunarea Obștească, după cum prevedea Regulamentul Organic, ci a fost numit în funcție prin acord ruso-otoman. Acestuia i-a urmat la tron Gheorghe Bibescu.

Revolu ia de la 1848țArticol principal: Revoluția de la 1848 în Țara Românească.

Bătălia din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848, în care bucureștenii în frunte cu pompierii militari ai orașului au încercat oprirea intervenției otomane împotriva revoluției.

Dacă Moldova vecină a fost administrată în acord cu dorințele Petersburgului, în Țara Românească, în special datorită unei ponderi mai mari a noii burghezii și datorită unei ponderi mai mari a etnicilor români în cadrul burgheziei, a apărut un curent naționalist-liberal. El s-a manifestat mai întâi prin opoziția fermă față de introducerea unei prevederi conform căreia orice modificare a Regulamentului Organic trebuie să fie aprobată de Rusia și de Imperiul Otoman. La București începe să se manifeste astfel partida națională, reprezentantă a burgheziei dar și a unei părți dintre marii boieri liberali, care a militat pentru emanciparea personală a clăcașilor și pentru instaurarea unei monarhii ereditare. În 1840, Dimitrie Filipescu și Nicolae Bălcescu au avansat un program și mai radical, dar mișcarea lor a fost reprimată de domnitorul Bibescu.

Atât membrii partidei naționale aflați în exil după 1840, cât și alți tineri intelectuali români au fost martori la Paris în 1848 la evenimentele revoluționare de acolo. Sub influența acestora, spiritele au început să se agite și în Țara Românească, și la 9 iunie 1848, revoluționarii au redactat proclamația de la Islaz, prin care cereau reformarea statului. Domnitorul Bibescu a acceptat la 11 iunie constituția revoluționară, dar a fugit din țară. Guvernul revoluționar a trecut la implementarea unei reforme agrare, cu împroprietărirea clăcașilor cu despăgubire. Otomanii au privit aceste acțiuni cu detașare, întrucât revoluționarii doreau înlăturarea Regulamentelor Organice, impuse de Rusia și deci stânjenitoare și pentru turci; la rândul lor, revoluționarii înțelegeau că suzeranitatea otomană este mai mult nominală și că ea nu împiedică modernizarea țării. Rusia însă a insistat pe colaborarea marilor puteri ale Sfintei Alianțe pentru înăbușirea revoluției. Rusia a ocupat Moldova, iar Imperiul Otoman a trimis o armată în Țara Românească, armată ce s-a confruntat la 13 septembrie cu opoziția localnicilor

bucureșteni în frunte cu pompierii militari ai orașului în bătălia din Dealul Spirii. În ciuda entuziasmului românilor, turcii s-au impus ușor și au înlăturat guvernul pașoptist.

Revoluționarii au plecat în exil și au continuat însă activitatea de propagandă în fața opiniei publice și în rândurile intelectualității străine, având în curând un nou obiectiv: unirea cu Moldova.

Unirea cu MoldovaArticol principal: Unirea Principatelor Române.

Proclamarea Unirii, pictură de Theodor Aman.

La momentul izbucnirii Războiului Crimeei, Țara Românească și Moldova aveau același statut (pentru simplitatea exprimării, în vorbirea curentă, dar și în corespondența diplomatică se consacrase deja denumirea generică de Principatele Dunărene cu referire la cele două state împreună), iar componență etnică foarte similară (doar Moldova avea o comunitate evreiască mai importantă). Un prim pas către unificarea celor două țări a fost făcut încă înainte de 1848, an în care a intrat în vigoare o convenție de uniune vamală, prin care se desființa vama dintre cele două țări, mărfurile și persoanele putând trece liber dintr-o țară în alta

Alexandru Ioan Cuza, a cărui dublă alegere ca domn în Moldova și apoi în Țara Românească a deschis calea unirii celor două țări.

În Războiul Crimeei, Țara Românească a reintrat sub ocupație rusească, dar intervenția puterilor occidentale de partea otomanilor a dus la îndepărtarea protectoratului rusesc și înlocuirea lui cu protectoratul comun al otomanilor și marilor puteri occidentale la Congresul de la Paris. Mai mult, Rusia a pierdut prerogativa arogată în 1829, aceea de putere protectoare a tuturor ortodocșilor din Imperiul Otoman. Lobby-ul pașoptist românesc avusese și el efect asupra cercurilor guvernamentale din Franța; reprezentanții acestei țări au optat, la negocierile de pace, pentru unirea celor două principate într-unul singur, poziție ce a fost susținută și de Regatul Sardiniei (stat angrenat și el într-un proiect de unificare națională a statelor italiene, proiect în care un asemenea precedent ar fi ajutat). Alte puteri (Regatul Unit, Austria și Imperiul Otoman) s-au opus sau aveau o atitudine neutră. Formula de compromis a fost organizarea unor adunări electorale consultative în cele două țări (denumite divanuri ad-hoc), pentru a releva opinia majoritară în rândul populației celor două țări. Spre surprinderea puterilor conservatoare ce se opuneau unirii și care se așteptau ca poporul autohton să dorească conservarea frontierelor, divanurile ad-hoc s-au pronunțat pentru unire (deși inițial, în Moldova, separatiștii câștigaseră alegerile pentru divan printr-o fraudă încurajată de Constantinopol), decizie la care a contribuit și faptul că în rândurile lui și-au făcut loc și reprezentanți ai poporului de rând.

Convenția de la Paris din 1858 a dus la acceptarea unui compromis, reprezentat de o unire parțială, într-o structură federativă, denumiță Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, cu instituții monarhice separate și cu legislative separate; doar armata și justiția urmau a se unifica (instanța supremă era comună). Un corp legislativ (Comisia Centrală, cu sediul la Focșani) urma să se ocupe de armonizarea legislației și elaborarea de legi cu aplicabilitate în ambele țări.

Cum votul era cenzitar, electoratul pentru noile alegeri era diferit față de cel pentru divanurile ad-hoc. Politicienii români unioniști, grupați în Partida Națională, au reușit însă să îl impună la alegerile din Moldova din 5 ianuarie 1859 pe Alexandru Ioan Cuza, un lider unionist. În Țara Românească, unioniștii erau minoritari, dar sub presiunea demonstrațiilor populare din București, au reușit să-l aleagă ca domn pe același Cuza la 24 ianuarie 1859.[29] Deși uniunea personală, fenomen binecunoscut în monarhiile europene, nu însemna nimic în ce privește unirea politică a două țări, Cuza a acționat de-a lungul următorilor ani pentru unificarea instituțională și administrativă, și pentru recunoașterea politică a unirii. Exact la 3 ani de la alegerea sa ca domn al Țării Românești, la 24 ianuarie S.N. 5 februarie 1862, Cuza a unificat toate instituțiile, inclusiv parlamentul și instituția domnitorului, într-o țară denumită acum Principatele Române Unite, cu capitala la București. Statul rezultat a păstrat de jure suzeranitatea otomană (care în realitate nu se mai manifesta aproape deloc), dar ulterior, sub domnia lui Carol I, a cărui alegere a cimentat unirea, a devenit stat independent cu recunoaștere internațională.

Capitulațiile dintre Imperiul Otoman și țările româneCapitulațiile încheiate de Țara Românească și Moldova cu Poarta Otomană au fost niște tratate bilaterale care stabileau statutul țărilor române în cadrul Imperiului Otoman. Principatele își păstrau autonomia internă și o anumită libertate în relațiile internaționale, fiind însă obligate să plătească în mod regulat tributul, să se abțină de la orice act de ostilitate față de Imperiul otoman și, în general, să se integreze în politica externă a Porții

Reconstituirea capitula iilorț

Deși documentele originale nu mai erau disponibile, ele au fost „reconstituite” și prezentate de delegații Țării Românești și Moldovei la tratatele de pace între Rusia și Imperiul otoman de la Focșani (iulie-august 1772) și de la Kuciuk Kainargi (10/21 iulie 1774), și au fost luate drept bază de discuție în ceea ce privește organizarea și statutul internațional al Principatelor Române.[1]

Se presupune că realizatorii lor principali în Țara Românească au fost banul Mihai Cantacuzino, luminatul Chesarie, episcop al Râmnicului, mitropolitul Grigorie și un boier relativ puțin cunoscut, Pană Filipescu, iar în Moldova de Petre Depasta, spătarul Ioan Cuza, postelnicul Manolachi Drăghici și postelnicul Ienachi Chirică. Istoriografia rusească susține că rușii sunt creatorii capitulațiilor.[1]

Ele reprezentau un amestec de adevăr, acte originale și reconstituiri. Nu au fost declarate false și respinse de Poartă în mod oficial, clar și ferm niciodată (singura punere sub întrebare, dar extrem de moderată a apărut la 1856, când reprezentantul turc a declarat că nu s-au putut găsi în arhivele țării sale urme ale capitulațiilor). Chiar dacă nu au fost rescrise în forma în care fuseseră inițial, fondul lor istoric era real și nu doar o tradiție stătuse la baza redactării acestor acte, ci chiar documente reale, dar căzute în desuetudine și uitare sau chiar distruse. În 1974 se va descoperi primul izvor turcesc ce cuprindea un act acordat lui Mihnea Turcitul în 1585, descoperire urmată de altele în scurt timp.[1]

După 1774 prin înscrierea „tractatelor” Principatelor cu Poarta (a capitulațiilor) în tratatele cu caracter internațional dintre Rusia și Turcia acestea căpătau o sancțiune internațională. Din acest moment, până la 1878 „capitulațiile” deveneau o realitate. Ele erau înscrise în circuitul diplomatic internațional și oficializate ca acte valabile. În acești 100 de ani capitulațiile au funcționat, au produs efecte benefice pentru România și au fost reale.[1]

Capitulațiile au existat în conștiința diplomației europene și românești și înainte de 1772. În secolele XV-XVI, „capitulațiile” (tractatele) își trăiesc prima etapă, adică stabilirea raporturilor între Principate și Poartă pe baza „evoluției raporturilor de forță dintre contractanți”. Din această etapă rămâne tradiția unei autonomii și a unor tratate garantând aceste privilegii. În aprilie 1711 la tratativele de la Luțk, Dimitrie Cantemir va face să fie menționate de nenumărate ori cuvintele în textul final: granițele țării, autonomia ei față de

turci, organizarea internă etc., care reprezentau chiar esența capitulațiilor, aceea că avem de a face cu un pământ liber, libertate răscumpărată anual prin diferite sume de bani înaintate Porții.[1]

După Revoluția de la 1821 și restabilirea domniilor pământene rolul capitulațiilor se schimbă radical, elitele românești începând a le folosi pentru întărirea legăturilor cu Poarta și pentru respingerea protectoratului rus.[1]

Analiza istorică a capitula iilorț

O lungă perioadă de timp de la „redescoperirea” acestor capitulații nimeni nu a chestionat veridicitatea acestor acte, necesitățile politice ale autonomiei Principatelor față de Poartă nu permiteau nici unui adevărat patriot să intre într-o analiză de autenticitate fără a prejudicia interesele neamului. După 1878 schimbarea poziției internaționale a țării, în urma dobândirii independenței, permitea o analiză pur istorică, neîncărcată de repercusiuni politice. Paternitatea primului act de punere în discuție a capitulațiilor i-a revenit lui Nicolae Iorga, ce aprecia că „pretinsele tratate sunt rezultatul relațiilor vechi cu Poarta, așa cum se păstrase în mintea boierilor dintr-o epocă mai târzie”, „cu o formă neadmisibilă din capul locului, căci în acest stil nu s-a scris niciodată în cancelaria otomană”. O critică puternică adusă existenței capitulațiilor a fost făcută de Constantin Giurescu, în lucrarea sa „Capitulațiile Moldovei cu Poarta otomană. Studiu istoric”. Istoriografia de la C. Giurescu a apreciat integral actele înaintate Congresului de la Focșani ca „falsuri patriotice”, cum spunea N. Iorga.[1]

Epoca fanariotăFanarioții sau grecii fanarioți (în limba greacă: Φαναριώτες) erau membri ai familiilor aristocratice grecești care locuiau în cartierul Fanari [1] (Φανάρι,),[2] Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se afla și sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Fanarioții dominau administrația Patriarhiei și interveneau deseori în alegerea înalților prelați, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul de „Primul între egali” în lumea episcopilor ortodocși.

Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influență politică și adunaseră averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcții administrative foarte importante în Imperiul Otoman. Din 1669 până la 1821, fanarioții au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porți și ai ambasadelor străine. Alături de demnitarii bisericii și de funcționarii locali din provincii, fanarioții reprezentau clasa conducătoare greacă în timpul dominației otomane până la izbucnirea războiului de independență al Greciei. În timpul acestui ultim război, fanarioții au jucat un rol de primă importanță și au influențat deciziile Adunării Naționale, corpul reprezentativ al revoluționarilor, care a fost convocat în șase ședințe între 1821 și 1829.

Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori (voievozi) ai Țărilor Române Moldova și Valahia, de obicei ca o promovare pentru funcționarii dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.

O imagine a extravaganţelor atribuite fanarioţilor din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi

Cre terea influen ei grece ti în Imperiul Otomanș ț ș

După cucerirea Constantinopolului, când sultanul Mahomed Cuceritorul i-a luat locul de facto și de jure împăratului bizantin ca suveran al creștinilor imperiului cucerit. Sultanul a recunoscut Patriarhul Ecumenic ca lider național și religios (ethnarch) al grecilor și altor etnii care erau incluși în Milletul ortodoxiei grecești.[3] Patriarhul a câștigat o deosebita impotanță, deoarece otomanii nu făceau nici o dinstincție legală între religie și naționalitate, considerându-i pe toți ortodocșii din imperiu ca aparținând unei singure entități.[4]

Aceasă poziție a Patriarhiei în statul otoman a încurajat proiectele rezistenței grecești, care era centrată pe reînvierea și revitalizarea Imperiului Bizantin. Patriarhul și ceilalți ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul care a reușit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea lor și o bună parte a fostei nobilimi bizantine.[4]

Ca rezultat al administrației ecleziastice și fanariote, grecii au atins o culme a influenței lor în secolul al XVIII-lea, perioadă în care s-au dovedit cei mai influenți dintre toate națiunile supuse ale imperiului. În teritoriu însă, situația era puțin diferită, în secolul al XVI-lea slavii de sud fiind cei mai importanți în afacerile imperiului. Spre deosebire de greci, printre slavi s-a manifestat dorința de convertire la islam, (pentru a se bucura de toate drepturile cetățeniei otomane), fenomen foarte puternic prezent printre locuitorii Bosniei Otomane. În același timp, sârbii au preferat să nu se convertească, dar au încercat să capete poziții militare de prim rang.[5]

Cu timpul, prezența slavilor în administrație a devenit extrem de periculoasă pentru statul otoman, de vreme ce acești supuși au tins să-și ofere sprijinul armatelor Habsburgilor în contextul Marelui război turcesc. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ și religios suprem al tuturor supușilor ortodocși din imperiu, indiferent de apartenența lor națională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv Patriarhia Serbiei, fondată încă din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Grecești. [6]

În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea relațiilor lor externe, având dificultăți în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusă pentru prima oară în situația de a se angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiția otomană de ignorare în general a limbilor Europei Occidentale, oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul. [5]

Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivați din imperiu. Ca rezultat imediat, așa-numiții fanarioții, membrii ai familiilor grecești originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situația de a ocupa înalte poziții de secretari și interpreți ai oficialilor și ofițerilor otomani.[6]

Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiție pentru putere cu liderii bisericești. [7]

Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioții Constantinopolului și pe de altă parte de notabilitățile locale din provinciile Greciei Otomane (kocabași, gerontes, dimogerontes, prokritoi). În conformitate cu afirmațiile lui Constantin Paparregopoulus, unul dintre cei mai importanți istorici greci, fanarioții au deținut la început cele mai importante funcții seculare de la curtea Patriarhală și, prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influența deciziile Patriarhului.[8] Negustorii greci și clericii de origine aristocratică bizantină, care câștigaseră o mare prosperitate economică și politică și care au fost cunoscuți mai apoi ca fanarioți, s-au așezat în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii grecești după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la scurtă vreme după ce Hagia Sophia a fost transformată în moschee).[9]

Fanario ii în posturi înalteț

În timpul secolului al XVIII-lea, fanarioții au apelat la grupările lor ereditare clerical-aristocratice pentru a conduce afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politică dominantă în comunitatea greacă din Imperiul Otoman.[10] Cu timpul, rolul lor a crescut până la a ajunge un factor politic foarte important în imperiu și, în funcțiile de agenți diplomatici, au jucat roluri notabile în afacerile Regatului Marii Britanii, Franței sau Imperiului Rus. [10]

Fanarioții au intrat rapid în competiție cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante funcții administrative din imperiu: unii dintre ei erau implicați în munca de colectare a impozitelor, erau împuterniciți să controleze monopolurile comerciale, lucrau ca subcontractori în diferite întreprinderi, au devenit furnizori ai Curții Sultanului și au căpătat demnitatea de domnitori ai unuia sau altuia dintre Țările Române (Moldova și Muntenia). [9] În timp ce-și îndeplineau funcțiile oficiale, ei s-au lansat în afaceri private, câștigând controlul asupra comerțului de maximă importanță pe Marea Neagră.[9] Fanarioții au reușit să-și extindă negoțul mai întâi în Regatul Ungariei, iar după aceasta în toate țările Europei Centrale. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu națiunile occidentale, iar drept consecință fanarioții au învățat limbile occidentale și au cunoscut foarte bine cultura statelor apusene. [9]

Chiar înaintea de izbucnirea războiului de independență al Greciei, fanarioții deveniseră elita grecilor. După cum apreciază Paparregopoulus, acestă evoluție a fost una naturală, datorită experienței și educației înalte a fanarioților.[8] În paralel, Svoronos afirmă că ei au subordonat identitatea națională clasei lor sociale, de vreme ce principala lor strădanie era aceea de a asigura coexistența pașnică a cuceritorilor și cuceriților, coexistență pașnică care ar fi garantat mai departe prosperitatea economică proprie. Svoronos crede că, prin acest fapt, fanarioții nu au îmbogățit indentitatea națională greacă și au pierdut treptat puterea în confruntare cu grupurile dispuse să lupte cu orice preț cu Imperiul Otoman, (la început klephtii și mai apoi armatoloii).[11]

Domniile fanariote în ările RomâneȚ

Începutul domniilor fanariote

Perioada nu trebuie înțeleasă drept începutul prezenței elementului etnic grec în Țările Române, deoarece grecii se stabiliseră de mai multă vreme aici. După sfârșitul epocii fanariote, diverse familii fanariote cu membri născuți pe pământ românesc au început să se considere, atât în Moldova cât și în Muntenia, ca fiind de origine română și sunt prezenți și astăzi în societatea românească. Printre cele mai importante astfel de familii se numără familia Rosetti, al cărui reprezentant de frunte a fost C. A. Rosetti, (promotor al radicalismului și naționalismului în perioada postpașoptistă) și familia Ghica, (ai cărui reprezentanți Grigore al IV-lea și Alexandru al II-lea, în ciuda originii lor, au fost considerați primii domni "pământeni" după revoluția de la 1821).

Atenția fanarioților s-a concentrat atât pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, cât și pe ocuparea tronurilor din Moldova și Muntenia, care erau încă țări bogate și, chiar mai important, se bucurau de un statut de autonomie (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un tribut ca vasali ai otomanilor). Mulți greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos prin comparație cu cel din Turcia și cu dificultățile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, la fel ca și un teren de afirmare a puterii lor politice crescânde. Mulți dintre fanarioți au intrat în rândurile boierimii valahe și moldovenești prin alianțe matrimoniale.

Deși mai rar, în perioada fanariotă au apărut și domnii ale unor principi locali. Această situație a determinat elenizarea discutabilă a unor familii boierești românești: familia Callimachi (numele original Călmașul) și familia Racoviță, această acțiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului și pentru a le crește șansele de a ocupa tronul și, mai târziu, pentru a își menține pozițiile.

Deși toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituțiilor tradiționale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simțite de cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum Dumitrașcu Cantacuzino în Moldova și Gheorghe Duca în Muntenia, ambii aleși în 1673, și-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleși, ca zălog la Constantinopol. În același timp, monarhia electivă tradițională din Principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordine politică și a fost dominată, în fapt, de un număr redus de familii ambițioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri și care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moșii din țară. [12] Un conflict caracteristic este cel dintre familia Craioveștilor și cea a Cantacuzinilor în perioada de până în anul 1711.

1711-1715

Schimbarea clară de politică față de cele două principate a fost determinată de faptul că, deși autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărțuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legați din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu venirea la putere a împăratului Petru cel Mare și de prezența încurajatoare pentru rebeli a Habsburgilor pe frontiera Munților Carpați. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai

primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte și cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecția a populație românești ortodoxe. Această promisiune a devenit evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță, care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviță a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe Ștefan Cantacuzino.

Un moment crucial în politica Imperiului Otoman fața de [Principatele Dunărene] a fost ruso-turc, războiului ruso-turc din 1710-1713, în timpul căruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruși, Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în Moldova și la scurtă vreme și în Muntenia. Hotărârea de a numi și în Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce domnitorul Ștefan Cantacuzino s-a aliat cu comandantul militar habsburgic Prințul Eugeniu de Savoia la începutul Războiului Ligii Sfinte.

Caracteristici

Domnitorii i suita domneascăș

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragoman-ul șef al Sublimei Porți,fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.

Noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon consistent, (un obicei care era mai vechi), pleca în noua țară în care fusese numit, și a cărei limbă nu o cunoștea de cele mai multe ori, cu o numeroasă suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iași ori București de o suită formată din familia sa, favoriți și creditori, (de la care împrumutase bani pentru ploconul oferit la investire). Domnul și cei din suită urmăreau să-și recupereze cât mai repede cu putință investițiile făcute cu prilejul numirii și în plus să strângă suficienți bani cât să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc.

În total, în perioada fanariotă au fost numiți în cele două principate 31 de domni din 11 familii diferite. Unii dintre ei au fost exilați sau executați. Lupta pentru domnie era așa de încrâncenată, încât a provocat asasinate între membrii aceleiași familii.

Când, datorită numeroaselor cazuri de trădări ale principilor, familiile din rândul cărora erau aleși domnitorii au devenit din ce în ce mai puține. Mai mulți domnitori au ocupat pe rând tronul în cele două principate. În timp ce domnul de la București plătea mită pentru a evita mutarea sa la Iași, domnul Moldovei folosea aceeași metodă pentru a ocupa tronul Munteniei, considerate mai bogate. De exemplu,Constantin Mavrocordat a ajuns să fie numit de nu mai puțin 10 ori pe tronul unei dintre cel două principate. Domnitorul era dator diferiților creditori, sau chiar sultanului însuși. Cu toate acestea, instituțiile centrale otomane urmăreau să păstreze controlul asupra celor două principate fără a le exploata irațional. Astfel,Ahmed al III-lea a plătit o parte din suma datorată de Nicolae Mavrocordat, pentru a scădea presiunile fiscale asupra populației de rând.

Administra ia i boieriiț ș

Alexandru Moruzi primindu-l pe ambasadorul britanic la Curtea Nouă

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a sadisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației, adusă rapid în stare de sărăcie lucie.

Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti, (care a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau pământeni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moșii). Întroducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca condică, a fost primită cu rezistență îndârjită de boieri.

Încercările de reformă a domnitorilor se loveau de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din Divan. Documentele timpului arată că în jur de 80% din cei care ocupau un loc în Divan erau membri ai familiilor vechi boierești românești. [13] Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile economice și sociale vechi, care le erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti, făcând în plus presiuni pentru diferite scutiri de taxe și impozite.[14]

După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supușilor otomani de religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puțin eficiente. Poarta a fost obligată să facă unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic și strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice creștere viitoare a tributului și, între 1774 și 1830, obligațiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la 20.000 guldeni pentru Muntenia și la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.[15]

În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative câștigate. Astfel, demiterile lui Constantin Ipsilanti (în Muntenia) și Alexandru Moruzi (în Moldova) de sultanul Selim al III-lea, (cerute de ambasadorul francez în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la temerile parțial întemeiate față de o conspirație prorusă la București), au reprezentat un motiv de război pentru războiul ruso-turc din 1806-1812. (Ipsilanti a fost reînscăunat de generalul Mihail Miloradovici imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia).

Astfel de acțiuni a inaugurat o perioadă de protectorat ruses în cele două principate, care a culminat cu administrația Regulamentului Organic din anii 1830. Principatele Dunărene căpătaseră o mare importanță strategică odată cu izbucnirea seriei războaielor napoleoniene și începutul declinului Imperiului Otoman, de îndată ce statele europene au început să fie îngrijorate de expansiunea rusească către sud, (manifestată printre altele de anexarea Basarabiei în 1812). În cele două principate au fost deschise mai multe oficii consulare, care urmăreau evoluțiile relațiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect asupra economiiei locale, diplomații oferind protecție și statutul de sudiți afaceriștilor aflați în competiție cu breslele locale.

În paralel, boierii au început campanii de înaintări de petiții împotriva domnitorilor. Deși unele erau adresate Porții sau autorităților Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenția Rusiei. În timp ce reclamațiile vizau cazuri reale sau imaginare de corupție politică sau de abuzuri, petițiile erau ilustrarea conservatorismului semnatarilor. Boierii aveau tendința să facă referiri la Capitulațiile semnate de cele două principate cu otomanii, cerând respectarea drepturilor sau repunerea în drepturile care le erau garantate prin acele acte.[16] Boierii reclamau ca neavenite orice încercare a domnilor de reformă, pretinzând că acestea contraveneau tradițiilor locale, făcându-se simțite dorințele pentru instaurarea unor republici aristocratice. [17]

Sfâr itul perioadei fanariote. UrmărișArticol principal: Renașterea națională a României.

Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după 1820 (Vedeți și: Războiul de independență al Grecie) și haosul provocat de mișcarea Filikí Eteria în Moldova și Muntenia, ca și insurecția condusă de Tudor Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul familiilor fanariote. În primăvara lui 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Poarți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre alții: Ioniță Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei [18] și vornicul Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza [19] și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Relevante pentru relațiile încordate dintre boieri și domn a fost compromisul dintre cererile pandurilor olteni ai lui Vladimirescu și pretențiile regenței boierești de la București, care încerca să blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul domn fanariot din Muntenia.[20]

Domniile lui Ioniță Sandu Sturza în Moldova și a lui Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia au fost primele domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupația rusă din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 și de perioada de dominație țaristă care a urmat. (Vedeți și: Regulamentul Organic).

Cele mai importante familii fanariote

Familia Callimachi (Călmașu), la origini o familie boierească din Moldova; Familia Cantacuzino ; Familia Caradja ; Familia Ghica , la origini o familie albaneză, probabil cu strămoși armãni; Familia Kavadas Familia Mavrocordat Familia Mavrogheni Familia Moruzi Familia Racoviță, la origini o familie boierească din Valahia; Familia Rosetti Familia Şuțu Familia Ipsilanti